În editura vieții mele

Oare exista fericire

Căci durere... Tot sa fie 

Totuși, cred ca fericirea

E doar o noțiune vie. 

O noțiune cu speranță

Ce crezi ca este reala

Pentru ca noi, vrem sa credem

Ca tristețea - i momentană. 

Dar oare iubirea exista? 

Oare este un sentiment? 

Dacă i un blestem, o vraja 

De undeva... Din orient. 

Dacă a fost inventata 

De o vrăjitoare,rece 

Ce a vrut doar ca sa tina 

Oamenii captivi pe veci. 

Dar oare ce e credința? 

Oare chiar poți crede orbește? 

Parca e o anumita parte 

Ce oricum, te depășește. 

Oare pacea e reala? 

Oare chiar poți avea pace? 

Cum poți sa stai liniștit 

Cand pământul n-are pace?? 

Cum sa existe iubire!? 

Cand atâți copii in lume 

Plâng si striga după mame 

Pentru ca s singuri pe lume. 

Cum poți crede in iubire? 

Cand in calea ta se arată 

Tot mai multe inimi frânte 

Ce erau aprinse odată. 

Cum sa existe fericire sau speranța? 

Cand atâția oameni spera 

Fericire sa primească 

Dar ei... Nu au importanta. 

Cum sa crezi oare in pace? 

Cand in jurul tau războaie 

Urlă, prevestesc mereu 

O moarte sfâșietoare. 

Cum sa crezi ca toate trec? 

Cand e răutatea - n floare 

Oamenii nu se iubesc 

Si așa speranța moare.

Într-o dimineață încețoșată din cerul liniștit și albastru,

O ninsoare aprigă se revarsă peste pământul aspru.

Micii fulgi se așează pe uniforma soldaților

Ce mărșuluiesc neostenit pe străzile orașului într-un tempou repede și grăbit.

Uniți prin credința față de general ei vor merge în luptă

Important să se întoarcă acasă,pentru ,,mărețul'' imperiu ei se vor gândi după.

O nouă victorie obținută prin jertfa a mii de oameni

Important e marșul,nu durerea mamelor.

O victorie ce urmează a fi întocmită prin ordinele de executare a celor mai mari

O bătălie ce urmează a fi dată împotriva așa zișilor ,,dușmani''.

Împotriva dușmanului de ieri și de mâine,

Împotriva ta,în favoarea regimului.

Împotriva familiei,împotriva prietenilor,

Împotriva celor care te înconjoară,

Vei fi cel mai bun slujitor,

Dar mai puțin bun pentru țară

                        ...

O dimineață înzăpezită,prin troienele mari

Străbat razele soarelui,fierbinți și tari,

Străbat inimele oamenilor reci ca zăpadă,

A răsărit soarele,pe toți vrea să-i vadă.

Un vânt ușurel începe să bată,legănând frunzele de pe copaci .

Văntul începe a bate mai tare,încep să se clatine copaci.

Un strigăt sfâșiitor străbate liniștea sfântă,

Afară se întunecă,norii încep să plângă.

Soarele se mărește și vine spre pământ,

Fierb râurile și lacurile,fierbe oricare gând.

Căzuți ,ei se zbat în agonie,le ard ochii,le ard sufletele,arde totul.

Cad la pământ sute de lumini stinse ce nu vor mai lumina niciodată,

Cad spirite încinse,cade lumea toată.

Sfidați de fiecare fir de iarbă,de fiecare rază de soare,ei vor rămâne acolo,și cândva o să răsară,

Legați tot ce au mai sfânt - de pământ.

                               ...

În armonia naturii,cu o durere interioară,cu o dorință de răzbunare tu vei trăi mai departe,neputincios.

Cu micuța ta viață,blocat într-un ciclu infinit de existență.

Și prin curaj și demnitate vei înainta,

Ferit de a luptei impotență.

La dosul lumii,la capătul pământului,sub un copac sau pe un câmp,

În veșnica ta căutare,trăind cu un singur gând,

Sub raze fierbinți de soare,sub lumina lunii,

Un adevărat luptător al lui Dumnezeu existând,

La o parte de relele lumii.

În propriul tău ritm de a trăi,cu ale tale scopuri,

Cu ale tale gânduri,cu ale tale roluri,

Nefiind singur,iubit de cineva,

Luminată mereu să fie viața ta.

Când ești îndurerat,în mijlocul unui haos,

Te simți uitat de lume,uitat de tot,

Nu uita că-ți este cineva alături,

Printr-o prezență spirituală,în acel loc.

Când dorești să plângi sau să strigi,disperat de prostimea lumii,

Dezamăgit de existența umană,simțindute al societății prizonier,

Când nu vei mai vedea nimic pe pământ,vei striga la cer.

Dincolo de tot și toate suntem noi și-a noastre vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea este sub obrocul întunericului greu,
Toate merg înspre pustiul rămas fără Dumnezeu,
Toate sunt o coajă goală învelită în sclipici,
Toți se zbat să pară mari însă parcă-s tot mai mici!
...
Instinctul stăpânește totul, rage-n oameni ca un leu
Lanțul poftelor atârnă, peste suflet, tot mai greu,
Viciile sunt la modă, viciu-nseamnă viață bună,
Iar înțelepciunea zace, părăsită, în țărână!
...
Omul bântuie bezmetic, rătăcind drumul și scopul,
Cum era odinioară de-a dat peste el potopul,
Atunci când a fost creat s-a strecurat o greșeală,
Pentru că n-a ieșit ființă, ci un soi de formă goală!
...
Cândva înțelepții lumii au lăsat cuvinte grele
Pătrunși fiind de adevărul aflat dincolo de stele,
Dar cu timpul omenirea a pierdut vechea lumină,
Ca un pom rupt de furtună rămas fără rădăcină!
...
Dincolo de tot și toate, suntem gânduri, suntem vise,
Care-n lumea tot mai goală ne sunt tot mai interzise,
Toate-s ferecate-n lanțuri, transformate-ntr-un coșmar
Și orice zbatere și luptă se dovedesc  a fi-n zadar!
...
Lumea-n care ne-am născut e parcă tot mai departe,
Speranțele ce n-au murit, sunt nădăjduiri deșarte,
Lumea noastră e pe ducă, ducă-se de-i voia Lui,
Oricum sub cerul tot mai gol suntem deja al nimănui!

Demult, în vremi nespuse

Când toate se-nvârteau în cerc

Şi-ncă nimic nu apăruse

În Universul cel deşert,

Un haos era Totul

Şi-n el, Nimicul cel incert!

Doar gânduri, vise fulgerau

În noaptea cea adâncă,

Şoptind poveşti ce existau

În cărţi nescrise încă…

Dar  acolo, în abis,

E o mică scânteioară:

Dulce-atingere de vis!

Pâlpâie timid, de parcă

Gata e să se desfacă:

Mii şi mii de alte stele

Zugrăvite-n acuarele.

Şi, deodată, se-avântă:

Se înalţă, stă pe loc,

Se răsfiră şi se-adună

Cuminţică la mijloc…

Şi, cum cugetă aşa,

Vede undeva în zare

O lumină gingaşă,

Neînchipuit de mare!

Cum? Nu-i singură pe cale?

Ce-i acolo-aşa frumos?

Vai! Sunt multe felinare

Ce se joacă în Cosmos!

Râd la ea de parc-o cheamă

Să se prindă-n dansul lor

Învelite în marama

Vieţii şi culorilor.

Ea, Scânteia diafană

Îndrăzneşte, prinde aripi

Şi porneşte într-o goană

Spre albastrul zori-de-zi.

Şi, din fuga ei nebună,

O planetă se adună:

Mică, goală, cenuşie

Ce-o privea cu duioşie

Şi o rugă îi înalţă:

Hai, te rog, du-mă la viaţă!

Scânteioara o privi

Şi începe a se-nvârti

Cu viteza gândului

La porţile Timpului.

Şi în jurul ei descrie

O cupolă aurie:

Dintr-odată,

Stele mii

Se revarsă-n culori vii!

Totul e însufleţit,

Colorat şi strălucit

Pe planeta fericită

De dorinţa împlinită!

Acum e şi ea măreaţă

Pe altarul plin de viaţă

Al divinului ceresc

Unde toate se-mpletesc!

Mulţumesc, dragă Scânteie,

Creatoare de idee!

Pururi voi vorbi de tine

Vieţuind cum se cuvine,

Plăsmuind din calde gânduri

Fluturi, iazuri, roiuri, soiuri,

Rânduri, rânduri…

Şi, să-ţi fie chezăşie,

Am s-aşez un curcubeu

Să emane voioşie

Pân’ la cel mai mare Zeu!

Noi știm că zeii noștri plâng,

Însingurați,

Atunci când mor

...din când în când.

Atunci când ard,

Desfigurați,

Crucificați.

La fiecare pas plăpând,

Îi auzim, pe-ascuns cum râd,

În haite,

Strânse în amurg,

Chemând prelung...

Apoi, că știm, de vreun folos,

Nu-i nimănui.

Săpând în os,

Durerile-s haihui.

Precum un râu întunecat,

Sălbatic vânt, necugetat,

Aici în noi, ca un strigoi,

Se-afundă în noroi.

Și de am fost zidiți

Cumva de ei,

...rău meșteșug,

În chip de șerpi sau porumbei,

Împinși în jug.

Sub plug.

Povestea asta, spusă prost,

Și scrisă cu mustrare,

Întortocheată, fără rost,

E-o glumă fără sare.

Închipuire de nebuni,

Gemând în malaxoare,

Ungându-și pâinea, cu minciuni,

Destine sub zăvoare.

Mai știm, că binele-i de sus,

Că cerul vrea dreptate,

Priviți la cei care s-au dus,

De lângă noi, Departe.

Și-n fiecare gând spre zei,

De-ar fi, să-i întrebați:

Cum vă răbdați așa mișei,

În aur îngropați?

Doar vântul va șopti, străin,

Îngenuncheat în noapte:

Trăiți cu vise și cu vin!

Temeți-vă de moarte!

Și frica asta să vă ia,

Tărie și speranță...

Ca o stăpână, proastă, rea,

...oh, sfântă ignoranță!

Omul,

Ce înger,

Ce demon!

Alcătuită din mrejele universului,

Din Dumnezeu propriu și Diavol propriu,

Cea mai misterioasă creatură

Poartă denumirea de „OM”.

„O îngrămădire de contradicții”,

Așa cum spunea Pascal,

Ar fi prea puțin pentru a o descrie.

Este sabia de foc a Arhanghelului Mihail,

Dar și aripile ce l-au ajutat pe Lucifer

Să părăsească Raiul.

O multitudine de culori și nuanțe,

Emoții și sentimente.

Toamnă,

Omul e toamnă.

Și ploaie, și ceață...

...dar nu l-am descris,

Nici zece la sută măcar.

Și mă înfurii, și plâng...

Omul,

Ce înger,

Ce demon!

Frunze fără culoare și sens,

N-au scăriță dar au loc de treaptă,

Pentru toată viața pe perete este o pată,

Au culoarea alb ce-i cam intens,

Ele cad și nu le-ajut,

Căci toamna așa a vrut.

    Autor: Nicoleta Postovan 

Mamă te iubesc,

Ești visul meu de pe bolta cerească,

Mamă mă uimesc,

Ai reușit totul în această viață,

În fiecare seară,

Mă sărutai lin pe frunte,

E un sărut de basm,

Zvon auzit pe orice munte,

Tu ai creat un nou început pentru noi, 

Mereu plecând mă îmbrățișai ,

Cu mii de emoții cu îmbrățișări moi,

Spuneai la revedere și plecai,

Dar mereu te gândeai,

La noi , copiii tăi,

Dar când veneai,

Veneai bucuroasă,

Mereu vreau să te văd așa,

Mama mea,sufletul meu,

Mereu ți-a fost greu,

Dar n-ai renunțat,

Dar n-ai încetat, să ne iubești.

Autor: Nicoleta Postovan 

E sfârșit de toamnă,

Vine zâna iernii,

Fulgilor exclamă,

Haide pe pământ,

Fulgii sar spre lume,

Aducând mii de trăiri,

Iar în ochii lor,

Se trezesc multe fericiri.

Se lipesc de ferestre,

Chemând copii la joacă,

Dansând, căzând într-un mic vals,

Strigăte de bucurie într-un mic dans.

Iar zâna cu toiagul magic,

Face zăpadă în ogrăzi,

Și aduce gheața pe pământ,

E o priveliște să o vezi...

Autor: Nicoleta Postovan 

La concursul de-notare,

Cinci broscuțe, au primit înregistrare, 

Una a dat lent  din picioare,

Alta repejor, dar mâinile o dureau prea tare ,

Celelalte leneșe, ca o cucoană, 

A câștigat, o broscuță campioană! 

Autor: Nicoleta Postovan 

Să facem poezii,

E grozav să știi,

E o lume virtuală,

O lume distractivă,

Și la asta sunt activă,

E lumea creată de mine,

Acum mă simt mai bine,

Că am și eu o lume,

Care poartă și ea un nume.

Autor: Nicoleta Postovan 

Un leu un fruct,

Cinci lei un product. 

Autor: Nicoleta Postovan 

Strofă de două versuri