Iadul e plin de oameni care se jură că se vor schimba mâine

Aș vrea să fiu răpit din lumea asta,

Să mă ascund în pleoapa ta târzie,

Unde lumina moare în tăcere

Și numai dorul mai îndrăznește să vie.

Să-mi fie somnul tremur de ființă,

Să nu mai știu ce-nseamnă să respir,

Să curg prin tine, fără conștiință,

Ca un păcat ce caută iubir.

Mi-e sufletul o rană ce te strigă,

Și-n fiecare gând te nasc din nou,

Tu — înger ars pe marginea de sticlă,

Eu — cel ce moare, rămas ca un ecou.

Și dacă dragostea e doar durere,

Atunci mă las ucis de ea, tăcut,

Să fiu o umbră, prinsă între ere,

Ce te iubește...dar n-a existat niciodată, de fapt.

Îți jur că mereu îmi vei fi a mea dragă,

Iar de-ar fi nici veciile să ne ajungă,

Îmi voi scurge și ultima picătură de sânge,

Ca să te pot avea o vecie și o zi lângă mine.

Dragostea noastră, un râu învolburat,

Ce sălbatic curge pe căi necunoscute.

Două inimi, ce la unison  bat,

Zădărnicind numai după speranțe muribunde.

Strălucim amândoi sub același soare,

Dar e prea mare bezna dintre inimile noastre.

Pribegim amândoi sub aceeași lună-n noapte,

Dar ne-om mai intâlni, în astă lume?

Te iubesc simplu, fără teatru,

Fără cuvinte mari, fără decor 

Ca pe o respirație care vine

Și nu cere voie.

Te iubesc când taci

Și când spui lucruri fără sens,

Când îți cade lumea din mâini

Și eu încerc s-o lipesc cu privirea.

Nu e nimic spectaculos 

Doar eu,

Rămânând.

Și tu,

Fiind motivul.

Uneori, Dumnezeu nu ne pedepsește refuzându-ne dorințele, ci împlinindu-le.

Te port în mine ca pe-o rugăciune

Spusă de lacrimi, nu de gură,

Și fiecare gând al meu spre tine

E o rană care devine pură.

În ochii mei se nasc izvoare

Dintr-un cer ce nu mai are nume,

Și luna cade mai aproape

De inima acestei lumi postume.

Dacă ai ști câtă tăcere

Îți ține locul în această clipă,

Ai auzi cum însăși vremea

Se frânge-n dor și se disipă.

Te-aș așeza pe vârf de munte,

Unde nici norii nu te-ajung,

Să te păstrez ca pe o taină

Pe care nici eu nu o străpung.

Și dacă timpul ne desparte

Ca o mare de un alt țărm,

Eu voi rămâne doar chemarea

Unui suflet fără de drum.

Îngeri deghizați catehizează în limbi necunoscute

Ca aripile unui corb ce se-nalță în depărtare, 

Învăluidu-ne într-un giulgiu al nopții,

Iar în umbrele lui cutremurăm, în bezna minții...

Clopote ce sună-n limba de șarpe,

Ne ademenesc într-o falsă comuniune

Sufocând sufletul cu minciuni veninoase

Cu șoapta disperării, o adiere înfiorătoare.

Ca sărutul morții și mângâierii de harapce

Sorb și pân' la ultim' strop de sânge

Să punem genunchi în față la al lor elizeu,

O existență scheletică, condamnată la strânsoarea nopții.

Oare exista fericire

Căci durere... Tot sa fie 

Totuși, cred ca fericirea

E doar o noțiune vie. 

O noțiune cu speranță

Ce crezi ca este reala

Pentru ca noi, vrem sa credem

Ca tristețea - i momentană. 

Dar oare iubirea exista? 

Oare este un sentiment? 

Dacă i un blestem, o vraja 

De undeva... Din orient. 

Dacă a fost inventata 

De o vrăjitoare,rece 

Ce a vrut doar ca sa tina 

Oamenii captivi pe veci. 

Dar oare ce e credința? 

Oare chiar poți crede orbește? 

Parca e o anumita parte 

Ce oricum, te depășește. 

Oare pacea e reala? 

Oare chiar poți avea pace? 

Cum poți sa stai liniștit 

Cand pământul n-are pace?? 

Cum sa existe iubire!? 

Cand atâți copii in lume 

Plâng si striga după mame 

Pentru ca s singuri pe lume. 

Cum poți crede in iubire? 

Cand in calea ta se arată 

Tot mai multe inimi frânte 

Ce erau aprinse odată. 

Cum sa existe fericire sau speranța? 

Cand atâția oameni spera 

Fericire sa primească 

Dar ei... Nu au importanta. 

Cum sa crezi oare in pace? 

Cand in jurul tau războaie 

Urlă, prevestesc mereu 

O moarte sfâșietoare. 

Cum sa crezi ca toate trec? 

Cand e răutatea - n floare 

Oamenii nu se iubesc 

Si așa speranța moare.

Ai nostri au plecat spre mare!

Incalecati pe cai de apa,

far' de copite.

Intalnind in adancuri,

ale cosmosului fiare.

Viata eterna fiind doar al lor,

sortita.

Si scriu pe cerneala

neagra de atunci!

Si tot ce e techno ti se cuvine tie.

Evolutia nu s-a decurs

ascultand de porunci,

O sa ia cu ei pana si vantul 

ce ne adie!

Spatiul e vast,pana ce

soarele rasare!

Viitorul nu e aici,o sa intelegeti

voi in timp.

Totul isi are rostul intr-o

existanta ca atare.

Nu suntem aici ca sa fim

a lumii ghimp.

Magia e dincolo de nori

si departe banal!

Suntem inca primitivi,

rabdare intr-adevar calvar!

Am intrecut si limite din

tot ce e moral,

Universul e adevarat,

al Dumnezeu,altar!

Din nimic am venit și-n nimic m-oi întoarce,

Nimicurile mă omoară și nimic nu pot face.

Nimic de la viață n-am cerut niciodată

Și nimic n-am putut să-i ofer de durată...

Nimic n-am făcut să merit a mă naște,

Cu nimic n-am greșit să fiu lăsat să mor...

Sunt un biet ce din tot nimic nu cunoaște

De nimic nu mi-e teamă, de nimic nu mi-e dor!

(A.C. - Iași)

Condu-mi în tihna mântuirea
Căci mă numeam nemuritor
Nu înțelegeam ce e sfințirea
Nici gândul cel chinuitor.

Condu-mi și sufletul cel rece
Ce n-a putut să mai iubească
Nici om, nici gând, nici o fereastră.

Condu-mi și mâinile croite
Ce au odihnă doar pe piept
Căci mă simțeam fierbinte-n iarnă
Cu grijă, fără de dezmăț.

Umbrește-mi trupul gol și sumbru
Ce ține-n el amarul surd
Nu-i epopee cum nici gândul
Amarnic se lovește-n rug.

Deschide-mi ochii ce visează
Cuvântătoarele povești
Și soarele ce tranzitează
O lume mare de curenți.

Aruncă-mă în apa moartă
Căci eu știu sigur că plutesc
N-ar scufunda oceanul mare
Pentru un corp fără dureri.

primul lucru a fost apa

apoi după a fost mâncarea

solidă

deși apa a încercat

să inunde mâncarea,

iată că mâncarea a

înghițit apa

puțin mai eficient decât s-ar fi așteptat

tacâmurile.

Ce ani fierbinți trăim, ce aspre vremuri,
Omule, te-ai rătăcit de drum,
Te-așteaptă umbre pândindu-te duium
Și-ți este frică, ești speriat și tremuri!
...
S-au dus din tine nădejdea și credința
Și dragostea s-a dus, dac-o fi fost,
Ce ispită grea ți-a pervertit ființa
De rătăcești într-una, fără rost?
...
Ce demon negru ți-a devenit stăpân
Cu ce te-a cumpărat așa ușor,
Cum de-ai ajuns să te pierzi, nebun
De-al vieții tale fluviu curgător?!
...
A cui chemare o asculți mereu
De te duci în beznă fără remușcare,
Străin de tine, străin de Dumnezeu?
Cine-a făcut din tine o-nchisoare?!
...
Ar fi bine să ieși din carapace
Din carapacea autoamăgirii,
Nu te întoarce împotriva firii,
În nicio-mprejurare, orice-ai face!
...
Din fluviul vieții tale curgător,
Bea pe săturate, fără încetare,
Luptă să fii liber și dacă te doare,
Dă-ți viața pentru viață, să fii nemuritor!