Un miros de iarbă verde,

Iarba-n ochii mei se pierde

Și alerg gălăgioasă

În spre maica mea frumoasă.

Dulce-i primăvara vieții,

Scumpă-i vara tinereții,

Tandră-i toamna armoniei,

Rece-i iarna veșniciei.

Soarele oricum răsare,

Dragostea-i nemuritoare.

Când miroase spincu-n glie

Aștept dragostea să vie

Și cu buzele amare

Să îmi dea o sărutare.

Frunza zboară, frunza cade

Dorul de copii mă arde,

Iar picioarele mă dor

Să pornesc în urma lor.

Fulguie în părul meu

Alb, cernut de Dumnezeu,

Sau sunt eu un fulg de nea

Și mi-i cald în palma ta.

Sunt clipe când crezi că viața ta nu are nicio valoare,

dacă ai scoate-o la vânzare pe internet

sau la o casă de licitații,

n-ar licita nimeni.

- Eu aș zice să încerci, mai degrabă, la pocher

sau la ruletă, își dă cu părerea un mucalit,

care asistase absent la monologul meu  de pe margini,

dar nici acolo nu-i sigur!

Crupierul cu jachetă neagră din piele dă vânt roții ruletei ,

apoi lansează bila de fildeș în sensul invers rotirii acesteia,

mai toți pariaseră cu dolari și lire sterline pe 36, roșu,

doar eu pariasem, cu viața,

fiindcă nu mai aveam altceva, pe 13, negru.

Simt timpul în spate ca pe o placă  uriașă de plumb

în timp ce roata se-nvârte-ntr-un descrescendo cleios,

aud huruitul sacadat și continuu al rulmenților

dinăuntru ruletei,

fosnetul cartilor de blackjack,

zgomotul bilei care se invarte 

și care se-oprește deodată pe zero,

fâșâitul lopățelei crupierului, trăgând înspre dânsul

toate jetoanele,

mormanele de bani,

viața mea convertită într-o bucată albastră de plastic.

- Următorul joc are miză o viață de om! anunță crupierul,

împingând jetonul meu înainte.

- Pas!  refuzară jucătorii de la masă în cor!

- Foarte bine, merg eu! spuse o roșcată în vârstă

 care se așease alături de mine. Plus tot ce-au pierdut proștii ăștia!

vreau să-ți dau mesaj cu "noapte bună"

să-mi trag unghia pe tăblia patului tău

un manifest

interzis să uiți

că nu reprezinți ce ești

ci ce trăiești

azi și ieri, mâine, poate

cu puțin noroc

Tratat greșit; tratat cu ură? poate...

Calc pe pietre cu tăișuri și răzbat.

Ș-atunci îmi vine-un gând în noapte,

Ce mă reținea de fapt să nu atac?

Nimicul din umbră atent mă urmărea,

Din ciudă și necaz, mă păta penița grea,

Ore pierdute doar pe un sulfet de hârtie...

Și pentru ce? să nu mă țină minte?

Am abandonat și acea amintire,

Și-am încercat să schimb ceva la mine:

O privire caldă și-un zâmbet în primire...

În zadar, nimeni nu dorea să știe.

Cum nu vedeau ce vedea ființa din mine,

M-am gândit să nu mă schimb deloc pe mine,

Așa că am luat o nouă hârtie...

Să vadă și ei ce zăcea adânc în mine.

Pentru acea ,,executare slabă",

Am aruncat și cea mai nouă pensulă.

Și-am luat-o de la capăt, cu mare atenție,

Deși sânge mult cădea acum pe gresie...

,,Fără emoție; nu-mi transmite nimic"

Ș-apoi, de ce să nu te fac atunci să simți?

Cu grijă, pensula a fost înlocuită de cuțit,

Și pe rând, fiecare o emoție a trăit.

,,Este la fel, nimic de apreciat",

Atunci, între crăpături ochi am adăugat,

Și i-am atașat cu multă atenție...

Să se poată crea o reciprocă percepție.

,,Prea multe elemente într-un cadru închis",

Atunci, doar o fereastră am reușit de deschis,

Și-am întins pe sul piese și piese...

Și le-am reunit într-o uimitoare chestie.

Am adus creația în fața unui muzeu,

Cu un cearșaf care să ascundă gândul meu.

Apoi, am urmărit să obțin o reacție,

Doar cineva a țipat, dar nu de admirație...

Plutesc între iluzii, ca un nor strălucitor,
Dar mă prăbușesc în realitatea rece, fără dor.
Fiecare pas mă ține legat de un trecut ce arde,
Iar prezentul îmi scapă, o rană ce mă doare.

viața mea e ca un teren bătucit

ca un șotron  desenat pe asfalt cu cretă

când intri trebuie să sari peste niște linii albe

pe care n-ai voie să le atingi

să-ți depărtezi picioarele

să țopăi

și să arunci c-o lespede înainte

apoi s-o miști printre linii într-un picior

nu-i simplu

Omul-șotron are regulile sale

din când în când îi redesenăm

părțile șterse

cu aceeași bucată de cretă

păstrată în inimă

la început ți-a plăcut

îți amintea de fetița în rochie bleumarin

cu ochii de păpușă Barbie

azi însă nu mai ești atentă la linii

nu mai respecți nicio regulă

ai devenit o fiară însetată de sânge

idealul tău în viață este să sfâșii

să lași în urmă cadavre

îți devorezi propria dragoste

îngerii

ochii Omului-șotron sunt podidiți de lacrămi

cine să te mai apere de tine însuți?

Albă și neașteptată, iarna s-a întors,

Cu fulgi de nea și ger, ne-a surprins pe toți.

Natura, adormită, a fost trezită brusc,

De vântul rece și ninsoarea ce-a căzut.

Copacii, goi de frunze, s-au îmbrăcat în alb,

Casele, acoperite, par castele de cristal.

Pe străzi, copii se joacă, fac oameni de zăpadă,

În timp ce adulții se grăbesc spre case, la căldură.

Soarele, palid, se ascunde după nori,

Lumina zilei scade, se lasă întunericul.

Dar iarna are farmecul ei, nu-i putem nega,

Cu peisajele ei magice, ne încântă privirea.

Așteptăm primăvara, cu soare și căldură,

Dar până atunci, ne bucurăm de iarnă, de zăpadă.

Să ne amintim de copilărie, de jocurile în zăpadă,

Și să ne lăsăm purtați de magia iernii neașteptate.

În vremuri trecute, antebelice, politica românească strălucea,

Cu speranțe și idei, o țară nouă se ivise pe scenă.

Alegeri și discursuri, în palate și pe străzi,

Oameni visau la democrație, la zile mai senine și frumoase clipe.

Dar umbre se adunau, precum nori pe cerul înstelat,

Politica își croia drum, uneori cu pași ezitanți, alteori hotărâți.

Partide se nășteau, se coalizau sau se descompuneau,

Cuvinte, promisiuni, uneori în zeflemea, alteori cu har.

Ca și-ntr-un dans al ideilor, s-au desfășurat dezbateri,

Fiecare grupare își susținea cauza cu pasiune și măiestrie.

Dar, precum vântul aduce schimbări în pădurea de gânduri,

Politica românească înainte de război, nu era lipsită de răsturnări.

Puterea se lupta cu opoziția, iar tărâmul era fragil,

Un echilibru fin între voința poporului și deciziile de rang înalt.

Acum, privind în trecut, putem găsi învățăminte,

Cum să construim, cum să evoluăm, să ne amintim de speranțe.

Politica românească, precum un roman bine scris,

Își desfășura trama în umbre și lumini, în bucurii și riscuri.

Astăzi, în oglinda vremurilor moderne, privind cu grijă spre ieri,

Încă ne întrebăm și visăm la o politică care să aducă un viitor mai fericit și mai drept.

Frumoasa mea, ce drum frumos ai ales

În viața ta, acum către stele pornești

O nouă carieră strălucește în fața ta

Și eu sunt mândru să te văd cum uiți de greutate.

Cu pasiune îți urmezi visul cu flacără

Și în inima mea, dragostea pentru tine e-ncreștinată

Sper că fiecare zi să-ți aducă bucurie și izbânzi

Ca tu să fii mereu fericită și împlinită.

Drumul poate fi lung și uneori anevoios,

Dar știu că vei reuși cu puterea ta,

Fiindcă iubirea mea te va purta mereu în brațe,

Chiar și când zorul se ivește în calea ta.

Octombrie-n prag, cu aerul-n schimbare,

Pictează-n nuanțe calde, peisajul întreg.

Strugurii copți, în coșuri se adună,

Mustul dulce, fermentează, în liniște-și spune.

Frunzele-n roșu, galben, aurii, dansează,

Și-n vânt se-mprăștie, ca fluturi voioase.

Miros de pământ umed, de fân și de mere,

O simfonie-n aer, ce inima o umple.

Soarele-apune, cu raze de aur,

Și-n pădure, umbra-și întinde, ușor.

Toamna e-un tablou, pictat cu măiestrie,

O poveste-n culori, de o frumusețe rară.

În Februarie rece și tăcut,

Când pământul e încălzit doar de un sărut.

Ninsoarea dansează în lumina lunii,

Cu fulgi de zăpadă ca steluțe bune.

Copacii se odihnesc sub mantia albă,

Iar vântul șoptește povești într-o baladă.

Zilele scurte, dar inimi calde,

Cu dragoste în aer, așa cum soarta comandă.

Valentine's Day aduce dulcegării,

Inimi colorate și vise puse în poezii.

În fiecare fulg, o poveste de iubire,

Ce înflorește în Februarie, sub cerul de mire.

Cupluri ce se strâng în mâini tandre,

Sub acoperișul cerului, o melodie de chitare.

Februarie, luna dragostei și a prieteniei,

Ce ne aduce împreună în armonie.

În zăpada ce scârțâie sub pași ușori,

Se ascund povești, secrete și flori.

O lună scurtă, dar plină de farmec,

Ce-și scrie versurile în inimi, fără să întrebe.

Deci, să-i dăm bun venit lui Februarie,

Cu dragoste, căldură și zâmbete fără sfârșit.

Să fie luna în care visăm cu ochii deschiși,

Într-o poveste a iubirii, ce nu cunoaște păcatul.

O lacrimă fierbinte curge pe obraz,

Un foc mistuitor arde în piept,

Durerea se naște, un strigăt neîncetat,

Un ecou al sufletului rănit.

Suferința se adâncește, o rană sângerândă,

Gânduri negre ca noaptea, o furtună în minte,

Inima se zbate, prinsă în capcană,

O lume cenușie, fără speranță.

Dar din adâncuri, o licărire apare,

O forță neașteptată, o dorință de a lupta,

Lumina speranței străpunge întunericul,

Durerea se transformă în înțelepciune.

Timpul vindecă rănile, cicatricile rămân,

O amintire a suferinței depășite,

Trilogia durerii, o poveste a vieții,

O călătorie spre lumină și libertate.