NE CHEAMĂ PĂMÂNTUL...

    În noaptea asta-am să pândesc, 
    Cum dormi şi te lipeşti de mine, 
    Şi-atunci am să-ţi sărut,
    Şi buze şi înmiresmatul trup...
    
    De fiecare dată când în somn, 
    Te mişti şi-oftezi,
    Atunci probabil că visezi,
    ... Păcatul tău va fi şi-al meu.

Ce mi s-a părut extraordinar astăzi, a fost o imagine al unui mesaj pe care l-am primit, via jumătatea mea, de la 6.600 kilometri distanță, de la "celălalt" capăt de lume: China.

Mesajul a fost scris caligrafic pe o bucățică de carton însoțită de un mic cănăfior de mătase de culoare albastră ca cerul, scris în limba engleză de o chinezoaică simpatică, prietena jumătății mele: "Pentru C., fie ca tu și familia ta să vă bucurați de o sănătate excelentă. Și toate lucrurile să meargă bine pentru tine."

Apoi cartonașul a fost atârnat de crengile unui copac aflat în plină stepă, astfel încât  vântul, de fiecare dată când va sufla, să șoptească, iar și iar, urarea... probabil un obicei de sorginte tibetană. În acest fel, au învățat oamenii din acel loc izolat de lume, departe de forfota marelor orașe, să onoreze o relație de prietenie, spunând vântului urările lor de bine - fiindcă am văzut crengile acelui copac pline cu astfel de cartonașe - prin intermediul cuvintelor, care, luându-și zborul către neant, vor împlini dorințe...

M-am oprit astăzi preț de o clipă din ceea ce făceam, gândindu-mă la rândul meu la o persoană pe care nu o cunosc, dar care mi-a transmis urările sale de bine, într-o formă absolut originală, pe care nu am mai întâlnit-o înainte... Îți transmit aceleași urări de bine, rostindu-le șoptit în mine, și cine știe, poate că vântul mă va auzi și le va lua cu dânsul, stârnind ușoare unduiri printre crengile copacului tău. Așa vei ști că mesajul tău a călătorit 6.600 de kilometri și a ajuns la mine...

    Apusul de soare, cu roş m-a rănit, 
    Iar valul de mare, încet s-a topit 
    În umbra zorită-a cocorului zeu, 
    Spre etern, călăuză, al visului meu.
    
    Păsări speriate-au ţipat înapoi, 
    Stârnind, absurde, ecouri de ploi, 
    Ciudatul blestem al puşcaşului orb, 
    Rătăcit în pădure precum un corb. 
    
    Doar luna-şi arată palidul chip, 
    Peste lacul vrăjit şi nemărginit, 
    Oglindă, ce-i spartă în rumen argint, 
    Cioburi ce ard, în culori de absint. 
    
    Căci zorii de zi, curând, s-or ivi, 
    Din nou, soare blând, va răsări, 
    Aducând spre lumină, poiana cea rece 
    Prin care doar cerbul, iuţit, se va trece.

    Spirale de gânduri se risipesc neîncetat:
    Pe eșafodul minții, netulburat mi-e cursul...
    Ecoul acestor momente s-a frânt în neant, 
    Astăzi din ele mi-a mai rămas doar versul…
    
    Din filonul acesta am strâns cu migală,
    Cât de multe cuvinte am putut a scrie,
    Căutând mereu măsura dreaptă și egală,
    Ca să nu uit a gândurilor vremelnicie...
    
    Pe multe dintre ele atât le-am îndrăgit,
    Cu fiecare cuvânt scris și rupt din mine:
    Acolo sunt eu. Destrămat, reîntregit,
    Totuși nu am ajuns să gândesc în rime.
    
    Căci în momentele mele de singurătate,
    Am simțit al cuvintelor spre lumină năvală,
    Și de aceea am desenat într-o carte,
    Al gândurilor mele nesfârșită spirală...

Știi, acum după ce mi-ai răscolit această amintire, trebuie s-o aștern pe hârtie și în cuvinte, nu? Căci altminteri se pierde...

Cred că am privit de sute, poate de mii de ori, în adolescența mea, icoana sfintei Ana și a Fecioarei Maria, imagine pe care o citeam cu sufletul dintr-un triptic de plastic de culoare aurie, o reproducere ieftină, de tip turistic, primită în dar de la un unchi, care o cumpărase de prin peregrinările lui prin lume...

Mie îmi plăceau în mod deosebit culorile calde care rezonau din icoană, dar mai ales și faptul că puteam închide și deschide ușițele tripticului care erau realizate dintr-un grilaj cu arabescuri complicate ce adăposteau icoana, în spatele lor... Cu ușițele închise, tripticul căpăta un aer misterios, poate fiindcă ascundea privirii iconița, sugerându-i doar culorile prin arabescul grilajului... aproape că îți doreai să deschizi ușițele ca să-i descifrezi mai bine taina...

Pentru că rar îi închideam ușițele, mă puteam bucura oricând de culorile tripticului... Iar în serile târzii de iarnă când lumina era întreruptă și în casă se lăsa rece... lumina lămpii cu petrol sublinia culorile tripticului, într-o lumină caldă, blândă, specială... senină...

Îmi este greu să descriu în cuvinte acea lumină slabă care dădea viață tripticului, din care izvorau deopotrivă liniște, pace și căldură... Icoana o reprezenta pe Sfânta Ana care o privește cu seninătate și bunătate pe Fecioara Maria, prevestindu-i un destin măreț, chiar dacă încă de neînțeles, încă nedeslușit. Fecioara Maria, cu mâinile împreunate, primește vestea cu smerenie, pe chipul ei putându-se citi doar seninătatea în forma ei cea mai pură...

Fundalul albastru al cerului ușor umbrit de nori, este frumos completat și pus de către artistul renascentist - rămas necunoscut mie - în armonie cu auriul halourilor, veșmintele colorate în verde, albastru și roșu ale Sfintei Ana, precum și cu veșmântul roz, feciorelnic, al Mariei care își poartă părul bogat și despletit peste spate, ce îi subliniază vârsta adolescentină...

Cu tot frigul de-afară - în casă puteau să fie caloriferele călii, în odaie să se lase rece - mie nici că-mi păsa: fiindcă puteam să îndur mai bine, hrănindu-mă cu lumina și căldura tripticului din care citeam promisiunea unui viitor, nu prea îndepărtat, în care aveam să-mi fie bine... Acum când stau și mă gândesc - căci atunci n-am înțeles - întrevăd că acela era mecanismul meu mental prin care mă protejam, prin care îmi protejam visele...

Unele s-au împlinit. Altele s-au risipit în uitare, lăsând în urmă regrete și dulcele amar al neîmplinirii... Dar din lumina aceea m-am construit pe mine, din culorile și din liniștea aceea am turnat forma în care mă aflu astăzi... Și toate acestea, concentrate într-un triptic mic primit în dar de la un unchi, care cu siguranță nu s-a gândit nicio clipă că mi-a dăruit tocmai paiul de care am avut disperată nevoie să mă agăț ca să pot, cumva, să găsesc resurse de a merge mai departe...

Anii au trecut, iar acel triptic s-a risipit în vremelnicia lucrurilor... Dar, când mi-e greu, - și Doamne! în ultima vreme parcă tot mai greu mi-o fost - închid ochii și retrăiesc în minte acele seri geroase de iarnă, ce se topeau în căldura și culorile unei icoane care mi-a fost ancoră în vremuri de restriște, și iată, mă simt din nou scăldat într-o liniște care îmi grăiește că totul, cumva, va fi iarăși bine...

    Să nu mă minţi 
    Că nu mai e ger, 
    Şi-afară e soare 
    Şi-i soare cu dinţi... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că demult nu mai ninge, 
    Când fulgul de nea 
    Obrazul îmi frige... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că zăpada-i topită, 
    Când gloata de-afară 
    De bocanci mi-e lipită... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că stârcii năvalnici 
    Zburat-au pe culmi, 
    Primăvăratici... 
    
    Să nu mă minţi 
    Că zarva de-afară 
    Nu-s doar colinde, 
    Ci cântec de primăvară…
    
    Să nu mă minţi 
    Fiindcă eu ştiu 
    Că anul cel vechi, 
    Nu moare-n pustiu...    

 
    Iar oasele-mi reci 
    Mi le-adun lângă sobă, 
    Căci încă mi-e frig 
    Să nu mă minţi… 

Știi,dacă ceasul tic-tac bate

Și timpul trece și după moarte,

Poate viața-i condamnare

Ce se-ncheie când el moare.

Știi,poate iadu-i viața-n sine,

Un suflet amnezic vine,

Trăind,croind din nou o amintire

Pentru a lui ispășire.

Știi,trăind ne redresăm,

Amintirea o creăm,

Căutând menire nouă…

Viața-i moarte sau amândouă?

   Cu fruntea în ţărână, prin roua de sudoare 
    Din care să-ncolţească, cununile solare, 
    Voit-am să ridic, privirea către nori, 
    Iar din fertila brazdă, să crească holde noi. 
    
    Din rod de lacrimi pure, ce-au curs cu gust de sânge,
    S-a zămislit în pace, chiar pâinea ce se frânge,
    Căci toate se vor trece, ca umbra peste vii, 
    Se vor mai pierde încă, secundele, cu mii…
    
    Din toată jalea lumii, un strop nu mi-ar ajunge, 
    Umbră s-aştern curând, pe sufletu-mi ce plânge. 
    Căci am ales să-mi urlu, fiinţa-nspre genuni, 
    Iar pe ogorul ăsta, am semănat minuni...
    
    Să simt în palme luna, şi dimineaţa-n stele, 
    S-alung din mine spaima şi toate câte-s rele, 
    Cu ochiul clar al minţii şi-eliberat de fire, 
    Să văd nemărginirea şi-a timpulului jelire…

Durerea m-a străpuns,

Și dorul mă lasă, 

Și mă duce departe în vârful norilor, 

Spre tărâmul ei acasă. 

Cerul s-a închis de lumină,

Și zboară în ochii purpurii de smarald

Spre cerul albastru divin 

Cu chipul cald. 

În culmea dorului senin, 

Florile tac, iar codrul negru izvorăște,

Spre cerul vesel și lin, 

Spre câmpurile de cristale. 

Cad trupuri pe -asfalt 

Din gura cerului înalt;

Suflete îngenuncheate 

De geana zării picurate.

Și curg șiroaie,

Descompuse de ploaie ,

Mistuite de vânt,

Alunecând pe pământ..

Negura se lasă 

Peste oaza de pucioasă;

Ochii triști stropesc 

Din stele sclipesc.

Tânguia -n surdină 

O cântare divină 

De dor și de jale,

Fremătănd vocale.

Luna dintre nori

Presăra scrisori 

Brațelor întinse 

In rugile aprinse.

Din cenușă plămădită 

Țâșnea făptura oglindită

În chip și asemănare

Din milă și iertare...

Ea sunetul viorilor baladă

El corzile întinse disonant

Ea șipotul pârâului de munte

El caută să-l soarbă însetat

Ea plasă de păianjen însorită

El fluture zburând dezinformat

Ea gheară elegantă de felină

El pradă abdicând deliberat

Ea soarele ce scutură lumină

El luna reflectând nevinovat

Ea intrinsec poartă creația divină

El inventează gânditor, preocupat

Un el și ea pe-aceeași undă rezonează

Deși nu seamănă-n esență  conceptual

Se completează lăsând poarta cucerită

Inseparabil diferiți fundamental