E curcubeu sau imaginare?

verbul „a fi” e aproape identic cu verbul „ a merge”

doar mergând poți să zici că exiști

(să aduni la un loc „a fi” cu „a merge”! )

strivit între ele substantivul comun „lume”

(suma tuturor „celor ce sunt”, indiferent de felul cum sunt!),

dă sens substantivului  efemer viață

( definind doar jumătatea care există și merge!)

și golește de conținut sensul substantivului neutru, opus, „lucru”

( jumătatea cealaltă, aflată sub predicatul  verbului „a fi”,  fără „a merge”!)

o pasăre împușcată într-o aripă, de pildă,

o floare ruptă,

un om la vârsta a treia, după un accident vascular,

încetul cu încetul devenim lucruri

ne prăbușim în abisul înghețat al verbelor „a fi ”și a „crede”,

care înseamnă speranță,

unde nici chiar celebra formulă a lui Einstein, E=mc²

nu ne ajută prea mult,

fiindcă niciodată energia E a verbului a fi

nu poate fi egală cu masa  m a substantivului viață

de înmulțit cu viteza c²  a speranței, în vid,

unde aceasta ajunge, dar de unde nu se mai întoarce…

Câmpuri verzi cu iarbă deasă,

Nu mai știm, că-s cimentate.

Brazi înalți, păduri semețe,

Azi sunt vreascuri răsfirate.

Cântul pasării-n verandă

nimeni nu îl mai ascultă.

Vorba noastră este-n cască,

Față-n față gura-i mută.

Nopțile devin povoare.

Gânduri strânse-n zeci de dune.

Că nici azi nu trece bine,

Și în minte-l ai pe mâine.

Ieri adulți rugau poznașii

Nopțile să intre-n casă.

Azi poznașii sunt adulții

Ce pe drum părintii lasă.

Bunul simț este prostie

iar prostia-i beneficiu.

Cei ce trag trăiesc mai jalnic

decât cei fără serviciu.

Toți nervoși, conduc spre moarte,

Că și graba-i un păcat.

Unii pier bătuți de soartă,

Pe când alții, de asfalt.

Casele-s pline și totuși pustii,

Parcuri colorate fără de copii,

Cerul e albastru cu nuanțe de gri,

Inimi muribunde ce ieri erau vi...

Ne ascundem de trăire pitulați printre nevoi,

Pe când viața sângerând strigă-n spate după noi.

Nu te văd altfel decât în culorile albe

ale dimineții

în tempera zorilor

ești undeva

pe această pânză imensă a zilei

printre nuanțele de galben apos

amestecate cu roșu

într-o acuarelă umedă

neterminată

uneori te pictez numai în alb și negru

abstract

îți iau albastru din ochi

rimelul

rujul

fondul de ten

fără culori nu mai ești tu

cine ți-a spus că ești frumoasă

nu te-a trecut prin toate nuanțele de gri

posibile

nu ți-a descoperit ridurile

cearcănele vineții

porii

urmele lacrimilor

sunt momente când mă supăr

și înmoi pen***cenzure*** în nuanțele de negru

ale întunericului

alteori nici nu mă ating de albul dureros al pânzei

(după care se ascund toate culorile!)

arunc pensulele

suspend timpul

îmi țin răsuflarea și mă scufund

printre pescuitorii de perle

din Pacific

printre broaște țestoase

și rechini albi

.

prima perlă ți-o atârn de mijlocul gleznei

( glezna ta parcă-i sculptată de Dumnezeu!)

și-ți cer iertare cu tot albastrul cerului

și cu tot roșul însângerat al răsăritului

.

sunt un biet pictor

prins în această infernală spirală a culorilor…

Inexistența mea

Depinde de existență.

Precum și existența-n sinea sa

Depinde de inexistență.

Concept tragic de gândit

La ora prea târzie.

Ultimii neuroni îi mai aprind

C-o mică ironie.

Gandurile celor cu minte,
Ar trebui sa-i alinte.
Sa se gandeasca numai la flori,
Micsunele, lalele si bujori.

Gandurile sa le trimita,
Sa le cearna printr-o sita
Mintea cu a ei gandire
Sa fie numai inflorire.

Gandurile care se adun,
Sa fie precum ramurile unui alun,
Sa se ridice  spre cer
Numai cu un gand sincer.

Gandurile sa le pazim,
Din cele rele sa nu urzim.
Domnului sa ne rugam,
Lauda sa-i strigam.

De ce... ? 

De ce s-a muncim azi, și mâine pierdem? 

De ce s-a trăim acum dacă totuși vom muri? 

De ce s-a fi fericit, dar după să plângi noaptea? 

Am doar o întrebare... 

De ce să suferi durerea cînd alți sunt fericiti? 

De ce să plângi pentru cineva care nici nu te iubeste? 

De ce să țipi în tine cînd vrei doar să explici? 

De ce să simti durere, pentru ceva de ne descris? 

Clipe , zile, luni, și ani... 

Ne punem doar o întrebare,

La care nu vei ști răspuns. 

Un leu un fruct,

Cinci lei un product. 

Autor: Nicoleta Postovan 

Strofă de două versuri 

Undeva departe, trăiau nefericit ,o mamă și un pui. Și așa într o zi ,mama lui, se gândi să i oprească nerespectarea când veneau oaspeții și să fie mai politicos ,deoarece el era răsfățat, răutăcios și nu e cam bine să fii pentru toată viața ta, uite ,așa cum e el 

Puiule, vino la mama, că îți fac eu, socoteală! , fiul ei venise nedumerit cu o înfățișare ciudată .

Ce mamă vreai ? Nu vezi că am obosit? Despre ce vorbești? Despre ce socoteală?, mama lui, dorea să l facă educat, pentru că educația pentru ea, e pe primul loc. Mama lui spuse: 

De azi, înainte, nu mai faci nicio prostioară, măi băiete! Dacă azi o să mă câștigi la jocul de cuvinte ,îți dau treizeci de lei ,dar dacă pierzi, tot anul vei învăța și vei asculta profesorii, dacă nu vrei să fii bătut! , băiatul, dacă nu putea să facă nimic, o ascultă și  începuse să se joace cu propria sa mamă. Dar problema lui, era că el, nu a învățat la școală și nu știa să se joace în așa fel de joc. Și să ghiciți, el a pierdut.

Mamă, mai dă mi o șansă! , dar ea, nu-i dădu această șansă în orice caz, dacă nu dorea să fie lovit peste față, pentru că pentru el fața e lucrul cel mai important. Fără acest lucru nu aveau să se îndrăgostească fetele. Când mama lui, a aflat despre asta, l-a dus, la o altă școală, în care din nou trecea clasa întâi, iar fiul ei, așa de tare o ruga să nu-l ducă la o altă școală , dar nimic, totul în zadar, cu mama lui,  nu s-a primit, deoarece ea dorea, ca el , să învețe și să fie un băiat educat bine. Peste câteva zile, el a devenit puiul mamei ,cel mai deștept. Și cuvântul mamei a fost:

Să înveți bine la școală ,Vasilică!

Autor: Nicoleta Postovan 

Dar era o cămeruță,

Dar era și încuiată, 

Lângă ea și o căruță, 

Și o căciulă mult cusută. 

Regii pe cavaleri i au trimis, 

Iei cu toporul ușa au deschis, 

Și era o bătrânică, 

Cam era și măricică.

Toți ce se aflau erau uimiți, 

E Măria vrăjitoare, 

Toți ce se aflau erau speriați, 

Este răul în culoare. 

Ea magia își preschimbă,

Și blestemă tot satul, 

Și vorbim într o limbă,

Ea a dispărut. 

Multe zile au trecut, 

Zile în ghinion, 

Ea acum murise,

Zile în neon. 

Zile blestemate,

Zile triste, 

Zile neajutorate,

Zile nembucurate.

Apoi peste doi ani,

Cu toții mai au bani,

Fericiți zburdând în stânga și în dreapta,

Își exprimă bucuria. 

Ei acolo s au întors, 

Și Măria e schelet, 

Și hăinuțe nu i de tors, 

Din statui în cavaleri.

În lume sunt mii de limbi,

De exemplu albaneză,

Chiar nu știu toate,

De exemplu și engleză,

Toate sunt neobișnuite,

Română, rusă și franceză,

Greacă, coreeană și arabă,

Italiană, spaniolă și japoneză,

E o listă de cuvinte,

Trebuie să le ții minte,

Germană, daneză și portugheză,

Neerlandeză, Hindi și bengaleză,

Sunt mai multe dar nu le știu,

Cred că mai deșteaptă o să fiu...

Autor: Nicoleta Postovan 

Un val de zăpadă,

Adus pe pământ,

Creat din steluțe,

Sau dintr-un vânt,

Acel cuvânt ușor îndeplinit,

Aduce în oraș un zvon cumplit,

Copiii stau afară,

Cu săniuța mică,

Și se dau de mii de ori,

De omătul îi ridică,

Iar valul de zăpadă,

Așa și stă ,

De nimeni nu-i ratată,

Viața îi curată.

Autor: Nicoleta Postovan 

Unde-va departe,

Stă un castel misterios,

De ce secrete are parte,

Frica stătea în os.

Mulți oameni au fost acolo,

Și nu s-au mai întors,

Deoarece nu era scăpare,

Din castelul cel mai mare.

La fiecare pas , 

Căprioare, iepurași,

Prințese ce erau doar imaginare,

Și mii de fluturași,

Dar oare unde dispăreau?

Cavalerii duși de rege,

Dar oare ce credeau?

Despre această lege.

Dar acolo e frumos,

Dar frica au avut-o,

Dar ei visau miraculos,

Ce era doar un vis care creea magia.

Dar tot facea imaginarea,

Era-ntuneric și pustiu,

Dar și totuși e magia,

Ce era și un coșmar.

Și nimeni n-au aflat,

Secretul din castel,

Și nimeni n-au aflat,

Secretul măricel.