Mămica mea cea ideală

maturizarea - ce este asta, poate ca nu as putea spune, 
de si nu prea pare un cuvint deosebit, 
dar, cind intelegi, ca fiinta mai scumpa ca mama pe lume 
nu e, ce parca intr-o secunda a inalbit. 

te superi pe ea, cind de la facebook, instagram te abate, 
unde flori, plimbari cu masina ei iti promit 
si-apoi ea iti spune, sa fii acasa numaidecit la zece jumate. 
spune-ti sincer, ei doar nu te-au iubit. 

te grabesti l-antilnire, unde-n camasa albastra te-asteapta, 
te saruta fierbinte si apoi in brate te stringe, 
iar tu esti deja gata sa crezi in orice cuvint, orice soapta 
si spui ca-l iubesti, iar mama va plinge. 

ii strigi ca vesela ieri de trei ori ai spalat si azi nu mai vrei, 
pornesti iar notebookul si nu ai regrete, 
dar nu te gindesti, ca pe cea mai scumpa dintre femei 
viata grea o farima cu viteza unei comete, 

(femeea ce te-a crescut asa mare, te-a ingrijit fara frica, 
femeea ce poate ierta a suta si mia oara) 
si poate cindva, peste ani, in pierduta de mult mica fiica 
la volumul intreg sentimente o sa apara. 

maturizarea, ce e? eu inca nu stiu sensul acestui cuvint, 
dar promit, c-o sa spal vesela si azi si miine 
si tot ce-i posibil, doar ca sa scad din viteza acestui vint, 
ca sa n-o ia pe mama de linga mine. 

nu, nu mai vreau sa fiu copil, mi-a ajuns copilaria pe veci, 
ca la scoala stiintele, si-a lumii enciclopedie, 
dar nu vreau, ca cindva peste ani zeci, douazeci, treizeci 
sa ma-ntorc iar la mama, iar casa sa fie pustie. 
 

Două mâini bătrâne
Ce-au legănat mereu
Cobaiul suflet negru
A unui mic flăcău.

Din firul amintirii,
Cu păr alb și bălai,
Ținea în brațe casa
Un vis si cu un trai.

Cocioaba era mică,
Dar plină de lumină,
Căci taina era sfântă –
Iubirea cea divină.

Ochii blânzi priveau
Cu frică și credință,
Era a mamei pace
Și-a mamei umilință.

Ajuns flăcău înalt,
Cu harnică voință,
Păstra în piept un dor
Și-un strop de pocăință.

Zi de zi venea,
Cu sufletul plecat,
Să pupe mâinile
Ce l-au legănat.

Dar mâinile acum
Nu-l mai întâmpinau,
Trecuse vremea, tainic,
Și-n vise-l așteptau.

Anca Acatrinei 

Te uiți la noi și somnul ni-l veghezi

În timp ce-ntorci aluatul în covată,

Aștepți puțin să prindă să dospească

Tingirea în cuptor o-mpingi cu o lopată

Văd cum șiroaiele îți curg pe frunte

Dar nicicum din muncă nu te opresc,

Cu un batic le ștergi și-un ochi arunci

La pâinile ce în cuptor se rumenesc

Lângă o plită te-așezi  și lung privești

Fără a ști unde privirea se-ndreaptă?

Stai pe un scaun și jarul scormonești

Ca pita să nu ardă și să se facă coaptă

Ne crede pe toți că încă dormim

Și nu vrea somnul să ni-l trezească,

Nici eu nu simt s-arăt că-s treaz

Și-o las cu plapuma să ne-nvelească

Cred c-am ațipit pentru un timp

Și am ratat cum pita este scoasă,

Am tresărit și iute din pat am sărit

Când mama a zis..copii veniți la masă

.................................

A fost demult când mama ne cocea

Cuptor de pită și turtă si alte minunății,

Până-ntr-o zi când s-a oprit în a găti

Și a plecat la Cer..să ia masa cu sfinții!

Iartă-mă mamă că nu-ți spun mereu 

Ce conștientă sunt că m-ai crescut cu greu,

Ți-ai luat rolul de tată

Pentru fiecare dată

N-am simțit lipsa a nimic 

Căci așa e cînd ești mic ....

Aveam doar iubirea ta 

Și mă bucuram doar de ea.

RĂSARE LUNA...

Din cetină albastră tremurândă,

din doină, lacrimi şi dureri,

răsare luna cea plăpândă...

La poartă, tu... aştepţi de ieri!...

Din zbor de fluturi alb-albaştri,

din iarbă, noapte şi viori,

răsare luna printre aştrii...

La poartă, tu... aştepţi în zori!...

Din gânduri adormite pe-o cămaşă,

din vise rătăcite printre vremuri,

răsare luna nărăvaşă...

La poartă, tu... aştepţi şi tremuri!...

Din dimineţi ascunse în rouă,

din flori şi doruri ce înfrângi,

răsare luna, luna nouă...

La poartă, tu... aştepţi şi plângi!...

Din zumzet dulce de albină,

din floarea de salcâm şi crini,

răsare luna, luna plină...

La poartă, tu... aştepţi, suspini!...

Din doruri scrise în calendar,

din amintiri pierdute în noapte,

răsare luna de cleştar...

La poartă, tu... şi a' tale şoapte!...

Din flori de nufăr alb pe lac,

din lebede, conduri şi ciocârlani

răsare luna în hamac...

La poartă, tu... de mii de ani!...

Dintr-o poveste milenară,

din barba albă de pitic,

răsare luna iar şi iară...

La poartă, tu... nu zici nimic!...

Din neputinţe, patimi şi război,

din umbre, flăcrări şi tăciuni,

răsare luna peste noi...

La poartă, tu... în rugăciuni!...

Noi vrem să răsărim din soare

şi să ne iei de mână (ca atunci!),

dar suntem duşi în lumea care doare...

La poartă, tu... şi nu te culci!...

Noi vrem să răsărim din lună

şi să îţi trimitem sărutări,

dar suntem duşi în lumea cea nebună...

La poartă, tu... în depărtări!....

Noi vrem să răsărim din stele

şi să ne strângi cu braţul drept,

dar suntem duşi în lumea cu zăbrele...

La poartă, tu... cu mâinile pe piept!...

Dă-i Doamne, MAMEI, binecuvântare
Si zile dă-i  nenumărate  
Din toate câte ai lăsat iertare
Dă-i hrană crezu - n  pietate.

Și vino,  Doamne,  pogorând blândețea
De care  toții  avem nevoie
De-a  sta învingător sub nor de ploaie
Și  MAMEI lasă-i frumuseţea...

Cu năframă în zi de  sărbătoare
În ruga-i  binecuvântată
Primește-i lacrima și-ngenuncherea
De-ai fi venit în a ei soartă .
Dă-i Doamne , MAMEI, binecuvântare!

Mama e zeița mea,

Noaptea stau mai mult cu ea, 

Îmi vorbește doar de bine, 

Mă iubește mult pe mine. 

Autor: Nicoleta Postovan 

Irina e fată educată, 

Activă, frumoasă, aranjată. 

Iar Costică și Mitică 

Din magazin ridică 

Un obiect din frigider, 

Un frate ea se simțea Lider,

Tot cădea de pe mână, 

Laptele pe o râmă, 

Oare cine-i educat 

Hai zice-ți prieteni, imediat. 

Autor: Nicoleta postovan

O carte, te face deștept, 

Citind informații, vei fi înțelept, 

Din ea citești povești, 

Despre oameni, harnici și Onești, 

Să nu uităm de poezii, 

În care aflăm situații hazlii, 

Făt frumos pe cal călare,

Pinocchio, cu nasul mare, 

O mică, cărticică, de matematică, 

Nu i de scris sau dramatică, 

Acolo sunt și cifre, chiar și numere 

Semnul bețișoare, Plus ,

Ce înseamnă adunare,

Și scăderea, la minus.

Fel de fel, de paranteze, 

Iar gândirea, operații să creeze, 

Mini probleme și acolade, 

La română, lungi balade.

Apoi și muzica, 

Nu mai prind de logica, 

Compozitor vestiți și piesa lor melodioasă,

Prin versuri scrise, e frumoasă, 

Știința omenirii! 

Îți zice, cum să înflorească crinii!

Cum Steluța a căzut? 

Cum Un om a apărut? 

Istoria, misterul mare, 

 Îți spune, trecutul ce secrete are! 

Pun pariu că ați auzit, de cartea roșie, 

În care se prezice, ce animale, sunt în dispariție.

Autor: Nicoleta postovan

Unu, doi, trei

Mai bate inima odată,

Unu, doi , trei 

Nu se oprește niciodată,

La final ea tace,

Se odihnește, dații pace,

Nu-i adevărat, se-oprește,

Și omul numai trăiește,

Oameni buni a obosit,

Oare ce s-a lenevit?

O poetesă înseamnă să fii:

Un autor comic , aventurier,

În care se obțin scene amuzante,

Inspirații nu mai trebuie să cer,

Desigur e grozav mereu,

Să creez ceva doar eu,

Poeme,proze, poezii,

Uite ce înseamnă să fii.

Eu odată am trăit,

Și încă mai trăiesc, 

În casa părintească, 

Unde mereu mă regăsesc. 

Acolo e minune, 

Acolo sunt amintiri,

Acolo este bine, 

Unde am avut trăiri. 

Grădini cu flori, 

Cu fructe și legume, 

Copaci și sus și nori, 

Sunt de toate sunt anume. 

Jucării și păpușele, 

Mingiuțe și mașinile, 

De tot acolo este, 

În casa părintească.

Locuim noi toți,

Mama, tata, sora și eu, 

Unde ne simțim mai bine,

Noi, familia noastră și mereu.

Aici se întâmplă doar minuni,

Aici mereu privesc,

Aici mă regăsesc, 

În casa părintească.