Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Postovan Nicoleta
Дата публикации: 4 ноября
Просмотры: 48
Стихи из этой категории
Doar noi... cu noi
Când soarele înconjoară pământul
Îmi este sufletul răvășit de vânt
Te strig, te caut de mult și nu te - ajung
Iar tu, din tine m-alungi c-un singur cuvânt.
Hai vino !Doar noi cu noi să ne plimbăm
Printre coloane de lumină și mister
Mă găsești pe drumul cu cioburi și trădări
Lâng-o albă caleașcă părăsită
Și murgul obosit să fie prizonier,
Din potcoave scăpărănd lumină
Își scutură liber coama eșarfă
Pe umărul meu când privesc amurgul.
Deși tu mă desprinzi , din tine mă desprinzi
Strigându-te îmbrățișez dorințe
Picurate-n suflet prin umbra vremii
Din cerul cu nori și multe stele stinse.
Soarele iar înconjoară pământul
Doar noi ,pentru noi, fredonăm cuvântul:
Adio!
Încercare – capitolul I
Din ochii negrii
Îmbălsămați,
Purtând pecetea
Însetată,
Tot prezentu-i o visare
A tristei mele amintiri.
Trezește-te din viața aceasta
Etern coșmar al cărui suflet
O, tu om
Născut din lumea
Degradată de prezent.
Să incercăm să fim mai buni,
Poate chiar puțin nebuni
Putrezind lângă altarul
Timpului de zi cu zi.
Să încercăm dacă se poate
Ca prin traiul ce-l avem
Și-a luminii insulare
Crezul nostru de-acum să fie
Împărțit în agonie,
Teamă
Și extaz.
Asculta-ți și luați aminte
Pe planeta ce-o ruinați
Nu-i cadou,
Nu e nici premiu
Că tu exiști și ești vei fi
Tu ești doar viața efemeră
A cărei cântec și chemare
Din întâmplare
S-a născut pe acest Pământ.
Precum greșeala strecurată
În mod voit și arbitrar
Pe planul vieții
Secundar
Mânjind cu sare
Mâzgâlind în mare
Tabloul vieții ce n-a fost să fie
Însă tu l-ai continuat
L-ai subjugat,
După chipul tău
Tu l-ai pictat,
Între pensula și culoare
Mai e ceva ce n-ai să știi
Tu niciodată,
Este clipa reîntregită
A unei rame al cărei vis
E să fie, să rămână
Nepictată
Neatinsă, netulburată
Ce poate fi, tu l-ai pictat
Și ai uitat,
Ce n-a fost dar putea să fie.
Peste timp și peste ani
Când nici unul nu vom mai fi
Din geneză se va naște
Același zeu ce prin credință
Va mai spune încă o dată
Să fie lumină
Sau poate doar noapte
Din nou
Pe acest Pamânt.
Început
Stau adesea, meditând asupra universului.
Încercând să înțeleg menirea omului,
Lucrare sfântă, a unui Dumnezeu știut de toți,
Dar neștiut de nimeni...
Când te gândești că, omul este un microcosmos
Aceeași lucrare, dar parca totul, mai frumos
Când este vorba de antropos.
Uitând mereu, de același Theos.
Paradoxal, două lucrări.
Prin care Theos e prezent
Atât în cel din om
Cât și din univers.
Un maniac și-un salvator: Pocalul
Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,
Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;
Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,
Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.
Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,
Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,
Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,
Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...
Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,
Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,
Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,
Să crească mica speranță a monarhului cel rău.
Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,
Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,
Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,
Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.
Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,
Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,
Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,
Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...
O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,
Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,
Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,
Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.
Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,
La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,
Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,
Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.
Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,
Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,
Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,
Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.
Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;
Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,
Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.
Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.
Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.
Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.
Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.
Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.
Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,
Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,
Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,
Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.
Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,
Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,
Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,
Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.
În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,
Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.
Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.
Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.
La noi
La noi
...
Goliciunea astei lumi este-atât de evidentă,
Că nimic din ce se face nu-i spre-a omului zidire,
Totu-i pierdere de vreme, măști și doar închipuire,
Zbatere pentru avere și pentru falsă strălucire!
...
Lumea se supune oarbă teluricului excrescent,
Jugul simțurilor crește peste-al omului grumaz,
Mult prea plin de sine omul nu e niciodată treaz
Și-n goana după plăceri, va pieri, concupiscent!
...
Nici copiii nu-s lăsați să crească în legea firii,
Somnambuli rătăcitori departe de-a vieții cale,
Fiind tăvăliți de mici prin poftele primordiale,
Ratând și ei precum părinții, cărările mântuirii!
...
Toată lumea se închină unor Dumnezei scorniți,
Omul dorind a fi sclavul propriilor închipuiri,
Idoli falși slujiți de preoți împărțitori de amăgiri
Amăgitori de omenire, la rându-le orbi rătăciți!
...
Asta-i lumea noastră azi, o corabie-n derivă,
Împărțită între demoni ce în umbră se ascund
Și în timp ce omul doarme până nu se știe când,
La noi popii-ngrașă porcii cu prescure și colivă!
DACA ESTI TU ACELA…
Dacă tu ești acela care
Aripa unei ciocârlii
Ai frânt-o
Nu-i cere să se-nalțe…
Nu-i cerere să mai cânte…
Las-o să se vindece
Singură, de tine să se
Vindece
Dacă tu ești acela care…
Другие стихотворения автора
Pasărea măiastră
Sunt acasă,
Stau la masă,
Mândră sobă mă privește
Focul vesel pâlpâiește.
Iată o pasăre măiastră,
Am văzut la-mea fereastră,
Se oprise lâng-o floare,
Luminând-o al său soare.
S a luptat cu-n balaur,
Încărcat cu saci cu aur,
Lângă floare e un sac,
Care a fost umplut cu mac,
Și ființa deîndat,
S a bucurat,
Și lui i a spus În momentul dat,
Hai șah mat ai meritat!
Autor: Nicoleta Postovan
1 Part Castelul misterios
Unde-va departe,
Stă un castel misterios,
De ce secrete are parte,
Frica stătea în os.
Mulți oameni au fost acolo,
Și nu s-au mai întors,
Deoarece nu era scăpare,
Din castelul cel mai mare.
La fiecare pas ,
Căprioare, iepurași,
Prințese ce erau doar imaginare,
Și mii de fluturași,
Dar oare unde dispăreau?
Cavalerii duși de rege,
Dar oare ce credeau?
Despre această lege.
Dar acolo e frumos,
Dar frica au avut-o,
Dar ei visau miraculos,
Ce era doar un vis care creea magia.
Dar tot facea imaginarea,
Era-ntuneric și pustiu,
Dar și totuși e magia,
Ce era și un coșmar.
Și nimeni n-au aflat,
Secretul din castel,
Și nimeni n-au aflat,
Secretul măricel.
Fulgii căzători
Fulgii căzători,
Cad în ogrăzi și pe case,
Copiii cu fiori,
Veseli se joacă pe trase,
Cădeau fericiți pe lângă fereastră,
Norii au o culoare albastră.
Autor: Nicoleta Postovan
Zâna iernii
E sfârșit de toamnă,
Vine zâna iernii,
Fulgilor exclamă,
Haide pe pământ,
Fulgii sar spre lume,
Aducând mii de trăiri,
Iar în ochii lor,
Se trezesc multe fericiri.
Se lipesc de ferestre,
Chemând copii la joacă,
Dansând, căzând într-un mic vals,
Strigăte de bucurie într-un mic dans.
Iar zâna cu toiagul magic,
Face zăpadă în ogrăzi,
Și aduce gheața pe pământ,
E o priveliște să o vezi...
Autor: Nicoleta Postovan
Simțuri personale
Inima mea, o simt așa,
Și liniștea se aude a ta.
Viața omului e un destin,
Și fără un vis foarte divin...
În note se aude ghitara,
Mai răsună și minora,
Nu aș mai putea reține,
Înăuntru ce mă ține,
Ce se trage după tine,
Ce se ține după mine,
Ce se leagănă pe buze,
Se mai mișcă buburuze,
În piept bate inimioare,
Am și zile de onoare.
Ochii se clatină că ceasul,
Viața miroase ca parfumul,
În lume e greu să cauți lucruri,
E greu să ajungi undeva pe drumuri,
Ne-a dat viață Dumnezeu,
Ca să mai trăiesc și eu,
Ne ajută la bine și la greu,
Și pentru asta îl susțin mereu.
Inima lui bate...
Amintirile lui minunate...
Zilele întunecoase le răzbate,
Dumnezeu are case luminate,
Ziua și noaptea...
Luminoasă ca o stea!
Doamne fără vrută...
Ocrotitorul ne ajută...
Mama mă îmbracă că pe-o prințesă,
Dar au invidie toți că sunt frumoasă,
Sunt pe cer o stea luminoasă,
Prieteni spre invidie, hai băi mai lasă.
Cine știe că învățământul e deștept,
Poate omul cu învățământ e înțelept...
Eu am învățământul și gândirea mea...
La un moment de evaluare mai apelez la ea.
Cu care dorințe ai merge ,
Unele desigur că se vor îndeplini.
Repede prin vis să alerge,
Acuș ușor ca gândul la tine vor veni...
Jocul nu-i atractiv...
O dar dorința te-atrage ,
A și poate să fie distractiv.
Simțul la joc te trage,
Ăla care te-mpinge înapoi..
Unu doi și apoi...
Știe tot despre noi,
Că citește a noastre scrise, foi...
Te uiți la casa vecinului,
Și vezi că vremea trece,
Cum-se albesc florile copacului
Și viața e pe cale să sece.
Ooou viață cum să te opresc,
Să stau mai mulți ani , pe acest pământ,
Ooou să te opresc ca să iubesc,
Și să-mi i-au mai puțin avânt.
Pe acel copac, al raiului,
La sfârșit de crai
Stă și omul înțelept,
Și milodios cântă, la nai.
Prin toate simțurile,trece pacea,
Iar răul nu câștigă,
Dumnezeu ne-ajutat și ne mai ajută crucea,
Binele prin lume trece,
Și pe noi ne ocrotește.
Autor: Nicoleta Postovan
De fapt poezia era creată: 2023--2024 în luna mai