Broscuța campioană

Glasul timpuriu iar trece,

O floare ciudată ,azi stă în ogradă,

Puțin E surie ca trotuarul de pe stradă,

In ochii tãi vãd doar sclipirea soarelui,

E ca o capodoperă,

Sunt acasă, 

Stau la masă, 

Pe cer luceafăr, tot strălucind, 

Nu est

Când ești ,sau te simți pierdut

Nu - ți srica ziua plângând ,

Că n-ai rude ,că n-ai prieteni,

Că te auzi ,singur vorbind.

Un prieten  devotat poate fi  un cățeluș

Unul viu, nu cel de pluș

Un companion  grozav .

Te salută  din codiță ,

Te măngâie cu lăbuța ,

E pe post de sonerie....

Și câte alte nu știe ...

Câte acestea vi le spun

Le-am trăit cu adevărat !.

Nu mai  sunt înstrăinat .

Am un prieten mititel ,

Și mi-e tare drag de el ,

Știe când îmi fac cafeaua ,

Și o beau ,stând lângă geam

Lui îi dau o gustărică

Ne înțelegem din privire

Amândoi acum știm bine

Cum e ,când ai un prieten

Lângă tine!...

Sub luminile dansante ale nopții și în tăcerea pădurii, eu, Lupul Alb, mă înclin în fața cerului întunecat și a stelelor strălucitoare. Îmi deschid sufletul și inima în această rugăciune adâncă, sub cerul nesfârșit. „Marele Zalmoxis, paznicul tărâmului divin și părintele tuturor ființelor, aduc această rugăciune ca o cântare de recunoștință pentru harul vieții și magia lupilor albi. Îți mulțumesc pentru călăuzirea ta, pentru că ne-ai încredințat rolul de a fi gardieni ai pădurilor și veghetori ai întunericului. Cu fiecare pas în această lume sălbatică, simt legătura noastră adâncă cu pământul și cu toate ființele vii. Îți cer, Marele Zalmoxis, să ocrotești haita noastră și să ne călăuzești în tărâmurile misterioase ale nopții. Dă-ne puterea să fim lupi iscusiți și păstrători înțelepți ai acestui loc sacru. Binecuvântează-ne cu ochi care pătrund misterele nopții și cu urechi care ascultă suspinul vântului. Fă din haita noastră un simbol al unității și al loialității, iar cântecul nostru să răsune în armonie cu inima pădurii. În fața ta, Marele Zalmoxis, aduc această rugăciune cu umilință și adâncă recunoștință. Fă ca vântul să o ducă în toate colțurile pământului, iar sufletele noastre să se simtă conectate la măreția naturii. Amin.

Am un câine Shiba Inu.
Japonez, câine de rasă.
E tot una: tragi cu tunu
sau îl lași singur acasă!

Am crezut întâi că-i castor,
când rodea, cu poftă mare,
masa de televizor,
scaunele, sau vreo floare.

Galerii ca un miner,
a făcut în canapea!
L-a oprit arcul de fier,
altfel chiar trecea prin ea!

E producător de lână,
galbenă și mătăsoasă.
Zilnic poți s-aduni o mână,
de pe jos, la noi din casă.

Schema lui de activitate?
„Fură, ascunde și distruge!”
Să-l dresezi e peste poate;
când îl chemi, se duce, fuge!

Nu îi place nici un câine,
nici de-i pui, nici de-i cățea!
Chiar de-i dai carne, sau pâine
Nu te place, dar….o ia!

Rasa asta nu prea latră,
dacă totuși însă o face,
îți vine cu prima piatră,
să-l lovești, până va tace!

M-aşi lipsi cu drag de el
Nu risc însă intrebarea:
„Dorești soț, sau vrei cățel?”
Evitându-mi…debarcarea!

29.01.2016

Te caut, Muc, prin fiecare colț al casei,

unde pașii tăi mici se-auzeau ca niște clopoței.

Pe pervaz e urme de lăbuțe și de vise,

și-un dor care nu tace, oricât de blând îl legănam în piept.

Te văd pe geam, cum stăteai ore-n șir,

privind lumea cu ochii tăi verzi și adânci,

curios de vânt, de frunze, de păsări,

de viața care te chema mereu afară,

unde libertatea mirosea a iarbă și lumină.

Ai fost un motan blând, dar năzdrăvan,

cu suflet mare în trupul tău mic,

cu inimă de leu și pași de abur,

cu curajul de a iubi lumea întreagă,

chiar dacă lumea, într-o clipă, te-a trădat.

Ți-a plăcut să explorezi, să cauți, să simți,

să prinzi raze de soare și miros de drum.

Ți-ai făcut un program la care mâncai,

și știai când vin acasă —

pentru că mă așteptai mereu,

cu ochii tăi verzi, aprinși de bucurie.

Îți plăcea să dormi la soare,

să frămânți biscuiți cu lăbuțele moi,

să torci ca o melodie care îmi vindeca ziua.

Îți plăcea să mergem cu mașina —

stăteai cuminte, privind pe geam,

ca și cum lumea întreagă ți se așternea la picioare.

Ai căzut cândva din pom,

și ți-ai spart câțiva dințișori,

dar te-ai ridicat, Muc — curajos,

cum doar tu știai să fii,

cu o privire care spunea:

„Sunt bine, doar am vrut să zbor puțin.”

Când câinele lătra afară,

îți ridicai capul brusc,

căutându-mi privirea,

crezând că vin.

Și, Doamne, cum îți sclipeau ochii atunci,

ca niște lumini verzi într-o lume gri.

Zgarda ta e acum pe masa mea,

o păstrez ca pe o relicvă de iubire.

E rece, dar parcă mai poartă căldura ta,

mirosul tău, atingerea ta, timpul nostru.

Uneori o țin în palmă și te simt acolo,

ca un ecou care nu vrea să plece.

Muc, suflet liber,

ai fost un vis cu blană neagră,

un strop de magie care a trecut prin viața mea,

lăsând urme de dragoste și curaj.

Ai fost lumina din serile mele grele,

și liniștea din nopțile fără somn.

Știu că lumea te-a luat prea repede,

dar știu și că nu te-a putut lua de tot.

Ești în mine, în amintirile mele,

în felul în care privesc cerul,

în fiecare gând bun, în fiecare lacrimă.

Acolo unde ești acum,

sper că e iarbă moale și cer cald,

sper că alergi printre umbre de fluturi

și dormi pe pervazul unui nor,

făcând biscuiți pentru stele.

Și dacă vântul adie ușor,

și perdeaua se mișcă fără motiv,

eu știu că ești tu, venind să mă vezi,

să îmi spui că ești bine,

și că încă mă iubești,

cum și eu te iubesc —

pentru totdeauna.

Pe uliuta satului,

Pe sub umbra nucului,

Trec in sir joianele,

Precum margaritarele.

Vin in urma lor copii,

Bucurosi urmand flacaii.

Joianele nu mai au rabdare,

Sa ajunga la pajistea cea mare.

La pasune cand ajung,

Doua dintre ele se impung.

Si privesc foarte mirate,

Cateva joiane baltate.

Iarba de pe suat,

Numai buna de mancat.

Indemnul joianelor

La masa necuvantatoarelor.

Îl scot zilnic la plimbare

Când marchează toți copacii,

Cred că nu e  întâmplare

Că toți s-au uscat ...săracii!

Îl țin mai mereu în lesă

Că-i un cățel năzdrăvan,

Nu se-ntoarce la adresă

Fără să-i cumpăr...ciolan!