Iarna în care tu nu ești
Iarna aceasta are gustul frigului fără formă,
E o gustare amară de vise neterminate,
Am deschis fereastra pentru tine, dar n-ai venit,
Te-am căutat în ninsori, dar erai doar o lumină vagă,
Un fulg pe cale de a se destrăma.
Te-am avut vara, ca o adiere caldă,
Un foc de artificii care mi-a ars pielea,
Dar nu erai nici al meu, nici al lumii,
Erai doar o iluzie, o fantezie într-un ceas
Care s-a oprit când ai plecat.
Acum sunt doar contururi de amintiri,
Păduri de iarnă în care pașii tăi s-au topit,
Și tot ce-mi rămâne e un drum alb, pustiu,
Fără un „noi” care să-l umple de lumină.
Te-am ținut vara ca pe un vis care mă îmbrățișa,
Dar iarna m-ai lăsat cu gândul tău înghețat,
Și mă întreb dacă ai fost vreodată aici,
Sau dacă totul a fost doar un vânt, o ecuație
Care s-a risipit în aerul cald al verii.
Îmi simt inima ca o casă fără foc,
Toate camerele sunt goale, înghețate,
Te-aș vrea înapoi, să înfrunți cu mine
Această iarnă care mă scufundă în gânduri,
Dar tu ești doar o amintire,
O urmă pe care zăpada o va șterge.
Vino înapoi, ca o pasăre migratoare,
Sau lasă-mă să mă topesc sub frigul acesta,
Căci vara mi-ai fost, și acum e doar o iluzie,
Un timp care a fost, dar nu a rămas niciodată.
Poems in the same category
Apa sâmbetei
SPECIAL REQUEST
Rau de lacrimi ce
porți amintiri,
Du cu tine tot ce e
al meu trecut!
Ia-mi si sufletul rupt
din martiri,
Inima imi plânge
cerându-mi rebut.
Sclipiri de fericire si raze
cândva de soare,
Se rup din mine imagini
din trecut.
Va poarta apa spre răscruce
de izvoare,
Dand un nou sens zile-i
care m-a născut.
Ultima picătura se contopește
cu paharul plin,
Un fir de nisip prin clepsidra
se strecoară.
Va poarta rau departe,cu drag
eu ma alin!
Ridicand a trecutului adânca
înfiptă ancora.
Apa e limpede si făcătoare
de miracol!
Treizecisitrei de ani am scurs
pe al sau drum.
Purifica prezentul si clădește
prin oracol,
Trecutul e fals fiind prefăcut
in scrum!
Din suflet si din oase se
revarsă rece izvor,
De amintiri tu ma dezlegi,
rădăcini sa mi le porți!
Sine ce nu îl poți captura
doar cu un zăvor,
Preiau eu cârma impunătoarei
dure sorți!
Un nou suflet mi se va
da si e rece!
Trupul din sânge negru
își va gusta.
Piramida lunii cu iz de acrișor
spre dulce,
E speranța neagră a
inimii ce va lupta!
Se prezenta un vis si Întunericul
ma cuprinde,
Strangeam lacrimi de sete sa
nu ma mai doară.
Aerul rece si negru,e ceva ce
nu poți a prinde!
De veacuri îl amintesc simțind
subtil ca joara.
Statui melancolice
împietresc amintiri,
Eu las in urma tot ce
nu-mi aparține.
Oricontul prezice a
întunericului vestire,
Magia e curioasa,
universul o retine!
Nopții-n eter nedormite
În noaptea-aceasta grea, mă pierd,
Sub cerul tăcut, ce-n tăcere plânge,
Somnul îmi fuge, ca un vis pierdut,
Iar trupul meu în doruri adânci plânge.
Cu ochii deschiși, în abis mă simt,
Fără răspunsuri, fără alinare,
În umbre mă frâng, sub tăcerea grea,
O luptă mută, ce nu dă vreo iertare.
Boli ce mă sfâșie, încet, cu răbdare,
Îmi sug din viață, din puterea mea,
Fiecare durere mă înfrânge-n tăcere,
Și-n fața lor, nu mai rămâne vreo stea.
În clipe grele, când nimic nu mai vine,
Sufletul meu se frânge sub greul lor,
Somnul nu mă iubește, nu vrea să mă țină,
Mă lasă-n zori, pierdută, fără dor.
Vise nu vin, doar umbre mă apasă,
Un ceas ce bate fără milă-n piept,
În tăcerea lui, se scurge viața,
Și nu se sfârșește, doar se face tot mai pustiu.
Mă scufund în abisuri reci, fără de răspuns,
Pe marginea nopții, mă simt ca o umbră,
Trupul meu e o clipă ce nu mai durează,
Iar mintea, o mare ce mă înghite-n risipă.
Fiecare ceas îmi frânge speranța,
Boala mă toacă cu pași de înger răi,
Viața mea e o luptă fără balanță,
O noapte ce nu sfârșește, ce mă face să plâng din noi.
În adâncuri de noapte, fără alinare,
Aș vrea să dorm, să găsesc o chemare,
Dar insomnia mă ține strâns, ca o lanț de fier,
Și rămân doar eu, o umbră în abisul nopții, fără un cer.
Căci noaptea-mi e prietena tăcută,
Mă cuprinde-ntr-o adâncă uitare,
Și-n fiecare minut mă simt ruptă,
De viața ce mă frânge cu fiecare fior de durere.
Suspin rece și avid
Suspin rece și avid în suflet port un dor rigid
Și-o inimă tremurândă cu tăcerea mi-o ucid
Câte cuvinte nespuse ard în privirea ochilor mei însetați
Îmi este dor chiar și de cea mai infimă părticică de nefericire, căci în momentele când sufletele noastre se împleteau, timpul însuși era doar o mărturie a tristeții noastre efemere
Mi-e dor de firmamentul înstelat și de întregul cosmos din adâncul ochilor tăi, care alcătuia un univers vast și sublim, în care fiecare stea strălucea ca o amintire eternă a iubirii noastre imense
Albaștri ca furtuna înăbușită ce danseaza în sufletul meu plin de tunete, asa zbier-n gol ele cum și lacrimile pusti se năpustesc asupra alor mei obraji
Plâng pentru tot ce am trăit cu atât dor caci dragostea înflăcărată îmi curge prin vene
Mi-aș dori să pot readuce timpul în zorii săi, să împletesc cu tine razele aurii ale soarelui în fraze de amor, dar timpul, ca un călător efemer, refuză să-și întoarcă pașii. Trecutul, încărcat de povara sa, este o amintire prea adâncă și prea dureroasă pentru a fi uitată, iar umbra sa persistă în adâncurile inimii mele ca o melodie străveche, ce mângâie cu durerea sa
Iar eu doar poposesc aici amuțind între sfera dintre trecut și prezent, pierzându-mă cu firea de parcă îmi vine să-mi smulg sufletul din piept
Căci dorul de tine îmi umple gândurile, dar nu și inima
Încă imi amintec
Încă îmi amintesc
Culoarea ta preferata
Al tau tau mov de neuitat
Sper din suflet că nu m ai uitat
Încă îmi amintesc ochii tăi
Cei căprui ca ai mei
Speram ca vei vedea in ei
Un viitor doar noi si ei
Încă imi amintec al tau nume
Ceva de nedescris parca ceva interzis
Nu ne am putut iubii
Ne am lăsat ca sa ne revedem
Intr un viitor asa cum vor ei
Care ei ne întreb noi
Când noi inca ne gândim la noi doi
Noi doi care împreună formam un întreg
Spre ca intr o zi ne vom vedea într un tren
Împărtășind iubrea pana la etern
Timpul
Timpul e nemișcat
De atunci când ai plecat
Timpul ne-a uitat
Plouă, și e înnorat.
Curg șoaptele pe lângă mine,
La fel și dorul meu de tine
Curg lacrimi fără rost,
Căci nu te-ai mai întors...
Trec zile și nopți întregi
Nu mi-am dorit să pleci!
Nici să te întorci nu îmi doresc
Din amintiri o să trăiesc.
Începutul sfârșitului
Îți scriam chiar dacă nu ți-am scris
Și speram să fie vis
Să mă trezesc într-o zi
Cu noi iubindu-ne ca doi copii
Te-am căutat printre stele
Căci nu mai erai în brațele mele
Oricât mă uitam de bine
Niciuna nu era ca tine
Atât mă uitam de mult
Până să văd că te-am pierdut
Că de pe al meu cer lipseai
Și acum pe cerul alteia străluceai
Și chiar dacă mi-e dor
Știu că și amintirile mor
Îmi lipsești în fiecare zi
Sperând ca și tu să-mi mai scrii
Și poate așa a fost să fie
Să nu-mi fi tu steauă mie
Și să te văd stralucind
Pe un alt cer fericit
Apa sâmbetei
SPECIAL REQUEST
Rau de lacrimi ce
porți amintiri,
Du cu tine tot ce e
al meu trecut!
Ia-mi si sufletul rupt
din martiri,
Inima imi plânge
cerându-mi rebut.
Sclipiri de fericire si raze
cândva de soare,
Se rup din mine imagini
din trecut.
Va poarta apa spre răscruce
de izvoare,
Dand un nou sens zile-i
care m-a născut.
Ultima picătura se contopește
cu paharul plin,
Un fir de nisip prin clepsidra
se strecoară.
Va poarta rau departe,cu drag
eu ma alin!
Ridicand a trecutului adânca
înfiptă ancora.
Apa e limpede si făcătoare
de miracol!
Treizecisitrei de ani am scurs
pe al sau drum.
Purifica prezentul si clădește
prin oracol,
Trecutul e fals fiind prefăcut
in scrum!
Din suflet si din oase se
revarsă rece izvor,
De amintiri tu ma dezlegi,
rădăcini sa mi le porți!
Sine ce nu îl poți captura
doar cu un zăvor,
Preiau eu cârma impunătoarei
dure sorți!
Un nou suflet mi se va
da si e rece!
Trupul din sânge negru
își va gusta.
Piramida lunii cu iz de acrișor
spre dulce,
E speranța neagră a
inimii ce va lupta!
Se prezenta un vis si Întunericul
ma cuprinde,
Strangeam lacrimi de sete sa
nu ma mai doară.
Aerul rece si negru,e ceva ce
nu poți a prinde!
De veacuri îl amintesc simțind
subtil ca joara.
Statui melancolice
împietresc amintiri,
Eu las in urma tot ce
nu-mi aparține.
Oricontul prezice a
întunericului vestire,
Magia e curioasa,
universul o retine!
Nopții-n eter nedormite
În noaptea-aceasta grea, mă pierd,
Sub cerul tăcut, ce-n tăcere plânge,
Somnul îmi fuge, ca un vis pierdut,
Iar trupul meu în doruri adânci plânge.
Cu ochii deschiși, în abis mă simt,
Fără răspunsuri, fără alinare,
În umbre mă frâng, sub tăcerea grea,
O luptă mută, ce nu dă vreo iertare.
Boli ce mă sfâșie, încet, cu răbdare,
Îmi sug din viață, din puterea mea,
Fiecare durere mă înfrânge-n tăcere,
Și-n fața lor, nu mai rămâne vreo stea.
În clipe grele, când nimic nu mai vine,
Sufletul meu se frânge sub greul lor,
Somnul nu mă iubește, nu vrea să mă țină,
Mă lasă-n zori, pierdută, fără dor.
Vise nu vin, doar umbre mă apasă,
Un ceas ce bate fără milă-n piept,
În tăcerea lui, se scurge viața,
Și nu se sfârșește, doar se face tot mai pustiu.
Mă scufund în abisuri reci, fără de răspuns,
Pe marginea nopții, mă simt ca o umbră,
Trupul meu e o clipă ce nu mai durează,
Iar mintea, o mare ce mă înghite-n risipă.
Fiecare ceas îmi frânge speranța,
Boala mă toacă cu pași de înger răi,
Viața mea e o luptă fără balanță,
O noapte ce nu sfârșește, ce mă face să plâng din noi.
În adâncuri de noapte, fără alinare,
Aș vrea să dorm, să găsesc o chemare,
Dar insomnia mă ține strâns, ca o lanț de fier,
Și rămân doar eu, o umbră în abisul nopții, fără un cer.
Căci noaptea-mi e prietena tăcută,
Mă cuprinde-ntr-o adâncă uitare,
Și-n fiecare minut mă simt ruptă,
De viața ce mă frânge cu fiecare fior de durere.
Suspin rece și avid
Suspin rece și avid în suflet port un dor rigid
Și-o inimă tremurândă cu tăcerea mi-o ucid
Câte cuvinte nespuse ard în privirea ochilor mei însetați
Îmi este dor chiar și de cea mai infimă părticică de nefericire, căci în momentele când sufletele noastre se împleteau, timpul însuși era doar o mărturie a tristeții noastre efemere
Mi-e dor de firmamentul înstelat și de întregul cosmos din adâncul ochilor tăi, care alcătuia un univers vast și sublim, în care fiecare stea strălucea ca o amintire eternă a iubirii noastre imense
Albaștri ca furtuna înăbușită ce danseaza în sufletul meu plin de tunete, asa zbier-n gol ele cum și lacrimile pusti se năpustesc asupra alor mei obraji
Plâng pentru tot ce am trăit cu atât dor caci dragostea înflăcărată îmi curge prin vene
Mi-aș dori să pot readuce timpul în zorii săi, să împletesc cu tine razele aurii ale soarelui în fraze de amor, dar timpul, ca un călător efemer, refuză să-și întoarcă pașii. Trecutul, încărcat de povara sa, este o amintire prea adâncă și prea dureroasă pentru a fi uitată, iar umbra sa persistă în adâncurile inimii mele ca o melodie străveche, ce mângâie cu durerea sa
Iar eu doar poposesc aici amuțind între sfera dintre trecut și prezent, pierzându-mă cu firea de parcă îmi vine să-mi smulg sufletul din piept
Căci dorul de tine îmi umple gândurile, dar nu și inima
Încă imi amintec
Încă îmi amintesc
Culoarea ta preferata
Al tau tau mov de neuitat
Sper din suflet că nu m ai uitat
Încă îmi amintesc ochii tăi
Cei căprui ca ai mei
Speram ca vei vedea in ei
Un viitor doar noi si ei
Încă imi amintec al tau nume
Ceva de nedescris parca ceva interzis
Nu ne am putut iubii
Ne am lăsat ca sa ne revedem
Intr un viitor asa cum vor ei
Care ei ne întreb noi
Când noi inca ne gândim la noi doi
Noi doi care împreună formam un întreg
Spre ca intr o zi ne vom vedea într un tren
Împărtășind iubrea pana la etern
Timpul
Timpul e nemișcat
De atunci când ai plecat
Timpul ne-a uitat
Plouă, și e înnorat.
Curg șoaptele pe lângă mine,
La fel și dorul meu de tine
Curg lacrimi fără rost,
Căci nu te-ai mai întors...
Trec zile și nopți întregi
Nu mi-am dorit să pleci!
Nici să te întorci nu îmi doresc
Din amintiri o să trăiesc.
Începutul sfârșitului
Îți scriam chiar dacă nu ți-am scris
Și speram să fie vis
Să mă trezesc într-o zi
Cu noi iubindu-ne ca doi copii
Te-am căutat printre stele
Căci nu mai erai în brațele mele
Oricât mă uitam de bine
Niciuna nu era ca tine
Atât mă uitam de mult
Până să văd că te-am pierdut
Că de pe al meu cer lipseai
Și acum pe cerul alteia străluceai
Și chiar dacă mi-e dor
Știu că și amintirile mor
Îmi lipsești în fiecare zi
Sperând ca și tu să-mi mai scrii
Și poate așa a fost să fie
Să nu-mi fi tu steauă mie
Și să te văd stralucind
Pe un alt cer fericit
Other poems by the author
Monstrul de sub pat
Pe sub pat, în nopți fără veghe,
Se târăște un umbrar de grele leghe.
L-am urât în copilărie, cu suflet curat,
Dar azi, oglinda-mi șoptește: „Ești tu sub pat.”
L-am văzut pe alții, cruzi, sfărâmând,
Cu mâini ca topoarele, lumile frângând.
Îi uram, îi blestemam în tăcere,
Nu știam că monștrii încep cu durere.
M-am schimbat încet, dar ireversibil,
Fără să văd cum devin imposibil.
Inima mea, cândva un altar,
E-acum doar un pustiu funerar.
Am devenit eu fiara pe care o urăsc,
Un prădător care visele pândesc.
Răni adânci am purtat ca pe steag,
Dar le-am întors lumii cu vârf și drag.
Cu vorba mea tăioasă, de gheață sculptată,
Am frânt inimi, am aruncat lumi în ceață.
Și-n ochii lor goi, când plecau sângerând,
Mă vedeam reflectată – un demon arzând.
Monstrul de sub pat și-a schimbat locul,
S-a urcat în mine, a îmbrăcat focul.
Și acum, eu sunt umbra care pândește,
Sunt spaima copilului care greșește.
Dar poate, în adâncuri, mai port o scânteie,
Un rest din lumina ce-odată mă-ncheie.
Poate monstrul sunt eu, dar și altceva,
Un paradox viu ce încă spera.
Mă-ntreb dacă iadul pe care-l creez
E doar un strigăt al rănii ce nu se-ncheie.
Și dacă, iubind, îmblânzesc ce-am pierdut,
Poate monstrul sub pat dispare, tăcut.
Ciclicitatea Dorului
Toamna sosi, și-o simt în fiecare respirație profundă și amăgitoare
Iar respirația-n peisajul ei vejtejit îmi ruginește-n frunză, dorul se scutură printre crengi iute ca adierea de durere ce i-o poarăt văntul
E atât de putredă durerea ei, cum toți o părăsesc...
Frunză cu frunză pe rând se scrug spre pierzania pământului răpitor
E ca și durerea noastră umană
Lacrimă cu lacrimă și la final soarta se sa se îndure de unde sa ne îndrume
Sau poate ca noi suntem soarta, iar răsplata gresiilor noastre este însuși pământul pe care îl vom stăpâni departe de ceruri
Într-un loc unde frunzele învie, în vara tânără de fericire
Ca mai apoi după paradisul din care am fost răpiți sa ne ispitească gândul iarăși și iarăși numai la dor
Aducând fiecare suflet spre draga toamnă ce-i pustie si fără locuitorii
Sa ne eliberam-n sufletele copacilor ce au existat odată și sa ne întruchipam durea sub lemnul lor putred
Sa simți ca toată durerea omenească începe nu doar din inima umană ci din omenirea ce se stinge odată cu glasul nostru de fericire
O iubire desăvârșită
Ești zeul sufletului meu, tărâmul fericirii mele eterne
Ești steua mea căzătoare ce-mi atârnă fierbinte-n deșert razele auri, cu căldura ce se înăduie pătrunzător-n al meu suflet
Și deși am promis că n-o să te aștept, că nu o să mai iubesc pe nimeni imprevizibilul timp arde în nerăbdarea de a ne contopi sufletele
Și uite așa, prea multe promisiunii încălcate și prea mult dor vărsat cu mult prea devreme, dar nu ne alegem noi timpul vindecării
Și poate că nu mai cred în iubire cum credeam odată-n copilăriei, dar n-ai cum să nu iubești din nou atunci când sufletul pulsează pe hârtie
Hârtia pe care ți-am compus poezii s-a boțit de atâta dor și dorește în uitarea suferinței sale să se împrăștie peste ale tale brațe binecuvântate cu alinare
Vorbe dulci, șoapte și promisiunii
pe culmile extazului și cu toate că nu știi prin ce am trecut inima îmi bate cu putere-n piept, când mă gândesc că aici cu tine durerea s-a transformat doar într-o amintire
Îți ofer un legământ de iubire și recunoștință eternă pentru că mi-ai ales inima
Și nu îmi vine a cred cu ochii cât poate schimba iubirea inima unui om
Pentru că pentru prima dată am rămas căzută, după ce m-am înălțat, iar acum mă înalț cu propriile aripii pe al iubirii dar cu rodul ce-ți poartă numele, iubire
Umbra Frumuseții
Mă uit în oglindă – dar ea nu mă știe.
Ce văd e o mască, o simplă hârtie,
O umbră ce-și poartă conturul străin,
Un trup desenat fără vreun destin.
Orice-aș purta, orice formă-aș sculpta,
Frumusețea rămâne un vis ce nu sta.
O iluzie prinsă în ochi de străini,
Dar în mine? Doar cioburi, doar spini.
Mă îmbrac cu zâmbete – armură ușoară,
Dar pe dinăuntru tot cresc o povară.
Frumusețea-i un cântec pe care-l aud,
Dar vocea-i mă taie, căci nu-mi aparțin nicicând.
Am sădit flori în părul meu,
Am pus soarele drept colier, mereu,
Dar nici lumina, nici floarea de gheață
Nu-mi pot face sufletul să se simtă în viață.
Sunt doar o schiță în mâna tăcerii,
Un portret șters pe coala durerii.
Mă pictez iar și iar, dar tot ce-mi rămâne
E-un chip ce nu știe să-nvețe-a se spune.
Spune-mi, oglindă, ce vezi în mine?
Un haos ascuns sub linii prea fine?
Sau poate un chip ce-i prea greu de văzut,
Frumos într-un mod ce nu s-a născut?
Dar poate frumusețea nu e de găsit,
Poate-i o fantomă ce-și râde grăbit.
Sau poate, chiar eu, ascunsă în piele,
Sunt doar umbra ce vrea să fie stele.
Filosofia
Am căutat răspunsuri în cuvinte ce se frâng,
în cărți prăfuite și în gânduri obosite.
Dar fiecare întrebare ducea la alta,
ca un cerc vicios ce se strânge mai tare
până când nu mai rămâne nimic de înțeles.
Căci cu cât cercetezi mai adânc,
cu atât găsești mai multe întrebări fără răspuns.
Am devenit străini în propriile noastre minți,
captivi într-un labirint de idei neînțelese.
Căutăm adevărul, dar el se ascunde
sub straturi de iluzii și prejudecăți,
într-o lume ce se vrea „corectă”,
dar e tot mai fragmentată și confuză.
Se spune că rațiunea ne eliberează,
dar rațiunea ne duce doar la noi și noi ziduri,
unde ne pierdem fiecare zi în cercul obsesiv
al logicii ce nu ne salvează.
Între rațiune și inimă, ne aflăm în abis,
fiecare încercând să supraviețuiască
într-o lume unde nici măcar întrebările nu mai sunt clare.
Ne facem iluzii, învățăm să trăim în contradicție
și totuși, sub toate acestea, tânjim după un sens.
Dar sensul... iese din colțurile minții,
scapă printre degete ca apa,
și rămânem cu fragmente de înțelesuri
care nu se potrivesc niciodată în întreg.
Și atunci, mă întreb,
nu cumva suntem cu toții doar niște căutători?
Căutăm răspunsuri, căutăm sensuri,
dar poate că, în final, tot ce avem este drumul.
Drumul, cu întrebările sale, cu ezitările și zbuciumul,
care ne face să fim vii,
chiar și atunci când simțim că totul este pierdut.
Nu măsori iubirea-n umbre
Am dat tot ce eram, până la os,
Frumusețe sculptată, suflet frumos,
Cuvinte dulci, picturi, cântece line,
M-am dat pe mine... și tot n-a fost bine.
Cu ochii tăi de copil rătăcit,
Căutai iubire, dar n-ai știut să fii iubit.
Pe câmpul durerii, alergai fără scop,
Oricât te țineam, tot simțeai un gol.
Eu știu, am răni, dar nu trădez,
Pe un singur drum merg, nu mă pierd în păduri de zăpez’.
Dar tu? Răspândeai iubirea în bucăți,
Nu din lipsă de drag, ci din frică de-a te arăta întreg, vreodată, în fața altei vieți.
Sunt mai mult decât forme, sunt mai mult decât artă,
Sunt o femeie ce-și dăruiește inima toată.
Dar tu? Nu ai oglindă, nu știi ce cauți,
Îți umpli golul cu iluzii... cu ochi căprui și pași falși.
Acum mă ridic, din cioburi ce dor,
Nu-s mai puțin valoroasă, doar pentru că tu nu vezi flori.
Tu rămâi cu umbra ce nu te va sătura,
Eu rămân cu mine – femeia ce știe să stea.
Monstrul de sub pat
Pe sub pat, în nopți fără veghe,
Se târăște un umbrar de grele leghe.
L-am urât în copilărie, cu suflet curat,
Dar azi, oglinda-mi șoptește: „Ești tu sub pat.”
L-am văzut pe alții, cruzi, sfărâmând,
Cu mâini ca topoarele, lumile frângând.
Îi uram, îi blestemam în tăcere,
Nu știam că monștrii încep cu durere.
M-am schimbat încet, dar ireversibil,
Fără să văd cum devin imposibil.
Inima mea, cândva un altar,
E-acum doar un pustiu funerar.
Am devenit eu fiara pe care o urăsc,
Un prădător care visele pândesc.
Răni adânci am purtat ca pe steag,
Dar le-am întors lumii cu vârf și drag.
Cu vorba mea tăioasă, de gheață sculptată,
Am frânt inimi, am aruncat lumi în ceață.
Și-n ochii lor goi, când plecau sângerând,
Mă vedeam reflectată – un demon arzând.
Monstrul de sub pat și-a schimbat locul,
S-a urcat în mine, a îmbrăcat focul.
Și acum, eu sunt umbra care pândește,
Sunt spaima copilului care greșește.
Dar poate, în adâncuri, mai port o scânteie,
Un rest din lumina ce-odată mă-ncheie.
Poate monstrul sunt eu, dar și altceva,
Un paradox viu ce încă spera.
Mă-ntreb dacă iadul pe care-l creez
E doar un strigăt al rănii ce nu se-ncheie.
Și dacă, iubind, îmblânzesc ce-am pierdut,
Poate monstrul sub pat dispare, tăcut.
Ciclicitatea Dorului
Toamna sosi, și-o simt în fiecare respirație profundă și amăgitoare
Iar respirația-n peisajul ei vejtejit îmi ruginește-n frunză, dorul se scutură printre crengi iute ca adierea de durere ce i-o poarăt văntul
E atât de putredă durerea ei, cum toți o părăsesc...
Frunză cu frunză pe rând se scrug spre pierzania pământului răpitor
E ca și durerea noastră umană
Lacrimă cu lacrimă și la final soarta se sa se îndure de unde sa ne îndrume
Sau poate ca noi suntem soarta, iar răsplata gresiilor noastre este însuși pământul pe care îl vom stăpâni departe de ceruri
Într-un loc unde frunzele învie, în vara tânără de fericire
Ca mai apoi după paradisul din care am fost răpiți sa ne ispitească gândul iarăși și iarăși numai la dor
Aducând fiecare suflet spre draga toamnă ce-i pustie si fără locuitorii
Sa ne eliberam-n sufletele copacilor ce au existat odată și sa ne întruchipam durea sub lemnul lor putred
Sa simți ca toată durerea omenească începe nu doar din inima umană ci din omenirea ce se stinge odată cu glasul nostru de fericire
O iubire desăvârșită
Ești zeul sufletului meu, tărâmul fericirii mele eterne
Ești steua mea căzătoare ce-mi atârnă fierbinte-n deșert razele auri, cu căldura ce se înăduie pătrunzător-n al meu suflet
Și deși am promis că n-o să te aștept, că nu o să mai iubesc pe nimeni imprevizibilul timp arde în nerăbdarea de a ne contopi sufletele
Și uite așa, prea multe promisiunii încălcate și prea mult dor vărsat cu mult prea devreme, dar nu ne alegem noi timpul vindecării
Și poate că nu mai cred în iubire cum credeam odată-n copilăriei, dar n-ai cum să nu iubești din nou atunci când sufletul pulsează pe hârtie
Hârtia pe care ți-am compus poezii s-a boțit de atâta dor și dorește în uitarea suferinței sale să se împrăștie peste ale tale brațe binecuvântate cu alinare
Vorbe dulci, șoapte și promisiunii
pe culmile extazului și cu toate că nu știi prin ce am trecut inima îmi bate cu putere-n piept, când mă gândesc că aici cu tine durerea s-a transformat doar într-o amintire
Îți ofer un legământ de iubire și recunoștință eternă pentru că mi-ai ales inima
Și nu îmi vine a cred cu ochii cât poate schimba iubirea inima unui om
Pentru că pentru prima dată am rămas căzută, după ce m-am înălțat, iar acum mă înalț cu propriile aripii pe al iubirii dar cu rodul ce-ți poartă numele, iubire
Umbra Frumuseții
Mă uit în oglindă – dar ea nu mă știe.
Ce văd e o mască, o simplă hârtie,
O umbră ce-și poartă conturul străin,
Un trup desenat fără vreun destin.
Orice-aș purta, orice formă-aș sculpta,
Frumusețea rămâne un vis ce nu sta.
O iluzie prinsă în ochi de străini,
Dar în mine? Doar cioburi, doar spini.
Mă îmbrac cu zâmbete – armură ușoară,
Dar pe dinăuntru tot cresc o povară.
Frumusețea-i un cântec pe care-l aud,
Dar vocea-i mă taie, căci nu-mi aparțin nicicând.
Am sădit flori în părul meu,
Am pus soarele drept colier, mereu,
Dar nici lumina, nici floarea de gheață
Nu-mi pot face sufletul să se simtă în viață.
Sunt doar o schiță în mâna tăcerii,
Un portret șters pe coala durerii.
Mă pictez iar și iar, dar tot ce-mi rămâne
E-un chip ce nu știe să-nvețe-a se spune.
Spune-mi, oglindă, ce vezi în mine?
Un haos ascuns sub linii prea fine?
Sau poate un chip ce-i prea greu de văzut,
Frumos într-un mod ce nu s-a născut?
Dar poate frumusețea nu e de găsit,
Poate-i o fantomă ce-și râde grăbit.
Sau poate, chiar eu, ascunsă în piele,
Sunt doar umbra ce vrea să fie stele.
Filosofia
Am căutat răspunsuri în cuvinte ce se frâng,
în cărți prăfuite și în gânduri obosite.
Dar fiecare întrebare ducea la alta,
ca un cerc vicios ce se strânge mai tare
până când nu mai rămâne nimic de înțeles.
Căci cu cât cercetezi mai adânc,
cu atât găsești mai multe întrebări fără răspuns.
Am devenit străini în propriile noastre minți,
captivi într-un labirint de idei neînțelese.
Căutăm adevărul, dar el se ascunde
sub straturi de iluzii și prejudecăți,
într-o lume ce se vrea „corectă”,
dar e tot mai fragmentată și confuză.
Se spune că rațiunea ne eliberează,
dar rațiunea ne duce doar la noi și noi ziduri,
unde ne pierdem fiecare zi în cercul obsesiv
al logicii ce nu ne salvează.
Între rațiune și inimă, ne aflăm în abis,
fiecare încercând să supraviețuiască
într-o lume unde nici măcar întrebările nu mai sunt clare.
Ne facem iluzii, învățăm să trăim în contradicție
și totuși, sub toate acestea, tânjim după un sens.
Dar sensul... iese din colțurile minții,
scapă printre degete ca apa,
și rămânem cu fragmente de înțelesuri
care nu se potrivesc niciodată în întreg.
Și atunci, mă întreb,
nu cumva suntem cu toții doar niște căutători?
Căutăm răspunsuri, căutăm sensuri,
dar poate că, în final, tot ce avem este drumul.
Drumul, cu întrebările sale, cu ezitările și zbuciumul,
care ne face să fim vii,
chiar și atunci când simțim că totul este pierdut.
Nu măsori iubirea-n umbre
Am dat tot ce eram, până la os,
Frumusețe sculptată, suflet frumos,
Cuvinte dulci, picturi, cântece line,
M-am dat pe mine... și tot n-a fost bine.
Cu ochii tăi de copil rătăcit,
Căutai iubire, dar n-ai știut să fii iubit.
Pe câmpul durerii, alergai fără scop,
Oricât te țineam, tot simțeai un gol.
Eu știu, am răni, dar nu trădez,
Pe un singur drum merg, nu mă pierd în păduri de zăpez’.
Dar tu? Răspândeai iubirea în bucăți,
Nu din lipsă de drag, ci din frică de-a te arăta întreg, vreodată, în fața altei vieți.
Sunt mai mult decât forme, sunt mai mult decât artă,
Sunt o femeie ce-și dăruiește inima toată.
Dar tu? Nu ai oglindă, nu știi ce cauți,
Îți umpli golul cu iluzii... cu ochi căprui și pași falși.
Acum mă ridic, din cioburi ce dor,
Nu-s mai puțin valoroasă, doar pentru că tu nu vezi flori.
Tu rămâi cu umbra ce nu te va sătura,
Eu rămân cu mine – femeia ce știe să stea.