AMURGUL ZEILOR
E-atât de greu să te ridici spre nori,
Fără aripi, speranțe și fără viitor,
Din propria cenușă ce-a căzut din zori,
Ne-am renăscut în lutul ăsta muritor...
Din întuneric destrămat de lună plină,
Cu fruntea sus, am ridicat privirea înspre voi,
Căci n-am fugit de moartea ce-i stăpână:
Ne-am înălțat, pe rând, eroi...
Cu trudă grea, cu mințile descătușate,
Am ridicat spre soare, aceste holde-n aur,
Și le-am jertfit pe-altare sfințite, înălțate,
În rugăciuni topite-n strălucire de tezaur...
O, zei cu temple sfărâmate,
V-ați înălțat spre cer, în paradis,
Lăsându-ne cumplita noapte,
Strivind amurgul ce v-a fost promis...
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Shadow Man
Data postării: 24 mai
Vizualizări: 67
Poezii din aceiaşi categorie
Frumusețea-i deşartă
Luându-mi buchetul de lalele,
știusem că urma a cumpăra,
flori deja moarte
știam ce soartă aveau deja zămislite-n față
le vedeam însă, colorate și voioase,
ignorând legătura lor ruptă cu viața
lalelele au murit de a binelea,
zac acum întinse făr’ de suflare,
pe masa de sticlă rece, precum un muribund, întins pe un şes de fierea-pământului
nu m-am îndurat să le curm suferința,
le-am lăsat să se ispășească, în tăcere
lalelele și-au dat ultima suflare,
acum o săptămână jumătate
nu-mi mai plac, sunt hidoase
după metamorfoză, doar muștele le mai găsesc acum frumoase
numai creaturile oarbe
însă le luasem deja așa,
deja secătuite,
le apreciasem mai mult,
cât încă nu-mi spuneau vădit,
că ar fi ofilite
vedem viața unde-i doar moarte,
găsim speranța în gânduri deşarte
consimțim să iubim doar cele frumoase
uitând că în fine, si ele vor cădea late
Putreziciune
Plângea pământul fără rost
sub tropot blând articulat
de vieţi vândute la mezat,
un vis frumos, pierind anost.
Putreziciunea caută în suflet
prada neprihănită,
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni,
moştenite din naşterea primară.
Simt calea din albul ochilor
prin lanul de oameni crucificaţi
doar pentru viitorul mileniilor.
Adunăm cuiele
ruginite de lacrimi
să le înfigem în cer.
Prin văile ancestrale
curge sângele cruciaţilor,
brăzdând carapacea
credinţei până la pieire.
Un singur pământ,
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
în copacul crescut
din inima universului,
gata să guste iar
putreziciunea.
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct.
Strigăt tăcut
Un urlet în suflet împietrit
Încerc iar să-l par acoperit
Și mă întreb de ce merg nedumerit,
Ce ar trebui să fac diferit
Să nu mai sufăr,
Emoții să nu mai răscumpăr,
Într-o lume cu anemie de omenie,
Unde speranța devine o himenie.
Îmi strig tăcerile în noapte,
Încerc să le-mbrac în șoapte,
Dar dorul mușcă nemilos,
În pieptul gol și dureros.
Caut în mine un rost,
Să nu fiu doar un simplu adăpost
Pentru iluzii și vechi regrete,
Pentru iubiri prea învechite-n șoapte secrete.
Aș vrea să ard, să renasc curat,
Să uit ce-n suflet am îngropat,
Să fiu lumină, să fiu vânt,
Să nu mai cad, plângând, la pământ.
PE-A MINTII-NCRANCENARE
Pe-a minții-ncrâncenare,
Pașii m-au purtat, tăcut,
Dând cuvintelor chemare,
Fără teamă, fără scut...
Dezarmat, cu fruntea rece,
M-am întors către lumină,
Ca un val care se trece,
Peste-a țărmului cortină...
Și cu inima pulsând,
Ce se zbate între coaste,
Am ieșit din acel rând,
Spre luminile ce-s caste...
Spre tăceri care se-aștern,
Precum neaua peste gânduri,
Excelsior lucind etern,
Peste stele, peste rânduri...
Căci eu am vrut să dau lumină,
Fără umbre într-un cuvânt,
Dezvelit de orice vină,
Nu exist și totuși sunt...
Pe cer Luceafăr
Pe cer luceafăr, tot strălucind,
Nu este-o stea mai luminoasă,
Noaptea, ziua pe senin ivind,
Lumina albă cea frumoasă.
Sunt doi luceferi pe pământ,
Un poet și o steluță,
Ce-n comun ei având?
Au aceeași muzicuță.
Autor: Nicoleta Postovan
Al cincilea anotimp!
Sunt 4 anotimpuri într-un an
Cu cele 12 luni calendaristice,
Și-n ele ni se află horoscopul
Unde găsim povești fantastice.
Și mai există un anotimp în timp
Al cincilea numit al spiritului,
O legătură între ființă și natură
Știută doar de mintea înțeleptului.
În el se-ascund ce nu se vede
Și sunt trăiri foarte intense,
Unde natura-n spirit trăiește
Și multe rămân neînțelese.
E perioada de introspecție interioară
În eul tău cu transformări fără finit,
E creativitate și o perfectă armonie
Este un spațiu-n timp...greu definit!
Frumusețea-i deşartă
Luându-mi buchetul de lalele,
știusem că urma a cumpăra,
flori deja moarte
știam ce soartă aveau deja zămislite-n față
le vedeam însă, colorate și voioase,
ignorând legătura lor ruptă cu viața
lalelele au murit de a binelea,
zac acum întinse făr’ de suflare,
pe masa de sticlă rece, precum un muribund, întins pe un şes de fierea-pământului
nu m-am îndurat să le curm suferința,
le-am lăsat să se ispășească, în tăcere
lalelele și-au dat ultima suflare,
acum o săptămână jumătate
nu-mi mai plac, sunt hidoase
după metamorfoză, doar muștele le mai găsesc acum frumoase
numai creaturile oarbe
însă le luasem deja așa,
deja secătuite,
le apreciasem mai mult,
cât încă nu-mi spuneau vădit,
că ar fi ofilite
vedem viața unde-i doar moarte,
găsim speranța în gânduri deşarte
consimțim să iubim doar cele frumoase
uitând că în fine, si ele vor cădea late
Putreziciune
Plângea pământul fără rost
sub tropot blând articulat
de vieţi vândute la mezat,
un vis frumos, pierind anost.
Putreziciunea caută în suflet
prada neprihănită,
crescută din clipele curate
în care albul gândului
nutreşte speranţa curăţeniei
departe de mirosul
propriei putreziciuni,
moştenite din naşterea primară.
Simt calea din albul ochilor
prin lanul de oameni crucificaţi
doar pentru viitorul mileniilor.
Adunăm cuiele
ruginite de lacrimi
să le înfigem în cer.
Prin văile ancestrale
curge sângele cruciaţilor,
brăzdând carapacea
credinţei până la pieire.
Un singur pământ,
o singură istorie
atârnă ca un fruct copt
în copacul crescut
din inima universului,
gata să guste iar
putreziciunea.
Pe o altă creangă
o floare se deschide
în preistoria unui alt fruct.
Strigăt tăcut
Un urlet în suflet împietrit
Încerc iar să-l par acoperit
Și mă întreb de ce merg nedumerit,
Ce ar trebui să fac diferit
Să nu mai sufăr,
Emoții să nu mai răscumpăr,
Într-o lume cu anemie de omenie,
Unde speranța devine o himenie.
Îmi strig tăcerile în noapte,
Încerc să le-mbrac în șoapte,
Dar dorul mușcă nemilos,
În pieptul gol și dureros.
Caut în mine un rost,
Să nu fiu doar un simplu adăpost
Pentru iluzii și vechi regrete,
Pentru iubiri prea învechite-n șoapte secrete.
Aș vrea să ard, să renasc curat,
Să uit ce-n suflet am îngropat,
Să fiu lumină, să fiu vânt,
Să nu mai cad, plângând, la pământ.
PE-A MINTII-NCRANCENARE
Pe-a minții-ncrâncenare,
Pașii m-au purtat, tăcut,
Dând cuvintelor chemare,
Fără teamă, fără scut...
Dezarmat, cu fruntea rece,
M-am întors către lumină,
Ca un val care se trece,
Peste-a țărmului cortină...
Și cu inima pulsând,
Ce se zbate între coaste,
Am ieșit din acel rând,
Spre luminile ce-s caste...
Spre tăceri care se-aștern,
Precum neaua peste gânduri,
Excelsior lucind etern,
Peste stele, peste rânduri...
Căci eu am vrut să dau lumină,
Fără umbre într-un cuvânt,
Dezvelit de orice vină,
Nu exist și totuși sunt...
Pe cer Luceafăr
Pe cer luceafăr, tot strălucind,
Nu este-o stea mai luminoasă,
Noaptea, ziua pe senin ivind,
Lumina albă cea frumoasă.
Sunt doi luceferi pe pământ,
Un poet și o steluță,
Ce-n comun ei având?
Au aceeași muzicuță.
Autor: Nicoleta Postovan
Al cincilea anotimp!
Sunt 4 anotimpuri într-un an
Cu cele 12 luni calendaristice,
Și-n ele ni se află horoscopul
Unde găsim povești fantastice.
Și mai există un anotimp în timp
Al cincilea numit al spiritului,
O legătură între ființă și natură
Știută doar de mintea înțeleptului.
În el se-ascund ce nu se vede
Și sunt trăiri foarte intense,
Unde natura-n spirit trăiește
Și multe rămân neînțelese.
E perioada de introspecție interioară
În eul tău cu transformări fără finit,
E creativitate și o perfectă armonie
Este un spațiu-n timp...greu definit!
Alte poezii ale autorului
A TREMURAT O FRUNZĂ
În soare blând, bătând încet ca o aripă-n zbor,
A tremurat o frunză mică, pentru o clipă,
Și-n mine va rămâne veșnic, ca un dor,
Încremenită-n timp și-ntr-a cuvintelor risipă...
Din umbra moale-a amintirilor ce zac știute,
O șoaptă s-a desprins ca frunza de pe ram,
Străluminând aceste după-amiezi trecute,
Ca ploaia ce-mi bătea ușor la geam...
Eu n-am să uit, că-n pasul meu urmat din zori,
Mi-ai luminat, cu tremurarea ta, cărarea,
Fiind senină precum cerul fără pic de nori,
Precum o pasăre ce-n zbor, străpunge zarea...
EU, TU...
Eu sunt ca tine-acum:
Tăiat din umbra ta,
În geană de lumină.
Un flutur ce-și aplaudă
Frenetic, în culori,
Mimosa din grădină.
Tu ești ca mine-acum:
Un nor lipsit de griji,
Plutind pe-o mare-albastră.
O stea lucind timid
În cupa lunii albe,
Ce-mi bate la fereastră.
AȘ FI VRUT
Aș fi vrut să mă întrebi cum mă simt acum.
Și poate că ți-aș fi răspuns: un pic fragil,
Ca o rază de soare ascunsă de nori, ca un fum,
Ca un zâmbet, abia început, de copil...
Aș fi vrut să te-ntreb unde-ai fost, unde ești.
Și poate că mi-ai fi răspuns: aici, lângă tine,
Pe drumul ce duce spre porțile cerești,
Cercetând lumina ce-nclină coloane latine...
Aș fi vrut ca dintre toate a cerului petale,
Să-mi dăruiești o clipă, să-ți dăruiesc un an,
Și poate c-aș fi pus o catedrală-n palma mâinii tale,
Ca-n ochii tăi să pierd un val, sau poate un ocean...
Dar ce-am vrut eu, acum, nu se mai poate.
Curând ai să-nțelegi și tu, ce am aflat și eu:
Un univers întreg ni s-a opus și ne desparte,
Sanctificându-ne iubirea ca pe-un uitat trofeu...
SUNT...
Sunt nisipul argintiu spălat în răsărit de soare,
Sunt ghiocul spart de tâmpla stâncilor din mare,
Sunt verde şi albastru şi adânc... sunt val...
Ce-a duce cârduri de delfini la mal...
Sunt fulger alb în negură furtună!
Sunt vela sfâşiată-atunci când plouă şi când tună !
Şi sunt pescarul disperat ce se agaţă de catarg,
Pe lotca lui - epavă scufundată-n larg -
Sunt EU ! Şi antic şi prezent în Pontul Euxin...
De nicăieri şi totuşi de acolo vin.
Sunt EU ! Nemuritor ca timpul,
Secunda măsurându-şi infinitul...
DESCULȚ
Desculț, am râs la mare, cer și nori,
Ce bine-i să trăiești, să fii în viață,
Să simți că ești un soare printre sori,
Un zeu pe care toată lumea îl răsfață...
Desculț, prin roua proaspătă din zori,
Am alergat cu vântul drept în față,
Să simt parfumul câmpului de flori,
Și licărirea stelelor de dimineață...
Desculț, m-am preumblat pe țărmul mării,
Cătând din când în când la zare,
Simțind pe buze gustul fad al sării,
Și valul ce-a uitat să cânte și să zboare...
Desculț, am vrut să mă supun chemării,
Dar măcinat de gânduri negre și bizare,
N-am vrut să fiu oricum părtaș creării,
Uitând de muze și de regulile clare...
OAMENI
În mine, stau singur, cu sufletul frânt...
În şoapte zidite din ciob de cuvânt,
Oamenii-păsări zburat-au spre cer,
Şi-n soarele roşu, aripile-şi pier...
Şi preţ de o clipă, mă uit cum afară,
La geam ploaia-îmi cade a mia oară,
Cum oamenii-arbori, mâinile-şi frâng -
Spre zei îndurare - către cerul păgân...
Sunt singur, ascuns de sufletul meu.
Un fluviu de gânduri se trece cu greu
De oamenii-stânci ce în cale-i răsar
Zăgaz peste vorbe şi al minţii hotar...
Căci nu pot să zbor, alături de cei
Care trăiesc în umbră de zei.
În ochii mei, miraţi şi senini,
Înoată spre stele oameni-delfini…
A TREMURAT O FRUNZĂ
În soare blând, bătând încet ca o aripă-n zbor,
A tremurat o frunză mică, pentru o clipă,
Și-n mine va rămâne veșnic, ca un dor,
Încremenită-n timp și-ntr-a cuvintelor risipă...
Din umbra moale-a amintirilor ce zac știute,
O șoaptă s-a desprins ca frunza de pe ram,
Străluminând aceste după-amiezi trecute,
Ca ploaia ce-mi bătea ușor la geam...
Eu n-am să uit, că-n pasul meu urmat din zori,
Mi-ai luminat, cu tremurarea ta, cărarea,
Fiind senină precum cerul fără pic de nori,
Precum o pasăre ce-n zbor, străpunge zarea...
EU, TU...
Eu sunt ca tine-acum:
Tăiat din umbra ta,
În geană de lumină.
Un flutur ce-și aplaudă
Frenetic, în culori,
Mimosa din grădină.
Tu ești ca mine-acum:
Un nor lipsit de griji,
Plutind pe-o mare-albastră.
O stea lucind timid
În cupa lunii albe,
Ce-mi bate la fereastră.
AȘ FI VRUT
Aș fi vrut să mă întrebi cum mă simt acum.
Și poate că ți-aș fi răspuns: un pic fragil,
Ca o rază de soare ascunsă de nori, ca un fum,
Ca un zâmbet, abia început, de copil...
Aș fi vrut să te-ntreb unde-ai fost, unde ești.
Și poate că mi-ai fi răspuns: aici, lângă tine,
Pe drumul ce duce spre porțile cerești,
Cercetând lumina ce-nclină coloane latine...
Aș fi vrut ca dintre toate a cerului petale,
Să-mi dăruiești o clipă, să-ți dăruiesc un an,
Și poate c-aș fi pus o catedrală-n palma mâinii tale,
Ca-n ochii tăi să pierd un val, sau poate un ocean...
Dar ce-am vrut eu, acum, nu se mai poate.
Curând ai să-nțelegi și tu, ce am aflat și eu:
Un univers întreg ni s-a opus și ne desparte,
Sanctificându-ne iubirea ca pe-un uitat trofeu...
SUNT...
Sunt nisipul argintiu spălat în răsărit de soare,
Sunt ghiocul spart de tâmpla stâncilor din mare,
Sunt verde şi albastru şi adânc... sunt val...
Ce-a duce cârduri de delfini la mal...
Sunt fulger alb în negură furtună!
Sunt vela sfâşiată-atunci când plouă şi când tună !
Şi sunt pescarul disperat ce se agaţă de catarg,
Pe lotca lui - epavă scufundată-n larg -
Sunt EU ! Şi antic şi prezent în Pontul Euxin...
De nicăieri şi totuşi de acolo vin.
Sunt EU ! Nemuritor ca timpul,
Secunda măsurându-şi infinitul...
DESCULȚ
Desculț, am râs la mare, cer și nori,
Ce bine-i să trăiești, să fii în viață,
Să simți că ești un soare printre sori,
Un zeu pe care toată lumea îl răsfață...
Desculț, prin roua proaspătă din zori,
Am alergat cu vântul drept în față,
Să simt parfumul câmpului de flori,
Și licărirea stelelor de dimineață...
Desculț, m-am preumblat pe țărmul mării,
Cătând din când în când la zare,
Simțind pe buze gustul fad al sării,
Și valul ce-a uitat să cânte și să zboare...
Desculț, am vrut să mă supun chemării,
Dar măcinat de gânduri negre și bizare,
N-am vrut să fiu oricum părtaș creării,
Uitând de muze și de regulile clare...
OAMENI
În mine, stau singur, cu sufletul frânt...
În şoapte zidite din ciob de cuvânt,
Oamenii-păsări zburat-au spre cer,
Şi-n soarele roşu, aripile-şi pier...
Şi preţ de o clipă, mă uit cum afară,
La geam ploaia-îmi cade a mia oară,
Cum oamenii-arbori, mâinile-şi frâng -
Spre zei îndurare - către cerul păgân...
Sunt singur, ascuns de sufletul meu.
Un fluviu de gânduri se trece cu greu
De oamenii-stânci ce în cale-i răsar
Zăgaz peste vorbe şi al minţii hotar...
Căci nu pot să zbor, alături de cei
Care trăiesc în umbră de zei.
În ochii mei, miraţi şi senini,
Înoată spre stele oameni-delfini…