Continuare,, Castelul misterios ''

Este prea mare ambuteiaj
Din cauza stărilor insipide,
În sticle găsesc același mesaj
“Scuze, promit să nu mai deranjez”.

N-am nevoie de încă un bandaj,
Sunt sătul de scuzele morbide,
Du-te sus la ultimul etaj
Să vezi destăinuirile obide.

Da’ privește atent urmele de siaj
Cum mănâncă din aceleași blide
Și tulbură apele oceanelor de bruiaj,
Că-s frați la bine, restul sunt vorbe perfide.

Priveliști post-mortem de scurtmetraj
Pline de frici ce aleargă cu fețele palide,
În timp ce fericirea e tăiată la montaj,
Ca nimeni să nu știe sa conchide.

Norocos, dar nu mereu,

Și să știi, așa sunt eu,

Nu pot să fiu deștept întotdeauna,

Că mă țin de goluri, sau doar de una.

Goluri stau în calea mea,

Este una cea mai rea,

Ce din cale nu se duce,

Și necazuri ea aduce.

Autor: Nicoleta Postovan 

În zori de-oțel, când ochiul meu deschis

Nu vede-n sine decât o rădăcină

Adâncă, noduroasă, prinsă-n vis,

Ce mistuie sub piele, ca o vină.

Când mă privesc, din carne ies păcate,

Umbrite de un ceas tăcut și-nchis;

Mă-ntreb de-s doar o frunză-n vânt trădate,

Suflată-n lungul unui drum proscris.

Căci n-am în mine pace, nici cuvânt,

Nici zbor să-mi ducă umbra-n depărtare;

Sunt prins de sine-n lanțuri de pământ,

Cu ochii grei, ce doar pe jos coboare.

Și vocea-mi grea se stinge-ntr-un ecou,

În marea unde tremur și m-afund;

Și nu găsesc nici spațiu, nici un hău

În care să m-ascund, s-ajung rotund.

Ah, tot ce sunt – o urmă în noroi,

O umbră ce se pierde-n altă umbră,

O cruce stând pe margini de șuvoi,

A unui râu ce-n valurile-i sugrumă.

Voi nu știți ce e durerea 

Nu ați gustat dezamăgirea 

Nu ştiţi rugina şi tacerea 

Ce este golul , amintirea ....

Noroc sau fericire nu-i 

Există doar o întîmplare 

Și sa te rogi tot nu ai cui

Î-ţi pui doar mintea la spălare 

Nu sunt un mucenic sau sfînt 

Dar chinul l-am custat din plin

Acum pot spune un cuvint

E doar ,,Venin''... sorbesc ,,Venin''

Increderea i-un zbor orbit 

Iubirea e joc cu sine

Credinţa e ceva clumplit 

Puterea este doar in tine 

Chiar și realitatea-i falsa

Un ghem prea crud de viermi pe trup

Speranta prea demult e arsa 

Iar in cutie doar un lup

O încheiere nu mai am

Sfârșitul e și el haios 

Cum n-ai roti sau te feri 

Tot dai de colțul cel tăios 

Mă privește din oglindă 

Chipul ofilit 

Și o voce plăpândă

Freamătă un ticăit .

-Cine ești?-întrebam 

Te cunosc de undeva?

Ochii mei ,din geam

Erau reflecția cuiva..

-Ce lași în urmă 

Prin sticlă glăsuia 

O umbră oviformă

Ce-n răsunet zguduia.

În imagini perinda 

Anii scurși în zare 

Și obrazul mi -l uda

Din cărunta ei culoare. 

Mă-ndepărtez ,mä pândește, 

Mä imită, surâzând. 

Ìntr-un jilț se adâncește, 

Sorbind din simț și gând.  

Când pierd un prieten, 

Am o melancolie, 

Și e mare tristețe,

Nu trebuia așa să fie.

De la o mică prostie,

Melancolia mă doboară,

Vreau s-o i-au de la început,

Dar treapta numai are scară.

Momentan e greu,

Îmi pare mereu o să plâng,

Nu am vrut așa eu,

Soarta mea-i creată de Dumnezeu,

Nu pot fi ca tine  întotdeauna ca un zeu.

Vise-n roci sedimentare,

Haine-n lumi oculare,

O minune, locul sfânt,

O minune pe pământ.

Autor Nicoleta postovan

Mama e zeița mea,

Noaptea stau mai mult cu ea, 

Îmi vorbește doar de bine, 

Mă iubește mult pe mine. 

Autor: Nicoleta Postovan 

Soare care n-are suflet,

Tu erai tot pentru mine,

Amicul fals de pe poșetă,

Ce aș face fără tine?

Îmi cereai tot cei pe lume,

Tema de acasă sau anume,

Patru ani sau patru zile,

Nu înseamna aceste vile?

E cel mai scump pe pământ,

Prietenia comparată ca o vilă,

Aducea emoții acest mic vânt,

Nu simți zile sau acum o milă?

Autor: Nicoleta Postovan 

Undeva departe, trăiau nefericit ,o mamă și un pui. Și așa într o zi ,mama lui, se gândi să i oprească nerespectarea când veneau oaspeții și să fie mai politicos ,deoarece el era răsfățat, răutăcios și nu e cam bine să fii pentru toată viața ta, uite ,așa cum e el 

Puiule, vino la mama, că îți fac eu, socoteală! , fiul ei venise nedumerit cu o înfățișare ciudată .

Ce mamă vreai ? Nu vezi că am obosit? Despre ce vorbești? Despre ce socoteală?, mama lui, dorea să l facă educat, pentru că educația pentru ea, e pe primul loc. Mama lui spuse: 

De azi, înainte, nu mai faci nicio prostioară, măi băiete! Dacă azi o să mă câștigi la jocul de cuvinte ,îți dau treizeci de lei ,dar dacă pierzi, tot anul vei învăța și vei asculta profesorii, dacă nu vrei să fii bătut! , băiatul, dacă nu putea să facă nimic, o ascultă și  începuse să se joace cu propria sa mamă. Dar problema lui, era că el, nu a învățat la școală și nu știa să se joace în așa fel de joc. Și să ghiciți, el a pierdut.

Mamă, mai dă mi o șansă! , dar ea, nu-i dădu această șansă în orice caz, dacă nu dorea să fie lovit peste față, pentru că pentru el fața e lucrul cel mai important. Fără acest lucru nu aveau să se îndrăgostească fetele. Când mama lui, a aflat despre asta, l-a dus, la o altă școală, în care din nou trecea clasa întâi, iar fiul ei, așa de tare o ruga să nu-l ducă la o altă școală , dar nimic, totul în zadar, cu mama lui,  nu s-a primit, deoarece ea dorea, ca el , să învețe și să fie un băiat educat bine. Peste câteva zile, el a devenit puiul mamei ,cel mai deștept. Și cuvântul mamei a fost:

Să înveți bine la școală ,Vasilică!

Autor: Nicoleta Postovan 

Mamă te iubesc,

Ești visul meu de pe bolta cerească,

Mamă mă uimesc,

Ai reușit totul în această viață,

În fiecare seară,

Mă sărutai lin pe frunte,

E un sărut de basm,

Zvon auzit pe orice munte,

Tu ai creat un nou început pentru noi, 

Mereu plecând mă îmbrățișai ,

Cu mii de emoții cu îmbrățișări moi,

Spuneai la revedere și plecai,

Dar mereu te gândeai,

La noi , copiii tăi,

Dar când veneai,

Veneai bucuroasă,

Mereu vreau să te văd așa,

Mama mea,sufletul meu,

Mereu ți-a fost greu,

Dar n-ai renunțat,

Dar n-ai încetat, să ne iubești.

Autor: Nicoleta Postovan