Zâmbete de Fier

Am strâns pietre, am strâns cuvinte,

Le-am înghesuit în colțuri de gânduri mari,

În sertare, în pungi de piele, în umbre de oțel.

Am croit, cu burduf și cusătura de-a lungul nopții,

Vestminte de metale, de haine de moarte,

Fără să simt că pielea s-a strâns prea tare.

Le-am aranjat în formă, în mulaje de „de-asta-am-nevoie"

Așezate și frumos ordonate,

Ca niște stele căzute în capcana mea,

Dar toate-mi căzuseră, mă-ntristau, mă umpleau.

Și am râs de mine în oglindă, o dată,

De câte ori? Nu mai știu.

M-am bătut cu tot ce am găsit în cutii,

Cu frica de a nu fi îndeajuns.

Dar, din colțul unui sărut, dintr-o privire tăcută,

Mi-am dat seama că golul meu e o casă cu feronerie,

Ce o deschidă doar mâinile tale.

Iubirea ta a fost singurul colț de liniște

Într-o lume făcută doar din temeri și clădiri de sticlă.

Tot ce am avut a fost dorința de a umple și umple,

Când de fapt tot ce îmi lipsea era acel aer al tău.

Aș vrea să strâng la piept pe toți copiii lumii,

Pe cei ce-au fost uitați în umbra vremii, humii,

Pe cei ce, prunci fiind, părinți au învățat,

În case sfărâmate, în vise deșirate.

Pe cei ce-au confundat iubirea cu o cruce,

Ce-au dus în spate jugul fără să se-aștepte,

Și-n loc de zbor curat spre ceruri liniștite,

S-au scufundat în patimi, în vinuri otrăvite.

Cum să nu fugi de foc, când focul e acasă?

Când dragostea ți-e luptă, iar liniștea-i retrasă?

În România, tineri ce fug de cuibul sfânt,

Căci au trăit doar haos, sub masca unui cânt.

Pe cei cu ochi prea goi, ce-au văzut prea devreme

Părinți căzuți în patimi, în vorbe grele, semne.

Pe cei rămași orfani nu doar de trup și sânge,

Ci de un rost curat, ce lacrima o frânge.

Durerea-i parte-n noi, dar n-ar trebui să doară

De-ți crești copilul blând, nu ca pe o povară.

Dar cum să-nvețe viața, când nimeni nu le-a spus

Că dincolo de neguri, e-al dimineții sus?

S-au înfrățit cu greul, nu ca să-nfrunte lumea,

Ci doar ca să se-mpace cu umbrele din glumă.

Rămân în relații sparte, în vise otrăvite,

Crezând că-i asta dragostea—cuvinte prăbușite.

O, Doamne, dă-le minte să vadă cât sunt preț,

Să-nțeleagă că viața nu-i doar un vechi dispreț!

Să-și găsească-n jur iubirea adevărată,

Nu-n chipuri de fațadă, nu-n vorbe trucate.

Să nu mai fie singuri în lupta lor tăcută,

Să nu mai poarte-n suflet durerea absolută.

Să-și fie îngeri lor, să-și mângâie ființa,

Să-nvețe că în ei trăiește biruința.

Că pacea nu e doar un vis străin, pierdut,

Ci rodul luptei lor cu demonii din lut.

Că drumul către cer e plin de mărăcini,

Dar la capăt îi așteaptă lumina dintre spini.

Mi-e frig, deși port straturi peste straturi,

De parcă haina ar putea acoperi goluri.

Dar frigul nu-i afară, e-n piept, în gânduri,

În locurile unde cândva erau fluturi.

Mă învelesc, dar vântul suflă dinăuntru,

Nu-i ger de iarnă, e ger de suflet.

Căldura-i doar un mit pe care-l uit cu timpul,

Și oricât aș fugi, frigul mă ține-n cuget.

Nu tremur de vânt, ci de amintiri,

De oamenii care-au fost, dar nu mai sunt.

De nopțile lungi și zile-n neștire,

De toată căldura ce s-a dus în nimic.

Mi-e frig, dar nu de geamuri înghețate,

Mi-e frig de oameni reci și goi.

Mi-e frig de viața asta îngropată-n noapte,

Și nimeni nu știe că tremur și plâng... sub ploi.

Este deja axiomatică întâmplarea căci se desfășoară într-un permptoriu deoarece languditatea persită redundant în mintea mea

Languidă la întruchiparea mea în oglindă căci privesc printre cioburi sparte viziunea prin care mă sparg și eu printre ele

Este languidă, mult prea putredă ca să mai cred că mai pot schimba ceva, când chipul și sufletul își știu rolul deja

Rolul de vrăjitoare, ce și acum își caută leacul pentru frumusețe

Printre atâtea copile și femei frumoase, nici-n una nu mă regăsesc 

Eu sunt doar eu, un eu al nimănui, un eu opus al frumuseții

Iar toți rad-n cor când îmi văd al meu aspect urâțit purtând prevestirea desfigurării

Iar privirea-mi adâncă în ecoul morții, iar ai mei ochii privesc obosiți căci toti mor în coșmarurile lor, dar doar eu de sine în realitatea mea

Am despicat clipa cu un bisturiu de liniște,

Și am găsit înăuntru un șarpe de aur

Înfășurat pe osul timpului.

Mi-am scos ochii ca să văd mai bine,

Pentru că lumina mă orbea cu adevărul ei inutil.

Mi-am smuls inima și am pus-o pe masă,

Dar nimeni n-a știut dacă e un organ sau un jurământ neterminat.

Așa că am început să mă deconstruiesc —

Un puzzle fără margini, un ecou fără sursă.

Fiecare nerv era o întrebare,

Fiecare coastă un pod spre o versiune abandonată a mea.

Adevărul? Nu e decât o cicatrice inversată.

Iubirea? O metastază frumoasă.

Eu? O bucată de umbră care învață să respire.

Și dacă mă întrebi ce-am găsit la final,

Îți voi răspunde doar atât:

Nu există finaluri. Doar piei vechi care cad

Și formează poezii pe podeaua uitării.

Mi-e dor de tine, cum mi-e dor de viață,

De zilele în care-mi zâmbeai dimineață,

Când eram totul, și tu, univers,

Iar iubirea noastră scria propriul vers.

Erai atât de aproape, la un pas de suflet,

Îți simțeam căldura în fiecare răsuflet,

Ochii tăi îmi luminau întunericul greu,

Și credeam că nici timpul nu ne va rupe mereu.

Te iubeam cu o sete ce n-avea sfârșit,

Fiecare clipă lângă tine era un infinit,

Dar acum zâmbetele sunt doar amintiri,

Un ecou ce apasă pe vechi rătăciri.

Tu... unde ești? Cu cine zâmbești?

Pe cine strângi acum, cui îi promiți povești?

Eu rămân aici, în umbra trecutului meu,

Sufăr, dar nu știi, și poate nici nu-ți mai e greu.

Oare m-ai uitat? Oare ea ți-e destin?

Oare toate jurămintele au fost doar venin?

Tu, ce-mi erai tot, ce-mi erai iubire,

Acum ești un străin ce-mi lasă amărăciune.

Mi-e dor de noi, de râsul senin,

De zilele-n care iubirea era un festin,

Dar astăzi plâng, și fericirea-mi lipsește,

Tu ești departe, iar inima-mi tânjește.

Cât aș vrea să te întorci, să mă privești,

Să-mi spui că încă în taină mă iubești,

Dar poate sunt doar eu, visând în zadar,

Tu ai plecat, iar eu ard într-un jar.

Sufăr, iubesc, dar cui să mai spun?

Când drumul spre tine pare acum nebun.

Mi-e dor, și dorul acesta mă sfâșie încet,

Iar tu... poate nici măcar nu-ți amintești ce-am avut, complet.

Încredere?.....de unde încredere,

S-a risipit odata cu noi.

In bezna nopții întunecate,

La fel ca și amintirile noaste 

Încredere........nu mai am incredere,

Nu mai cred in povești pentru o clipă.

In vorbe goale spuse de umplutură,

Și nici....și nici în iubirea de odinioară.

Mi-ai promis iubire și respect,

Dar mi-ai oferit ura și blestem.

Mi-ai promis un viitor împreună,

Dar mi-ai oferit durere.

Îmi spune-ai că vei rămâne și la greu,

Dar unde ești acum...ai plecat.

Mi-ai luat inima apoi ai aruncat-o

Facand-o in mii de bucăți 

Cuvintele mele nu pot cuprinde toată durerea .

Dar știu că într-o zi ...poate nu azi.

Poate in zece ani sau douăzeci, nu știu când,

Îmi vei plânge dorul și atunci voi zâmbi,

Stiind că suntem doar niște străini.

Văd petale, în văzduh plutesc,

Îți văd chipul feeric.

Încep din senin să zâmbesc,

Dar totul se pierde în întuneric.

Te strig, te chem, tu nu m-auzi,

De ce? Te rog, hai spune.

Căci din iubirea ce a fost,

Acum mai sunt doar urme.

Îmi spui: Ai grijă, că te-aștept,

Aici, acas’, cuminte.

Dar fapte nu mai văd de mult,

Au rămas doar cuvinte.

Ce e? De ce ne-am distanțat?

De ce nu-mi ești aproape?

Îmi zici o mie de povești,

Păcat că-s minciuni toate.

Am înțeles, nu te mai am,

Nu mă mai vrei pe mine.

Noi formam un amalgam,

N-aveam aceleași destine.

Ș-acum, pribeag prin lumea largă,

Muncesc doar că-n neștire.

Căci acum sunt plin de bani,

Dar nu mai am iubire.

📅 21-05-2024

Caut ceva adânc în subconștient,

Tu apari ca ghioceii în martie...

Sortez amintiri, mă mișc foarte lent,

Tu apari ca stelele-n noapte.

Găsesc în final o falsă trăire,

Te bucuri de fericirea mea...

Cad într-un abis orbit de iubire,

Te vezi, eu nu ma văd în ea.

Rămân zăpăcit în cătunul uitat,

Știu cum te uitai la mine...

Trec prin orașul acum pictat,

Și mi se scurg lacrimi de melancolie.

Mă regăsesc, mă ridic și merg,

Nu mai contezi pentru mine.

Cad în oglinda pe care o sparg,

Am loc pentru beatitudine.

Și astfel am devenit mai atent

Mai mult ca niciodată,

Să nu mai caut în subconștient

Clipele de altă dată.

De ce amintirile te dor?

Si de ce dorul tot doare?

Oare ai iubit cu adevarat,

Iar acum te simti singura sub ploaie?

De ce cand oferi iubire,

Tot sufletul tau e cel ranit?

Si de ce ai un gol atat de mare

Cand corpul tau e atat de mic?

Oare de ce nu iti vinzi durerea

Sa nu fie in zadar?

De ce te chinui si tot ierti

Greseala celui care nu te pretuieste?

Desi e greu,trebuie sa pari puternica

In fata celui ce nu te mai iubeste.

Albumul foto cu gust de cenușă

A adunat de pe oase amintirea

Plecarea care încă nu a iesit pe ușă

Dar care își conține menirea.

Timpul viitor amputat de prezent

Si de un trecut imperfect și reactiv

Toată gramatica îl conjuga absent

Și toată aritmetica îl numără spre stanga, negativ.

Din nou senilul cer coboara

Se scurge

ploaia ca puroiul dintr-o rana,

Si-mi spala tamplele murdare

De transpiratie si sange.

Ma uit in jos si am 

picioare

infundate greu in tina;

Ingerul, de-a carui vina

m-am afundat in nepasare

Danseaza-acum,si eu...in mina...

Am tot gustat clipe amare.

M-asez si simt, in mine

tremura

O pasare-alba si-nghetata

Care canta cu foc o data...

Acum e singura si

Tremur

Ma zgarie cu unghiile-i albe

Si ma acuza...

O vad in ochii ei plapanzi:

"Nu trebuia sa ma ucizi..."