Undeva, pe o pagină

Nu mă mai interesează părerile voastre împărțite

și mă refer la toți cei care trăiesc într-o simbioză aparent comensuală

(precum cea dintre Sorina

fetița de opt ani din Baia de Aramă

și toți asistenții ei maternali

statali

procedurali

gen Maria Pițurcă!)

eu sunt gazda tuturor paraziților virtuali

chiriași simbiotici

un fel de escherihioze coli imprevizibile

în intestinele colonizate de milioane de bacterii

dacă o femeie frumoasă își depărtează picioarele

devin exhaustivi

îmi pare rău că aduc în prim-planul literaturii femeile

excluse din sanctuarul ancestral al muzelor

și aruncate în groapa cu lei

recunosc că mi-a plăcut Manifestul Medeei Iancu

despre ejaculări și violuri

numai că aceste excese sunt doar o parte a problemei

întro societate democratică în care și reciproca este valabilă

nu te arunci în penisurile lor „lungi și negre”

cum spui

pentru o clipă irațională de glorie

nimeni nu te mai va regăsi în poemul tău despre iubire

post factum…

de-afară aud cum iarna își scoate rochia albă de mireasă

încheind ultimul vals vienez în aplauze furtunoase

adresate deopotrivă și mirelui

vântul         

primăvara geloasă adună ghiocei

și magnolii

mai încolo

așergând desculță după o mângâiere de soare

poetul se uită critic la ele din spatele ferestrelor înghețate

în timp ce îndeasă tutunul cu miros de mentă și vanilie

în pipă

„nebunele dracului”

luând încă un gât de șampanie din sticla cu susur de viperă

„și viața asta este ca anotimpurile anului”

se gândește mușcând din mușticul de abanos

ca din sfârcul voluptos al Serenei

„ în brațele cui o mai fi acum la sfârșit de iarnă”

îi vine în minte

dar își alungă încruntat gândul

ducă-se...

 aud bufnița agățându-se de propriile țipete

pe fereastra deschisă dau buzna țânțarii

să ne mănânce de vii

iar noi facem dragoste

ne vom îmbolnăvi de febră galbenă sau malarie

probabil

sau ne vom infecta cu virusul West Nile

oricum vom muri până mâine de foame

sau de inimă rea

statul a intrat în incapacitate de plăți

nimeni nu mi plătește pensii și salarii

trăim din rezervele de grăsime și țesut muscular

de pe tarabe au dispărut zarzavaturile și carnea

au apărut în schimb banii

cu care nu poți cumpăra aproape nimic

inflația a ajuns la o mie la sută

nu ne-a mai rămas la liber decât aerul și dragostea...

ce pot cumpăr cu un milion de dolari

îl întreb pe vânzătorul de la magazinul de oase

o bucată de brânză și un picior de iepure

dar cu un miliard

un cap de cal fără ochi și urechi

plus o pipotă….

Nu-ți ascund că-mi reprezint viața ca pe un joc de Scrabble,
femeia ca pe o linie în acest joc de alungat gândurile tulburi
norii umbroși ai tristeții
cred că fericirea se ascunde în lucrurile mici
mocnește-n atomii minusculi,
nevăzuți,
așteptând doar o răsuflare celestă
nu-ți mai zic că mai toate femeile se omoară după Scrabble,
dacă n-ai văzut o pasăre colibri dând din aripi
n-ai cum să înțelegi,
Larrousse e prea mic pentru câtă nevoie avem de cuvinte,
fiecare punct câștigat e cât un Waterloo,
cât un Picasso veritabil,
Les Demoiselles D`Avignon erau jucătoare de Scrabble,
la fel Galileo Galilei,
Giordano Bruno,
Hristos…
pietrele din Stonehenge,
giganții din In***cenzure*** Paștelui,
sunt urme ale unui joc de Scrabble intergalactic,
însuși Dumnezeu iubește jocul de Scrabble
ca să știi...

grevă generală-

n-ai voie:

să  naști,

să te mbolnăvești

să mori.

timpul merge-n sensul invers

nevoilor zilnice.

apoi, ploaia- 

neanunțată, neașteptată,

care nu ține cont de reguli,

a venit să șteargă istoricul.

Aș vrea să trăiesc într-o lume-n care 

Cuvintele nu-s goale ci-s pline de valoare 

Aș vrea să pot să-i cred pe toți pe cuvânt 

Să nu fie nevoie de niciun jurământ 

Aș vrea să trăiesc singur pe pământ 

De singurătate să nu mă-nspăimânt 

Pentru că mai bine-s singur pe lume 

Decât să mă simt singur în mulțime

pare de-a dreptul imposibil să-ți controlezi viața

printr-un ochi de sticlă

e ca și când ai privi lumea

de pe fundul oceanului

(redusă la niște cercuri concentrice și halouri de lumină!)

înconjurat de rechini urcigași

într-un ținut mirific al tăcerii

imaginea din afară

la fel

n-are nicio șansă-năuntru

se zbate agonic între sute de așchii de sticlă

tăioase

ajungând pe retină în sânge

doar chipul tău îngeresc

pe care mi-l amintesc dinainte

se scurge înăuntru-mi

ca o lacrimă

fă-mi o cafea amară

iubito

de-acolo

din acele nebuloase difuze ale minții

și lasă-mă să te recompun mereu și mereu

potrivind toate piesele acestui joc de puzzle

risipite în suflet…

Instalat la bordul unui Mercedes E-Classe, ultimul model, Graţian Potlogea se întorcea ostenit la biroul său de pe Aleea Armoniei după o zi infernală de confruntări cu debitorii, vreo zece-cincisprezece “baştani” gălăgioşi şi agresivi. Câţiva dintre ei îşi băgaseră femeile şi progeniturile “la înaintare”, făcând necesară intervenţia brutală a jandarmilor, preluată imediat de agenţiile de ştiri in lipsa altor evenimente. Se văzu şi el pe ecranul televizorului din bordul maşinii bruscând o femeie care încerca să-l apuce de boaşe sub privirile extaziate ale ziariştilor şi ale cameramanilor de la principalele televiziuni sau cotidiane naţionale. Chiar in clipa aceea auzi telefonul sunând şi recunoscu vocea logodnicei sale, Sonia, care avea nişte inflexiuni ciudate.

     - Te uiţi la televizor ?

     - Atât cât poţi să te uiţi conducând o maşină ! Dar de ce mă întrebi?

     - Din curiozitate, zise ea, fiindcă aş vrea să aflu dacă eşti mândru de ceea ce vezi ?

     - Tu ce crezi ?

     - Bănuiesc că eşti extrem de încântat să apari la ştiri agresând o femeie ! Vor urma şi altele presupun !!!

     - Nu-i exclus deloc într-o asemenea junglă !

     - Înseamnă că decizia mea de a te părăsi a fost înţeleaptă ! adăugă femeia şi închise.

     Graţian Potlogea abia reuşi să redreseze maşina înainte de a intra sub roţile unui TIR. Blestemă în gând şi formă numărul logodnicei sale, la care răspunse, surprinzător, căsuţa vocală : « Abonatul nu este momentan disponibil ! Lăsaţi un mesaj sau mai încercaţi peste câteva minute ! ». Închise, dar în clipa următoare telefonul sună din nou. De data asta era Loredana, secretara sa.

     -  Îmi pare rău că vă deranjez, domnule Potlogea ! Am aici un domn care nu recunoaşte cheltuielile menţionate în somaţie ! Susţine că nu pleacă pănă nu vorbeşte cu dvs. !

     - Ajung imediat.

   Parcă maşina la locul obişnuit, apoi intră în birou, folosind intrarea de serviciu, unde îl aştepta un bărbat de vreo cincizeci de ani, slab, cu faţa palidă şi părul răvăşit.

     - Sunt Teodosie Topoloveanu, se prezentă el rece, fără să se ridice de pe scaun, şi ţin să vă averizez că mă aflau la capătul răbdării ! Debitul meu s-a dublat peste noapte și nu înțeleg nici de-al dracului de ce !

     Potlogea simţi cum îl cuprinde furia, însă se abţinu şi-i întinse dosarul peste masă.

     - Aveţi aici  toată documentaţia ...

    - Nu mă luaţi cu hârţoagele astea blestemate, se burzului bărbatul aruncând dosarul cât colo, fiindcă s-ar putea să-mi pierd şi ultima picătură de răbdare ! Mie să-mi spuneţi cine se află în spatele acestei conjuraţii ?

     - Domnule Topoloveanu, ripostă Potlogea tot mai iritat, eu sunt executor judecătoresc, nu clarvăzător ! Aveţi dreptul să contestaţi cheltuielile în instanţă,  la parchet sau oriunde doriţi dvs., dar eu, în numele Legii, cu l mare, am obligaţia să vă execut, chiar şi fără acordul dvs., dacă până mâine la amiază nu vă achitaţi debitul !

     Bărbatul, ridicat între timp în picioare, rămase câteva clipe perplex, după care deschise încet diplomatul şi scoase de acolo un cuţit înspăimântător.

     - Dacă Legea, cu l mare, îţi dă voie ţie să mă execuţi, concluzionă el apucându-l pe Potlogea de păr şi înfingându-i de mai multe ori cuţitul în burtă, atunci, probabil, îmi dă voie şi mie !!!

de multe ori simțim durerea-ntregului în spate,

în piepturi, inimi sau picioare, sub forma unor  junghiuri,

(mai slabe, mai intense sau exacerbate!)

cum simte forma jugul, disconfortul existențial, în unghiuri.

dacă durerea este țipătul organului bolnav

ca un cuțit înfipt în șale, în diferite trepte,

cu unghiul nu-i atât de grav,

reflectă doar distanța fixă dintre două drepte

când o femeie se rezumă la un singur obiect,

eliminând din jur obiectele confuze,

avem de-a face, sigur, doar cu unghiul drept,

altfel ne-aflăm în fața unor unghiuri nule, ascuțite sau obtuze

nu mai vorbim când laturile ei comune,

(de-o parte și de alta-ntr-un moment!)

se întâlnesc cumva  într-o comuniune …

și când apare pe ascuns un unghi adiacent

întreaga viață ne e trasată-n unghiuri,

alții le spun mai simplu colțuri sau colțare,

așa cum apa strânge toată murdăria-n grinduri

și noi ne-ngrămădim cu toată viața în tipare...

nu-ți vine să crezi că exiști în afara memoriei  tale

că joci un rol principal într-o piesă de teatru stradal

cu statui vivante

(asemenea orgoliilor noastre!)

nici vorbă să te regăsești în jocul acesta infantil

care atrage cel mult zâmbete

îți simți sufletul ruginit

scârțâind ca o ușă nedeschisă de mult

prins la mijloc

exclus

neavând la îndemână alt mijloc de comparație decât mintea

adică tot mintea

cea care afirmă și neagă în același timp

complicând totul

denaturând totul

cu ani în urmă

am văzut um om sărutând o piatră

„ aceasta e singura mea certitudine!”

mi-a răspuns

„fericit e cel care se poate feri de ispitele minții!”…

aud numai știri rele în zori

când ziua iese precum o amantă grăbită din noapte

dimineața însă se anunță frumoasă

ca-ntr-un tablou de Cézanne

scatiii se ciondănesc zgomotos pe colțul de pâine

rămas de aseară pe prichiciul ferestrei

în acorduri care-mi amintesc de Bruckner și Ravel

sau Vivaldi

.

să tot trăiești

.

să primești în suflet toate diminețile acestea de Mai

pline de muzică

ca pe niște sinfonii ale iubirii

neterminate

.

așa cum sunt toate iubirile și simfoniile vieții

.

eu

din păcate

mi-am pierdut sufletul

captivul din mine a aruncat telefonul pe geam

a zăvorât toate ușile cu ieșire la inimă

afișând la singura fereastră fără perdele

ostentativ

resemnarea

.

indiferența gregară a cărnii

.

nu mai tresar la știrile și bucuriile dimineții

ca altădată

la un moment dat totul devine prozaic

un déjà vu

mă pierd nevăzut printre oameni și lucruri

ca o tușă de negru pe negru

în același decor sumbru...

mă gândeam cum ar fi să ne trăim viețile la poli

o singură zi și o singură noapte-ntr-un an

cum ar fi să ieșim de sub tirania sufocantă a timpului

potrivindu-ne fusul orar după longitudinile inimilor

despărțirea luminii de întuneric a fost o eroare transcedentală

nu poți despărți infinitul în două jumătăți

din care una râmâne mereu 0

în cosmos exisă doar întuneric

lumina este ca o mașină uitată cu farurile aprinse-n deșert

ceva nu e-n regulă cu viața aceasta a omului

aflată la bunul plac al ochiului

poate că sunt ultimul visător jovial și haios de pe planeta Pământ

nu știu

dar mă gândeam și eu cum ar fi

ca prima noastră noapte de iubire polară

să-nceapă-n septembrie….