Regrete

Aş vrea, să fiu aici, şi totuşi mai departe,

Să mă cufund cu toţi, dar în singurătate.

Păşind cu dreptul, încet, dar un pas înapoi,

Zîmbind cu alţii, străin, acum ne suntem noi.

Dar trecînd ades şi azi, ca şi odinioară,
Văzu eu sau poate nu, fiind mai amară.
Privesc lung şi fară lacrimi, răsăritul, zarea,
Nu amîn, dar toata ziua, ocolesc schimbarea.

Nefiind acel străin în tăcerea iernii,
Mă ascund printre frunziş, alb ca prin troiene.
Fiind conştient că tu, singura suflare,
Preferi ades a zilei, lacrimi mai amare.

Nu-i pe lume mai frumoasa
Mama, decit e a noastra
Scumpa mindra si duioasa
Nu gasesti in lumea asta
Orice floare colorata
Nu-I mai firava ,curate
Dintre miile de stele
Mama-I luna printe ele
Iti dorim un cer senin
Lumina dragoste din plin
Sincer ce sa-ti daruim
Drept simbol ca te iubim
Mama mea e scumpa floare
O iubesc cu-nflacarare
Ea i-o sfinta si frumoasa
Pentru mine-I fire aleasa
No voi vinde pe nimic
Nici pe aur nici pe-argint
Zilnic o voi ajuta
Pentru ca e mama mea
O iubesc si-mi pare bine
Cind ea sade linga mine
Iar cind pleaca undeva
Mi se rupe inima
Cind o vad muncind pe frig
La caldut in cas-o strig
Iar cind soarele o frige
Sufletul in mine plinge

As vrea sa plec , ramii
Sa nu mai fiu copil
Sa fiu strain , cu zori
Sa ma despart fragil.

Sa las al tau sarut
Ca in aceasta noapte
Asa  cum la-nceput
Plingeam eu, si soapte.

Sa bata inima
Si in al tau sarut
Ades m-oi cufunda
Sa stii ca am crezut.

Să ador splendoarea, părul
Te-aş visa şi ziua, dorul

Neştiind unde ţii, gîndul
Aş dori s-ating, pamîntul

Să regret c-am zis, cuvîntul
Ce n-aş da, să-ntorc, mometul

Inima-i pustie, vîntul
Sufletul mii sumbru, altul

Pămîntul, a şters, momentul
Gîndul, a uitat , cuvîntul

Vîntul, îţi alină, dorul
Altul, îţi atinge, părul.

Pasesti usor fara de fosnet
Parca-ai pluti tu pe pamint
Faptura ta e ca un trasnet
Ce mi se pare un sfint cint
M-as dezlipi de la ai mei
Sa simt aproape trupul tau
Sa fiu un zeu ci nu un tei
Ce-nteapa, sfarma visul sau.
Se scurge timpul, trece apa
Astept, astept si nu mai vii
Ba stau in casa, ies la poarta
Dar clipe lungi trec zi de zi.
Speranta n-a luat sfirsit
Ea arde inca trupul meu
Lumea de sus a hotarit
Ca merit ca sa sufar eu??
Si valuri trec tu nu revii
Ori ai uitat iubirea?
Nu cred ca ai putea minti
Nu sterge amintirea!.
Adii usor in al meu vint
O floare gingasa ce esti
Cazi fericita pe pamint
Si sufletul mi-l incalzesti

Nascut in lumea ce nu a cunoscut iubirea,

Si ars de ea ai fost de atitea ori in drumuri,

Si un sarut ce iti aprinde inima si mintea

Tu nu l-ai simtit pe a tale buze reci.

Nascut in lumea ce te omorit doar prin 

Cuvinte rostite de gura lor,venind din 

Suflet ce au taiat ca un cutit o inima 

Ce a simtit in suflet cu adevarat iubirea.

În ochiul tău albastru se întâmplă

Că se revarsă un râu înapoi

O apă care se urcă,

Se ridică…

Și dă înapoi.

Se întâmplă că în ochiul tău albastru

Lumea e-o haină luată pe dos

Purtată de-un nor ce bea ploaia

Și învață să locuiască pe jos.

În ochiul tău albastru se vede o viață

Cu sufletul bătând dinspre moarte

Și dintre toate mormintele toate

Am învățat să citesc invers o carte.

De-a dreptul dacă te-aș citi

Din ochiul tău albastru aș vedea numai frumos,

Tu ești mai mult decât se vede cu ochiul liber…

Eu vreau să fiu orb,

De asta te iubesc pe dos.

Pe dos ca atunci cand îmi este dor

De-o îmbrățișare adevărată mai mult decât orice cuvânt,

În care nu am fost încă

Dar pe care am trăit-o de atâtea ori

În gând.

Pe dos ca atunci când te văd cum încerci să fii ca o piatră

Și încerci să aduni în tine toți norii posibili,

Atunci se vede cel mai tare în ochii tăi

Că porți albastrul cel mai sensibil.

De asta eu te iubesc pe dos,

Pentru că, deși ești cea mai frumoasă dintre toate zilele senine,

Frumusețea ta... e cel mai puțin interesant lucru la tine.

Gonind spre cer aleargă nori

Din coșuri fumegă otravă

Transformă ploile-n stihii

Apele mătură-n ogradă

Căldura arde peste noi

Topește apele în grabă

Pământul crapă fără ploi

Flămând ne lasă fără hrană

E prea puțin ce-a mai rămas

Și totuși ardem în risipă

E prea pustiu omul de azi

Nu mai gândește nici o clipă

Razele soarelui cel bun

Privind un lacom se încruntă

Pământu-l arde cu necaz

Strigând cu flăcări ne alungă

Setea uscată arde surd

Cenușa fumegă în urmă

Pământul arde îndurând

Sunt prea puțini cei ce-l ascultă

Nedumerit privindu-ți chipul

Din vid scăpare nu aveam

În minte îmi juca doar gândul

"De-aici ieşire nu mai am"

Sărac privindu-mi ochii tu "nemo" îmi spuneai Spuneai fără cuvinte

Te subânțelegeai

Certându-mă fregvent cu mine război din pace am făcut,război ce no să se termine,război ce nu sa mai sfârșit.

-Fii mai puternic Dar tot odată nu fi dur

Tu de iubire nu ești vrednic Eu iubitorii nu-i îndur

Dar tu iubește mă Cum nu ai mai iubit!

lubit vei fi de nimeni Căci din războaie n-ai ieșit

-Învingător de o să ieși,sămi spui

-De ce!?să mă iubeşti!? lubirea ta nu trebuiește nimănui!

lubit voi fi,dar tu iubită nu mai iești

Pentru-a fi iubită,fără motive să iubești!!!

Asistenta șefă ieși din cameră și, cu lacrimi în ochi, se îndreptă spre biroul ei. Luase o hotărâre. De fapt dorea să revină la starea de dinainte, când poza fiicei sale stătea ascunsă într-un raft. Îi mai rămăsese doar o singură amintire. O amintire pe care o va îngropa pentru totdeauna. Luă conul roșu și se îndreptă spre pădure.

Păsările cerului pot fugi acolo unde omul nu le poate ajunge. Din atâtea animale, doar păsările se pot depărta de lumea oamenilor, poate de aceea sunt cele mai invidiate viețuitoare. Când zbori cu avionul, trăiești cu frică și neîncredere înălțimea și sigur ți-ai dori să ai aripi asemeni lor. Tânăra mamă încerca să răspundă cu convingere întrebărilor nevinovate ale fetiței, dar îi era tare greu să-și abată mintea de la ceea ce va urma după ce avionul va ateriza la București.

— Mamă, de ce nu zboară alături de noi nicio pasăre? Doar sunt atât de multe pe cer.

— Avioanele fac zgomot și păsărilor nu le plac zgomotele.

— De aceea sunt așa de multe în pădure? Pentru că acolo este liniște?

— Da, iubito.

— Când erai mică făceai liniște pentru a auzi cum vorbesc păsările?

— Stăteam culcată ore întregi la umbra copacilor și le ascultam.

— Și ai învățat limba lor?

— Păsările nu vorbesc. Doar cântă.

— Nu este adevărat. Nu cântă tot timpul. Uneori vorbesc. Și atunci se adună două câte două.

— De unde știi?

— Le-am văzut eu în grădină. Cele mici se joacă pe crengi iar cele mari zboară în cercuri mari din ce în ce mai sus.

— Ești tare deșteaptă, fata mea.

— Nu sunt, mamă, pentru că nu știu ce spun.

• Păi, vezi! Înseamnă că nu vorbesc. Dacă ar vorbi, oamenii ar fi descoperit limba lor și eu, și tu, am fi învățat limba lor la școală.
• Ba vorbesc, mamă, dar sunt mult mai deștepte decât omul și nu vor să-și spună secretele. Mă înveți și pe mine?

— Ce anume?

— Ce înseamnă cuvântul „mamă”?

— Unde ai auzit cuvântul acesta?

— L-ai spus tu în baie, când te uitai în oglindă și păreai că ești singură pe lume.

— Of, mamă! Nu pot fi singură pe lume. Doar te am pe tine.

— Ce înseamnă „mamă”, mamă?

O doamnă se uita amuzată la cele două și greu se putu abține să nu râdă. I se adresă celei mici.

— Ai auzit de România?

— Nu am auzit. Ce este România?

— Este o țară la fel ca țara ta și acolo copiii spun mamelor lor „mamă”.

— Când vorbești cu fiica ta, îți spune „mamă”? Asta înseamnă că ea este copilul tău?

— Așa este. Și imediat ce o să ajungem la sol, o să vezi multă lume strigând „mamă”.

— Noi mergem în România, mamă?

— Așa este draga mea. Mergem în România.

Fetița renunță să mai pună vreo întrebare, deoarece avionul cobora printre nori și nu departe tocmai zărise pe geam o pasăre.

În locul fetiţei, tânăra mamă începu să o descoase pe vecina de scaun.

— Sunteți româncă? Vorbiți românește?

— Da, sunt! Dumneavoastră?

— Nu sunt. Oarecum sunt. Dar nu vorbesc românește.

— Ce vă duce în România?

— Vreau să-mi regăsesc o bună prietenă. Nu ne-am văzut de mult. De prea mult timp. Nici nu știu dacă o voi găsi.

— Sper din toată inima să o găsiți. Prietenii români sunt cei mai loiali din lume și nimeni nu poate să-ți fie mai aproape decât un prieten român.

Încercase în grabă să învețe câteva cuvinte românești, dar ori de câte ori spunea în engleză „Mamă, eu sunt fiica ta” o stare de neliniște o cuprindea și refuza să găsească acele cuvinte românești care puteau însemna totul sau nimic. Dacă ar întreba-o acum pe această doamnă cum se spune „Mamă, eu sunt fiica ta”? Se îndreptă spre scaunul din dreapta. Femeia o privea încurajator, zâmbind. Părea deschisă unui dialog mult mai intim.

— În România se vorbește mult engleza?

— Aproape toți tinerii o vorbesc, dar și mulți alții.

Cum se spune în română „Vreau să închiriez o mașină cu GPS”?

Doamna râse și i se adresă foarte convingător.

— Of! Nu este nevoie să învățați asta. Nicio firmă de închiriere mașini nu angajează pe cineva care să nu știe limba engleză. Credeam că o să mă întrebați ceva cu care să vă adresați prietenei.

Anunțul din difuzoare anunță aterizarea. Avionul se lăsă lin pe pământ și zgomotul motoarelor deveni și mai puternic împiedicând orice conversație. Câteva ore mai târziu, cele două, mamă și fiică, ieșeau din București îndreptându-se spre nordul țării. Tânăra căută un post cu muzică și printre melodiile cunoscute se strecurau din timp în timp și melodii românești. Atunci fetița devenea mai atentă și o întreba pe mama sa:

— Asta este limba română?

— Da, mamă. Îți place?

— Prietena ta o să vrea să mă învețe românește?

— Nici nu știi cât de mult va dori acest lucru. Dar va trebui mai întâi să o găsim.

— Și dacă nu o să o găsim? O să te superi tare, mamă?

Tânăra nu răspunse și nici fetița ei nu insistase. Peisajul o fermeca și nu înceta să-i arate mamei sale cu degetul fel și fel de lucruri pe care le găsea uneori frumoase, alteori doar ciudate. Pe ecranul GPS-ului şoseaua șerpuia indicând doar cifre seci. La destinație nu era nicio localitate. Erau doar două coordonate care indicau cu precizie un loc minuscul de pe pământ. Un loc al speranței sau dimpotrivă un loc al înmormântării acesteia. Din când în când o voce de femeie anunța:

— Peste trei kilometri intrați în intersecția cu sens giratoriu și continuați pe a doua ieșire.

La fiecare anunț inima ei tresărea. Nu mai erau mulți kilometri și vocea aceea va sfârși prin a face imperturbabil ultimul anunț:

— Peste un kilometru ajungeți la destinație.

Dar oare acele cifre atât de complicate, cu grade și minute, sunt ele și destinația la care visa sufletul ei? Se va înălța oare spre cer cutremurul inimii pentru a mulțumi providenței sau vor picura lacrimi peste o amintire vagă reaprinsă în ființa sa de o scrisoare și de o fotografie?

— Mamă, de ce plângi?

Fără să-și dea seama, pe fața ei se prelinseseră câteva lacrimi.

— Nu plâng, draga mamii. Sunt doar obosită.

— Atunci hai să ne odihnim. Putem continua mâine drumul.

— Dar nu mai avem decât foarte puțin.

— Prietena ta știe că venim? Nu ai vorbit la telefon cu nimeni înainte de a pleca.

— Nu știe.

— Și dacă nu o găsim acasă? Unde dormim?

Tânăra nu mai avu timp să răspundă. De fapt nici nu ar fi știut ce să-i spună fetei sale. Doamna din GPS anunță cu convingere:

— Peste 500 de metri ajungeți la destinație.

Bătăile inimii se înmulțiră și cele câteva case care se ascundeau în spatele unui zid înalt de beton trecuseră neobservate.

— Ați ajuns la destinație.

În fața mașinii stătea o poartă închisă iar alături, pe clădirea mică a portarului, puteai distinge semnul de spital.

— Prietena ta este bolnavă mamă?

— Nu este bolnavă, dar ne oprim aici.

Trase mașina alături. Stătu câteva clipe pe gânduri.

— Intrăm, mamă?

Nu era pregătită. Simțea că înainte de a intra în spital trebuia să caute un suport de care să se sprijine atunci când va veni clipa adevărului. Privi în jur.

— Vrei să ne plimbăm puțin prin pădure? Poate vei putea vedea păsările din România.

— Pot să iau și clovnul cu noi?

— Poți, draga mea. Dar nu cumva să-l pierzi.

Întinse mâna fetiței, care o apucă imediat. Pământul era încă umed dar vegetația uscată se întindea ca un covor prietenos în care puteai să-ți afunzi pașii fără cel mai mic zgomot. Uneori sub frunzele uscate se ascundea o creangă putrezită care se frângea sub apăsarea pașilor. Fetița se desprinse de mama ei și începu să alerge din copac în copac, privind spre crengile copacilor. Nici urmă de păsări.

— Nu sunt păsări, mamă. Pădurea nu este frumoasă. Hai să ne întoarcem.

— Păsările vin mai târziu când apar frunzele, dar te-ai uitat și pe jos?

— Ce să văd jos? Sunt doar frunze și crengi uscate.

— Ia uită-te mai atentă. Uite, chiar acolo. În fața ta. Vezi clopoțelul acela alb?

— Vai ce mică și gingașă este. Pot să o rup?

— Poți. Sunt destule în pădure.

— O să fac un buchet pentru prietena ta.

Continuară să înainteze chiar pe lângă malul râului, dincolo de șosea. Soarele puternic ridica din solul îmbibat cu apă aburi care împiedicau privirea să pătrundă prea departe printre copaci. Puțin speriată, tânăra îi strigă fetiței:

— Să nu te depărtezi de mine. Nu vreau să te pierd.

Sentimentul care o cuprinsese produse un declic în mintea sa și parcă se vedea pe ea plângând în mijlocul pădurii. Copacii se învârteau în jurul ei și o mână puternică o purta aproape târând-o prin pădure.

— Mamă, mamă! Uite ce am primit! Un con roșu. Se potrivește pe capul clovnului nostru.

Tânăra se trezi ca dintr-un vis, luă clovnul în mână, îl strânse la piept și începu să strige cu putere, așa cum făcuse cu foarte mulți ani în urmă:

— Mamă, mamă! Unde ești?

Cuvintele românești veniră de undeva dintr-o memorie pe care nu o cunoștea. Fetița se sperie și începu să plângă.

— Ce spui, mamă?

Ceața cernută printre copaci își schimbă consistența accentuând un contur în mișcare. O siluetă prinse formă și se transformă în trupul unei femei ce se apropia cu teamă.

Cele două femei se priviră câteva clipe, apoi tânăra îi întinse clovnul.

— Mamă, sunt eu, fiica ta.

                                              ----- SFÂRȘIT ------

Iubito-ascultă rătăcirile din mine

Atins de patimă ființa ta e tot

Cresc însetate rădăcinile spre tine

Stârnite-n inimă bat clopote de foc

Un infinit ascund privirile divine

Răsare soarele sclipind din ochii tăi

Lumina curge înflorind zile senine

Oprește mut în contemplare timpu-n loc

Șoptește zâmbetul pe buzele rubine

Obrazul tremură sub purpura de foc

Urmele caută să vindece suspine

Mă colorează în albastru dulce joc

Vioara glasului aprinde poezie

Arcușul  mângâie oceanele de foc

Sunetul corzillor vibrează cristaline

Tristețea fumegă primindu-și antidot

Vrăjește freamătul petalelor caline

Mâinile picură în vene aprig foc

Topește lacătul durerilor peline

Îmbată sufletul miresmele de soc

Ne-am întâlnit între bătăile de inimi

Ne-am despărțit între hotarele de foc

A mai rămas praful cărunt al amintirii

Visele zboară împletind absurdul mort