Clopoțelul

Un nou început vine,

Undeva departe, trăiau nefericit ,o mamă și un pui. Și așa într o zi ,mama lui, se gândi să i oprească nerespectarea când veneau oaspeții și să fie mai politicos ,deoarece el era răsfățat, răutăcios și nu e cam bine să fii pentru toată viața ta, uite ,așa cum e el 

Puiule, vino la mama, că îți fac eu, socoteală! , fiul ei venise nedumerit cu o înfățișare ciudată .

Ce mamă vreai ? Nu vezi că am obosit? Despre ce vorbești? Despre ce socoteală?, mama lui, dorea să l facă educat, pentru că educația pentru ea, e pe primul loc. Mama lui spuse: 

De azi, înainte, nu mai faci nicio prostioară, măi băiete! Dacă azi o să mă câștigi la jocul de cuvinte ,îți dau treizeci de lei ,dar dacă pierzi, tot anul vei învăța și vei asculta profesorii, dacă nu vrei să fii bătut! , băiatul, dacă nu putea să facă nimic, o ascultă și  începuse să se joace cu propria sa mamă. Dar problema lui, era că el, nu a învățat la școală și nu știa să se joace în așa fel de joc. Și să ghiciți, el a pierdut.

Mamă, mai dă mi o șansă! , dar ea, nu-i dădu această șansă în orice caz, dacă nu dorea să fie lovit peste față, pentru că pentru el fața e lucrul cel mai important. Fără acest lucru nu aveau să se îndrăgostească fetele. Când mama lui, a aflat despre asta, l-a dus, la o altă școală, în care din nou trecea clasa întâi, iar fiul ei, așa de tare o ruga să nu-l ducă la o altă școală , dar nimic, totul în zadar, cu mama lui,  nu s-a primit, deoarece ea dorea, ca el , să învețe și să fie un băiat educat bine. Peste câteva zile, el a devenit puiul mamei ,cel mai deștept. Și cuvântul mamei a fost:

Să înveți bine la școală ,Vasilică!

Primul pas ninge,

În grădina noastră,

Al doilea pas,

Privim la fereastră,

Al treilea pas ,

Ieșim la joacă,

Al patrulea pas,

Trebuie să-ți placă,

Facem omul de omăt,

Al cincilea pas,

Trebuie să îl arăt,

Parcă-i râs,

Cine nu știe,

E cel mai frumos,

Dar afară e lunicos,

Trebuie să-i pun și o pălărie,

Ca să fie ca o mică păpădie,

I-am făcut și o amică,

Dar acum este mai mică,

Căci soarele puțin o topise,

Ia și uită un nor acum venise.

Iarna e frumoasă 

E 

Tata e 

Are să fie, în curând, o pace aparentă

,,Căci, când toți vor zice: ,, Pace!,,

Se vor porni șapte urgii, ca o pedeapsă lentă

Peste lumea care .. . zace.

 Cei răi,  tac și înghit răul

Însă, cât de larg e hăul ...

,, Să se lase omul rău de la calea lui ,,

Și să lucre milostiv, împărțind oricui!

Să ne asumăm mereu: ce - i al nost, bătut în cui

Și să nu mai aruncăm tot în cârca dracului...

Un creier orb (!) la care i-au fost puși, îndată : ochi,

Un iute peștișor dungat, cui îi ardea de șotii ...

Da, am văzut pe El - Șadday(Vicleanul și Cel Rău ):

 La Ziarul : ,,Timișoara ,, și pe Domn Isus - flăcău

Muncind la o tastatură 

Și nespunând nimic din gură.

Nu pot a scrie mai departe

Dar știu că mulți aveți o Carte 

Citiți - o, deci , oricât durează 

Căci nici o alta nu contează !

Un veșnic Sabat apelează !

Păstrarea lucrurilor în amintire este o provocare ~

gunoiul sinelui; cântând la pian;

lacrimi precum picăturile de sânge, în ploaia țipătoare.

Sunetul este doar percepția minții ~

vibrații contorsionate pentru propria lor conversie.

Picăturile de ploaie cad peste toate florile libere, fără excepție.

Mistralul nu poate spulbera suferințele sau sentimentele.

O petală care alunecă în aer poate nuanța poezia unui cântec;

mormintele secrete; erorile grave, ascunse; ghețarii dismorfici;

ferestrele mate; și lucrătorii fără de adăpost;

dorința de a vedea soarele în diminețile mohorâte;

un ochi spiritual pentru o prejudecată împotriva cerului; grindină.

Un dans al picăturilor de ploaie în lumină și focuri de artificii în noapte;

ecouri ritmice. Vântul, care suflă, poate spulbera, până la distrugere, albastrul și

viața nefericită, în haos; lumina plină de cruzime a războaielor;

plante și animale sângerând îngenuncheate;

oameni ca rocile vii, flori și pietre în grădini; a avea

un sentiment de apartenență și un limbaj de dor;

femei cântând imnuri sfinte în temple;

ascultându-și propriile voci.

Vânturile și spiritele sunt, în esență, invizibile;

liniște, forță. Cerul este mai înalt decât ploaia.

Zgomotul făcut de un avion de luptă poate accelera

procesul de spargere al ferestrelor , de ofilire al florilor,

de alterare a viselor și de prăbușire al bisericilor.

Acest zgomot este asemănător mistralului; degradare de-a lungul secolelor.

În ceață, sufletele netrupești escaladează

serenitatea munților pentru un nou proces de metamorfozare.

Autorul poeziei este Marieta Maglas

Aceasta poezie a fost publicata in Dissident Voice.

La noi
...
Goliciunea astei lumi este-atât de evidentă,
Că nimic din ce se face nu-i spre-a omului zidire,
Totu-i pierdere de vreme, măști și doar închipuire,
Zbatere pentru avere și pentru falsă strălucire!
...
Lumea se supune oarbă teluricului excrescent,
Jugul simțurilor crește peste-al omului grumaz,
Mult prea plin de sine omul nu e niciodată treaz
Și-n goana după plăceri, va pieri, concupiscent!
...
Nici copiii nu-s lăsați să crească în legea firii,
Somnambuli rătăcitori departe de-a vieții cale,
Fiind tăvăliți de mici prin poftele primordiale,
Ratând și ei precum părinții, cărările mântuirii!
...
Toată lumea se închină unor Dumnezei scorniți,
Omul dorind a fi sclavul propriilor închipuiri,
Idoli falși slujiți de preoți împărțitori de amăgiri
Amăgitori de omenire, la rându-le orbi rătăciți!
...
Asta-i lumea noastră azi, o corabie-n derivă,
Împărțită între demoni ce în umbră se ascund
Și în timp ce omul doarme până nu se știe când,
La noi popii-ngrașă porcii cu prescure și colivă!

Amară,arzătoare,stridentă agonie

Eu îl aștept de-o vreme Morfeus nu mai vine

În vizită la mine  doar ajutat de Bahus mai pot că săl mai văd

Cameră fumurie și minte în delir  

Uitare de durere negare și satiră 

Doar eu , Bahus și ceața aceasta aromată

Letală, arzătoare , otrăvitoare fată

Ce suflete răpește și le predă la chin

Mă las în amintire mai stau o vreme în gând

Mai strig pe dinăuntru mai caut ceva viu

Găsesc prin catacombe prin acel larg pustiu

O mică flacără de dor

Și o nădejde de amor 

Dar Bahus și Morfeus  tovărășiți de mână 

Mă iau în hora lor  îngust-amețitoare 

În mijloc iar și iar  cu fata arzătoare 

Dansăm un dans fatal sub pelerina lunii

Așa noapte de noapte  devin amic al morții.

Noi, îngeri prea triști uneori,

Cu suflet fragil ca de flori,

Pășim spre finalul scris noua

Și ne agățăm de albi zori

Trăind clipa aceasta sortita

Cu-o lacrima-n ochii adânci

Și cu o simtire-infinită...