MĂ RISIPESC...

    Tigrul de lavă încet pârjoleşte, 
    Noroiul de aur, ce-n beznă luceşte, 
    Farul ce-adună de pe val înspumat, 
    O altă corabie cu-n catarg sfărâmat... 
    
    Sirena de ceaţă pierdută în noapte, 
    Scânceşte încet peste stâncile coapte, 
    O veche năpastă, acum, stă să rupă, 
    Vela săgeţii, sfâşiată la pupă... 
    
    Acolo te ştiu, cuibărită în mine, 
    Cu ochii mijiţi şi buzele pline, 
    Închisă-ndărătul coastelor mele, 
    Amăgitoare, ca vântul ce suflă în vele...
    
    Luminată maree, ce-mi curge prin vene, 
    Neştiutele aripi, se scutur de pene, 
    Curăţită prin izmă de foc şi de gheaţă,
    Din sufletul meu, tu, spre cer te înalță...

    Cât de departe... cât de departe, 
    sunt gândurile mele...
    Aici tăcerea, e atât de plastică
    încât doare...
    şi din această durere,
    muzica se revarsă vibrând,
    în culori şi forme vii,
    în frunze şi pietre,
    în nori şi câmpii,
    în lacrimi aurii,
    în razele mii...
    
    Şi mor...
    ca şi cum n-am fost
    ca şi cum nici n-am fost...

E-atât de greu să te ridici spre nori,
Fără aripi, speranțe și fără viitor,
Din propria cenușă ce-a căzut din zori,
Ne-am renăscut în lutul ăsta muritor...

Din întuneric destrămat de lună plină,
Cu fruntea sus, am ridicat privirea înspre voi,
Căci n-am fugit de moartea ce-i stăpână:
Ne-am înălțat, pe rând, eroi...

Cu trudă grea, cu mințile descătușate,
Am ridicat spre soare, aceste holde-n aur,
Și le-am jertfit pe-altare sfințite, înălțate,
În rugăciuni topite-n strălucire de tezaur...

O, zei cu temple sfărâmate,
V-ați înălțat spre cer, în paradis,
Lăsându-ne cumplita noapte,
Strivind amurgul ce v-a fost promis...

   Nu-ţi voi mai scrie versuri. Du-te tu,
    în leagănul mareelor lunare... 
    această noapte scurtă se trecu, 
    ca umbra pescăruşilor în mare.
    
    Acum, pe ţărmul gol încărunţesc 
    de dorul tău, de dorul cărnii tale... 
    acesta e destinul meu lumesc, 
    pândit de plictiseli duminicale.
    
    Aş vrea să dorm aici, cu întristarea 
    la piept. Culcat pe ţărm ca un artist, 
    dar din adâncuri, mi te aruncă marea, 
    ca spre-un pescar îmbătrânit şi trist.

- Doamne ajută nouă și la toată lumea! Fă mă cruci!, îmi zice bunica înțepător.

Fac o cruce mare cât toate zilele, sub privirea neîndurătoare a bunicii și parcă deja îi simțeam unghiile înfipte în urechea mea... Mai târziu însă, acum eram "în ochii lumii" și promisiunea unei chelfăneli ulterioare părea oricum inevitabilă, măcar că nu îi ieșeam din cuvânt și stăteam "smirnă", pășind cu grijă "să nu..."

Bunica s-a oprit pe uliță, sub umbra unui dud, la o bucată de vorbă cu o săteancă, iar eu, smerit și sfios ca o fată mare, stăteam la o distanță de doi pași, în respectul bârfelor uzuale, căci n-aveam voie să casc gura la vorbele "oamenilor mari":

- Zîua bună părinte! Frumoasă slujba di azi, d'apoi cum? Să vie coana preuteasă, mai pi după prânzișor, încolo, dacă nu poati, atunci trimet eu băietu'! Da, da, nepotu'. Ci caști gura, mă! Sărută patrahirul! Doamne iartă-mă și păzește-mă!

Mă aplec și sărut mâna popii, care mirosea a smirnă și busuioc:

- Sărut mâna, părinte!, zic cu voce suavă încercând să nu par stânjenit de privirile iscoditoare ale popii.

Popa satului, era un individ mărunțel, grăsuliu, cu o barbă roșie și o claie de păr la fel de roșie, de zicea lumea că i-a luat foc scăfârlia de la lumânările din biserică! Bașca, scăfârlia mai era dotată și cu o cheliuță corespunzătoare ce era des acoperită de potcap, că de... preoteasa era tânără, mult mai tânără decât popa și se îngrijea nevoie mare să țină diferența de ani cât mai mică, măcar că nici ea nu dădea pe-dinafară de frumusețe... dar cum gura lumii nici pământul n-o astupă, știa tot satul, ce și pe dincolo...

Preoteasa era cu burta mare, aștepta prunc și se temea nevoie mare de fricoasă, că era la primul punc și cale de vreo zece sate nu era decât o singură coană moașă care s-o ajute la soroc, iar aceea era bunica mea.

Din această pricină, trebuia să alerg de fiecare dată când preuteasa avea impresia că i-o venit sorocul, căci era destulă cale între casa bunicilor și casa popii, eu trebuind să aleg drumul cel mai scurt, trecând prin curțile și grădinile a câtorva megieși, ca nu care cumva să întârzii din a da de veste...

Numai că pruncul se lăsa așteptat, iar popa își cam pierduse nădejdia că o să aibe prunc înainte de Sântă Marie, ba chiar tot satu' începuse a pune tot felul de rămășaguri, ba c-o fi băiet, ba c-o fi fată, ba că să vezi c-o să fie blond ca ta-su de roșcat, bârfele erau în floare, iar eu eram descusut de toate babele curioase, de nu mai puteam merge lent ca tot omu', când vedeam mișcare de baticuri pe după ostrețe...

Și uite-așa trece o săptămână, trec două, da' coana preuteasă nici gând să mai nască, măcar că nu mai ieșea din casă de multă ce era, iară eu făceam "naveta", ba aducându-i vreo doftorie trimisă de Coana Moașă, ba vreo veste c-o intrat în durerile facerii, de nimeni nu mai credea, nici măcar popa, c-o să nască până-n strânsul câmpului...

Doar eu știam că bătusem cărare bună între cășile noastre, ba chiar și popa venea uneori pe ea, chit că trebuia să sară vreo două pârleazuri, da' nu era bai, că popa își sufleca voios sutana, dezvelind două glezne albe și subțirele împodobite frumos cu puf roș de ziceai că avea picioare de găină!

Și într-o seară de sâmbătă, mai pe după amurg, dintr-o dată, începe să bată hodorogit clopotul bisericii, căci afară se pornise o viforniță cu nori grei, întunecați a grindină, iar clopotarul ne dădea de veste la tot satul să ne strângem orătăniile prin poiate, iară pe noi în case cu ferestrele și ușile bine închise. Da' ce să vezi, că preuteasa trimise vorbă că... i-o venit sorocul să nască, semn rău pe vremea asta, da' ce să-i faci dacă pruncul se grăbește, Coana Moașă își ia geanta cu scule doftoricești și-mi spune:

- Ie felinaru ' lu' bune-tu și străpunge cărarea pân' la coana preuteasă, că avem de adus un prunc pe lume! Ia-o înainte!

Afară se întunecase de-a binelea și începuse să plouă cu stropi mari care cădeau cu zgomot peste streșinile caselor, înecând burlanele și băltind cărarea, care acum era toată numai un glod slinos și lipicios, de ne îngreuna la fiecare pas înaintarea...

Odată ajunși, popa ne sări înainte, deschizându-ne poarta și dintr-o privire îmi dădui seama imediat că o cam luase pe ulei, era ciudat de "vesel" și chiar neinteligibil, se cam clătina pe picioarele-i subțiri, se vede treaba că se cam "cinstise" cu clopotarul și cu dascălu' și cu alți megieși veniți să petreacă venirea pruncului pe lume...

Evident că n-am scăpat nici eu, căci în ochii lui cenușii și tulburi, eram "bărbat adevărat" de-acum, și-mi pusese și mie să beau într-un pahar, din cel vin bisericesc de împărtășanie, rubiniu de bun, cu gust dulce acrișor...

Iară coana preuteasă își urla din toți rărunchii durerile nașterii, afară vifornița își urla putința, noi bărbații beam gălăgioși felicitându-l pe încă ne-proaspătul tătic, iară Coana Moașă... moșea împărțind ordine în stânga și-n dreapta după apă fierbinte, ștergare, ață și foarfece pentru prea cinstitul buric al noului prunc...

Și când vifornița bătea cel mai tare, iar grindina cădea din cer răsunător ca o toacă, găurind acoperișul de azbest al grajdului popii, iată, un scâncet ascuțit s-o auzit în plină furtună. 

Brusc, toată lumea o tăcut, ascultând primul glas al noii făpturi, care-și anunța cu vioiciune venirea pe lume: popa făcea la cruci și mătănii sărind într-un picior, că în sfârșit i s-o născut pruncul, coana preuteasă istovită și albă la față abia mai vorbea, că în sfârșit i s-o născut pruncul, Coana Moașă, istovită și ea, nu mai dădea ordine, munca ei se isprăvise, că în sfârșit o moșit pruncul, iar eu, fiindcă zărisem pentru o clipă scutecele albastre ale noului prunc, rânjind cu gura până la urechi și cu ochii steclind de vinul popii, încredințat că Domnul mi-o dat mie misiunea cavalerului luminii, zic:

- Părinte să fie într-un ceas bun! Îi băiet, să vă trăiască!, lăsând cu gura căscată întreaga asistență!!!

Iară popa dădu în plâns, aruncându-și potcapul de pământ și dezvăluind flăcările părului cel roș, Coana Moașă își înfipse unghiile în urechea mea, neștiutorul obiceiului, că moașa trebuie să anunțe lumii felul pruncului, necum nepotul acesteia...

Au trecut ani de-atunci, de la întâmplarea aceasta... Acum stau și zâmbesc, așa, în colțul buzelor, și-mi amintesc de-acele vremuri, că la prima mea "amețeală" - căci nu-i pot spune beție - am anunțat venirea pe lume a unui prunc... Și-acum port cu mine - nu m-am despărțit de ea niciodată - cruciulița primită în dar de la coana preuteasă pentru toată alergătura mea din vara aceea. 

Cât despre vinul de împărtășanie, greu mă abțin să nu mă bufnească râsul în biserică, căci amintirea unui popă roșcovan cu scăfârlia aprinsă-n flăcări de la lumânările din biserică, mă bântuie și acum...

Am îndurat în mine-aceste catedrale-nalte,
Din cărămizile-cuvinte, spre ceruri înălțate,
Și-am înțeles final că viața se trăiește-acum,
Că ieri a fost, iar mâine, nu este decât fum...

Căci port cu grijă-n palme această apă vie,
Sorbind cuvintele cu poftă, desprinse de hârtie,
De când mă știu, nestinsă, mi-a fost această sete,
Să aflu lumea toată, dezvăluind secrete...

C-am cercetat în mine, atâtea lacrimi crude,
Că nimeni nu le vede și nu le mai aude,
Și-am zăvorât în rime ce n-am putut să spun,
Neînțelese versuri pe care tot le mai adun...

Și-am să pășesc pe nori, înaintând spre tine,
Purtând cu mine dorul de cer și stele pline,
Știindu-te c-ai fost și încă ești cu mine,
Străluminându-mi calea, să nu se mai termine...

Ai plecat fără vreun "bun rămas"

De-atunci viața imi este un calvar

Îndur fiecare zi cu stările-mi anoste

Și gândurile ce-ades bat în contraste.

Căci am rămas confuză ...încâlcită

Luptând cu a ta nesfârșită lipsă de inimă

Când doar ai prelungit între noi tăcerea 

Uitând că tu și vinul mi-erați mângâierea.

De-atunci uneori dorul, îl simt ca pe o boală 

Ce-și caută în versuri sublimă terapie

S-accepte, că n-a fost mai mult să fie

Un vin și-o-mbrățisare... rămân câștig la loterie.

Ai plecat și mi-ai lăsat fiori ce inima-mi îngheață 

Sau poate-i doar frigul iernii ce bântuie afară 

M-ai simt fiori ce nasc în suflet flori de gheață 

Încerc să le topesc usor gândind la ultima toamnă...

Doar un an mai vreau să ți simt atingerea-i fierbinte,

Să cred măcar un ceas ca “el nu mă mai minte”.

Să mi iei mâna și să mi-o pui la tâmplă,

Ochii mei să nu mai vadă ceea ce se-ntamplă.

Iubirea mea-i pe moarte,însă,

Iar tu mă faci să mă simt atât de strânsă,

Mă faci să zbier atât de aprind și prelung,

Ale tale vorbe grele și tăioase,a mea inimă străpung.

Și nu uita,te rog,acel “te iubesc”,rostit în șoaptă,

Și nu ți lăsa a ta inima să plângă în timp ce-așteaptă.

Nu mă uita,te rog,atât de repede și de tăios,

Și nu uita iubirea-ntreaga ce între noi a fost.

Mai uită-te din când în când la lună și la stele,

Și nu,te rog,nu mă compara cu ele.

Mai ține-mă aproape,lângă a ta inima ostilă,

Și mai miroase câteodată,a mea voce volatilă.

Ochii tăi albaștri ca valurile mării-nvolburate,

Mă lasă să mai sper la ale tale schimbări deșarte

ce-mi afundă-n suflet adânci amoruri moarte

iar tu ca un zeu ce-omoară ale vieții inimi

transformi sufletele triste-n heruvimi.

Acum ca plec și uit să mă întorc,

Tu tragi de mine doar o treaptă  să te urc.

Iar eu cu ochii-n lacrimi și înroșiți de dor,

Te privesc atât de aprind,în timp ce ale mele sentimente mor.

Te ai indepartat.

Te ai sters ca o ploaie de vara,

Te ai urcat intr un tren al uitarii

Si ai disparut.

Au ramas poze.

Sunt o dovada vie a unei amintiri ce sta sa dispara

Au ramas ganduri.

Sunt o dovada a trairilor intense ce stau sa apuna.

S-a dus.

Te ai dus pe o mare indepartata,

Mi ai facut cu mana din barca aceea

Era oare o corabie?

Sau era doar o salupa?

S-a stins.

S-a stis orice flacara a sperantei

S-au ofilit gandurile revederii,

S-au sters amintirile.

Te ai dus in acea mare albastra

Ai disparut in orizont

Ai gasit o sirena sau o pasare maiastra

I ai oferit visele

Si acum ma uit la stele cu disperare

Seamana cu marea albastra cu corabii

Astept sa apuna luna

La fel cum au apus amintirile

S-a stins.

S-a stins si ultima lumanare.

Era cea lasata in memoria iubirii

Flacara A prins aripi si a zburat departe

Acum este intr un alt orizont

Este prinsa cu o franghie de un catarg

Iar eu te mai caut pe plaja si in larg

Sau

Astept corabia la mal…

Câteodată mi-e atât de bine!

Nu mai plâng, nici nu disper,

Nu mă mai gândesc nicicum la tine 

Zici că sufletul îmi e de fier!

Câteodată simt că am putere!

Să glumesc, să cânt, să joc.

Împrejur e doar lapte și miere

Deloc nu  mai simt de tine... dor.

Câteodată nu am pic de milă 

De femeia ce o văd în oglindă.

E stupidă, prea naivă, prea copilă

Si mult prea proastă să se prindă!

Câteodată totul e vis, fără probleme,

Amintirea ta nu mă mai străbate. 

Îmi fac schițe în cap și scheme

Să le uit ușor, frumos.... pe toate!

Câteodată, am din suflet răbdare!

Nu mă plâng că este greu și fac ce simt.

Chiar sunt bine... si nimic nu doare

Însă ... Câteodată mint....

.............................................................

Câteodată gândindu-mă mă întristez...

Pe alții i-ai lăsat din tine să se-mbete.

Și-aș da orice să nu-mi mai amintesc 

Cum mie, mi-ai interzis, să-mi fie sete...

Mai vreau să stau încă o zi și-o noapte

Poate vei răsări și tu și poate vei și rămâne.

Sus sa stai deasupra mea cum stau stelele

Căci doar stele îmi spun povești și-mi drumul către tine.

De când nu te-am mai văzut…furtuni au cam trecut

Și războaie am câștigat…și lupte de împăcare am dat.

Și lunile și anii au cam trecut…

Iar tu, tot n-ai apărut. 

Nici nu-ți dai seama…tu.......

Cum ți-am purtat dorul , în al meu suflet inocent.

Că tu doar defecte mi-ai lăsat 

Iar eu am fost mereu …ale noastre imperfecte. 

Mi-am promis că voi avea grijă de tine,
că te voi îngriji și că te voi ghida.
Nu am vrut să te abandonez,
dar voiam să-ți dăruiesc totul:
luna și soarele și stelele
ți le-aș fi oferit.

Ce a fost demult între noi
s-a topit în timp.
A apărut ea în viața ta,
și de mine ai uitat,
m-ai abandonat...

M-ai lăsat să mă pierd prin raiul devenit iad,
m-ai rănit și m-ai ucis,
m-ai trădat și m-ai închis
în amintirile noastre de demult.

Mi-am jurat că nu te voi răni
și că voi fi alături de tine, indiferent,
și credeam că ești de partea mea,
dar te-am pierdut în raiul devenit iad.
Ai călcat în picioare tot ce am clădit
în decursul a trei ani.

Iar dacă te gândești vreodată la mine,
să-ți aduci aminte de tot ce am făcut pentru tine.
Să nu uiți niciodată că ea nu are ce am eu,
să nu uiți niciodată timpul nostru,
să nu uiți niciodată că la mine ai o aripă
sub care te poți ascunde
oricând lumea și timpul te sperie.