MĂ RISIPESC...

    Mai îndrăgostiţi ca niciodată, 
    ne-om regăsi pe-aceeaşi stâncă-albastră, 
    şi-n jurul nostru, marea va privi, 
    cu ochi miraţi, întâii zori ce s-or ivi...
    
    Şi sunt atâtea lucruri de privit, 
    atâtea drumuri neumblate, 
    că nu ne-ajunge timpul nostru infinit, 
    şi nu-i păcat mai mare-ntre păcate …
    
    Dar cine ştie, poate că-ntr-o zi, 
    la o răscruce ne-om găsi, 
    şi, în sfârşit, odată pentru totdeauna,
    vom fi ca două jumătăţi într-una...

Amurgul începu a-şi face simţită prezenţa, zvârlind înspre cer o infinitate de nuanţe portocalii ce se îmbinau plăcut privirii mele cu albastrul senin al cerului. Am făcut focul şi am aşezat în proţap peştele curăţat, aşteptând să se gătească. Aveam de gând să mănânc vreo două-trei fileuri de cod, asezonate cu napi copţi şi biscuiţi marinăreşti. Chiar mă gândeam să stropesc această cină şi cu câteva înghiţituri bune de vin: meritam din plin acest răsfăţ, ţinând cont de munca obositoare a zilelor trecute.

Stelele începură a licări, discret la început, apoi din ce în ce mai vizibil, iar o lună mare, rotundă şi argintie răsări din ocean, străluminându-l şi poleindu-l cu mii de alte steluțe argintii, ce făceau ca valurile să pară magice, zgomotul lor ritmic calmându-mi nervii şi relaxându-mă peste poate.

Stăteam tolănit pe spate, cu mâinile împreunate pe ceafă, cu ochii îmbătaţi de stele şi ronţăind un fir de rozmarin, mă bucuram de moment, fiind mulţumit şi împăcat cu mine însumi. La un moment dat, ca la un semnal, ţărmul oceanului prinse a fi luminat de mii de fiinţe microscopice şi fosforescente, incendiind literalmente linia ţărmului. Acum, în apa limpede a oceanului, nu se mai oglindeau doar stelele. În faţa mea se desfăşura un spectacol de lumini colosal: era ca şi cum un foc de artificii ireal avea loc nu pe cer, ci în apă, inversând percepţia normală a lucrurilor. Pesemne că era acea perioadă a anului în care fitoplanctonul, stresat de valurile blânde, sublinia cu mii de luminiţe albăstrui linia subţire a valurilor ce se topeau la ţărm.

Un ocean de stele, adormit sub un cer frânt de stele. M-am ridicat, impresionat de feeria momentului şi am început să mă plimb pe ţărmul oceanului. În urma mea, fitoplanctonul umplea cu luminile miilor de steluţe albastre urma paşilor mei, ca mai apoi oceanul să le stingă, să le anuleze. Mă simţeam ca şi cum trăiam pe viu un vis, ireal, imaterial şi totuşi palpabil, senzaţiile fiindu-mi şi mai mult copleşite de o linişte nefirească, magică. Aflasem de acest fenomen din auzite, dar nu-l văzusem niciodată, iar acum trăiam, fără urmă de îndoială, unul dintre cele mai frumoase momente avute de mine pe insulă.

Mut de uimire în faţa acestor frumuseţi naturale ale insulei, stăteam şi ascultam muzica divină a valurilor. Părea că însuşi Demiurgul dirija acest spectacol de lumini şi sunete, dar oare cu ce scop ascuns? Care era preţul pe care trebuia să-l plătesc pentru un asemenea concert? Fiindcă eram conştient — învăţasem din experienţa mea pe insulă — că întotdeauna există un preţ de plătit. Atunci, mi-a trecut prin minte că insula, întocmai ca o fiinţă vie, ca o femeie neasemuit de frumoasă, încerca să mă farmece, iar eu trebuia să-i cad pradă acestor farmece, rămânând prizonierul ei pentru totdeauna!

Sărmană făptură! Aproape că-mi era milă de ea — atâta efort în zadar! Însă nu credeam să existe suficientă frumuseţe pentru a-mi anihila pentru totdeauna dorinţa mea de libertate, de a evada de pe insulă! Într-adevăr, ceea ce vedeam întrecea orice imaginaţie. În locul meu ar fi trebuit să fie un pictor sau un poet care să descrie cu cuvinte potrivit meşteşugite, sau în culori măiestrit amestecate, ceea ce vedeam şi simţeam eu acum. Desigur că nu eram insensibil la atâta frumuseţe, dar dacă circumstanţele aflării mele pe insulă ar fi fost cu totul altele, poate că aş fi putut să apreciez cu mult mai multă dezinvoltură spectacolul deosebit care încerca din răsputeri să-mi îmbete simţurile.

Uneori, cuvintele sunt mult prea sărace spre a exprima stări sufleteşti care mi-au fost stârnite de furtunile ce mi-au măturat sufletul. Aceste furtuni, stârnite sau nu de ceea ce vedeam, simţeam sau doream, trebuiau, ca orice alte furtuni, să se sfârşească cumva. Dar întotdeauna sufletul meu a depins de finalitatea lor. Devastator, cu urmări adânci, sau liniştit, fără urme perceptibile asupra subconştientului meu.

Era clar că lumina vie a fitoplanctonului avea să rămână în memoria mea ca o amintire liniştită, calmă, frumoasă. O furtună de emoţii stârnite în sufletul meu de mult prea-plinul frumosului naturii sălbatice. O gamă de senzaţii unice, irepetabile, implacabile. Într-un final, retina ochilor mei a început să se revolte în faţa acestor frumuseţi unice. Trebuia să mă desprind cumva, să adorm, să depozitez aceste amintiri pentru mai târziu, să pot să le preţuiesc aşa cum se cuvine, ca pe un lucru scump. Dar eram eu, oare, treaz? Sau visam? Sau mă aflam zvârlit într-o visare profundă, imposibil de deosebit de realitatea însăşi? Cum puteam şti? Cine putea să-mi spună, dacă sufletul meu reverbera în faţa unei frumuseţi adevărate, reale, sau totul era o plăsmuire, un rod al imaginaţiei mele, al minţii mele obosite şi tracasate de ultimele evenimente care şi-au lăsat, în mod evident, amprentele în viaţa mea?

Răspunsul avea să mi-l dea tot oceanul. Semeţ prin însăşi imensitatea sa, tăcut, calm, roditor, înţelept, divin. Drept sfătuitor. Şi justiţiar. Mă uitam la această întindere albastră, apelând la clemenţa lui, realizând, în sfârşit, că dacă insula îmi era temniţă, atunci oceanul îmi era neîndurătorul paznic al închisorii mele. El era torţionarul frământărilor mele interioare. El era cel care zornaia lanţul pe care se aflau cheile izbăvirii şi eliberării mele. El trebuia înfrânt, dar nu oricum, căci această imensitate albastră nu era uşor de învins. Trebuia să-l păcălesc, să-l ademenesc, să-l vrăjesc, să-mi apăr cauza astfel încât el însuşi să mă elibereze din propria lui voinţă, căci lui trebuia să-i dovedesc că eram încarcerat pe nedrept în acest paradis, şi că nu trebuia să se îndoiască în niciun fel de nevinovăţia mea. Nu trebuia, sub nicio formă, să-i cedez farmecului său, ci dimpotrivă, el trebuia să mă considere în aşa fel încât eliberarea mea trebuia să devină o certitudine, un fapt de necontestat, un gest care trebuia făcut fără alte amânări sau puneri în întârziere.

    Aşteptând superba ninsoare să cadă, 
    Cu urme de paşi dansând pe zăpadă, 
    Primăvara îşi frânge cu greu cruda iarnă,
    Aşternându-şi covorul de flori în poiană... 
    
    Firavi, clopoţei din zăpezile-nalte,
    Îşi tremură-n soare petalele dalbe,
    Şi-n clinchetul lor de argint sunător,
    Rândunicile zboară pe-un cer fără nor...
    
    În zare, cu greu, bâzâind hărnicuţe,
    Albinele-şi poartă tainul cel dulce,
    Din trudă şi chin se naşte dulceaţa,
    Şi pacea florilor ce umple fâneaţa...

    Cu privirea pierdută stau la fereastră 
    Şi aştept, resemnat, ploaia albastră... 
    O, Toamnă dulce, tu iar ai sosit, 
    La tine, cu drag, eu m-am gândit... 
    
    Am aşteptat să-ţi spun o vară-ntreagă, 
    Că nu de tine mi-este teamă: 
    Eu ştiu că tu eşti mare doamnă; 
    Şi porţi în urma ta alai de... toamnă... 
    
    Dar vezi că frigul ăsta ce-mi răzbi în coaste, 
    Mă înturnă-nspre obiceiurile mele proaste: 
    Să mă adun pe lângă sobă, singur, zgribulit, 
    Pierdut pe veci în gânduri, osândit... 
    
    Fiindcă tu ştii ce ştiu şi eu, şi ştiu şi alţii, 
    Nemairȃvnind la tine, nu am alte aspiraţii, 
    Iubirea noastră a-ngheţat încă de-aseară, 
    În frigul ascuţit al iernii… ca o gheară...
    
    O, Toamnă, mai rămâi, mai stai un pic, 
    Atâta cât să fiarbă vinul din ibric, 
    Că uite-am pus şi-un pic de scorţişoară 
    Să uit, să uiţi şi tu, de frigul de afară..

Întotdeauna mi-am zis că o să "sar" de pe pod abia după ce voi fi ajuns la el. De multe ori, am dorit să amân un inevitabil, uneori poate mult prea evident, nu din lașitate, ci mai degrabă din dorința de a câștiga o bucată de timp - timp în care lucrurile pot evolua înspre schimbarea, dacă nu în totalitate, măcar parțial, a acelui teribil și implacabil "inevitabil"...

Căci uneori, oricât te-ai strădui și te-ai zbate, inevitabilul tot se va produce, cu toate implicațiile lui. Trebuie doar să te oprești, să cercetezi variantele, să găsești răscrucea potrivită, făgașul, pe care lucrurile o pot lua. E ca la jocul de șah: dacă nu anticipezi cel puțin două-trei mutări ale adversarului, pe baza cărora să-ți construiești propriile strategii, va fi cu siguranță mat și vei pierde...

Am pierdut multe în viața mea... Pierderi care, și ele, mi-au ciobit și mi-au cioplit, într-un final, însăși propria-mi ființă... Cineva a spus că suntem făuriți din praf de stele; aș putea spune, pornind de la această idee, că pierderile noastre pot fi, la rândul lor, cioburi de stele, din moment ce ne înălțăm și prin ele...

Cioburi de stele, pierderi cu margini tăioase - cum mi-ați șlefuit voi sufletul, pe nesimțite! Nu regret forma la care-am ajuns, dar poate că mi-ar fi fost mai ușor, dacă "tăieturile" ar fi fost mai blânde, poate că mi-aș fi suportat mai ușor rănile, care n-ar mai fi supurat în atâta lumină... N-aș mai fi pierdut atâta lumină...

Ca oricine, în viața mea, am pierdut lucruri la care-am ținut, bani pe care nu i-am avut, sentimente pe care le-am încercat, ființe - dragi sau nu - și timp care nu se va mai întoarce niciodată... Dar, dintre toate, pierderea timpului îmi ustură sufletul cel mai mult... Pentru că omul, în goana lui după adevăr, nu realizează că forma lui, în cele din urmă, este modelată de timpul pe care îl pierde și nu-l mai are…

    De știi că-n brazdă ai semănat doar grâu,
    Nu te aștepți să strângi în snopi secară,
    Din ochi durerea-n stele curge ca un râu,
    Și-n holdă strălucește-amurgul de aseară...
    
    Eu am crescut în umbra sfintelor icoane,
    Ce tremurau Lumina-n tindă, cu blândețe,
    Învăluind cuvintele pe creștet de oceane,
    Pe care le-am rostit cu dor la bătrânețe...
    
    Căci știu că sunt vegheat din înălțimi celeste,
    De sfinții mei cu fețe veșnic triste și umile,
    Să nu mă pierd fără să scriu a lor poveste,
    Ce-mi stăruie în suflet, în minte și în zile...

Nu mai am cuvinte

Şi totuși cândva eram o enciclopedie

O mizerie de fraze

O carte plină de mister

Și scriam.

Scriam pentru tine

Pentru noi și pentru viitor;

Scriam pentru că puteam

Pentru că nu aveam altceva ce puteam face

Pentru că te doream,

Pentru că te iubeam.

Cuvintele și-au pierdut sensul,

Iar rimele au devenit prea grele.

Salvarea mea e slabă,

Sufletul mi-e sfâșiat

Și totuși scriu.

Scriu despre tot ce nu are sens;

Despre tot ce s-a scris deja,

Iar cuvintele îmi sunt vagi

La fel ca și a mea gândire,

La fel ca și a ta prezență,

La fel ca și a noastră iubire.

Eu doar un gand mai am sa l spun

In noaptea-nfrigurata

Un vis in care tu apari

Acum tu vii, acum dispari

Si uite ca am sa te uit

Desi mi-e frica de infern

Dar daca asta este scris

Am sa te iubesc etern

Iar locul nostru negru pare

Un cimitir, un loc funebru

Iar visul nostru iar dispare

Tu nu mai esti, eu pierd momentul.

Noaptea asta pare sa fie blestemată 

Ecoul tău îmi sună tot mai tare 

Și nici chitara nu mai scoate note-n șoaptă 

Te cântă grav, pe note amăgitoare.

Torn vin in pahar, din sticla începută de Malbec

Ii simt de la distanță parfumul negru, sec

...Mă-ntreb de ce nu ai luat totul cu tine

Să nu-mi rămână nici măcar o amintire...

Pe-acorduri grave de chitară, inchin paharul

Ce sângerează un roșu pur 

Căci al tău "iarta-ma ", c-un vin, nu-l mai aștept 

Oricum... nu ar mai fi... destul.

Ai fost cel mai greu ADIO spus vreodată 

De fapt singurul... Și-am fost forțată 

De-aceea m-am întors mereu din drum

Mereu câte ceva simțind că ar mai scoate fum...

Un ADIO ...ce nu l-am simțit... niciodată!

Căci pleoapele imi poartă promisiunea ta

Și pe obraji ți-am uitat un apus de soare

Îmbrățișați, cu un vin bun din crama ta...

Un ADIO ce sufletul nu-l recunoaște 

Căci am uitat pe tâmpla ta un colț de vis

Și uneori speranța parcă imi renaște 

Că ai păstrat și pentru mine...vinul promis.

am scris povesti doar din iubire

ca n am simțit odată amăgire

pana sa pleci tu

pana sa pleci pe alta cale

ai ales o alta vale

ai ales sa te despărți de mine

si sa zici o alta știre

iubitei tale nevăzute

ca ai ascuns-o grav de mine

când soarele era pe cer

si pe mine m ai iubit

tu tot numa la ea te ai gândit

știu ca eu sunt trandafir

si tie tin place mult mirosul de crin

nu te ai înțeles cu ei

cu roșul si cu spinii mei

repede ți-a luat ea nasul

ca eu nu sunt parfumata

cu miros ca ea, de amanta

eu miros a dragoste

a soare si a bucurie

daca tu vrei amăgire

alege te rog  alta iubire

draga iubit

tu m ai lasat

pentru un apus necolorat

pentru soare gri si rece

nu mai ai din ce alege

ti am dat tot si n-a ajuns

doar roșul cu spini aprinsi

asa ca daca vi napoi

sper sa ti curga sangele

pe mainile albe curate

pure, fine, alintate

roșul care e din mine

durerea sa ti o transcrie

si petalele plecate

sa fie din nou trasate

si sa simta iara pace

cand pui tu mana pe ace

si nasul sa nu ti mai uite

mirosul iubirii mele iute

First it started with a spark

and a seed covered in dark.

Time was passing

and that spark grew into a flawless light

and the seed was growing right,

seeing the smile of the light.

Time was passing

and the light grew into a marble sun

and the seed, once fruit of light

grew into a flower of sun.

All was fine, but times got hard

and the sunflower got harsh...

Slow the power of the sun made the flower turn around.

Sad and hurt the sun decides

''leave the flower far behind"

and the flower without light

became a statue petrified...

"What is next?", the flower asked...