DESCULȚ

    Câteodată mă-ntreb cu privirea pierdută-ntre rânduri,
    Prin palide pagini nescrise până la capăt,
    Cum tu mi-ai pășit în umbră-mi și-n gânduri,
    Iar inima-mi bate nebună, adâncită în freamăt...
    
    Te simt strâns lipită de șoaptele nopților mele,
    Și-n pletele tale de-argint mă știu împlinit,
    Sub cerul înalt săvârșit în candide stele,
    Pe care-l cuprind în palme spre roș asfințit...
    
    Și te văd cu ochii mijiți de nesomn în amurg,
    Pretinzând că la rândul tău dormi liniștit,
    Și-am să număr din nou infinite clipe cum curg,
    Umbrindu-ți pe gene sărutul mult prea grăbit...
    
    Iar mai târziu, cu răbdare-n priviri, te vei trezi,
    Ca să afli curat, dintâi, de la mine,
    Că-n viața noastră se va naște o nouă zi,
    Și atunci vei ști că voi fi mereu lângă tine...

Redați-mi liniștea de care am atâta dor,
Cât să mai trăiesc o zi, fără să mor,
Căci n-am dansat pe stela nimănui,
Nici nu mi-am agățat sufletu'-n cui...

Ajuns atât de obosit de viață și de toate,
Mi-am așezat cu grijă vorbele în carte,
Căci vreau să nu las umbre-n a mea urnă,
Care să-mi tulbure odihna mea din urmă...

Eu nu mai vreau să-mi tulbur iarăși gândul,
Cu zori pustii unde mi-am rătăcit cuvântul,
Ades, tânjeam după tăcere absolută,
Simțind neliniștea ca pe-o durere acută... 

Kitty era cuminte. 

Kitty mi-a părut întotdeauna o mâță înțeleaptă. Mă uitam câteodată la ea, așa, pe furiș cu coada ochiului, fără să mă vadă, încercând s-o deslușesc, să înțeleg ce era în mintea ei, să privesc lumea prin ochii ei mari, adânci și albaștri de cadână.

Am adus-o dintr-o familie de colegi ce se pregăteau să migreze definitiv în Canada, și care n-aveau posibilitatea să plece cu mâța după ei, așa că, am luat-o cu tot cu accesorii: copăcel de ascuțit gheruțele, străchinuțe pentru mâncare și apă, litieră, mă rog, tot ceea ce-i trebe unei mâțe crescută numai în casă... avea numai câteva luni...

La început, Kitty a fost, normal, speriată de noua casă, de noi, o simțeam respingându-ne orice eforturi din partea noastră de a o face să se simtă binevenită în căminul nostru, încă jinduia după vechii stăpâni, așteptându-i să vie după ea înapoi, refuzând să accepte noua realitate, neînțelegând greșeala pentru care fusese atât de aspru pedepsită.

Am găsit-o de multe ori foindu-se pe lângă ușa de la intrare, mieunând slab, frângându-ne inimile cu disperarea ei, apoi, se alinta, din vârful mustăților, până în vârful cozii ei de mâță persană, frecându-se de copăcelul ei, încercând să reție cât mai mult posibil din mirosul foștilor stăpâni, disperată să nu-i uite și să-și aducă aminte de dragostea lor, de viața lor petrecută împreună...

Și nouă ne era din ce în ce mai dragă, cu toate că amândoi aveam mâinile zgâriate, fin, de gheruțele neîndurătoare, așteptând răbdători, ziua în care Kitty avea să ne accepte și să ne iubească la rându-i. Ne amuza teribil cu alura ei prețioasă de domnișorică de pension, cu blănița ei pufoasă, gulerașul ei alb până sub bărbiță, năsucul roz, lăbuțele roz încălțate cu cipici albi, și mai ales cu coada ei lungă și stufoasă de care era absolut mândră și pe care și-o îngrijea cât era ziulica de lungă, chiar obsesiv aș putea spune...

Altminteri, era cuminte, nu făcea cine știe ce obrăznicii, doar că ne băga deseori în spaime când o scăpam pe balcon, unde ea făcea echilibristică pe marginea exterioară și îngustă cât o palmă a balconului, plimbându-se grațios ca o fantomă, deasupra hăului, și, probabil râzând în sinea ei de fețele noastre îngrijorate și albe...

Era haioasă rău, când se cățăra în vârful copăcelului ei din care îmi privea jumătatea cum trebăluia prin bucătărioara noastră mică, așteptând răbdătoare o aripioară fiartă de pui, sau niște cronțonele drept premiu pentru cumințenia ei desăvârșită.

Și, da, într-o bună zi, a început să toarcă sub mângâierile noastre și am știut de-atunci, că mâța a devenit piesa noastră de echilibru în casă, doar trebuia să-și pornească motorașul de sub bărbiță și lucrurile se calmau și se relaxau instantaneu, unde eram noi, era și ea ca o umbră, dacă noi dormeam, ea ne supraveghea cu răbdare și grijă maternă, nu ne deranja somnul câtuși de puțin, proiectându-și existența în funcție de programul nostru.

Îi plăcea grozav, să-mi steie în brațe atunci când lucram la calculator, chiar trăgea, mulțămită un puiț bun de somn, dând doar din vârful cozii, leneș, spunându-mi că se va da jos doar dacă-mi amorțeau picioarele. Iar eu lucram, iar ea torcea, în casă era liniște și pace, și fiecare dintre noi reușeam cumva, să ajungem la același numitor comun: ne eram suficienți și de folos unii altora.

Desigur, avea și momente când dădea în mintea copiilor: atunci când serveam pește la masă, pacea și liniștea casei se frângea brusc ca o pâine prea bine coaptă, nu era chip s-o mai liniștești decât cu o bucată mare de pește fără oase, sau cu întreaga pieliță curățată de solzi, pasămite îi plăcea grozav untura de pește după care se dădea în vânt, și era în stare să te ridice de la masă dacă nu-și primea la timp porția...

Cel mai adesea, o surprindeam că-i plăcea să se cațere pe spătarul înalt al canapelei de pluș maro, de unde privea încântată agitația noastră prin casă, atunci când trebăluiam făcând curat sau pregătindu-ne să plecăm la serviciu. Ea ne aștepta cuminte, moțăind toată ziua, fără să protesteze că o lăsam singură, fiindcă sărea pe pervazul ferestrei de la dormitor, de unde se uita curioasă afară, la păsări, porumbei sau alte lighioane care ne tranzitau vecinătatea, fiind un vașnic înger păzitor al căminului nostru.

Și drept urmare pentru tot confortul pe care ni l-a oferit atâta vreme cât a trăit sub acoperișul casei noastre, Kitty a primit binecuvântarea raiului șoricesc odată cu haloul și aripile de înger. Fiindcă noi n-am știut că eram ocrotiți de un înger care a luat forma unei pisici persane cu ochi de cadână, mari și albaștri, ce se alinta de picioarele noastre, din vârful mustăților și până la vârful cozii, torcând și mulțumindu-ne pentru viața frumoasă și tihnită pe care i-am oferit-o. 

Da, Kitty a fost o mâță cuminte.

    Tu, draga mea, eşti chiar acum, 
    Un bun de tipar, un top de volum, 
    Slova cea grea, eu vreau să-ţi citesc,
    Încă mai caut să te desluşesc…
    
    Tu eşti cartea mea de pe noptieră, 
    Ce în liniştea odăii, fatal, mi se-oferă, 
    Tu eşti o carte albă cu pagina velină, 
    Răsfoită încet, cu mişcări de felină... 
    
    Scrisă, în prea puţine vorbe, 
    Umbre fugare pe-ale trupului tău curbe, 
    Scrisă într-un stil puţin cam ciudat, 
    De lector slăvit, de critic lăudat... 
    
    Şi chiar dacă notele tale, scrise-n subsol, 
    Sunt al iubirii şi al inimii, simbol, 
    Tot mi-este ciudă pe vântul ştrengar 
    Că mi te frunzăreşte-ntr-un mod atât de vulgar... 
    
    Şi-aş vrea măcar, un semn de carte să las, 
    Aşezat între coperţile acestui atlas, 
    Să despart, de pot, cuvintele-n fraze 
    Să fiu al iubirii poet, etern kamikaze…

    Nu plâng, doar suspin -
    Căci mi-e sufletul prea plin,
    Nu plâng, doar zâmbesc -
    Fiindcă simt când te iubesc...
    
    Nu plâng, doar zbor -
    Către-un colţ albit de nor,
    Nu plâng, doar se ştie -
    Că iubirea nu-i pustie...

Grele sunt de dus păcatele omului. Din ce în ce mai des, liberul arbitru înclină balanța spre umbre și întuneric, mai degrabă decât spre lumină. Într-o lume ajunsă pe mâini distrugătoare, care risipesc ceea ce generații întregi au construit cu migală, efort și sacrificiu, aerul libertății devine tot mai greu de respirat. Și atunci mă întreb: am fost vreodată cu adevărat liberi? Sau libertatea noastră a fost mereu atât de fragilă, încât să ajungă la picioarele celor care își satisfac orgoliile fără să le pese de plânsul victimelor colaterale?

Lanțuri grele ne atârnă de mâini descărnate, purtând povara nepăsării câtorva - puțini, de altfel - care se cațără fără scrupule pe cadavrele celor mulți, aceia pe care își clădesc bunăstarea.

Astăzi, la început de an nou, cei trei mari ai lumii se joacă pe scena geopolitică împărțind teritorii ca niște copii răsfățați în spatele curții, convinși că nu există pedeapsă. Părinții au dezarmat demult: Consiliul de Securitate al ONU a devenit o glumă amară, Curtea Penală Internațională a închis ochii, NATO și-a pierdut sensul, rămânând, în mare parte, o structură declarativă.

Războaie pornite din nimic, șantaj politic, alianțe spulberate peste noapte - trădarea a devenit titlu de glorie, orgoliul, politică de stat, iar adevăratele fețe ale celor care ne împing planeta spre prăpastie ies tot mai des la lumină.

Ce s-a întâmplat cu mecanismele care trebuiau să împiedice escaladarea până la agresiune armată? Cum am ajuns să acceptăm răpiri, amenințări, pretexte fabricate, doar pentru că cineva a îndrăznit să nu mai joace după regulile impuse? Cum am ajuns să credem că securitatea se negociază ca o marfă?

Suntem în stare de șoc, incapabili să mai luăm decizii lucide, pentru că amenințarea nu mai vine dinspre dușmanul tradițional, ci tocmai dinspre prietenul pe care ne-am bazat orbește. Suntem șantajați cu propria noastră securitate, puși în fața unui ultimatum brutal: dacă nu dai, ți se ia.

Ce-i de făcut? Mă simt din nou prins între bătăuși. Unul îmi cere tribut ca să mă apere de ceilalți, deși cunosc înțelegerile murdare din culise. Nu mai am cui să mă plâng. Nu pot riposta singur. Așa că trebuie să mă aliez, să caut forță în număr, pentru a nu mai fi îngenuncheat.

Iar când vom fi suficient de mulți încât vocile noastre să conteze și să acopere hărmălaia bătăușilor, vom striga: Alors regarde! Pentru că nu va mai exista cale de întoarcere. Bătăușii pot fi înfrânți doar prin solidaritate, slăbindu-le puterea de a șantaja, de a diviza, de a lovi.

Poate că aceasta este singura noastră șansă: nu să fim mai puternici fiecare în parte, ci de neoprit împreună. Ei nu se tem de adevăr sau de dreptate - se tem de mulțimea care nu mai tace, de vocile care se adună și nu mai pot fi izolate.

Numai uniți putem rupe cercul fricii. Numai împreună putem transforma neputința în rezistență și rezistența în forță. Iar când vom sta umăr lângă umăr, nu pentru a lovi, ci pentru a nu mai putea fi loviți, atunci vor înțelege: nu suntem pradă. Nu suntem monedă de schimb. Nu suntem teritoriu.
Suntem oameni.
Alors, regarde.

În noaptea adâncă, singurătatea mă strigă,

Privesc în gol, îmi simt inima grea.

Frica de a fi lăsată în urmă, mereu mă bântuie,

Și mă împinge să fac greșeli in viața mea.

Fiecare pas pare să mă ducă către eșecul meu,

Și greșelile, regretele mă obsedează..

În lumea gândurilor, pierdută eu rătăcesc.

Drumul spre lumină, un mister devine,

Fiecare pas mă duce spre-ntuneric,

În valul de amărăciune și dorințe ce nu se împlinesc.

În clipele de neputință, sufletul e prizonier,

Universul meu, neînțeles și mut,

Dansând cu frica, pierdută printre umbre,

Căutând salvare, dar găsind doar abis.

Cu inima grea și lacrimi ce ard,

Îmi pierd sufletul într-un dans al pierderii și fricii,

Frica de abandon mă-ngenunchează, dar nu mă-nfrânge,

În lumea mea sumbră, unde durerea își lasă semnătura sinistră.

Decizii si directii, momente si proiectii...

credinta, introspectii, ramane doar samanata de credinta...,

sau uitare, alegerea i schimbare sau poate doar o alta nepasare

si nu stii ce e n sensul nevazut, ascuns in eu l tau cel absolut 

divin ? profan? nu mai conteaza, sunt rime simple pline de emfaza,

sau tipat simplu, doar de om ranit, cuvintele l nu s de ajuns,

credinta, visul doar au suferit, speranta? doar un mit ranit,

pictat pe ziduri de palat si apreciat doar de profani,

dispusi sa dea un sac de bani in neant...nebanuiti c ar crede in ceva.

...sau chiar de ar spera ceva, se- asterne dogma , non concept...

dar acceptat de toti, sperat, in noapte, final?
prozaic
o ciorba de legume ce in centru, doar se descompune...
sa fim seriosi, nu i epicentru de emotii,

ce i drept un pic tardiv,,,descompunere fara motiv . ciorba nu crede n ea\
doar eu credeam
ca ea zambea
si ma gandesc la ea, si sper in ea, si cred in ea,,, si....

Luna soare stele cer

Toate m au innecat in ger

Si cand incep sa ma plang

Nimeni nu ma asculta,

Toti imi spun ca din nimic ma frang.

Cu gandul ca ii deranjez am ramas

In camera mea m am retras

Gerul inca ma bantuie

Parca ar incerca sa ma gatuie

Nu stiu ce sa fac

Vreau doar sa va fac pe plac

Voi incerca de acum

Sa ma impac cu gerul..oarecum

Pașii tăi sunt ecouri într-un timp ce nu se oprește,
și fiecare mișcare adâncește cu un pas iubirea,
dar rămâne între noi un vid nespus,
un gol pe care amândoi îl completăm în tăcere.

Sunt trei forțe mari în lume

Gândirea ,speranța   și cutezanța ,

Cele trei s-au întânlit

Și  în cor au hotărât :

Pentru noi nu sunt hotare.

Putem cutreera  pământul

Precum ploaia ,precum vântul

Fără pașaport  sau viză .

Dacă avem așa putere,

Să le dăm și altora

Să se bucure  de ea !

Tocmai ,cred că a venit vremea.

Apele-s învolburate

Mulți scrâșnesc din dinții ,

Lumea tace suferindă

De s-ar vedea în oglindă?...