CATEDRALE DIN CUVINTE

Vezi tu, afară plouă ne'ncetat,
Din cerul crud, se varsă marea,
Nici nu mai știu de-i zi sau înserat,
Că întunecată-i toată zarea...

Copacul din grădină-și urlă neputința,
Nebun, frângându-și ramurile grele,
Pe cer își stinge-n fulger neființa,
Iar timpul a tăcut, sub tunete rebele...

Și bate vântul tare-nspre fereastră,
De geme-n disperare toată casa,
Nevolnic, amuțit, de liniștea măiastră,
Beau ceai de tei să îmi alin angoasa...

Eu știu că-n umbre grele-am risipit cuvinte,
Dar ca tabloul să devină un întreg complet,
Din ploaie și tăceri, am să-mi aduc aminte,
Această clipă... un adagio pentru suflet...

    Dezamăgit, într-un fel uimit, 
    cu mâinile şiroind de sânge, 
    m-am uitat cu ură, 
    la zidul acesta de nepătruns...
   

    Zilele au trecut, 
    ca frunzele moarte,
    și niciodată, nu voi fi iertat, 
    de-acele generaţii vechi, 
    și de cei de după mine...
   

    Niciodată, liber nu voi mai fi, 
    pentru că n-am reuşit, 
    zidul acesta să-nving...

Să-ți fii tu însuți propria-ți insulă de Robinson Crusoe. Să găsești întotdeauna acel colț paradisiac și să-l păstrezi întotdeauna numai pentru tine. Numai aici vei fi doar tu însăți, fără ocolișuri. Sincer. Etern.

De aceea, am ales să-mi protejez "insula" de invadatori și să-mi aduc aminte, sau, uneori, să uit de... oameni și de poveștile lor. Zilele-acestea prefer, mai degrabă să-mi aduc aminte decât să uit, fiindcă, știi, găsesc că este mai ușor să uiți, să ștergi cu buretele, decât să-ți aduci aminte, să scoți la lumină, oamenii, locurile, faptele, sau vremurile trăite. 

O amintire se întrupează mai greu în mintea mea, câteodată stăruind asupra unor amănunte în aparență importante, ca mai apoi să decid că nu-i așa și să reiau acest proces la nesfârșit în mintea mea, iar și rar, până când obosesc și în cele din urmă adorm... și visez la...

...  o dimineață de toamnă, călduță și senină, în care cerul albastru se izea dindărătul frunzelor roșii de arțari și stejari ruginii, iar eu țopăiam ca un fluturaș nerăbdător, fiindcă bunicul meu vroia să mă scoată la "aer", până la piață și înapoi. 

Bunicul venise în vizită la noi tocmai din Obcini, încărcat cu tot felul de bunătăți, le cărase, săracul, cu spinarea, hăt!, tocmai de departe și nu mai avusese loc în desagi și pentru niscaiva mere și nuci pentru nepoți. 

-Așa câ, nipoati, îmi zise el, hai sâ merjem sâ văd șî io cum îi piața pi la voi!

Aveam, cred, vreo patru-cinci anișori, eram crud și neștiutor ca o gâză, da' nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie, că un adult, - bunicul -, îmi acorda atâta atenție și fiind băgat în seamă, dădeam zor cu îmbrăcatu', pieptănatu' și încălțatu' ca un om mare (Da' pi ochi te-ai spălat, măi? Spălat! Da' pi după urechi? Ș-acolo!, mințeam eu cu nerăbdarea și nerușinarea specifice... vârstei!)

În sfârșit, bunicul își ia toiagul de lemn lustruit din carpen, își pune pălăria de postav, șmecherește, așa, pe-o sprânceană, mă ia de-o aripă și haidam fuguța la piață, până nu dă căldura. 

Bunicu', de când îl știam eu, se îmbrăca mai întotdeauna cu cămeșă albă scrobită, costum de postav, negru, simplu, cu vestă brăzdată de lănțicul auriu al ceasului primit la pensionare de la "chefereu" și pantofi negri cu șnur înnodat de două ori, să nu se "disfacâ"...

Eu purtam, - Doamne, cum de îmi aduc și-acum aminte de asta? -, pantalonași scurți verzulii, tricou alb, pulovăraș roșu cu model alb și negru, aveam și glugă pe care o trăgeam până peste ochi să nu se vadă părul blond și ciufulit, șosete galbene (de la purtat, cândva albe) și sandale maro.

Ajunși la piață, bunicu' îmi cumpără de la tarabe, - după ce se tocmi îndelung și pătimaș de argumentativ cu o țărancă certăreață -, un măr mare, roșu și dolofan, în care îmi înfing dințișorii cu poftă, dar ce să vezi, mărul, deși zemos, este acru, iar eu îl arunc în tufe disprețuindu-l cu totul.

Bunicu' mă vede, și mustăcind, culege din tufe mărul abia mușcat, îl scutură de praf și spălându-l la cișmea, mă mustră cu dojană:

-Da'-poi nu-i păcat mari de la 'Mnezău, măi nipoati, sâ arunci așe bunătăti di măr la furniși?

-Bunicule, da' măru'-i acru!, zic eu cu revoltă în glas.

Atunci, bunicu', scoate din buzunările brăcinarilor brișca de la '44, taie o felie și o vîră-n gură, pe sub musteațile sure îngălbenite de tutun:

-Las' câ-i bun așe acru pentru mini!, mai zice el molfăind mărul printre dinții rari, zâmbindu-mi cu bunătatea simplă a țăranului de la sat. Măru' aista-i sudoari și multâ muncâ!

Rușinat, plec privirea în pământ, prefăcându-mă că mă uit cu interes la doi croitori roșii care mișunau nepăsători pe caldarâmul scăldat în soarele după-amiezii. Mă uit cu coada ochiului la bunicu', și mă gandesc la fapta mea reprobabilă, la cât de nesimțitor am fost, aruncând aiurea un măr bun de mâncat, irosind sudoarea și munca celui care l-a crescut și cules.

Și-mi mai amintesc și astăzi de brațele îngăduitoare ale bunicului în care mi-am regăsit liniștea, de batista curată cu care bunicu' îmi ștergea năsucul și lacrimile mele de pici răzgâiat de la oraș, încercând să mă consoleze, promițându-mi că mâine durerea aceasta va trece... 

Bunicu' a avut dreptate. Durerea aceea a trecut a doua zi, uitând cu totul de mărul cel acru, dar eu, peste ani, ca om mare, de fiecare dată când se instalează toamna, îmi place să merg la piață, să iau de pe tarabă un măr roșu și să-l adulmec,  întrebându-mă în gând: bunicule, ce zici, mărul ăsta va fi dulce sau acru?

    Să creşti. 
    Drept, vertical. 
    Fără poticnirea 
    Nodului gordian. 
    
    Să zbori. 
    Dincolo de nori. 
    Strălucind fără seamăn 
    În primii zori de zi. 
    
    Să iubeşti. 
    Dăruindu-te cu totul. 
    Sperând la ticnire 
    Şi înfierând trădarea. 
    
    Să urăşti. 
    Pe răi şi prostia. 
    Dispreţuind ispitele 
    Parfumate şi dulci. 
    
    Să scrii. 
    Cu cretă pe frunte. 
    Cu suflet pe cer 
    Şi sânge pe ţărână.
    
    Să mori. 
    Cu fiecare cuvânt. 
    Scris sau spus 
    În fiecare clipă. 
    
    Să fii.

    Sădind în mine semințe de rouă diferite,
    Am căutat mereu cuvinte potrivite,
    Căci brazda minții mele-a fost și încă e fertilă,
    Din ea am încolțit lumina care mi-a fost utilă...
    
    C-am scris neobosit atâtea mii de versuri,
    Dezvăluind luminii atâtea multiversuri,
    Din stihurile mele, mult prea pline,
    M-am construit și modelat pe mine!
    
    Învăluit în cuvinte, m-am lepădat pe mine,
    Și-am învățat să uit de umbrele-mi străine,
    Să-mi amintesc că sunt întreg într-un volum,
    În mine, doar cuvintele mi-au strălucit în drum…

    Se scutur frunzele pe ram... 
    Şi mă-ntrebam, cum pot să plâng, 
    Atunci când lacrimi nu mai am, 
    Iar gândurile toate, mi se frâng? 
    
    Pustiu e parcul, băncile-s banale... 
    Iar vântul bate cu determinare, 
    Grăbindu-mi frunzele în cale, 
    Plecând copacii fără alinare... 
    
    Într-adevăr, e-o tristă toamnă... 
    Aşa cum n-a mai fost de mult, 
    Ca niciodată, eşti departe, doamnă, 
    Şi singur, vântul, stau s-ascult... 
    
    Nu-s melancolic, doar mă ştii, 
    M-am resemnat deja, la crudul gând, 
    M-am resemnat, că n-ai să poţi să vii, 
    Să mi te cuibăreşti în suflet, prea curând...
    
    Şi mă destram, încetul cu încetul, 
    Umbrind aceste frunze, hibernal, 
    Iar din ecoul meu, rămâne doar secretul 
    Unei iubiri ascunse-n pagini de jurnal…

Suferința mă sugrumă 

În valuri de spumă,

Pereții mă apasă 

Sub o ceață deasă. 

Ploaia mă răzbate,

La geam,gândul bate,

Noaptea mă inundă 

Dorul să l ascundă  

Luna lăcrimează 

Pe a pleoapei rază, 

Stele căzătoare 

Mă aruncă n mare.

Tăcerea se prelinge 

Din poza care plânge 

Și un bocănit în ușă 

Mă scoase din cenușă..

Cristalină raza
Noaptea se arată
Țurțuri de gheață.

Din genuni, prin râuri de tristețe
M-am trezit legat pe viață
Încremenit într-un extaz
De Pământul pieritor
Efemere adunate
Oglindite în prezent.

Libertatea mă înconjoară
Cu umbre adânci a căror spaime
Retrăite-n eter
Sfărâmițează un trup complet
În mii de forme luminoase.
Pretutindeni și nicăieri.

Sunt dovada, sunt și martor
Cum că timpul infinit
S-a sfârșit în prag de iarnă
Căutându-și începutul
Vlăguit de omenirea
Ce o poartă fără rost.


Ce nu este mizerabil
Se transformă deplorabil
Să trăiesc dar parcă nu.

Legat de propria tinerețe
Am fost copil imaginar
Prin timp pierdut, lumina lunii
Sub a soarelui putere
Eu te caut gonind spre tine
Adevărul despre miine
Departe ești, totuși aproape.
La răscrucea dintre timpuri,
Ai găsit o umbră a mea
Înainte de a mă naște,
Să trăiesc, crezând că poate
O altă moarte va veni,
Purtând sicriul pe vecie.

Trăiesc dar nu pot concepe
Abruptul sunet incendiar
Ca o sferă fără formă
Un dreptunghi rectangular
Un pătrat mai circular.

Am găsit printre cutii
Scris pe o foaie efemeră
Aruncată-n focul sorții
Un rând palid și neșters
Săpat în piatră
Săpat în lemn
Murdărit și întinat
Un puroi predestinat.
Sunt tot eu, eternul eu
Singuratic și răsfrânt
Cad în zbor până la cer
Privindu-mi trupul gârbovit
Cum se zbate-n amurgul vieții,
Vinovat, nevinovat,
Să trăiesc fără folos,
Pentru a șterge amintirea
A ce-am fost, ce sunt... voi fi.


Verde de cleștar
Trestia sub vânt își poartă
Semnul său zodiacal.

Ești miezul de pâine curat,

Ești izvorul cu apă zgobie 

Ești cerul cu stele îmbrăcat.

Ești argila din care olarul 

Urzește ulciorul vrăjit .

Ești sufletul pe care Domnul 

L-a dat în brazdă adâncă însămânțat.

Ești Omul acestui Pământ bine cuvântat.

Ai grijă ca el să nu moară 

Atâtea furtuni îl înconjoară 

Fii fiul acestui milenium 

Și slavă-ți înalț și te cânt.

Dacă cândva eram un canibal

Acum sunt ceva mai sexual

Ceva mai rău, demonic și folcloric 

un succubus, dar doar metaforic 

Căci foamea nu e defapt pentru sex

"Conexiune" îi spune în dex

Însă să fie asta adevărat nu cred

Căci vine dintr-un loc mai fraged

Vine dintr-o parte întunecată 

ce visează sa fie vindecată

Sau mai bine zis adorată 

Iubită, văzută, venerată 

si niciodată uitată

niciodată judecată 

mereu de ei sa fie vrută 

Si in genunchi să se pună 

Mâna să mi o ceară..

...Dar stai, pe mine valul m-a luat 

Nu asta vreau cu adevărat 

Vreau sa fiu înțeleasă, jur

Toată durerea să nu o mai îndur 

Si mâini pe corp să simt

Chiar și dacă mint

Ele să nu se retragă 

Ci sa continue sa meargă 

Căci faptul e consumat

Corpul mi-e stricat 

Si chiar și asa

Sufletul tot le vrea

Atingerea și înțeulegerea.

Însă Sasha nu pare sa ofere

Iar Will nu mai vrea sa sufere

Pe Mark nu l-as m-ai deranja

Poate Costea m-ar rearanja

Denji e cel ce m-a stricat 

Si nimeni nu m-a mai purificat

Căci doar Isus de asta e capabil

Deși un alt drac ar fi favorabil

Poate unul care sa fie incubus

Corpul lui să fie tot distrus

Asa cum zice și acel vers

Virgins belong to Virgins,

Leftovers belong to leftovers.

În mine, stau singur, cu sufletul frânt...   
În şoapte zidite din ciob de cuvânt,   
Oamenii-păsări zburat-au spre cer,   
Şi-n soarele roşu, aripile-şi pier...   
  
Şi preţ de o clipă, mă uit cum afară,   
La geam ploaia-îmi cade a mia oară,   
Cum oamenii-arbori, mâinile-şi frâng -   
Spre zei îndurare - către cerul păgân...   
  
Sunt singur, ascuns de sufletul meu.   
Un fluviu de gânduri se trece cu greu   
De oamenii-stânci ce în cale-i răsar   
Zăgaz peste vorbe şi al minţii hotar...   
  
Căci nu pot să zbor, alături de cei   
Care trăiesc în umbră de zei.   
În ochii mei, miraţi şi senini,   
Înoată spre stele oameni-delfini…

Я цыган, я поля человек

Из моего у меня лишь пара век

Дом мой движим, как и я

Табор - вся моя семья

Утром рано, на рассвете

Я беру коня... И с ветром!