Eu, mie
Soarele încet se lasă
Și lumina iar dispare.
Nici măcar acum nu-ți pasă
De a mea mută strigare,
Ce oprește ceasu-n loc.
Valurile-nvolburate
Al tinereții foc
Si toate clipele furate.
Stop.
Se uită acum la asfințit,
La firava continuare,
La codrul incărunțit,
La culoarea ce dispare.
Apa ce curgea odinioară,
Vântul ce frunzele-mi mișca,
Cerul ce se-nseninară,
Vor mai reveni cândva?
De ce le lași să plece?
Să mă scufund în al meu adanc ocean
Umbrele sa mă înece
Să mă zbat aici în van...
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Florin Birlea
Дата публикации: 7 ноября 2024
Просмотры: 209
Стихи из этой категории
Poezia 2
Un vechi șase sute șaizeci și șase
O zi:La DUMIneCa-ziua dintâi
Se ține cu fapta (pe mâna cea dreaptă);
Rămâne"pe frunte (în rău căpătâi)
Contrar"semnul"sfânt dintr-un vechi Testament
E Sâmbăta veșnică orice ar fi,
Porunca a patra rămâne aprinsă
Că faclă ce cheamă spre-a ne Odihni.
Și "orice spirit ce nu pomenește"
Un nume"ISUS" nu e sfânt-cât de trist
Și însuși Satana apare că înger
Spre gloria-i și spre un alt Antihrist.
Dar bine-i că DOHNUL veghează din ceruri
Spre ai Săi sâmbătari nu spre alți "pocăiți"
Și știm că sosi-va arhanghel MICAEL
Pentru-a-i învia și a-i salva pe "căiți"!
Cine ma aude?
Oh suflet drag ,
Din al meu trup
Un sunet nu mai iese
Fara vorbe am ramas
Chiar de in minte
Romane am de spus ....
Corp de lut am ajuns
Sau asa ma simt ...
Rece, moale si far de viata
Cand glasul impietrit a devenit
Cand strig si nu ma auzi
Cand vorbesc si nu ma asculti
Cand spui ca doar un suflet tanar sint
Si ma renegi
Ma ignori si diminuezi
Crezand ca n-am habar
Ce este viata
In vid plutesc
Vorbele îmi rasuna
Si numai luceferi banlzi ma aud
Si ma alina de la rasarit pana la apus
Caci vorbele sufletului
Nu le aude oricine
Si le citeste numai
Cine ochi are sa vada
Apocalips
Într-o zi toţi cei care suferă în tăcere,
Şi care nu îndrăznesc să-şi verse amărăciunea,
Să urle fără limite, cu imensă putere,
Să scoată strigăte care să cutremure lumea.
Apele să curgă mai repede creând uriaşe estuare,
Munţii să se clatine zgomotos şi ameninţător,
Animalele să fugă speriate până la epuizare,
Iar păsările să cânte apocalipsa în cor.
Să fie declarat nul orice ideal visat;
Credinţele fleacuri iar filozofia o glumă,
Să se creeze o înălţare şi o prăbuşire totodat,
Iar toate iubirile să răspândească o ciumă.
Bucăţi de pământ în aer să se avânte,
Planetele să descrie arabescuri bizare,
Luna, dansul morţii cu putere să cânte,
Iar soarele eclipsat să radieze teroare.
Vârtejuri de focuri sălbatic să crească,
Tot ce e formă să devină inform ori nematerie,
Un zgomot barbar întreaga lume să cucerească,
Până şi cea mai mică insectă să tremure, să se sperie.
Să fie un zbucium nebun, o explozie imensă,
Apoi să nu mai rămână decât o eternă tăcere,
Uitarea definitivă să devină cât mai densă,
Să se simtă cum răul se mistuie şi piere.
Zbor de pescăruș
Atunci când privești în zare,
Sufletul se-mpreună cu marea.
Și când totul este o simbolizare,
Se aprinde-n gând chemarea.
Lași să plutească visarea
Chibzuind la fapte îndelung,
Și-ți controlezi nepăsarea
Asupra clipelor care străpung.
Un zbor de pescăruș, apropiat
De valurile stării ce se-agită,
Sunetu-i calm te trezește din visat
Și inima-ți puternic palpită.
Un imbold în esență îl cauți
Să-nvigorezi întreaga simțire.
Și asemeni unor selenauți
Dorești să găsești însuflețire.
un paradox
lumea mea, lumea noastra, nu ar mai fi atat de frumoasa fara haosul din ea
daca nu ar fi haos..cum ne am mai face la timpul potrivit posibila conexiunea sufletelor predestinate
Noaptea
Ce este moartea, s-o definești?
O drama, separare, chin,
ce durează la nesfârșit,
O camera închisă, sumbra, goală
Un copil, ce cu ochii bulbucați
Si cu pielea cenușie
St'-așternut in sarcofag,
Intr-o pânză amărie.
Si dincolo de vesnicie,
Despărțit si separat
Ii zărește pe ai săi
Si dorește sa ii vad',
Sa le spună cat de bine-i si
Cat de multa pace ai
Cand in Rai tu vei ajunge si la Domnu-n in poală stai.
Dar, in mica cămăruță,
Un grup de oameni uitați
Ce il plâng pe răposat
Isi au chipuri vestejite,
Purpurii și ponosite...
Numai ei știu suferința,
Si durerea ce ii curmă,
Numai ei știu-'năbușirea
Si dorința de exhumă...
Ce produs-o al lor copil
Pe Pământul ignobil.
Viața nu e o placere,
E o luptă, nu-o adiere
Nu am fost puși sa alegem
Daca vrem s-o viețuim.
Moartea nu-i decât o poartă
Spre viața cea dintâi
Caci aceasta, iti spun eu, dragă,
Numai caracter ea îi.
Lupte multe noi-n ea ducem
Cu oameni de pe Pământ
Si de noi le biruim,
Ori le pierdem zi de zi,
Caracter noi vom zidi.
De te-ndrebi : ce este Raiul?,
Si într-una,, unde-i Iadul? "
Eu îți spun ca este-o lume,
E o continuare, chiar,
Dup'-efortul cel depus
De personalitatea ta,
După ce tu ai creat,
După rezultate,
După cum ai ascultat-o... pe Divinitate!
Poezia 2
Un vechi șase sute șaizeci și șase
O zi:La DUMIneCa-ziua dintâi
Se ține cu fapta (pe mâna cea dreaptă);
Rămâne"pe frunte (în rău căpătâi)
Contrar"semnul"sfânt dintr-un vechi Testament
E Sâmbăta veșnică orice ar fi,
Porunca a patra rămâne aprinsă
Că faclă ce cheamă spre-a ne Odihni.
Și "orice spirit ce nu pomenește"
Un nume"ISUS" nu e sfânt-cât de trist
Și însuși Satana apare că înger
Spre gloria-i și spre un alt Antihrist.
Dar bine-i că DOHNUL veghează din ceruri
Spre ai Săi sâmbătari nu spre alți "pocăiți"
Și știm că sosi-va arhanghel MICAEL
Pentru-a-i învia și a-i salva pe "căiți"!
Cine ma aude?
Oh suflet drag ,
Din al meu trup
Un sunet nu mai iese
Fara vorbe am ramas
Chiar de in minte
Romane am de spus ....
Corp de lut am ajuns
Sau asa ma simt ...
Rece, moale si far de viata
Cand glasul impietrit a devenit
Cand strig si nu ma auzi
Cand vorbesc si nu ma asculti
Cand spui ca doar un suflet tanar sint
Si ma renegi
Ma ignori si diminuezi
Crezand ca n-am habar
Ce este viata
In vid plutesc
Vorbele îmi rasuna
Si numai luceferi banlzi ma aud
Si ma alina de la rasarit pana la apus
Caci vorbele sufletului
Nu le aude oricine
Si le citeste numai
Cine ochi are sa vada
Apocalips
Într-o zi toţi cei care suferă în tăcere,
Şi care nu îndrăznesc să-şi verse amărăciunea,
Să urle fără limite, cu imensă putere,
Să scoată strigăte care să cutremure lumea.
Apele să curgă mai repede creând uriaşe estuare,
Munţii să se clatine zgomotos şi ameninţător,
Animalele să fugă speriate până la epuizare,
Iar păsările să cânte apocalipsa în cor.
Să fie declarat nul orice ideal visat;
Credinţele fleacuri iar filozofia o glumă,
Să se creeze o înălţare şi o prăbuşire totodat,
Iar toate iubirile să răspândească o ciumă.
Bucăţi de pământ în aer să se avânte,
Planetele să descrie arabescuri bizare,
Luna, dansul morţii cu putere să cânte,
Iar soarele eclipsat să radieze teroare.
Vârtejuri de focuri sălbatic să crească,
Tot ce e formă să devină inform ori nematerie,
Un zgomot barbar întreaga lume să cucerească,
Până şi cea mai mică insectă să tremure, să se sperie.
Să fie un zbucium nebun, o explozie imensă,
Apoi să nu mai rămână decât o eternă tăcere,
Uitarea definitivă să devină cât mai densă,
Să se simtă cum răul se mistuie şi piere.
Zbor de pescăruș
Atunci când privești în zare,
Sufletul se-mpreună cu marea.
Și când totul este o simbolizare,
Se aprinde-n gând chemarea.
Lași să plutească visarea
Chibzuind la fapte îndelung,
Și-ți controlezi nepăsarea
Asupra clipelor care străpung.
Un zbor de pescăruș, apropiat
De valurile stării ce se-agită,
Sunetu-i calm te trezește din visat
Și inima-ți puternic palpită.
Un imbold în esență îl cauți
Să-nvigorezi întreaga simțire.
Și asemeni unor selenauți
Dorești să găsești însuflețire.
un paradox
lumea mea, lumea noastra, nu ar mai fi atat de frumoasa fara haosul din ea
daca nu ar fi haos..cum ne am mai face la timpul potrivit posibila conexiunea sufletelor predestinate
Noaptea
Ce este moartea, s-o definești?
O drama, separare, chin,
ce durează la nesfârșit,
O camera închisă, sumbra, goală
Un copil, ce cu ochii bulbucați
Si cu pielea cenușie
St'-așternut in sarcofag,
Intr-o pânză amărie.
Si dincolo de vesnicie,
Despărțit si separat
Ii zărește pe ai săi
Si dorește sa ii vad',
Sa le spună cat de bine-i si
Cat de multa pace ai
Cand in Rai tu vei ajunge si la Domnu-n in poală stai.
Dar, in mica cămăruță,
Un grup de oameni uitați
Ce il plâng pe răposat
Isi au chipuri vestejite,
Purpurii și ponosite...
Numai ei știu suferința,
Si durerea ce ii curmă,
Numai ei știu-'năbușirea
Si dorința de exhumă...
Ce produs-o al lor copil
Pe Pământul ignobil.
Viața nu e o placere,
E o luptă, nu-o adiere
Nu am fost puși sa alegem
Daca vrem s-o viețuim.
Moartea nu-i decât o poartă
Spre viața cea dintâi
Caci aceasta, iti spun eu, dragă,
Numai caracter ea îi.
Lupte multe noi-n ea ducem
Cu oameni de pe Pământ
Si de noi le biruim,
Ori le pierdem zi de zi,
Caracter noi vom zidi.
De te-ndrebi : ce este Raiul?,
Si într-una,, unde-i Iadul? "
Eu îți spun ca este-o lume,
E o continuare, chiar,
Dup'-efortul cel depus
De personalitatea ta,
După ce tu ai creat,
După rezultate,
După cum ai ascultat-o... pe Divinitate!
Другие стихотворения автора
Simțuri
În tot ce-i frumos și tot ce-i urât,
Fie că-i trăire, idee ori sentiment și atât,
Te regăsesc în orice moment atins
De inima mea care, de curând ți-a cuprins,
Sufletul și mângâierea cu simțire de rai
Și toată credința ce aveai să mi-o dai.
Fie în formă de privire divină,
Cu-n sentiment albăstrui, ca oceanul să vină,
Ca un reflux ce cuprinde cer și pământ,
Ori soare și stele și luna fără de cuvânt.
Fie în formă de vorbă melodioasă,
Cântec de înger ce n-avea să iasă,
Dintr-o conștiință firavă, scufundată-n amintiri,
Cântec sublim ce întrezărește trăiri.
Fie în formă de rază de soare,
Atingere blândă ce din simțire nu moare.
Ca o adiere de vânt, învie în pustietate
Frunzele unui copac ce acum rămân mișcate.
Fie în formă de mireasmă de flori,
Trezind în lume culoare și fiori.
Îmbietoare animează chiar viața
Și imprimă în mulțimea timpului de clipe dulceața.
Cuvinte-n moarte
Când luna-nchide pleoapa
Suferinței arzătoare...
În seri de vară, cand soarele moare,
Mi-e săpată groapa.
Cimitir de stele, un sicriu
Așteaptă, s-arunci o pată.
Culoarea să ia drept pradă
Nemărginitul gri pustiu.
Sunt incă viu în el.
Aștept ochiul să mi-l deschizi,
Privirea să mi-o aprinzi.
Să nu te sfiești de fel.
Intră-n gând, străbate... pe mine
Și lasă-mă, printre rândurile tale
Să mă pierd ca într-o vale,
Unde tot ce-i rău, acum e bine.
Fii vântul ce frunzele-mi adie,
Stârnește focul cel dintâi.
Cuprinde al meu căpătâi,
Și dă-mi sărutări. O mie.
Să ne-nălțăm în amurg.
Două flori spre stele,
Uitând de suspinele grele
Ale ceasurilor care curg.
Ori doi aștrii-n cer,
Ce se ating cu a lor lumină.
Nu-i păcat, si nu-i nici vină
Sa fim eterni... Atât, eu sper.
Foc viu
Stau cât pot și mă înalț.
Mă-ntind, înfoc și-ncerc să înhaț,
Tot ce prind ca să mă țin,
Să nu mă sting, să nu mă abțin.
Dă-mi ceva să mai ating,
Vreau să mor, dar nu mă sting.
Căci mă-ntind, înfoc și-ncerc sa fac,
Să mă întrec, să mă desfac,
Să trag de timp și să m-aprind,
Să trag de limbi și să pretind,
Că vreau să mor de epuizare,
Că vreau să ajung la nepăsare.
Tot ce vreau e să consum și să mă sting.
Să ajung, să mă împing și să mă aprind.
Trosnăi și mă enervez,
Mă liniștesc mă potolesc.
Toate astea și nu vezi,
Lume crudă, cum privesc.
Cu ochi înflăcărați, sunt pătimaș
Și încep să mă pălesc.
Sunt un foc sinucigaș,
Chinuit de un "trebuie să găsesc".
Înghețat
Sub ce curge și peste ce stă,
Mă înec și mă sufoc.
Timpul trece, curge și mă costă.
Mă roade, erodat, n-am noroc.
Să mă mișc nu reușesc,
Bolovan împietrit, nemișcat.
Mă afundă, nu pot să vorbesc,
Încet, încet, chiar de mine uitat.
Totul se mișcă, viu se mișcă.
Totul aleargă, viu aleargă.
Mă alung de viul ce e desiș,
Că cei ce stau, n-au să meargă.
Și tot ce pleacă nu-mi dă răgaz,
Pietroi înlemnit, cu totul blocat.
Iar totul ce-i viu nu are haz,
Pentru cine în el insuși e înhămat,
Sub ce curge și peste ce stă.
Șezând sub negru, peste negru,
Sunt neclintit și mă cutremur.
Vine ploaia, stă să vină pe de-antregu',
Să ude pământ, copaci și tot sub tremur.
Iar eu, copac demult căzut,
Putregai cu burta plină,
Plin de apă, mânjit cu chină,
N-am decât să mai aștept o ploaie.
Să mă umple doar pe mine,
Cu necaz și cu fărâme.
Să mă umple, să mă-ndoaie.
Să mai crească niște vine.
Să absorb, să mă absoarbă.
Să mă-nvârtă, să mă-ntoarcă,
Și să ia tot ce rămâne,
Șezând sub negru, peste negru.
Chemare
În serile ce se scurg pe-ndelete,
Cu raze de lună ce vin să ne plece,
Eu scriu pe foi de doruri de departe,
Poezie ce-n suflet se naște din noapte.
Te chem în versuri ca pe-un cântec,
Cu dorul meu ce zboară, al duṣilor descântec,
Prin umbre de pădure și râuri adânci,
Până la sfarşit, spre taina de atunci.
Iubirea ta, un vârf de lumină,
În grădina cu flori ce suspină,
În fiecare suflare, în fiecare rimă,
Ești versul ce mă-nalță, ești steaua ce în suflet lumină-mi imprimă.
Cu fiecare cuvânt îți strig chemarea,
Pe şuierul vântului, îmi chem mirarea,
Până când dragostea se adună-n poveste,
Peste mări si peste creste.
Oameni
În noaptea rece vrei să mă adormi,
La fel cum doarme luna printre nori.
M-arunci, cobor. Mă trec fiori.
Stropesc, dar ochii mi-s chiori.
Ce rol jucăm? Suntem actori.
Tragem de sfori, proprii autori.
Într-un câmp de maci roșii, arzători,
Doi scriitori, dar nu compozitori?
Inferiori. Croncănit de ciori,
O simfonie aleasă ce provoacă tumori.
Tot stai și măsori factori sonori, ori...
Om fi negustori înșelători?
Infractori amatori?
Martori judecători?
Guvernatori datori?
Domnitori convingători, cercetători, obseravtori?
N-avem valori, uneori culori
Gandaci dăunători, ne vedem creatori,
Alteori nemuritori iubitori.
Dar tu mă adori și-mi zici:
Zbori, te evapori, și mori.
Simțuri
În tot ce-i frumos și tot ce-i urât,
Fie că-i trăire, idee ori sentiment și atât,
Te regăsesc în orice moment atins
De inima mea care, de curând ți-a cuprins,
Sufletul și mângâierea cu simțire de rai
Și toată credința ce aveai să mi-o dai.
Fie în formă de privire divină,
Cu-n sentiment albăstrui, ca oceanul să vină,
Ca un reflux ce cuprinde cer și pământ,
Ori soare și stele și luna fără de cuvânt.
Fie în formă de vorbă melodioasă,
Cântec de înger ce n-avea să iasă,
Dintr-o conștiință firavă, scufundată-n amintiri,
Cântec sublim ce întrezărește trăiri.
Fie în formă de rază de soare,
Atingere blândă ce din simțire nu moare.
Ca o adiere de vânt, învie în pustietate
Frunzele unui copac ce acum rămân mișcate.
Fie în formă de mireasmă de flori,
Trezind în lume culoare și fiori.
Îmbietoare animează chiar viața
Și imprimă în mulțimea timpului de clipe dulceața.
Cuvinte-n moarte
Când luna-nchide pleoapa
Suferinței arzătoare...
În seri de vară, cand soarele moare,
Mi-e săpată groapa.
Cimitir de stele, un sicriu
Așteaptă, s-arunci o pată.
Culoarea să ia drept pradă
Nemărginitul gri pustiu.
Sunt incă viu în el.
Aștept ochiul să mi-l deschizi,
Privirea să mi-o aprinzi.
Să nu te sfiești de fel.
Intră-n gând, străbate... pe mine
Și lasă-mă, printre rândurile tale
Să mă pierd ca într-o vale,
Unde tot ce-i rău, acum e bine.
Fii vântul ce frunzele-mi adie,
Stârnește focul cel dintâi.
Cuprinde al meu căpătâi,
Și dă-mi sărutări. O mie.
Să ne-nălțăm în amurg.
Două flori spre stele,
Uitând de suspinele grele
Ale ceasurilor care curg.
Ori doi aștrii-n cer,
Ce se ating cu a lor lumină.
Nu-i păcat, si nu-i nici vină
Sa fim eterni... Atât, eu sper.
Foc viu
Stau cât pot și mă înalț.
Mă-ntind, înfoc și-ncerc să înhaț,
Tot ce prind ca să mă țin,
Să nu mă sting, să nu mă abțin.
Dă-mi ceva să mai ating,
Vreau să mor, dar nu mă sting.
Căci mă-ntind, înfoc și-ncerc sa fac,
Să mă întrec, să mă desfac,
Să trag de timp și să m-aprind,
Să trag de limbi și să pretind,
Că vreau să mor de epuizare,
Că vreau să ajung la nepăsare.
Tot ce vreau e să consum și să mă sting.
Să ajung, să mă împing și să mă aprind.
Trosnăi și mă enervez,
Mă liniștesc mă potolesc.
Toate astea și nu vezi,
Lume crudă, cum privesc.
Cu ochi înflăcărați, sunt pătimaș
Și încep să mă pălesc.
Sunt un foc sinucigaș,
Chinuit de un "trebuie să găsesc".
Înghețat
Sub ce curge și peste ce stă,
Mă înec și mă sufoc.
Timpul trece, curge și mă costă.
Mă roade, erodat, n-am noroc.
Să mă mișc nu reușesc,
Bolovan împietrit, nemișcat.
Mă afundă, nu pot să vorbesc,
Încet, încet, chiar de mine uitat.
Totul se mișcă, viu se mișcă.
Totul aleargă, viu aleargă.
Mă alung de viul ce e desiș,
Că cei ce stau, n-au să meargă.
Și tot ce pleacă nu-mi dă răgaz,
Pietroi înlemnit, cu totul blocat.
Iar totul ce-i viu nu are haz,
Pentru cine în el insuși e înhămat,
Sub ce curge și peste ce stă.
Șezând sub negru, peste negru,
Sunt neclintit și mă cutremur.
Vine ploaia, stă să vină pe de-antregu',
Să ude pământ, copaci și tot sub tremur.
Iar eu, copac demult căzut,
Putregai cu burta plină,
Plin de apă, mânjit cu chină,
N-am decât să mai aștept o ploaie.
Să mă umple doar pe mine,
Cu necaz și cu fărâme.
Să mă umple, să mă-ndoaie.
Să mai crească niște vine.
Să absorb, să mă absoarbă.
Să mă-nvârtă, să mă-ntoarcă,
Și să ia tot ce rămâne,
Șezând sub negru, peste negru.
Chemare
În serile ce se scurg pe-ndelete,
Cu raze de lună ce vin să ne plece,
Eu scriu pe foi de doruri de departe,
Poezie ce-n suflet se naște din noapte.
Te chem în versuri ca pe-un cântec,
Cu dorul meu ce zboară, al duṣilor descântec,
Prin umbre de pădure și râuri adânci,
Până la sfarşit, spre taina de atunci.
Iubirea ta, un vârf de lumină,
În grădina cu flori ce suspină,
În fiecare suflare, în fiecare rimă,
Ești versul ce mă-nalță, ești steaua ce în suflet lumină-mi imprimă.
Cu fiecare cuvânt îți strig chemarea,
Pe şuierul vântului, îmi chem mirarea,
Până când dragostea se adună-n poveste,
Peste mări si peste creste.
Oameni
În noaptea rece vrei să mă adormi,
La fel cum doarme luna printre nori.
M-arunci, cobor. Mă trec fiori.
Stropesc, dar ochii mi-s chiori.
Ce rol jucăm? Suntem actori.
Tragem de sfori, proprii autori.
Într-un câmp de maci roșii, arzători,
Doi scriitori, dar nu compozitori?
Inferiori. Croncănit de ciori,
O simfonie aleasă ce provoacă tumori.
Tot stai și măsori factori sonori, ori...
Om fi negustori înșelători?
Infractori amatori?
Martori judecători?
Guvernatori datori?
Domnitori convingători, cercetători, obseravtori?
N-avem valori, uneori culori
Gandaci dăunători, ne vedem creatori,
Alteori nemuritori iubitori.
Dar tu mă adori și-mi zici:
Zbori, te evapori, și mori.