Viața..

De ce, Basarabia mea,

Ai plecat fără să-mi spui?

Te-a furat iar rusul,

Și te-a dus pe drumul lui.

Ai rămas departe-n zare,

Peste Prut, în răsărit,

Dar în inima română

Niciodată n-ai pierit.

Poate într-o zi, Basarabie,

Ne-om privi din nou în prag,

Fără arme, fără ură,

Doar cu pace și cu drag.

Până-atunci, te port în mine,

Ca pe-un cântec strămoșesc,

Basarabia mea iubită,

Să nu uiți că te iubesc.

Te iubesc, dar n-am voie,

Să te chem în viața mea,

Căci între noi este o lume

Ce nu ne va lăsa.

Te văd, dar nu te pot atinge,

Te vreau, dar nu te pot avea,

Și orice vis ce mă mai ține

Se stinge-n urma ta.

Poate într-o altă viață,

Ne-am fi întâlnit la timp,

Ne-am fi iubit fără regrete,

Fără drumuri incomplete.

Un trandafir uitat pe masă,

Într-o cameră goală din casă,

Își lasă frunzele să cadă,

Pentru că n-are cine să-l mai vadă.

A fost primit cândva cu drag,

Dar a rămasa stingher în prag,

Și se usucă în tăcere,

Fără o vorbă de durere...

Pășim prin umbre reci și grele,

Unde-am pierdut orice culoare,

Căutăm o rază printre stele 

Am vrea un soare fiecare.

​

Ne-am rătăcit în frig și ceață,

Și iarna ne-a cuprins în zare,

Privim spre-o stinsă dimineață 

Și-atât de mult, de mult ne doare...

Dar undeva, dincolo de nori,

O flacără ascunsă încă bate,

Păstrând parfumul vechilor ninsori

Și visul unei alte primăveri în toate.

Vom învăța să fim noi înșine lumină,

Când cerul refuză să ne dea un soare,

Să preschimbăm durerea în grădină

Și gheața din priviri, în sărbătoare.

Dacă binele învinge mereu,

Atunci de ce mă aflu-n groapă eu?

Un copil de șapte ani,

Căzut într-un accident mortal.

​Și nu am ce să mai strig,

Totu-i negru și pustiu.

O viață de-aș mai avea,

M-aș bucura pe deplin de ea...

E noapte, e rece și ninge urât,

Mi-e viața amară și sufletu-i frânt.

Sunt singur în casă, e totul pustiu,

Mă simt mort, deși încă sunt viu.

E întuneric în jur chiar și-n în mine,

Nu mai aștept să-mi fie mai bine.

Un bec se stinge, s-a terminat tot,

Să merg mai departe simt că nu pot.

Uneori,oboseala

Natural,mă copleșește

Apusul,lucrului

Patriotic ,voluntar

Urcînd,cu rugăciunea

Stelar,din suflet

Suspinînd,de dorul

Antic,strămoșesc

Un vis,neprihănit

Podul,aspiraților

O Dacică,trăire

Astrul și mîndria

Țării, binecuvîntate

Estul,bucuriilor

Unic,al drepților

Nestemata ,Europei

Reverențioasă,printre stimații

Ăăă....lumii,civilizate

Simbolul,bunătății

Ăăă....idealul,pur

Realmente:Grădina,Maicii Domnului

Inelul,hărniciei

Tronul,credinței

Din vidul răsărit după ecou

O altă cale-ncepe să se-arate,

Privirea se îndreaptă spre nou

Lăsând în urmă pagini terminate.

Un pas timid deschide altă poartă

Trecutul este doar un sol fertil.

Pe valul vieții ce din nou ne poartă

Găsim un sens mai simplu si umil.

Speranta nu e oarbă, ci curată

Se naste caldă dintr-un vechi apus, 

Iar inima, de umbre vindecată

Priveste liberă doar înspre sus.

Se dau demenții lumii-n tiribombe

Prin bâlciuri de războaie și invazii,

Tânjesc să bage pacea-n catacombe

Nebuni senili care conduc prin razii.

Suntem mai papagali ca niciodată,

Sclavi cu salariu și onoare zero,

Muncim pentru buget gras la armată 

Jucându-ne cu focul precum Nero.

Ne sunt contemporani toți idioții 

Care se cred șefi peste tot și toate

Și-n loc să-i înjurăm clar de toți morții 

Noi le plătim impozite și rate.

Lăsăm să ne conducă alte neamuri,

Escroci de soi viclean, fără de țară

Care-au știut cum să ne pună hamuri 

Și biruri cât o piatră grea, de moară.

Probabil vom renaște înc-o dată,

Mai mult ca sigur ăsta nu-i finalul,

Probabil se va prinde lumea toată

Că lașitatea nu este normalul.

Și poate că speranța nu ne piere

Atât timp cât noi, popor prea-încercat 

Găsim răgaz să naștem din tristețe 

Ca acum, o poezie și-un oftat.

Am să aștept parfumul florii de salcâm,
Și tristul cânt al mierlei din amurg,
În raza lunii pline, o veșnicie-am să fărâm,
Nesocotind secundele cum curg...

Căci din tăcerea mea am rupt un vers,
Topindu-mi umbra în șoapta nopții,
Scriind în palmă, în cuvinte de neșters,
O clipă suspendată în pragul morții...

Căci nu-i ușor să mă destram cuvinte,
Să scriu întocmai urma sufletului meu,
Captivă zbatere între inimă și minte,
Pe care-o văd și o cunosc doar eu...

Cu valurile albastre ce-n palmă îmi cântau,
În marea argintie, un far am să dărâm,
Și pe ruinele din mine am să stau,
Și-am să aștept parfumul florii de salcâm...

Pașești cu siguranță
In văi întunecate
Cu toti, în concordanță
Tu crezi, ca e dreptate

Dar ce e adevărul?
Și care-i realitatea?
Parcurgi și acum, tu, drumul
Crezând ca e dreptate

Căi lungi, topite
Sunt interconectate
Dar tac în ispite
Chiar dacă-s populate

E noapte lungă…
Şi pare a fi albă,
Dar luna nu-i lumină
E o reflecție întunecată

Cu fiecare pas făcut
În lume rătăcită
Te apropii de un drum abrupt,
Dar fără de lumină.

Ce aș fi vrut...

Visez la o viață ce n-am avut 

Dar sunt încă prinsă în trecut 

De ce continui să mă mint

Fricile nu mi le afrunt 

O viață în care aș fi zburat 

În care aș fi fost liberă de orice contract

Limita mi-ar fi fost cerul și nici măcar 

Un om de pasaj aș fi rămas. 

Mă doare când nu pot să exprim

Tot ceea ce sunt și cum mă simt 

Și văd cum mă mint din ce în ce mai mult

Gândurile să mi le astup .

Și le sufoc în fiecare zi 

Punând pietre unele peste altele 

Oxigen nelăsând, necrozându-le rând pe rând 

Și uite așa mă trezesc visând...