În trecerea mea

Cum e-n suflet la tine?

Plin de soare sau pustiu?

Ți-e senin ca-n nopți divine

Sau te-ncearcă vreun târziu?

E speranța-n miez de floare

Sau doar frunze-ngălbenite?

Ți-e iubirea cântătoare

Sau tăcerile-s zidite?

Cum e-n suflet? Îți dă pace

Ori te-apasă vreun regret?

Ai un vis ce te desface

De poveri ce-s grele-n piept?

Dacă-i greu, lasă lumina

Să-ți pătrundă-n taină firea.

Sufletul, ca și grădina,

Înflorește din iubirea.

Dacă-n suflet e furtună,

Fă-ți un port din gânduri bune.

Căci și cerul, după ploaie,

Se îmbracă iar în lume.

Cât vei umbla prin lume cu folos,

Și pașii-ți vor deschide drum sub soare,

Să nu uiți glasul blând, duios, frumos,

Ce ți-a crescut in suflet sărbătoare.

Câtă lumină vei avea pe masă,

Din munca ta și din visări curate,

Gândește-te la liniștea de-acasă —

Un colț de Cer în clipele uitate.

Cât vei urca spre vârfuri nevăzute,

Cu fruntea sus și inima deschisă,

Să știi că rădăcinile tăcute

Te țin să nu te pierzi în lumea-nchisă.

Căci nicăieri nu e mai adânc un rost

Ca-n amintirea caldă, nepieritoare.

Acolo-i Cerul tău, acel adăpost

Unde iubirea n-are hotare.

Ești rana închisă în inima mea,

O umbră ce-n taină mă cheamă mereu,

Durerea ce arde, dar nu va cădea,

Un foc ce se stinge încet, dar e-al meu.

Ești visul ce-ntoarce trecutul pierdut,

Un dor fără nume, ascuns și profund,

Ești glasul tăcut ce n-a mai durut,

Dar încă tresaltă sub cerul rotund.

Ești ploaia târzie ce cade ușor,

Pe gânduri ce-n noapte se pierd legănând,

Ești vântul ce suflă cu-al vieții fior,

Un cântec uitat, dar mereu fremătând.

Ești rana închisă în inima mea,

O taină ce doare, dar nu pot să-ți cer

Să pleci… căci iubirea, oricât ar dura,

Rămâne, tăcută, un veșnic mister.

Haos sunt, haos rămân,

Umbre și doruri prin gânduri se strâng.

Știu ce-i dorul, știu cum te chem,

Dar tac și păstrez tot ce am în poem.

În mine furtuni, cuvinte-n tăcere,

Frânturi de lumină pierdute-n durere.

Vântul mă poartă prin visele reci,

Dar nu-ți spun taina ce-n mine petreci.

Haos sunt, haos rămân,

Ziduri de teamă ce-n suflet se strâng.

Știu ce-i dorul, dar las în abis

Un glas nerostit, un vis interzis.

Uitarea vine-n pas tăcut,

Și șterge tot ce-a fost durere.

Lăsăm în urmă ce-a trecut,

Privim spre cer, spre mângâiere.

Pentru totdeauna-am înțeles,

Că timpul nu-l putem întoarce.

Dar viitorul ne-a ales,

Spre noi speranțe să ne poarte.

Mi-a încolțit în piept lumina,

Și-n suflet mi-a crescut un ram.

Rămân aici, căci e divină

Această pace ce o am.

Aștept să vină primăvara

Cu flori pe gânduri și pe drum,

Să-mi șteargă dorul și povara,

Să-mi umple viața cu parfum.

Să văd cum vântul lin adie,

Cum mugurii se fac culori,

Să simt că totul reînvie,

Că-n mine iarăși cresc fiori.

Și-n clipa asta liniștită,

Eu las trecutul undeva,

Căci primăvara-i răsărită

Și vreau s-o simt, să pot trăi în ea.

Mi-am exprimat de multe ori dorința de a muri prin eutanasiere la cerere,

sau să am posibilitatea să spăs pe un buton și gata. Cine ne împiedică?

Cine este contra? Cui facem rău?

     Acest ritual poate fi realizat, în orce casă mortuară, civilizat, ordonat.

Doritorul acestui ritual are timp de gândire, timp de pregătire.

Își alege ziua, își face toate socotelele, își achiră toate datoriile, Și moartea 

la cerere poate fi o sărbătoare: te îmbraci cum vrei, înviți pe cine dorești,

organizezi cum vrei.

     Într-o sală festivă, cu masă festivă, muzică calmă, închinăm o cupă de 

șampanie cu cei dragi și când mă simt pregătită, dau semnalul și printr-o 

simplă injecție inchid ochii. Nu vi se pare minunat? De ce moartea să nu 

fie o sărbătoare?

     Omul trece prin atâtea suferințe :are diferite infirmități, blocat la pat,

consumator de medicamente distrugătoare, părăsit de familie, înternat în 

ospicii inconștient, în azile și acolo știm ce se întâmplă, se plătesc pensii și 

ajutoare și cineva profită de ele, Sunt ocupate spații locative- cheltuieli 

inutile...

     Un om bătrân, nu mai este viu în multe cazuri: și-a pierdut copiii, sau partenerul

care era totul pentru el, sau are o boală incurabilă și moare în fiecare zi câte puțin.

Dar acea așteptare.....știe cineva cât doare? Dar această moarte nu o comandă 

nimeni, este la cerere...

     Religia ? știm că Dumnezeu iubește lumea, iartă pe păcătoși, ajută omul la 

nevoie.... de de n-ar fi de acord ca omul să nu mai îndure și să sufere peste 

puterile lui ?

       Am mai pus în discuție acest subiect, dar lumea tace... de teamă? Nu are 

curaj? Este o idee...utopică?

       Lumea evoluiază, crează idei noi....Nu vreau să aud bârfe doar argumente

        pro....și contra....

    Ciudate reptile, inerte,
    ca liniile groase, 
    târăsc pe cerul încins, 
    vântul ce-nclină copacii, 
    tăcerea trosneşte în noapte, 
    în zgomot teribil ca oasele sparte...
    
    Apa curge din frunze, 
    şi-agită burlanuri, 
    lumina e moartă,
    pământul slinos, 
    vrea să mă-nghită, 
    bastard ticălos...
    
    În genunchi mă târăsc, 
    cu greu, tot mai greu, 
    noroiul e ud, şi-l simt peste tot,
    îmi curge pe piele, 
    negru, cleios...
    
    Iubito cândva, ai să calci
    peste mine; când piatră voi fi...
    cu sufletul spart, tăiat în felii.
    Dar nu te opri, ci mergi mai departe,
    căci tu m-ai pierdut în gânduri deşarte,
    închis în tăcerea-mi surată, etern blestemat,
    în picioare de tine şi alţii călcat...

Nu mi-a fost frică nici cînd,

ca să intru în mormînt.

Morţii să îmi povestească,

cum e pe lumea cealaltă.

Mi-au spus toţi că acolo-i bine,

de aceia înapoi nu vine.

Pe pămînt cei care mor,

că afară-i greu, nu-i uşor.

Ca să ajungi să îi cunoşti,

trebuie să treci de trei porţi.

De aceia trebuie să ai,

bani la vamă ca să dai.

Vama de îndată treci,

în mormînt reguli găseşti.

Acolo sînt reguli stricte,

nimeni nu o să le strice.

Fiecare mort cînd intră,

viaţa lui el şi-o prezintă.

Ce a făcut, păcătuit,

cît în viaţă a trăit.

Dacă a avut suflet curat,

sau cumva a blestemat,

Ce păcate grele a avut,

de a ajuns în mormînt.

Toţi pe lumea cealaltă,

vor avea cîte o pedeapsă,

Şi mai grea şi mai uşoară,

după faptele de afară.

De la judecată apoi,

unii vor trece în moroi,

Alţii vor rămîne aşa,

căci pedeapsa nu e grea.

În mormînt lumină este

dacă mortul o primeşte,

De la pomană de afară,

atunci cînd îl îngropară.

Apă şi mîncare îi ajung,

de la oamenii ce-l plîng,

Astfel în mormînt găseşte,

negură şi doar tristeţe.

În mormînt poţi ca să mergi,

pe alţii să-i vizitezi,

Să vorbeşti şi să aştepţi

ca pomeni tu să primeşti.

De pomană cînd primeşti

şi lumina ai să o vezi,

Pe lumea cealaltă-i bine,

nimeni înapoi nu vine.

După ce-am vorbit cu morţii,

am ieşit eu din mormînt,

Şi pe bancă în cimitir,

mi-am şoptit încet în gînd:

Cît trăieşti şi eşti în viaţă,

nu urîi nu blestema,

Căci acolo în mormînt,

morţii te vor judeca.

o cutie cu obiecte

atat a mai ramas

omul a devenit, din pricina unui impas

"ceva" fara de glas 

poate un om cu bun simt,poate,

sau cineva cam acru in toate 

dar totusi avea acel ceva in el

ce tututor ne poate oferi,

vointa ce unii o numesc de fier.

suflet?

Scrâșnești din dinți

și-auzi colcăiala mercenarilor care mărșăluiesc în catacombele memoriei.

Simți presiunea 

care-ți strivește cutia craniană -

o dâră translucidă pe podea.

Vârtejul alb-verzui 

cercul hipnotic folosit de fostul tău psihiatru -

porc sinonim asudat intermitent de falduri de grăsime râncedă.

Te uiți la el și

vezi cum te-ai uitat la el în deja-vu.

Nu ai puteri telekinetice.

Țintuită în scaunul stacojiu 

ineluctabilă victimă a omului-lăcustă.

Nu am devoalat prea multe texturi

Vomă cadaverică.

Puzderie de oameni care se isterizează până la paroxism.

Nu ești impresionată de nivelul e adorație pe metru pătrat.

Oare pot fi enumârate ,câte dureri  poate duce un părinte

în scurta lui viață pe pământ ?Sunt multe peste care trec

așa se călesc și merg mai departe .De dureri  fizice  mergi

la medic și te face bine .Dacă pierzi pe cineva , porți doliu

o vreme ,apoi poți uita ...Dar când  pierzi  un copil  e altceva!...

A fost secerat  de  o boală ,de un accident ,te resemnezi

Domnul ,a vrut să-l ia  ...Dar durerea  cea mai mare  este când ,

l-ai crescut mare și ca părinte  îți spui  mai e puțin ,și își va găsi

un drum  al lui.Un copil  e o fericire faci tot să-i fie bine .

Dar când  descoperi un adevâr cumplit : copilul  tău s-a rătăcit ,

o boală grea  l-a ademenit ,ce nu are vindecare,.Tu ca părinte ,

vezi  cum raza  ta  de soare ,moare  încet ,încet ...Asta-i durerea

cea mai mare . Unde ,la cine să  apelăm ,noi părinții : Pe lume

nu-i durere mai mare . s.o.s.  ne doare!