Ochii lupului

Din ce val adânc nemăsurat de gânduri

Te desprinzi, picătură de cenușă?

Treci peste timpul împărțit în rânduri

Și bați tăcut la ultima mea ușă.

Ești doar apă, sare și durere,

Sau o tăcere care a învățat să vorbească?

O lume întreagă ce-și dorește-n tăcere

Misterul luminii să îl înțeleagă.

Cazi din ochiul ce-a privit infinitul,

O sferă mică purtând un univers,

În tine se adună începutul și sfârșitul,

Tot ce-am trăit dar și ce s-a șters.

Ești martora vie a trecerii noastre,

Amprenta clipelor ce nu se mai întorc,

Purtând în adâncuri cioburi albastre

Misterul din care visele se torc.

Nu ești o înfrângere, ești cunoaștere pură,

Limpede puntea între spirit și lut,

Din tot ce e efemer pe această natură,

Tu ești singurul adevăr pe care l-am știut.

Supărare

Noaptea coborâse peste parc fără niciun zgomot. Cerul era senin și adânc, iar luna plină își împrăștia lumina rece peste aleile pietruite, făcând ca umbrele lungi ale copacilor să se întindă peste pământ ca niște amintiri uitate. În mijlocul acestei tăceri nemișcate, scrânciobul vechi din fier și lemn se legăna încet, ritmic, înainte și înapoi, deși aerul era complet încremenit și vântul nu bătea deloc.

Ana stătea așezată acolo. Nu vorbea și nu făcea nicio mișcare. Privea fix spre cerul nopții, iar mâinile îi erau strânse ușor în poală, ținând strâns un con de cedru vechi, uscat și înnegrit de timp.

M-am apropiat încet, auzind pietrișul mărunțit care scârțâia ușor sub tălpile mele. Am făcut câțiva pași până când am ajuns chiar în dreptul ei.

— Ana... am spus încet.

Nu s-a întors și nu mi-a dat niciun semn că m-ar fi auzit. Am rămas în picioare câteva clipe, încremenit în liniștea nopții, ascultând doar sunetul monoton și metalic al scrânciobului care continua să se miște în gol.

— Ești supărată pe mine? am întrebat-o, privindu-i profilul neclar.

A închis ochii pentru o secundă scurtă, apoi a oftat și mi-a răspuns:

— Da.

Vocea ei nu purta vreo notă de asprime sau de furie, ci era copleșită de o tristețe adâncă și apăsătoare.

— De ce?, am întrebat din nou, încercând să-i caut privirea.

Nu a răspuns imediat. Au urmat câteva secunde lungi în care doar scârțâitul fiarelor a mai întrerupt tăcerea. Apoi, s-a ridicat încet de pe scândura scrânciobului și a pornit la pas pe aleea principală a parcului. Am făcut un pas în lateral și am început să merg alături de ea, păstrând același ritm.

Pe măsură ce avansam, marginile parcului au început să se dizolve treptat, făcând loc unei păduri dese și întunecate. Solul de sub picioarele noastre se schimba odată cu fiecare pas: iarba verde de vară s-a transformat mai întâi într-un covor gros de frunze uscate și ruginii de toamnă, iar după doar câțiva metri s-a așternut un strat rece și alb de zăpadă înghețată, fără ca timpul sau anotimpurile să urmeze vreo logică cunoscută.

— Te-am așteptat..., a spus ea deodată, fără să-și întoarcă privirea din pământ.

Am tăcut o clipă, privindu-i umerii.

— Am venit de fiecare dată când am putut, i-am răspuns cu voce scăzută.

Ana și-a plecat capul și mai mult spre zăpada strălucitoare de sub tălpi.

— Dar uneori ai întârziat.

Cuvintele ei au lăsat în urmă o liniște mai grea și mai apăsătoare decât orice explicație. Am continuat să mergem unul lângă altul prin zăpada care scârțâia încet, fără să vorbim și fără să ne atingem, lăsând spațiul dintre noi necompletat.

Câțiva metri mai încolo, printre trunchiurile înalte și negre ale brazilor, a izbucnit o lumină albăstruie, clară și rece. Lupul alb stătea acolo, nemișcat în mijlocul troienelor. Ochii lui de cristal străluceau intens sub razele lunii, privind fix când spre Ana, când spre mine, cântărind prezența fiecăruia dintre noi.

Ana s-a oprit pe loc. M-am oprit și eu chiar lângă ea, la doar un pas distanță. Lupul a făcut un pas lent și maiestuos înainte, apoi s-a lăsat pe pământ și s-a așezat direct pe stratul rece de zăpadă, privind tăcut spre noi doi. Niciunul dintre noi nu a scos vreun sunet. Pentru o clipă, am avut senzația clară că fiara nu judeca pe niciunul dintre noi; pur și simplu stătea acolo și aștepta ca noi să ne înțelegem.

Ana și-a întins încet mâna spre creștetul fiarei, îngropându-și degetele în blana ei albă și densă ca zăpada. Am făcut aceeași mișcare, întinzând la rândul meu mâna spre lup. În clipa exactă în care degetele noastre aproape s-au atins deasupra blănii lui, întreaga pădure, noaptea și zăpada au dispărut, iar totul în jur s-a transformat într-o lumină albă, orbitoare.

Nu fulgeră pe cer, nu urlă vântul

Și nu se crapă-n două pământul,

Nu curge lavă roșie pe coastă,

Nici marea nu lovește-n altă castă.

E-o liniște atât de grea, tăcută,

O scurgere de maluri pe furiș,

Un vis în care inima-i pierdută

Și gheața se topește-n pietriș.

Se surpă-ncet tăcerile din mine,

Căderi de pietre vechi ce nu se aud,

Un seism de dor ce vine și revine,

O iarnă ce îngheață fără să aud.

Niciun copac nu se îndoaie-n grabă,

Niciun ecou nu sparge noaptea-n două,

Doar timpul sapă-n firea mea în grabă

Și șterge tot ce-a fost cândva în rouă.

Alunecări de maluri în tăcere,

Acolo unde-a fost odată jar,

Și-un râu de plumb ce-nghite orice vrej

Și duce totul spre un mut hotar.

Pământul mustește de-o apă grea,

În care nu se mai oglindește nimic,

O prăbușire albă, fără de nea,

În care eu însumi mă fac mai mic.

Rămân doar ruine și-un aer curat,

După furtuna ce n-a avut glas;

O lume-n tăcere s-a dărâmat,

Și-amurgul privește la ce-a rămas.

Siguranța

Mă aflam cu Ana pe o alee lungă, mărginită pe ambele părți de construcții vechi, dărâmate. În locul clădirilor de altădată rămăseseră doar grămezi mari de piatră, moloz și ziduri prăbușite. Pășeam alături de ea pe drumul prăfuit. Eram amândoi îmbrăcați simplu, în haine obișnuite, și ne îndreptam spre un teren din apropiere unde urma să ne jucăm, un loc unde eram doar noi doi.

În timp ce mergeam pe lângă ruine, Ana s-a întors ușor spre mine și m-a întrebat ce planuri am. I-am răspuns direct, fără să stau pe gânduri, că nu am niciun plan și că tot ce îmi doresc este să fiu cu ea. Auzind aceste cuvinte, vocea ei a căpătat un ton cald, trădând o stare de bucurie pură, chiar dacă, oricât încercam să privesc spre ea, chipul îi rămânea complet nedefinit și imposibil de distins.

Deodată, liniștea aleii a fost întreruptă. Din neștiut a apărut în mare viteză un autoturism Sedan, un model Citroën cu o caroserie ce semăna izbitor cu un Renault Talisman. Fără să frâneze, mașina s-a izbit violent direct într-un zid masiv de beton de la marginea drumului. Am rămas amândoi pe loc câteva secunde, fără să reacționăm. În urma impactului, caroseria Citroënului nu s-a boțit absolut deloc, rămânând intactă, în timp ce zidul de beton s-a crăpat adânc pe toată suprafața lui.

Ușa mașinii s-a deschis și din ea a coborât un bărbat. La fel ca în cazul Anei, trăsăturile feței lui erau complet încețoșate, ascunse privirii. S-a îndreptat spre noi și ne-a strigat să urcăm de urgență în autoturism. Nu înțelegeam despre ce pericol sau urgență era vorba, însă am ascultat îndemnul și am urcat amândoi pe banchetă.

În secunda în care ușile s-au închis, realitatea din jur s-a dizolvat. Ne-am teleportat instantaneu într-un alt spațiu, un teritoriu ciudat ce semăna cu o groapă uriașă de excavare. Locul era copleșit de o cantitate imensă de obiecte împrăștiate peste tot: mormane de cărți, haine strânse în mănunchiuri, componente electronice, periferice de calculator și tot felul de alte echipamente abandonate.

În mijlocul acestui relief straniu a apărut o altă figură feminină. Era o fată vizibil mai mare decât noi, lucru evident atât după înălțime și conformația fizică, cât și după vocea mai matură. Cu toate acestea, chipul ei rămânea la fel de ascuns ca al celorlalți. Fata s-a apropiat de bărbat și a început să discute cu el.

Noi doi stăteam mai departe, la distanță, rămânând complet tăcuți și privind în jur. Zgomotul de fundal și depărtarea făceau ca dialogul lor să fie greu de urmărit, însă o singură frază a ajuns clară și limpede până la noi: fata îl întreba despre starea noastră, iar bărbatul i-a confirmat că transportul s-a efectuat în deplină siguranță și că noi doi suntem în siguranță acolo.

Pe ulița cu praf domol,

S-a coborât o toamnă-n zbor,

Și-a pus pe umeri veșmânt de dor,

Lăsând tristețea-n umbra lor.

Pe garduri atârnă-un greu gutui,

Iar via-și leapădă mantia arsă,

Și fum subțire, de nicăieri,

Se ridică spre o noapte largă.

În curți, prin frunze risipite,

Se-aud ecouri de demult,

Și roata vremii-ncremenite

Se-oprește-n drum, ca s-o ascult.

Bătrâne porți stau deschise-n vânt,

Și-n sobă focul prinde viață,

Un pas încet pe vechi pământ

Aduce-ncet brumă și ceață.

Într-o mică călimară,

Așezată la fereastră,

Picătura de cerneală

Visează la lumea noastră.

Când stiloul o atinge,

Ea pe foaie scrie-ndată:

O poveste cu o pisică

Și o zână minunată.

Sare-un A, un B se-ncurcă,

Un C râde-ntr-un copac,

Iar un D mai somnoros

Face nani într-un lac.

Toate literele cântă

Și se prind în horă mare,

Iar cerneala din peniță

Lasă urme de culoare.

Iar când noaptea o să vină

Peste sat și peste drum,

Picătura-n călimară

A adormit liniștită acum.

S-a întâmplat cândva,la o răscruce,

Să-l văd cu ochii trişti,rănit,

Cerşind covrigi uscaţi sau turtă dulce

Oricărui trecător ce l-a privit.

Am îndrăznit să-i spun o vorbă bună.

L-am mângâiat şi rănile i-am oblojit,

L-am ascultat cum geme si suspină

Când îşi plângea destinul chinuit.

L-am alintat duios cu vocea mea

Şi-a ridicat privirea şi s-a luminat.

N-a aşteptat decât un semn.Şi gata!

Direct în braţe mi s-a furişat!

Şi împreună de mulţi ani trăim!

Și cei mai buni prieteni am rămas!

Ne bucurăm,trăim,îmbătrânim!

Eu şi Azor,dulăul de pripas.      

Pipo era o broscuță verde,mică și vioaie,care trăia fericita pe malul unui lac limpede. Îi plăcea să sară de pe o frunza pe alta ,și să se joace cu celelalte broscuțe în apă.Dar într-o zi ,in timp ce se odihnea la soare ,un copil care se juca pe malul lacului o prinse și fără să stea prea mult pe gânduri ,o aruncă în iarbă,departe de apă.Pipo se rostogoli cu viteză,și când se opri ,simți că pielea i se usucă .Broscuțele nu pot trăi mult timp departe de apă! Cu toată forța ,începu să sară ,și să sară ,din ce in ce mai repede ,până când ,in cele din urmă ,ajunse într-un ochi de apa mic ,ascuns printre firele de iarbă. Însă lacul era departe ,iar Pipo era singură. Nu avea prieteni, nici mâncare ,iar locul in care ajunsese era prea mic pentru a-i fi casă. Multe animale și mulți oameni treceau zi de zi prin poeniță ,dar nimeni nu observă broscuță blocata in băltoacă . Într-o zi ,o pasare flamingo ,grațioasă și frumoasă ,cu pene roz și albe ,se plimba prin poaiană. Își întinse aripile ,apoi pași ușor pe pajiște.Dar ,dintr-o dată ,simți că piciorul i se afundă într-o baltă mica .

-Ouch! Ce-i asta ? Cine a pus aici aceasta gaura ?

-Era foarte aproape să-mi rup piciorul meu firav ! spuse pasărea flamingo îngrijorată .

Când privi mai atent ,văzu o broscuță verde tremurând în apă.

-Ce faci acolo ,micuțo ? De ce nu ești în lac ? întrebă curioasa pasărea .

Pipo îi povesti tot ce se întâmplase ,și o rugă să o ajute .

Pasărea flamingo se gândi un pic .Se întoarse într-o parte , apoi în cealaltă parte , se răsuci și merse înapoi , apoi ,iute ,se întoarse la băltoacă , își deschise larg aripile și le scutură, încercând să găsească o soluție . Daca își bagă ciocul ,riscă să o rănească pe broscuță ,și nu își dorea asta . Dar atunci ii veni o idee! 

Se apropie de un copac mic ,și rupse cu ciocul o creangă subțire .

-Prinde-te bine de aceasta creanga ! Te voi trage afară cu grija ,spuse flamingo.

Zis și făcut . Pipo se agãță strâns de creangă , iar pasărea trase ușor ,până ce broscuța fu afara din băltā. Apoi, cu picioarele ei lungi și grațioase ,flamingo o duse repede până la marginea lacului. 

-Gata ,Pipo ! Acum ești acasă ! spuse flamingo scuturandu-si penele colorate . Pipo ,nu mai sta pe gânduri .Cu un salt mare , plonjă în apa limpede .

-Splash ! Ce bine e sa fii acasă ! spuse bucuroasă.Din toate colțurile lacului ,broscuțele veniră sa o slaute . 

-Bine ai revenit ,Pipo ! strigară ele în cor ,orăcăind. 

-Oac ! Oac ! 

Pipo , se întoarse spre pasărea flamingo ,și îi spuse : 

- Îți mulțumesc că m-ai ajutat !Fără tine nu aș fi reușit ! 

Flamingo o privi ,clipind blând din ochii ei ca două mărgele negre .

-Toate vietățile merita sa fie ajutate și protejate .Oamenii trebuie să aibă grijă de natură și de animalele care trăiesc în ea. Dacă toți am fi prieteni cu natura ,lumea ar fi mai frumoasă ! 

Pipo ,dădu din cap și se afunda în apă,fericit ca avea din nou prieteni și un loc unde sa trăiască .

Și de atunci ,dragi copii , broscuță Pipo și pasărea flamingo au rămas cele mai bune prietene ,iar toți cei care le-au văzut împreună au învățat că trebuie să aibă grija de animale și să protejeze natura . 

Sfârșit .

🐸Povestea broscuței Pipo🐸

🧑‍🤝‍🧑Poveste pentru copii👭

🪶Text: Ionela B.Nechita🪶

🪶Toate drepturile de autor sunt protejate și rezervate .🪶

--Încotro zbori, vrăbiuță,

fără pui, fără surori,

tocmai când se lasă noaptea

și e cerul plin de nori?

--Puii dorm și merg la mama,

sus în paltin, să-i duc mei

că de-o vreme nu mai zboară

și-i sunt, ochii, tare grei…

Și mi-e dor de glasul mamei

cum ne ciripea duios,

învelindu-ne sub aripi

să putem visa frumos!...

Îmi aduc aminte ziua

când m-a învățat să zbor

și mi-a dăruit o fragă

pe floarea unui bujor.

Apoi, câte și mai câte

mângâieri, cum numai ea

știa să ni le împartă

în timp ce ne adormea…

Ne-a adus și o petală

de cais, în cuib, cândva,

să bem picături de rouă,

în zori, când se lumina.

Dac-ar fi să zbor cu mama

iarăși, ca de-atâtea ori,

ne-am opri încă o dată

printre fragi, printre bujori…

Nu e noapte pentru mine

și nici nori nu sunt destui

ca să nu ajung la mama

și apoi, din nou, la pui!

Un cățel mic m-a ales,oare

A fost o întâmplare?

M-a privit cu ochi rugători,

Un fel de implorare.

A întrat în curtea mea,

Și -a ales un loc, ca dormitor,

La ușa de intrare pe un covor,

L-am întrebat: cumva te-ai rătăcit?

Că i-am vorbit, a fost fericit,

A dat din codiță, mi-a mulțumit.

Acum, aveam cui de grijă să-i port,

Era un naufragiat într-un port.

Îl invit dimineața la o cafea

El lângă mine, gustând o chiftea,

Vara, trebăluind prin grădină

El urmărește curios, munca de albină.

Nu sunt singură nu mă plictisesc,

El dă din codiță când îi vorbesc,

Încercați dragii mei la fel și voi,

În singurătate, ne sunt micuții eroi.

Suntem prietenii de un deceniu,

Cum se comportă, merită un premiu!

Dis de dimineață am plecat la coasă

Că s-a anunțat la meteo că o să plouă,

Vreau să îmi aduc rapid fânul acasă

Știind  că iarba se taie bine când e rouă.

Toată ziua am cosit cu mare spor,

Brazdă după brazdă am răsturnat,

O ciocărlie a triluit frumos în zbor,

Iar eu am ascultat și-am fredonat.

Și ritmul meu a fost precum cânta

Când mai rapid și mai apoi domol,

Duiosul sunet urechea-mi încânta

Și obosit pe seară eram cu lanul gol.

Dator n-am vrut deloc eu să rămân

Pe cântăreț mărinimos l-am răsplătit,

Cu firimituri împrăștiate pe pământ

Pe care cu iuțeală mare le-a ciugulit.

Ca doi prieteni buni ne-am despărțit

Ea sus spre nori cântând s-a avântat,

Iar eu am adunat în coșul cel sfințit

Ce a  rămas pe jos, de mine presărat.

Uite așa am petrecut o zi la coasă

Acompaniat de càntul ciocârliei,

Pe seară m-am întors voios acasă,

Și cu umor, am povestit totul...soției!

Cățelușul cel zurliu

Azi e trist, dar durduliu 

Mușcă lumea de picior

Și-i feblețea fetelor

Pisicuța răsfățată 

Doarme mereu ziua toată 

Îi place să fie alintată 

Iar mâncatul e activitatea ei preferată 

Iepurașul dacă are 

Morcovi este cel mai tare

Să-i mănânce fericit 

Ca să nu adoarmă lihnit!