Primul capitol al nostru
Povestea noastră are un început ciudat, căci ne-am plăcut, nu ne-am vorbit, ne-am certat, nu ne-am mințit, ne-am despărțit în sensul în care n-am mai vorbit. N-am crezut vreodată că voi renunța la conceptul nostru de “iubire prietenească”.
Am vrut doar să te las,să te las singur singurel,pierdut în a ta viață și în ale tale gânduri, așa că te-am lăsat.
Era luna iulie, mijlocul verii. Am ajuns să vorbim din nou , chiar dacă am continuat să vorbesc ca orice adolescentă din zilele noastre, cu mai multe persoane simultan.Cheia este comunicarea, nu-i așa? Cel puțin așa am crezut în acel moment, mintea mea copilărească de acum un an sau doi nu se pliază cu gândirea mea de acum.Aș fi vrut să fi scris aceste inscripții încă de atunci ,ca să pot analiza ce cuvinte trăsnite aș mai fi scos eu pe botul meu de rață mută.
Sinceră să fiu, nici nu mi-aș putea imagina gândurile mele de atunci.Doar gândindu-mă mă apucă o retragere involuntară de la suprafața pământului, parcă mai degrabă aș prefera să zbor doar să nu mai aud gândurile și sunetele,orice fel de sunete, cântece,sunete ale naturii și așa mai departe.
Revenind la subiect, realizez cât de repede a trecut timpul, cât de mult s-a schimbat relația dintre noi și cât de mult îmi lipsești. Aș fi încercat să vorbesc cu cineva despre aceste aspecte,dar cine își va irosi timpul ascultându-mă sau înțelegându-mă. Poate că ar exista multe persoane care ar putea să își irosească timpul pentru mine, însă tot n-am să apelez la prieteni pentru tine.Glumesc doar.
E trist că trebuie să distrug atâtea sentimente doar pentru a te lăsa măcar o zi în liniște.Mă întreb de ce trebuie să te las acum, de ce nu când voi muri ori când vei fi plecat cu muncă?Nu aș vrea să te las nici acum, și nici atunci. Crezi c-am să pot eu rezista fără prezența ta îndelungul zilelor ce vor urma?Nici nu mă mai pot gândi la altceva, în capul meu răsună întrebarea “De ce am plecat unul de lângă celălalt?”. Mă nedumeresc și mă neliniștesc singură, dau palpitații inimii și stres minții.
Memoria mea ușor, ușor,îmi devine prietenă, chiar dacă mi-a fost dușman toată viața; îmi amintesc cum și ce s-a întâmplat între noi de ne-am separat. O entitate necunoscută a apărut între noi și ne-a împărțit, ne-a transpus înapoi la singular. Problema este că această entitate a fost bacterie. Ne-am îmbolnăvit, și n-am mai putut scăpa de ea nici cu antidoturi și nici cu medicamente naturiste.
Bolnavi noi fiind, ne‐am carantinat , ne-am izolat față de lume, chiar față și de noi. Am găsit un leac băbesc care a funcționat, dar Dumnezeu a vrut să ne testeze dragostea unul pentru celălalt și din nou ne-am separat.
Poezii din aceiaşi categorie
Melanconie!
Mă apucă uneori o stare apăsătoare
Poate fi numită melanconie?
Sigur ați auzit de ea ,poate ați trăit-o !
E un fel de dor ,de toate și de tot ...
Poate trecutul ne cheamă ?
Nu ne-a spus tot ce trebuia să știm ?
Sau ,a uitat având alte urgențe ?
Mi-e dor să mă plimb prin roua dimineții ,
Cu picioarele goale ,să aduc apă cu ulciorul
De la izvorul din dealul mic ,
Să mă opresc la umbra bătrânului nuc ,
Să ascult în liniștea înserării jalea unui cuc .
Iar când mă apucă un dor înflăcărat ,
Să plâng că nu știu pe ce drum să apuc...
Mi-e dor și știu că mulți mă înțeleg ,
Vine o vreme când ne întrebăm :
Ne-am achitat de datoria pe care o avem?
Am fost buni am fost răi ?
Ce bagaje luăm cu noi ?
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 14. Adăpostul din peșteră
14. Adăpostul din peșteră
În timp ce aproape toată suflarea spitalului aștepta să guste acea plecare venită atât de neașteptat, doctorul Gabriel se furișase în spatele turnului roșu. Tot ce simțise în preajma pietrelor vechi și reci părea de domeniul trecutului. Acea memorie a zidului care îi pătrunsese prin palme, pierzându-se atât de profund în venele sale însetate, dispăruse complet. Părea că în jurul turnului se instaurase o stare de amorțeală generată de căldura unei primăveri timpurii. Roșul părea mai șters iar atingerea pietrelor transmitea doar asprimea înscrisă de vreme. Degetele căutau cu înfrigurare dârele brăzdate în zid de-a lungul sutelor de ani cu speranța unei regăsiri. Își simțea trupul încorsetat în această lume în care răul îi pătrundea în ființă odată cu aerul respirat. Iar sufletul lui nu era destul de puternic pentru a-și autogenera curățenia. Dacă am putea întoarce din trupul original sufletul original? Era filonul pe care îl căuta cu înfrigurare, o cale invizibilă prin care va putea să absoarbă acea curățenie dăruită de Dumnezeu când devenise pentru prima dată trup. Cu toată tinerețea lui, simțea greutatea sutelor de ani care îi apăsau conștiința cu milioane de păcate care refuzau să-și arate fața. Și cum să te poți curăți de murdăria pe care nu o poți vedea? Se întreba mereu dacă prin ceea ce trăia nu se îndepărta ireversibil de țelul existenței sale. A ajuns aici, într-un loc în care omul nu are nici trecut nici viitor, a rezonat cu amintirile acestor pietre și spera să găsească vehiculul care-l va purta spre propriul original undeva ascuns în mintea uneia dintre nebune. Vor fi doar vorbe sau, poate, povești fără noimă, ori blesteme, pentru el nu avea importanță. Orice îi atingea acea latură a existenței pe care și-o însușise odată cu a doua sa naștere era binevenită. Totul era ca în acele trăiri să regăsească urma pașilor așa cum îi arăta calea din oglindă. Atunci când cerul a coborât asupra lui și l-a luat în înalturi, trupul lui s-a dedublat într-un hoit viu fără voință și într-o ființă neștiută care i-a furat toate amintirile. O ființă pe care o iubea și o ura deopotrivă. O iubea atunci când îi arăta urma propriilor pași din propriile amintiri și o ura pentru că de atâtea ori îl lăsa să rătăcească prin întuneric punându-i în față trăiri care să-l abată din drum. Această ființă care nu era decât tot el mai bătrân sau mai tânăr, uneori cu câteva clipe, alteori cu mulți ani, se ascundea în mințile nebunelor iar el era obligat să o descopere pentru a-și regăsi calea. Și acum se regăsea părăsit pe o insulă cuprinsă de mult prea multă liniște. Și multă singurătate. Un hoit viu gata să se descompună în milioane de celule netrebuincioase. În nicio parte a lumii nu întrezărea acea licărire care să-l aducă înapoi. Înapoi unde? Înapoi în lumea hoiturilor vii, bolnave de prea multe păcate, sau înapoi în lumea trupurilor ce-și caută sufletele de origine? S-ar lepăda fără teamă de trup dar nu și de suflet. Din sufletul lui, așa încărcat de greutatea păcatelor tuturor trupurilor purtate de sute de ani, doar din acel suflet va putea țâșni cândva, atunci când mintea nebunelor va fi citită de el, doctorul Gabriel, lumina care îl va călăuzi spre primul născut care l-a purtat. Iar hoitul fără voință și ființa care i-a furat amintirile se vor regăsi pentru a trăi cu adevărat o viață dintr-o singură naștere într-un singur trup, trupul lui. Brațele atârnau inerte, corpul se lăsă moale alunecând pe lespezile încă reci și umede până când mâinile atinseră pământul. Răcoarea ierbii abia renăscute după o iarnă nemiloasă se răspândi prin brațe redându-i vigoarea pe fața palidă. Ochii începură să strălucească și mai ales să arunce spre creier acele impulsuri care generează forme și culoare. În fața turnului era un zid gros acoperit de vegetație uscată și, fără tăgadă, mintea lui reintrată într-un regim de receptare a realității, percepu o lumină ce pâlpâia chemându-l. Doar câteva clipe putu intui o gaură neagră care nu ar fi trebuit să fie sau poate că nici nu exista, chiar la picioarele lui, un gol ce mâncase ca din senin pietrele zidului deschizând o cale. Se ridică în picioare și se avântă hotărât spre zid înfigându-și mâinile adânc în vegetația uscată. Degetele pipăiau piatra umedă cu înfrigurare. Nimic nu părea să fie clintit din loc. Nici măcar o pietricică. Se aplecă din nou iscodind cu ochii după acea licărire de lumină. Nimic. Apoi se concentră asupra sunetelor. Ascultă nemișcat cum picături de apă se prelingeau de pe marginea zidului până întâlneau o tulpină lipită de pietre, apoi coborau șerpuit și sfârșeau cu un clipocit într-o baltă ce luase forma mâinii sale. Încercă să alunge dintre toate sunetele acea plângere nesfârșită a apei și desluși un cântec. Un cântec înfundat ce venea din zid. Și atunci reapăru acea lumină plăpândă care îl chema însoțită de această dată de o voce atât de cunoscută. Era ea, Iulia, vocea Iuliei venind din mijlocul zidului. Închise ochii și păși spre zid cu siguranța unui orb aflat în propria casă. Simți cum crengile încercau să-i frângă avântul dar nu se opri. Aștepta din clipă în clipă ca zidul să-i strivească fruntea dar nimic nu se mai întâmplă. Mergea cu ochii închiși pe urma lăsată de voce. Nu îndrăzni să deschidă ochii. De ce i-ar deschide? Dacă totul nu este decât în închipuirea lui? Dacă totul nu era decât o trăire pe care celălalt eu al său o arunca spre el doar pentru a-i arăta o dată în plus că nu este decât un sclav menit să pășească pe urmele unei alte vieți pierdută atunci, demult, în acea fântână în care se aventurase să salveze un ied? Atunci el și iedul deveniseră o singură ființă pregătiți deopotrivă să trăiască sau să moară. Și au murit și s-au ridicat la ceruri sau poate cerul a căzut peste ei și iar s-au născut cu iubirea atâtor amintiri pierdute în apa rece de primăvară a unei fântâni blestemate. Un ied și un copil renăscuți să-și caute viața o viață întreagă. Într-un târziu deschise ochii dar realiză că de fapt nu poate să-i deschidă. Încercă din nou. Tot fără rezultat. O noapte profundă îi înconjura trupul și mintea. Duse mâinile la ochi și pipăi sprâncenele. Le atinse ușor și răsuflă ușurat. Sprâncenele lui se mișcau în sus și în jos. Deci reușise. Putea deschide ochii, mâinile lui erau capabile să simtă trupul, doar că întunericul îl înghițise fără nicio cale de scăpare. Și acum picioarele. Oare picioarele pot regăsi în această stare de negare a însăși existenței senzația de mers? Lăsă mâinile să se întindă spre pământ și le lipi de pulpe. Se mișcau. Picioarele lui se mișcau deși el, mintea lui, le credea înțepenite în acest vid de real. Și cu toate acestea simțea că trupul lui atârna, fără să înțeleagă în ce anume. Grație acelei lumini aprinsă în adâncul minții, trupul urma cântecul pe care nu-l înțelegea dar care-i dădea un sentiment de liniște doar pentru că era glasul ei. O stare nedefinită pe care o accepta fără să o înţeleagă și căreia nu i se putea opune. Mâinile sprijineau picioarele. Și mâinile îi spuneau că picioarele lui merg, dar el, ființa lui, nu făcea decât să atârne într-o senzație de moliciune. Apoi totul dispăru. Mai întâi l-au părăsit picioarele, apoi mâinile, ochii și, la urmă, mintea. Se trezi brusc sub un zgomot puternic pe care îl percepea deasupra capului. Era sigur că este un zgomot pe care îl mai auzise cândva. Pe măsură ce simțurile reintrau în matca lor normală recunoscu curgerea puternică a unui curent de apă. Nu departe de el se întrezărea o lumină palidă, la capătul unui tunel care începea să urce chiar de aici, din fața lui. Pe măsură ce se apropia simțea o răcoare umedă iar zgomotul curgerii apei se depărta. Pătrunse într-o sală largă pe care o recunoscu imediat. Erau acolo toate lucrurile exact așa cum le văzuse atunci când cineva l-a smuls din ghearele morții în seara în care trupul lui, lipit de zidurile turnului, aproape înghețase. Doar că atunci mintea lui era aproape adormită de efectele frigului și în încăpere se găsea acea femeie al cărui chip se ascundea sub o glugă. Acum era singur, sau așa credea. Se apropie de candelabru și, fără prea multe căutări, găsi ceea ce căuta. Câteva cutii de chibrituri și lumânări. Le aprinse și le așeză pe rând în candelabru. Camera își dezvălui forma și putu distinge din nou mobilierul pe care și-l amintea. Pe o masă joasă găsi câteva hârtii parcă anume lăsate să fie găsite. Era acelaşi scris ca cel din caietul lăsat de Iulia. Așadar, Iulia cunoștea acest loc și era aproape convins că atunci, pe jilțul în care tocmai se așezase, femeia ascunsă de pelerină a fost chiar asistenta. Începu să citească. Erau două pagini doar cu câteva rânduri.
Departe de orice teamă de a fi descoperiți, femeia mă îndemnă să mă culc pe divan. Bărbatul plecase lăsându-ne singuri. Probabil va ieși pe câmpul de luptă pentru a tâlhări cadavrele. Nici măcar nu eram supărat. Dimpotrivă eram chiar fericit că pot să-i privesc fără reținere ochii de un albastru clar pe care jucau reflexiile roșiatice ale flăcărilor. Am întins-o pe canapea continuând să-i mângâi fața. Așa cum spuneam, mi-era frică să nu dispară acel zâmbet încrezător cu care mă privea. Eram convins că echilibrul dintre încredere și frică era foarte fragil în mintea ei. Într-un gest reflex, ridică și ea mâna și începu să-mi mângâie părul. Pentru o clipă, când brațul ei mi-a trecut prin fața ochilor, am observat crucea de pe mâna ei. I-am luat brațul. O urmă adâncă obținută prin ardere desena crucea, simbol al iertării și a milei. M-am aplecat și am acoperit însemnul dureros al credinței cu zeci de sărutări, apoi i-am cuprins trupul tremurând șoptindu-i vorbe ușoare de alinare.
- Nu-ți fie teamă! O să te apăr cu viața mea.
Așadar, toate aceste lucruri sunt aici de sute de ani. Își roti din nou privirea în jur. Ceea ce până atunci nu îi atrase în mod deosebit atenția, mobilierul, pereții camerei, vatra și ușa care dădea în Olt, toate păreau acum însuflețite și îl îndemnau să le privească cu mai multă atenție. Abia acum observă că de fapt acea cameră nu era construită, ci mai degrabă încropită de om într-o peșteră ascunsă de vegetație undeva pe malul Oltului. Reveni la cele două foi.
Mi-au trebuit patru luni să pot înțelege tot ce vorbeau sătenii și alte patru luni să pot vorbi aproape ca ei. Puteam trece prin sat fără ca lumea să ne urmărească prea mult cu privirea, dar nu reușeam să înțeleg de ce Iulia nu voia să mergem la biserică. Îmi dădeam seama că doar acolo puteam fi privit de întreg satul ca soțul ei, dar ori de câte ori încercam să o conving, Iulia refuza cu îndârjire.
— Nu suntem bineveniți. Eu sunt blestemată.
— Dar a trecut un an și nu ai mai avut crize.
— Înseamnă că Iuda pândește.
— Boala ta nu are nicio legătură cu Dumnezeu. Privește crucea de pe mâna ta. Nu ți-a folosit la nimic, doar iubirea pe care ți-o port te-a ajutat.
— M-am născut blestemată.
Iulia îi lăsase extrase din caiet. Cum de știa că într-o zi va ajunge aici? Se simțea manipulat. Dar nu avea timp pentru a se lăsa atras în prea multe speculații. Mai important era conținutul acestui caiet, chiar și doar atât cât îi lăsase, calculat sau nu, Iulia, sub formă de extrase. Se pregăti să revină în spital. Ieși pe ușa de lemn pentru a mai privi odată în jurul adăpostului. Era imposibil să faci înconjurul adăpostului fără să riști să fii luat de apele Oltului. Se întoarse, aprinse o lumânare, luă și o cutie cu chibrituri și se îndreptă spre gaura ce dădea în tunel. De această dată parcurse drumul cu multă atenție încercând să observe fiecare detaliu al tunelului. La un moment dat găsi într-o scobitură o lampă cu petrol și chibrituri. Mai făcu doi pași și desluși o urmă de lumină. Așadar de aici va trebui să meargă prin întuneric pentru a nu fi descoperit adăpostul. Stinse lumânarea, o băgă în buzunar și își continuă drumul pipăind pereții. Ajuns la turn, se scutură de firele de păianjen care i se lipiseră de haine și în păr, apoi se îndreptă spre camera lui. Aprinse lumina. Pe masă era o hârtie pe care nu el o pusese acolo. O luă. Același scris, scrisul Iuliei. Începu să iscodească camera cu privirea. O emoție puternică îl cuprinsese. Așadar Iulia nu a plecat. Este încă aici. Ar fi vrut să o găsească imediat. Și mai ales simțea cât de mult dorea să o iubească din nou. Dar camera era goală. Doar o filă de hârtie și un miros ușor de iasomie. Un parfum pe care și-l amintea foarte bine. Îl simțise ori de câte ori intrase în salonul-debara. O altă îndoială începu să-l macine. Dacă totuși Iulia era plecată și paginile i-au fost puse de către pacienta lui? Își reaminti acea voce și lumina care îl conduse în adăpostul de pe malul Oltului. Să fi fost Iulia sau pacienta? Și unde a dispărut? Sigur până ce el a aprins lumânările, femeia ar fi putut să se strecoare înapoi prin tunel. Sau poate mai există și o altă ieșire ascunsă de ochii lui. La urma urmei, orice ascunzătoare are și ieșiri secrete. Luă foaia de pe masă. Era aproape convins că cel puțin odată cele două Iulii se substituiseră una alteia.
Am stat câteva zile ascuns în adăpostul de pe valea Oltului. Încă nu știam care este relația dintre Iulia și bărbat. Vorbeau scurt, iar bărbatul evita să o privească în ochi. De câteva ori au plecat împreună. Prin vorbe și semne am înțeles că oastea mea era încă pe câmpul de bătaie. O singură dată m-au dus până aproape și am putut vedea mormintele oștenilor căzuți. În albul soarelui turnul pe care îl cuceriseră devenise roșu. Dacă te uitai cu atenție puteai vedea cum vulturii se aruncau cu sălbăticie spre bucățile de carne ce atârnau între pietre. De câteva ori mă îndemnară să plec la ai mei, dar tabloul sângeros pe care mintea mea refuza să-l mai înțeleagă mă țintuia locului. Sau poate era zâmbetul Iuliei. Nici ei nu mai aveau aceeași convingere în gesturi. De câte ori se însera, bărbatul ne părăsea, iar dimineața, Iulia îi căuta privirea implorând parcă iertare. Mult mai târziu am aflat. Acel bărbat care mi-a salvat viața era soțul Iuliei. De câte ori se însera, bărbatul ne părăsea, iar dimineața, Iulia îi căuta privirea implorând parcă iertare. Mult mai târziu am aflat. Acel bărbat care mi-a salvat viața era soțul Iuliei. Când am început să înțeleg românește, mi-a spus cât de mult a iubit-o, dar el nu a reușit niciodată să-i smulgă de pe chip acea grimasă groaznică pe care doar mângâierea mea a transformat-o într-un zâmbet diafan. Atunci a hotărât să-și lase nevasta în brațele mele. De atunci zâmbetul ei era mereu fermecător. Am înțeles puterea iubirii și a iertării. O iubesc pe Iulia cu tăria care poate vindeca, iar bărbatul acesta o iubește mult mai mult decât aș putea eu să o iubesc. Dar ei știu să ierte așa cum nu am văzut pe cineva în tot neamul meu de austrieci.
A stins lumina și a început să caute un sens acestor pagini presărate în viața sa. Încă nu își găsise locul în vâltoarea acelor evenimente dar simțea că viața lui de mâine nu va mai fi la fel ca cea de ieri. Și mai simțea că sufletul lui a găsit un reper în sufletul acelui austriac. Doar că nu mai avea certitudinea că el era cel care controla jocul și mai ales nu putea să realizeze dacă cele două Iulii nu-și fabricaseră roluri substituindu-se una alteia. Își aduse aminte de finalul scrisorii lăsate de asistentă:
Nu tot ceea ce vezi este adevărat!
Nu tot ceea ce atingi este ceea ce pare!
Investim tot ceea ce avem in fatada si uitam ca temelia e cea mai imortanta la o constructie
Dulce Septembrie
Ceea ce sunt in suflet sângele-mi,
niciodată nu va putea lega.
Ceea ce vreau sa fiu trupul niciodată
nu-mi va putea nega!
Totusi umbrele aruncate asupra sinelui
meu nu le pot alunga,
Sunt umbre ce vin din sânge încercând
a ma constrânge.
Nu îmi amintesc cum a început totul,
știu doar clipa prezenta.
A fost un vin lung si l-am uitat deja,
nu am fost atenta!
M-am trezit intr-un labirint
încercând sa fiu orienta.
Pare a fi o capcana a sufletului
unde nu ma simt iubita.
Sangele îmi este străin si sufletul incolor.
Oooo dulce Septembrie,cât îmi e de dor!
Sa îmi fi alături la tristete
sa ma înveți pe viitor,
Ca nimic pe lumea asta
nu este întâmplator.
Învață-ma ce trebuie sa știu si
da-mi lecțiile vieții,
Sunt curajoasa,ma voi lasa prada tristetii!
Alaturi de tine am cunoscut
valoarea frumuseții.
De fiecare data când am căzut,
m-ai ridicat mai sus ca toții.
O camera cu patru pereți goi si
o usa fără de viitor.
Un geam bine zidit care nu-mi
arătată promițător.
Sa fie oare coșmarul vieții mele sau
ceva ce-mi e de ajutor?
Sufletul îmi plânge si nimeni
nu îmi e martor.
Patru femei cu semne distincte
si un lacăt ce ma minte.
Ceea ce ne leagă pe noi sigur
nu ne face sfinte.
Diferenta dintre noi va răscolii
si morminte!
Arbore genealogic ce nu poate
fi descris in cuvinte.
Sunt o visătoare,ceva rafinat,
tăcerea.
Caut sa fiu singura sa îmi
cunosc plăcerea.
Gandul îmi zboară,vreau sa
înțeleg mareea!
Intr-un astfel de loc sufletul
îmi va cunoaște pieirea
Ce-mi oferi tu mie viata de ma
lași așa in ceata?
Cat de adânc vrei sa ma porți in
al meu suflet condamnata?
Unde vrei tu sa ma duci,
sa ridic o fortăreața?
Sa ma apar de cei dragi si sa
nu-i mai văd la fata?
Cat de dulce e durerea când îmi
areti tu si puterea!
Da-mi valoare la suspin si voi
rupe si tăcerea.
Cuvintele-mi pot fi mai dulci poate
chiar ca si mierea,
Dar nu vor fi aici ca sa le simtă adierea.
Eu iubesc pana ma doare si voi
fi aceeași oare?
Alta zi alta poveste,dimineața,pe răcoare.
Asteptam cu toții noul răsărit de soare,
Dar știm ca intr-un final
orice floare moare.
Vino din nou Septembrie si
lasă-ma sa plâng!
Dintr-un vis parca uitat lacrimile
sa le strâng.
Lectii de viata si moarte,cine sunt
ca sa le alung?
Am nevoie de cunoștința ca sa pot sa înving.
Nimic nu-i mai bătut in cuie decât
propriul meu destin,
Gândind spre viitor numai cu
dragoste si suspin.
Caut rodul timpului si cu el
vreau sa ma alin.
Va trece orice dilema despre
grupul meu sangvin.
Având in vedere ca poezia"Dulce Septembrie" am scris-o după o pauza lunga si ca m-am folosit de ajutor in găsirea rimelor,o voi lasă in categoria proza. Am făcut mai mult un exercitiu cu aceasta poezie,a fost doar de încălzire pana mi-am dat seama ca nu am nevoie de ajutor in găsirea rimelor. Restul poeziiilor mele sunt autentice ,scrise de mâna si au fost scrise aproximativ acum un an.M am decis sa le public si sa continui sa scriu. Cu toată sinceritatea. Vanessa
S-au întors rândunelele !
Cea mai mare parte a vieții o petrecem la muncă :fie în spitale ,în școli
în fabrici și uzine ,pentrcă toți muncim ,din asta trăim.Cât timp ne rămâne
să-l petrecem în natură? Doar cei ce trăiesc în ea .Ceilalții în concedii ,în
zile libere .Așa mi s-a întâmplat și mie .Abia când am ieșit la pensie m-am
împrietenit cu natura și am văzut cât de frumoasă și minunată poate fi .
Am o căsuță la țară unde fug de câte ori am timp .E mult de lucru ,
dar și bucuriile sunt pe măsură .După ce termin treaba ,vorba vine ,treaba
nu se termină niciodată , dar iau un respiro să văd ce mai am de făcut .Așa
mi s-a întâmplat și în dimineața asta .Puțin obosit după șutul de dimineață
mi-am făcut o cafea mare și am ieșit pe balansoarul de pe terasă îmbrăcat
în flori și verdeață și admir ce văd :natura în toată splendoarea ei .Nici nu știu
încotro să-mi arunc ochii .La capătul grădinii mă așteaptă o barcă pregătită să
ies pe lacul plin de nuferi ,împrejmuit de stuf și papură,în care soarele se oglindește
păsările se gospodăresc în felul lor și broscuțele dau concerte răsunătoare .
Rămâi fermecat și uiți de tine .De aici de pe terasă ,dacă mă uit dreapta ,văd
rânduri de vie, tocmai înflorită ,ce se leagănă în vânt .Tot în vale am însămânțat
tot ce-mi trebuie .Au început să răsară ,dornice de viață .În partea stângă e livada
care arată de nota zece .Pomii tualetați ,cu trunchiurle albe ,văruite ,solul răscolit ,
roiuri de albine colindă florile încărcate cu polen .Unde să te uiți ?Cum să nu te bucuri
când vezi în jur atâta viață?
Totuși se întâmplă ceva ciudat .Un cârd mic de rândunele s-au oprit pe ramurile
smochinilor de lângă mine și-mi vorbesc pe limba lor .Minunea e că rândunelele nu
au mai venit pe aici ,să tot fie cam cinci ani .Le-am simțit lipsa .Cuiburile lor sunt
întregi .De mi-ar putea spune ce s-a întâmplat ?O pereche s-a așezat pe masa mea
ciripind .Cred că ele mă cunosc ,sunt stăpânele cuibului .Au plecat urmărite de mine ,
după ce au inspectat tot Am rămas amărât ,gâdindu-mă ce nu le-a plăcut .
Dar nu după mult timp s-au întors ,au dat câteva rotocoale deasupra mea și s-au
apucat să reparații la cuib ,poate să-și schimbe mobila ...Întâmplarea m-a bucurat
tare mult .Acum am cu cine vorbi...Poate le voi invita la cafea...
Piatra albastra
Piatra albastra in cer cazut
Te-ai inorat pe dedesupt
Si ai maturat in anii grei
Frunze, oameni, zei.
Ai rasfatat in oglindire
Senzatii dintr-o privire
Catre launtrul redescifrat
Piatra cu praf cald
Picturi insangerate-n nori
Impletituri de ploi si flori
Rupturi de spirit, dedublari
O ruga catre mari si tari
Din piatra albastra s-a nascut
Fara concret, stele si lut
Crezand ca poate s-a pierdut
De piatra calda de mormant
Ce a maturat in anii grei
Frunze, oameni, zei.
Melanconie!
Mă apucă uneori o stare apăsătoare
Poate fi numită melanconie?
Sigur ați auzit de ea ,poate ați trăit-o !
E un fel de dor ,de toate și de tot ...
Poate trecutul ne cheamă ?
Nu ne-a spus tot ce trebuia să știm ?
Sau ,a uitat având alte urgențe ?
Mi-e dor să mă plimb prin roua dimineții ,
Cu picioarele goale ,să aduc apă cu ulciorul
De la izvorul din dealul mic ,
Să mă opresc la umbra bătrânului nuc ,
Să ascult în liniștea înserării jalea unui cuc .
Iar când mă apucă un dor înflăcărat ,
Să plâng că nu știu pe ce drum să apuc...
Mi-e dor și știu că mulți mă înțeleg ,
Vine o vreme când ne întrebăm :
Ne-am achitat de datoria pe care o avem?
Am fost buni am fost răi ?
Ce bagaje luăm cu noi ?
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 14. Adăpostul din peșteră
14. Adăpostul din peșteră
În timp ce aproape toată suflarea spitalului aștepta să guste acea plecare venită atât de neașteptat, doctorul Gabriel se furișase în spatele turnului roșu. Tot ce simțise în preajma pietrelor vechi și reci părea de domeniul trecutului. Acea memorie a zidului care îi pătrunsese prin palme, pierzându-se atât de profund în venele sale însetate, dispăruse complet. Părea că în jurul turnului se instaurase o stare de amorțeală generată de căldura unei primăveri timpurii. Roșul părea mai șters iar atingerea pietrelor transmitea doar asprimea înscrisă de vreme. Degetele căutau cu înfrigurare dârele brăzdate în zid de-a lungul sutelor de ani cu speranța unei regăsiri. Își simțea trupul încorsetat în această lume în care răul îi pătrundea în ființă odată cu aerul respirat. Iar sufletul lui nu era destul de puternic pentru a-și autogenera curățenia. Dacă am putea întoarce din trupul original sufletul original? Era filonul pe care îl căuta cu înfrigurare, o cale invizibilă prin care va putea să absoarbă acea curățenie dăruită de Dumnezeu când devenise pentru prima dată trup. Cu toată tinerețea lui, simțea greutatea sutelor de ani care îi apăsau conștiința cu milioane de păcate care refuzau să-și arate fața. Și cum să te poți curăți de murdăria pe care nu o poți vedea? Se întreba mereu dacă prin ceea ce trăia nu se îndepărta ireversibil de țelul existenței sale. A ajuns aici, într-un loc în care omul nu are nici trecut nici viitor, a rezonat cu amintirile acestor pietre și spera să găsească vehiculul care-l va purta spre propriul original undeva ascuns în mintea uneia dintre nebune. Vor fi doar vorbe sau, poate, povești fără noimă, ori blesteme, pentru el nu avea importanță. Orice îi atingea acea latură a existenței pe care și-o însușise odată cu a doua sa naștere era binevenită. Totul era ca în acele trăiri să regăsească urma pașilor așa cum îi arăta calea din oglindă. Atunci când cerul a coborât asupra lui și l-a luat în înalturi, trupul lui s-a dedublat într-un hoit viu fără voință și într-o ființă neștiută care i-a furat toate amintirile. O ființă pe care o iubea și o ura deopotrivă. O iubea atunci când îi arăta urma propriilor pași din propriile amintiri și o ura pentru că de atâtea ori îl lăsa să rătăcească prin întuneric punându-i în față trăiri care să-l abată din drum. Această ființă care nu era decât tot el mai bătrân sau mai tânăr, uneori cu câteva clipe, alteori cu mulți ani, se ascundea în mințile nebunelor iar el era obligat să o descopere pentru a-și regăsi calea. Și acum se regăsea părăsit pe o insulă cuprinsă de mult prea multă liniște. Și multă singurătate. Un hoit viu gata să se descompună în milioane de celule netrebuincioase. În nicio parte a lumii nu întrezărea acea licărire care să-l aducă înapoi. Înapoi unde? Înapoi în lumea hoiturilor vii, bolnave de prea multe păcate, sau înapoi în lumea trupurilor ce-și caută sufletele de origine? S-ar lepăda fără teamă de trup dar nu și de suflet. Din sufletul lui, așa încărcat de greutatea păcatelor tuturor trupurilor purtate de sute de ani, doar din acel suflet va putea țâșni cândva, atunci când mintea nebunelor va fi citită de el, doctorul Gabriel, lumina care îl va călăuzi spre primul născut care l-a purtat. Iar hoitul fără voință și ființa care i-a furat amintirile se vor regăsi pentru a trăi cu adevărat o viață dintr-o singură naștere într-un singur trup, trupul lui. Brațele atârnau inerte, corpul se lăsă moale alunecând pe lespezile încă reci și umede până când mâinile atinseră pământul. Răcoarea ierbii abia renăscute după o iarnă nemiloasă se răspândi prin brațe redându-i vigoarea pe fața palidă. Ochii începură să strălucească și mai ales să arunce spre creier acele impulsuri care generează forme și culoare. În fața turnului era un zid gros acoperit de vegetație uscată și, fără tăgadă, mintea lui reintrată într-un regim de receptare a realității, percepu o lumină ce pâlpâia chemându-l. Doar câteva clipe putu intui o gaură neagră care nu ar fi trebuit să fie sau poate că nici nu exista, chiar la picioarele lui, un gol ce mâncase ca din senin pietrele zidului deschizând o cale. Se ridică în picioare și se avântă hotărât spre zid înfigându-și mâinile adânc în vegetația uscată. Degetele pipăiau piatra umedă cu înfrigurare. Nimic nu părea să fie clintit din loc. Nici măcar o pietricică. Se aplecă din nou iscodind cu ochii după acea licărire de lumină. Nimic. Apoi se concentră asupra sunetelor. Ascultă nemișcat cum picături de apă se prelingeau de pe marginea zidului până întâlneau o tulpină lipită de pietre, apoi coborau șerpuit și sfârșeau cu un clipocit într-o baltă ce luase forma mâinii sale. Încercă să alunge dintre toate sunetele acea plângere nesfârșită a apei și desluși un cântec. Un cântec înfundat ce venea din zid. Și atunci reapăru acea lumină plăpândă care îl chema însoțită de această dată de o voce atât de cunoscută. Era ea, Iulia, vocea Iuliei venind din mijlocul zidului. Închise ochii și păși spre zid cu siguranța unui orb aflat în propria casă. Simți cum crengile încercau să-i frângă avântul dar nu se opri. Aștepta din clipă în clipă ca zidul să-i strivească fruntea dar nimic nu se mai întâmplă. Mergea cu ochii închiși pe urma lăsată de voce. Nu îndrăzni să deschidă ochii. De ce i-ar deschide? Dacă totul nu este decât în închipuirea lui? Dacă totul nu era decât o trăire pe care celălalt eu al său o arunca spre el doar pentru a-i arăta o dată în plus că nu este decât un sclav menit să pășească pe urmele unei alte vieți pierdută atunci, demult, în acea fântână în care se aventurase să salveze un ied? Atunci el și iedul deveniseră o singură ființă pregătiți deopotrivă să trăiască sau să moară. Și au murit și s-au ridicat la ceruri sau poate cerul a căzut peste ei și iar s-au născut cu iubirea atâtor amintiri pierdute în apa rece de primăvară a unei fântâni blestemate. Un ied și un copil renăscuți să-și caute viața o viață întreagă. Într-un târziu deschise ochii dar realiză că de fapt nu poate să-i deschidă. Încercă din nou. Tot fără rezultat. O noapte profundă îi înconjura trupul și mintea. Duse mâinile la ochi și pipăi sprâncenele. Le atinse ușor și răsuflă ușurat. Sprâncenele lui se mișcau în sus și în jos. Deci reușise. Putea deschide ochii, mâinile lui erau capabile să simtă trupul, doar că întunericul îl înghițise fără nicio cale de scăpare. Și acum picioarele. Oare picioarele pot regăsi în această stare de negare a însăși existenței senzația de mers? Lăsă mâinile să se întindă spre pământ și le lipi de pulpe. Se mișcau. Picioarele lui se mișcau deși el, mintea lui, le credea înțepenite în acest vid de real. Și cu toate acestea simțea că trupul lui atârna, fără să înțeleagă în ce anume. Grație acelei lumini aprinsă în adâncul minții, trupul urma cântecul pe care nu-l înțelegea dar care-i dădea un sentiment de liniște doar pentru că era glasul ei. O stare nedefinită pe care o accepta fără să o înţeleagă și căreia nu i se putea opune. Mâinile sprijineau picioarele. Și mâinile îi spuneau că picioarele lui merg, dar el, ființa lui, nu făcea decât să atârne într-o senzație de moliciune. Apoi totul dispăru. Mai întâi l-au părăsit picioarele, apoi mâinile, ochii și, la urmă, mintea. Se trezi brusc sub un zgomot puternic pe care îl percepea deasupra capului. Era sigur că este un zgomot pe care îl mai auzise cândva. Pe măsură ce simțurile reintrau în matca lor normală recunoscu curgerea puternică a unui curent de apă. Nu departe de el se întrezărea o lumină palidă, la capătul unui tunel care începea să urce chiar de aici, din fața lui. Pe măsură ce se apropia simțea o răcoare umedă iar zgomotul curgerii apei se depărta. Pătrunse într-o sală largă pe care o recunoscu imediat. Erau acolo toate lucrurile exact așa cum le văzuse atunci când cineva l-a smuls din ghearele morții în seara în care trupul lui, lipit de zidurile turnului, aproape înghețase. Doar că atunci mintea lui era aproape adormită de efectele frigului și în încăpere se găsea acea femeie al cărui chip se ascundea sub o glugă. Acum era singur, sau așa credea. Se apropie de candelabru și, fără prea multe căutări, găsi ceea ce căuta. Câteva cutii de chibrituri și lumânări. Le aprinse și le așeză pe rând în candelabru. Camera își dezvălui forma și putu distinge din nou mobilierul pe care și-l amintea. Pe o masă joasă găsi câteva hârtii parcă anume lăsate să fie găsite. Era acelaşi scris ca cel din caietul lăsat de Iulia. Așadar, Iulia cunoștea acest loc și era aproape convins că atunci, pe jilțul în care tocmai se așezase, femeia ascunsă de pelerină a fost chiar asistenta. Începu să citească. Erau două pagini doar cu câteva rânduri.
Departe de orice teamă de a fi descoperiți, femeia mă îndemnă să mă culc pe divan. Bărbatul plecase lăsându-ne singuri. Probabil va ieși pe câmpul de luptă pentru a tâlhări cadavrele. Nici măcar nu eram supărat. Dimpotrivă eram chiar fericit că pot să-i privesc fără reținere ochii de un albastru clar pe care jucau reflexiile roșiatice ale flăcărilor. Am întins-o pe canapea continuând să-i mângâi fața. Așa cum spuneam, mi-era frică să nu dispară acel zâmbet încrezător cu care mă privea. Eram convins că echilibrul dintre încredere și frică era foarte fragil în mintea ei. Într-un gest reflex, ridică și ea mâna și începu să-mi mângâie părul. Pentru o clipă, când brațul ei mi-a trecut prin fața ochilor, am observat crucea de pe mâna ei. I-am luat brațul. O urmă adâncă obținută prin ardere desena crucea, simbol al iertării și a milei. M-am aplecat și am acoperit însemnul dureros al credinței cu zeci de sărutări, apoi i-am cuprins trupul tremurând șoptindu-i vorbe ușoare de alinare.
- Nu-ți fie teamă! O să te apăr cu viața mea.
Așadar, toate aceste lucruri sunt aici de sute de ani. Își roti din nou privirea în jur. Ceea ce până atunci nu îi atrase în mod deosebit atenția, mobilierul, pereții camerei, vatra și ușa care dădea în Olt, toate păreau acum însuflețite și îl îndemnau să le privească cu mai multă atenție. Abia acum observă că de fapt acea cameră nu era construită, ci mai degrabă încropită de om într-o peșteră ascunsă de vegetație undeva pe malul Oltului. Reveni la cele două foi.
Mi-au trebuit patru luni să pot înțelege tot ce vorbeau sătenii și alte patru luni să pot vorbi aproape ca ei. Puteam trece prin sat fără ca lumea să ne urmărească prea mult cu privirea, dar nu reușeam să înțeleg de ce Iulia nu voia să mergem la biserică. Îmi dădeam seama că doar acolo puteam fi privit de întreg satul ca soțul ei, dar ori de câte ori încercam să o conving, Iulia refuza cu îndârjire.
— Nu suntem bineveniți. Eu sunt blestemată.
— Dar a trecut un an și nu ai mai avut crize.
— Înseamnă că Iuda pândește.
— Boala ta nu are nicio legătură cu Dumnezeu. Privește crucea de pe mâna ta. Nu ți-a folosit la nimic, doar iubirea pe care ți-o port te-a ajutat.
— M-am născut blestemată.
Iulia îi lăsase extrase din caiet. Cum de știa că într-o zi va ajunge aici? Se simțea manipulat. Dar nu avea timp pentru a se lăsa atras în prea multe speculații. Mai important era conținutul acestui caiet, chiar și doar atât cât îi lăsase, calculat sau nu, Iulia, sub formă de extrase. Se pregăti să revină în spital. Ieși pe ușa de lemn pentru a mai privi odată în jurul adăpostului. Era imposibil să faci înconjurul adăpostului fără să riști să fii luat de apele Oltului. Se întoarse, aprinse o lumânare, luă și o cutie cu chibrituri și se îndreptă spre gaura ce dădea în tunel. De această dată parcurse drumul cu multă atenție încercând să observe fiecare detaliu al tunelului. La un moment dat găsi într-o scobitură o lampă cu petrol și chibrituri. Mai făcu doi pași și desluși o urmă de lumină. Așadar de aici va trebui să meargă prin întuneric pentru a nu fi descoperit adăpostul. Stinse lumânarea, o băgă în buzunar și își continuă drumul pipăind pereții. Ajuns la turn, se scutură de firele de păianjen care i se lipiseră de haine și în păr, apoi se îndreptă spre camera lui. Aprinse lumina. Pe masă era o hârtie pe care nu el o pusese acolo. O luă. Același scris, scrisul Iuliei. Începu să iscodească camera cu privirea. O emoție puternică îl cuprinsese. Așadar Iulia nu a plecat. Este încă aici. Ar fi vrut să o găsească imediat. Și mai ales simțea cât de mult dorea să o iubească din nou. Dar camera era goală. Doar o filă de hârtie și un miros ușor de iasomie. Un parfum pe care și-l amintea foarte bine. Îl simțise ori de câte ori intrase în salonul-debara. O altă îndoială începu să-l macine. Dacă totuși Iulia era plecată și paginile i-au fost puse de către pacienta lui? Își reaminti acea voce și lumina care îl conduse în adăpostul de pe malul Oltului. Să fi fost Iulia sau pacienta? Și unde a dispărut? Sigur până ce el a aprins lumânările, femeia ar fi putut să se strecoare înapoi prin tunel. Sau poate mai există și o altă ieșire ascunsă de ochii lui. La urma urmei, orice ascunzătoare are și ieșiri secrete. Luă foaia de pe masă. Era aproape convins că cel puțin odată cele două Iulii se substituiseră una alteia.
Am stat câteva zile ascuns în adăpostul de pe valea Oltului. Încă nu știam care este relația dintre Iulia și bărbat. Vorbeau scurt, iar bărbatul evita să o privească în ochi. De câteva ori au plecat împreună. Prin vorbe și semne am înțeles că oastea mea era încă pe câmpul de bătaie. O singură dată m-au dus până aproape și am putut vedea mormintele oștenilor căzuți. În albul soarelui turnul pe care îl cuceriseră devenise roșu. Dacă te uitai cu atenție puteai vedea cum vulturii se aruncau cu sălbăticie spre bucățile de carne ce atârnau între pietre. De câteva ori mă îndemnară să plec la ai mei, dar tabloul sângeros pe care mintea mea refuza să-l mai înțeleagă mă țintuia locului. Sau poate era zâmbetul Iuliei. Nici ei nu mai aveau aceeași convingere în gesturi. De câte ori se însera, bărbatul ne părăsea, iar dimineața, Iulia îi căuta privirea implorând parcă iertare. Mult mai târziu am aflat. Acel bărbat care mi-a salvat viața era soțul Iuliei. De câte ori se însera, bărbatul ne părăsea, iar dimineața, Iulia îi căuta privirea implorând parcă iertare. Mult mai târziu am aflat. Acel bărbat care mi-a salvat viața era soțul Iuliei. Când am început să înțeleg românește, mi-a spus cât de mult a iubit-o, dar el nu a reușit niciodată să-i smulgă de pe chip acea grimasă groaznică pe care doar mângâierea mea a transformat-o într-un zâmbet diafan. Atunci a hotărât să-și lase nevasta în brațele mele. De atunci zâmbetul ei era mereu fermecător. Am înțeles puterea iubirii și a iertării. O iubesc pe Iulia cu tăria care poate vindeca, iar bărbatul acesta o iubește mult mai mult decât aș putea eu să o iubesc. Dar ei știu să ierte așa cum nu am văzut pe cineva în tot neamul meu de austrieci.
A stins lumina și a început să caute un sens acestor pagini presărate în viața sa. Încă nu își găsise locul în vâltoarea acelor evenimente dar simțea că viața lui de mâine nu va mai fi la fel ca cea de ieri. Și mai simțea că sufletul lui a găsit un reper în sufletul acelui austriac. Doar că nu mai avea certitudinea că el era cel care controla jocul și mai ales nu putea să realizeze dacă cele două Iulii nu-și fabricaseră roluri substituindu-se una alteia. Își aduse aminte de finalul scrisorii lăsate de asistentă:
Nu tot ceea ce vezi este adevărat!
Nu tot ceea ce atingi este ceea ce pare!
Investim tot ceea ce avem in fatada si uitam ca temelia e cea mai imortanta la o constructie
Dulce Septembrie
Ceea ce sunt in suflet sângele-mi,
niciodată nu va putea lega.
Ceea ce vreau sa fiu trupul niciodată
nu-mi va putea nega!
Totusi umbrele aruncate asupra sinelui
meu nu le pot alunga,
Sunt umbre ce vin din sânge încercând
a ma constrânge.
Nu îmi amintesc cum a început totul,
știu doar clipa prezenta.
A fost un vin lung si l-am uitat deja,
nu am fost atenta!
M-am trezit intr-un labirint
încercând sa fiu orienta.
Pare a fi o capcana a sufletului
unde nu ma simt iubita.
Sangele îmi este străin si sufletul incolor.
Oooo dulce Septembrie,cât îmi e de dor!
Sa îmi fi alături la tristete
sa ma înveți pe viitor,
Ca nimic pe lumea asta
nu este întâmplator.
Învață-ma ce trebuie sa știu si
da-mi lecțiile vieții,
Sunt curajoasa,ma voi lasa prada tristetii!
Alaturi de tine am cunoscut
valoarea frumuseții.
De fiecare data când am căzut,
m-ai ridicat mai sus ca toții.
O camera cu patru pereți goi si
o usa fără de viitor.
Un geam bine zidit care nu-mi
arătată promițător.
Sa fie oare coșmarul vieții mele sau
ceva ce-mi e de ajutor?
Sufletul îmi plânge si nimeni
nu îmi e martor.
Patru femei cu semne distincte
si un lacăt ce ma minte.
Ceea ce ne leagă pe noi sigur
nu ne face sfinte.
Diferenta dintre noi va răscolii
si morminte!
Arbore genealogic ce nu poate
fi descris in cuvinte.
Sunt o visătoare,ceva rafinat,
tăcerea.
Caut sa fiu singura sa îmi
cunosc plăcerea.
Gandul îmi zboară,vreau sa
înțeleg mareea!
Intr-un astfel de loc sufletul
îmi va cunoaște pieirea
Ce-mi oferi tu mie viata de ma
lași așa in ceata?
Cat de adânc vrei sa ma porți in
al meu suflet condamnata?
Unde vrei tu sa ma duci,
sa ridic o fortăreața?
Sa ma apar de cei dragi si sa
nu-i mai văd la fata?
Cat de dulce e durerea când îmi
areti tu si puterea!
Da-mi valoare la suspin si voi
rupe si tăcerea.
Cuvintele-mi pot fi mai dulci poate
chiar ca si mierea,
Dar nu vor fi aici ca sa le simtă adierea.
Eu iubesc pana ma doare si voi
fi aceeași oare?
Alta zi alta poveste,dimineața,pe răcoare.
Asteptam cu toții noul răsărit de soare,
Dar știm ca intr-un final
orice floare moare.
Vino din nou Septembrie si
lasă-ma sa plâng!
Dintr-un vis parca uitat lacrimile
sa le strâng.
Lectii de viata si moarte,cine sunt
ca sa le alung?
Am nevoie de cunoștința ca sa pot sa înving.
Nimic nu-i mai bătut in cuie decât
propriul meu destin,
Gândind spre viitor numai cu
dragoste si suspin.
Caut rodul timpului si cu el
vreau sa ma alin.
Va trece orice dilema despre
grupul meu sangvin.
Având in vedere ca poezia"Dulce Septembrie" am scris-o după o pauza lunga si ca m-am folosit de ajutor in găsirea rimelor,o voi lasă in categoria proza. Am făcut mai mult un exercitiu cu aceasta poezie,a fost doar de încălzire pana mi-am dat seama ca nu am nevoie de ajutor in găsirea rimelor. Restul poeziiilor mele sunt autentice ,scrise de mâna si au fost scrise aproximativ acum un an.M am decis sa le public si sa continui sa scriu. Cu toată sinceritatea. Vanessa
S-au întors rândunelele !
Cea mai mare parte a vieții o petrecem la muncă :fie în spitale ,în școli
în fabrici și uzine ,pentrcă toți muncim ,din asta trăim.Cât timp ne rămâne
să-l petrecem în natură? Doar cei ce trăiesc în ea .Ceilalții în concedii ,în
zile libere .Așa mi s-a întâmplat și mie .Abia când am ieșit la pensie m-am
împrietenit cu natura și am văzut cât de frumoasă și minunată poate fi .
Am o căsuță la țară unde fug de câte ori am timp .E mult de lucru ,
dar și bucuriile sunt pe măsură .După ce termin treaba ,vorba vine ,treaba
nu se termină niciodată , dar iau un respiro să văd ce mai am de făcut .Așa
mi s-a întâmplat și în dimineața asta .Puțin obosit după șutul de dimineață
mi-am făcut o cafea mare și am ieșit pe balansoarul de pe terasă îmbrăcat
în flori și verdeață și admir ce văd :natura în toată splendoarea ei .Nici nu știu
încotro să-mi arunc ochii .La capătul grădinii mă așteaptă o barcă pregătită să
ies pe lacul plin de nuferi ,împrejmuit de stuf și papură,în care soarele se oglindește
păsările se gospodăresc în felul lor și broscuțele dau concerte răsunătoare .
Rămâi fermecat și uiți de tine .De aici de pe terasă ,dacă mă uit dreapta ,văd
rânduri de vie, tocmai înflorită ,ce se leagănă în vânt .Tot în vale am însămânțat
tot ce-mi trebuie .Au început să răsară ,dornice de viață .În partea stângă e livada
care arată de nota zece .Pomii tualetați ,cu trunchiurle albe ,văruite ,solul răscolit ,
roiuri de albine colindă florile încărcate cu polen .Unde să te uiți ?Cum să nu te bucuri
când vezi în jur atâta viață?
Totuși se întâmplă ceva ciudat .Un cârd mic de rândunele s-au oprit pe ramurile
smochinilor de lângă mine și-mi vorbesc pe limba lor .Minunea e că rândunelele nu
au mai venit pe aici ,să tot fie cam cinci ani .Le-am simțit lipsa .Cuiburile lor sunt
întregi .De mi-ar putea spune ce s-a întâmplat ?O pereche s-a așezat pe masa mea
ciripind .Cred că ele mă cunosc ,sunt stăpânele cuibului .Au plecat urmărite de mine ,
după ce au inspectat tot Am rămas amărât ,gâdindu-mă ce nu le-a plăcut .
Dar nu după mult timp s-au întors ,au dat câteva rotocoale deasupra mea și s-au
apucat să reparații la cuib ,poate să-și schimbe mobila ...Întâmplarea m-a bucurat
tare mult .Acum am cu cine vorbi...Poate le voi invita la cafea...
Piatra albastra
Piatra albastra in cer cazut
Te-ai inorat pe dedesupt
Si ai maturat in anii grei
Frunze, oameni, zei.
Ai rasfatat in oglindire
Senzatii dintr-o privire
Catre launtrul redescifrat
Piatra cu praf cald
Picturi insangerate-n nori
Impletituri de ploi si flori
Rupturi de spirit, dedublari
O ruga catre mari si tari
Din piatra albastra s-a nascut
Fara concret, stele si lut
Crezand ca poate s-a pierdut
De piatra calda de mormant
Ce a maturat in anii grei
Frunze, oameni, zei.
Alte poezii ale autorului
Tu și eu
Văd cum privești amorul meu
Ce simți la mine știi doar tu.
Tot ce știu e tu și eu?
Doar ca tu ai un alt atu.
Cu sărutul tău frumos,
Cu părul plin de soare,
Alături de gândul tău fricos
Să-mi devii conducătoare.
Ce vrei să-mi fii, nebună?
Plină de-a sufletului ticăloasă!
Am fantezii cu tine sub lună,
Și te văd prin suflet frumoasă.
Îți bag mâinile în păr,
Te trag și în spate te car
Mă uit peste al meu umăr
Și îmi alungi orice amar.
Plouat și îndrăgostit
Mă aflu la fereastra casei tale
Sunt leoarcă plouat
Mi-a intrat apa chiar și în cizme
Și o mare nostalgie m-a luat
De necrezut, de neuitat…
Vino frumoaso cu ale tale miresme
și-mi adu viața înapoi
Ne vom simți ca în vechile basme
ca în vechile basme pline de vulpoi
vicleni și șireți de soi.
Așa-mi trudește imaginația
În fiecare zi, în fiecare noapte
Aici are loc emanația
De a nu-mi vedea de-a mea cale
De a nu te lăsa să scapi printre ale mele picioare.
Te-ai mai gândit…vrei să mă vezi un pic?
Încă sunt afară,te aștept să vii
Vrei să-ți dau un sărut mic?
Și chiar de asta n-ai să vrei
De mână îți dau voie să mă ții.
Și mâine e o zi,pe curând,iubito!
Aștept să mă accepți data viitoare când vin
Sper ca vei rămâne plăcut-surprinsă,
Îți las în dar o mică scrisoare, un crin
Și stiloul meu cu peniță de aur.
În siguranța iubirii tale
Mă faci să mă simt în siguranță
Prin felul în care mă privești
Prin felul în care ai grijă de mine.
Te-aș iubi o viață-ntreagă
Căci să mai încep noi începuturi n-am să mai vreau
Aleg să duc începutul nostru până la final.
Și chiar dacă ani vor trece
Tot ca pe iubitul meu răsărit din stele te voi vedea
Am să-ți cânt cu glas din ceruri.
Chiar dacă mă voi trezi dimineața în cămașa ta
Tot cu aceeași pasiune te voi iubi
Îți promit că și îngerii ne vor sfinți.
Aș vrea să mai stau un minut înainte să plec,
Fiindcă mi se face dor de tine după secunda despărțirii.
Ne vedem vineri la Răscruce?
Ne vedem pe la Amiază dacă mama ta spune că e bine?
Oricum nu plec, iubesc să mă amuz când îți spun că aș pleca,
Iubesc să știu că pentru-o-eternitate voi rămâne,
Nu vei scăpa de prezența mea nici măcar un pic.
Așa cum amprentele tale s-au imprimat pe a mea piele,
Așa cum parfumul tău s-a transferat pe perna mea,
Așa m-am strecurat eu în toată esența ta.
Să nu fii dezamăgit că m-am imprimat înăuntrul tău
Căci și tu la rândul tău te-ai imprimat înăuntrul meu
Devenind un singur trup și-un singur suflet.
Gânduri
"gânduri"...un cuvânt des întâlnit .
N-are niciun sens,
nu știu de unde e provenit ,
dar m-a schimbat intens.
Oare chiar gândesc?
Oare...oare chiar așa am fost creat?
Dacă a mea minte vede ce privesc
și simte cum am fost vegheat.
Poate-s doar gânduri
sau poate nu-s nici atât.
Toate se așează în rânduri,
încât mă fac să mă simt hotărât.
Stai... stai! Crezi că tot e-așa cum știi?
Nu tot ce zboară se mănâncă.
Nu e ca și cum ai fi ca specialiștii
care pe oameni îi aruncă....
Iubire în van
Ea o fecioară pură.
El un bărbat ce nu simte dragostea sufletului.
Amândoi tâlcuiesc,
El crede ca e doar o aventură,
Ea îl iubește până la cer…
Totul e în zadar.
E în van să iubești.
E în van să dăruieși.
Oh! Ce dezgust, ce gust amar
Îmi lasă pe limba mea iar.
Deși-s obișnuită să scriu despre mine,
Vreau să judec
Doi îndrăgostiți care în final s-au iubit,
Dar iubirea lor s-a sfârșit,
Despărțindu-se destinele.
Ea era o bengaleză, cu pielea brună,
Cu buze roșii,mari și dulci,
Cu un trup pur și frumos,
Cu niște ochi căprui,negri fără cusur.
Avea o frumusețe de nedescris…
El era un scriitor nebun,
Indecis în propriile alegeri.
Gândindu-se cel mai puțin la consecințe,
Gândindu-se mai mult la fanteziile erotice,
În același timp fiind un om bun.
Cei doi se atrag,dar părinții îi resping…
Sufletul lor devenind un simplu pal,
Suferind cumplit,suferind arși de jăraticul
Din focul cel de nestins,
Din focul ce arde de aproape un an.
Răni și amintiri
De ce se numește trecut?
De ce,fiindcă simt că nu mai trece.
Simt că rămâne înfipt în șale
Rămâne mai rău ca la-nceput
Chiar dacă vrei sau nu ai vrut.
De ce trebuie să te descrie
Niște vorbe vechi ca mama?
Vechi,încă din copilărie.
Greșeli făcute de un om necunoscător
De un om care doar se plimba seara.
Urăsc acest trecut netrecător
Dar defapt îl iubesc pentru acele minunate amintiri
Îl simt ca și cum ar fi Yin și Yang
Bine și rău, plin de oștiri.
Uneori mă aleargă în cele mai bune momente.
Neașteptându-mă,
Așteaptă după mine.
Pândește,mă sună,
Mă cheamă la el ca să îmi dea testamente…
Tu și eu
Văd cum privești amorul meu
Ce simți la mine știi doar tu.
Tot ce știu e tu și eu?
Doar ca tu ai un alt atu.
Cu sărutul tău frumos,
Cu părul plin de soare,
Alături de gândul tău fricos
Să-mi devii conducătoare.
Ce vrei să-mi fii, nebună?
Plină de-a sufletului ticăloasă!
Am fantezii cu tine sub lună,
Și te văd prin suflet frumoasă.
Îți bag mâinile în păr,
Te trag și în spate te car
Mă uit peste al meu umăr
Și îmi alungi orice amar.
Plouat și îndrăgostit
Mă aflu la fereastra casei tale
Sunt leoarcă plouat
Mi-a intrat apa chiar și în cizme
Și o mare nostalgie m-a luat
De necrezut, de neuitat…
Vino frumoaso cu ale tale miresme
și-mi adu viața înapoi
Ne vom simți ca în vechile basme
ca în vechile basme pline de vulpoi
vicleni și șireți de soi.
Așa-mi trudește imaginația
În fiecare zi, în fiecare noapte
Aici are loc emanația
De a nu-mi vedea de-a mea cale
De a nu te lăsa să scapi printre ale mele picioare.
Te-ai mai gândit…vrei să mă vezi un pic?
Încă sunt afară,te aștept să vii
Vrei să-ți dau un sărut mic?
Și chiar de asta n-ai să vrei
De mână îți dau voie să mă ții.
Și mâine e o zi,pe curând,iubito!
Aștept să mă accepți data viitoare când vin
Sper ca vei rămâne plăcut-surprinsă,
Îți las în dar o mică scrisoare, un crin
Și stiloul meu cu peniță de aur.
În siguranța iubirii tale
Mă faci să mă simt în siguranță
Prin felul în care mă privești
Prin felul în care ai grijă de mine.
Te-aș iubi o viață-ntreagă
Căci să mai încep noi începuturi n-am să mai vreau
Aleg să duc începutul nostru până la final.
Și chiar dacă ani vor trece
Tot ca pe iubitul meu răsărit din stele te voi vedea
Am să-ți cânt cu glas din ceruri.
Chiar dacă mă voi trezi dimineața în cămașa ta
Tot cu aceeași pasiune te voi iubi
Îți promit că și îngerii ne vor sfinți.
Aș vrea să mai stau un minut înainte să plec,
Fiindcă mi se face dor de tine după secunda despărțirii.
Ne vedem vineri la Răscruce?
Ne vedem pe la Amiază dacă mama ta spune că e bine?
Oricum nu plec, iubesc să mă amuz când îți spun că aș pleca,
Iubesc să știu că pentru-o-eternitate voi rămâne,
Nu vei scăpa de prezența mea nici măcar un pic.
Așa cum amprentele tale s-au imprimat pe a mea piele,
Așa cum parfumul tău s-a transferat pe perna mea,
Așa m-am strecurat eu în toată esența ta.
Să nu fii dezamăgit că m-am imprimat înăuntrul tău
Căci și tu la rândul tău te-ai imprimat înăuntrul meu
Devenind un singur trup și-un singur suflet.
Gânduri
"gânduri"...un cuvânt des întâlnit .
N-are niciun sens,
nu știu de unde e provenit ,
dar m-a schimbat intens.
Oare chiar gândesc?
Oare...oare chiar așa am fost creat?
Dacă a mea minte vede ce privesc
și simte cum am fost vegheat.
Poate-s doar gânduri
sau poate nu-s nici atât.
Toate se așează în rânduri,
încât mă fac să mă simt hotărât.
Stai... stai! Crezi că tot e-așa cum știi?
Nu tot ce zboară se mănâncă.
Nu e ca și cum ai fi ca specialiștii
care pe oameni îi aruncă....
Iubire în van
Ea o fecioară pură.
El un bărbat ce nu simte dragostea sufletului.
Amândoi tâlcuiesc,
El crede ca e doar o aventură,
Ea îl iubește până la cer…
Totul e în zadar.
E în van să iubești.
E în van să dăruieși.
Oh! Ce dezgust, ce gust amar
Îmi lasă pe limba mea iar.
Deși-s obișnuită să scriu despre mine,
Vreau să judec
Doi îndrăgostiți care în final s-au iubit,
Dar iubirea lor s-a sfârșit,
Despărțindu-se destinele.
Ea era o bengaleză, cu pielea brună,
Cu buze roșii,mari și dulci,
Cu un trup pur și frumos,
Cu niște ochi căprui,negri fără cusur.
Avea o frumusețe de nedescris…
El era un scriitor nebun,
Indecis în propriile alegeri.
Gândindu-se cel mai puțin la consecințe,
Gândindu-se mai mult la fanteziile erotice,
În același timp fiind un om bun.
Cei doi se atrag,dar părinții îi resping…
Sufletul lor devenind un simplu pal,
Suferind cumplit,suferind arși de jăraticul
Din focul cel de nestins,
Din focul ce arde de aproape un an.
Răni și amintiri
De ce se numește trecut?
De ce,fiindcă simt că nu mai trece.
Simt că rămâne înfipt în șale
Rămâne mai rău ca la-nceput
Chiar dacă vrei sau nu ai vrut.
De ce trebuie să te descrie
Niște vorbe vechi ca mama?
Vechi,încă din copilărie.
Greșeli făcute de un om necunoscător
De un om care doar se plimba seara.
Urăsc acest trecut netrecător
Dar defapt îl iubesc pentru acele minunate amintiri
Îl simt ca și cum ar fi Yin și Yang
Bine și rău, plin de oștiri.
Uneori mă aleargă în cele mai bune momente.
Neașteptându-mă,
Așteaptă după mine.
Pândește,mă sună,
Mă cheamă la el ca să îmi dea testamente…