Respiri prin răsuflet o clipă de teamă,
în ochi tu aşterni necuprinsa-ndoială,
pe gene un fulg de durere ţi-e seamă,
cu gânduri din tine-nfrăţeşti şovăială.

Ai vrea să te lepezi de praful amarnic
crescut peste viaţă din viaţa-ţi trudită,
pe strada uitării ţi-e mersul zadarnic,
căci lumea grăbită e-n veci asurzită.

Sub ploaia de stele ţi-e noaptea obidă,
săgeţi de lumină te cheamă spre astre,
poveşti de o viaţă stau umbre-n firidă,
pierdute de lume sunt neamuri fiastre.

Spre luciul de stele privirile cheamă,
un suflet e singur la braţ cu-aşteptarea,
eşti umbra din lume trăind într-o dramă
pe calea spre ziua ce pierde chemarea.

Izvoare celeste din suflet revarsă
iubiri adormite de timpul făţarnic
şi-n clipa trăită de-o lume întoarsă,
pământul înghite un cuget povarnic.

O umbră a vieții în noapte așteaptă
să mântuie trupul de ziua-nserată,
un înger ți-e rugă în gând și în faptă
când sufletul singur la ceruri se-arată.

Credeam atunci c-ar fi de-ajuns
să-ţi fur un zâmbet pe ascuns,
să-l port în suflet de copil,
să-l ţin prin vremuri juvenil.

Atunci credeam că-n univers
iubirii i se spune vers,
înscris în inimă cu dor
ce-n pragul viselor strecor.

Erai atunci priviri de jad,
lăsate-n vânt pe-al vorbei vad,
şi gene lungi cătau spre cer,
spre cerul prins de-al tău mister.

Când zori zâmbeau de-al zilei gând,
doi sori de mai şi-un râset blând
mi-erau de-ajuns să fiu un zeu,
să mor şi să renasc mereu.

Mai cred şi-acum c-ar fi de-ajuns
ca-n zori de zi să-mi fii răspuns
c-un zâmbet ce-am furat cândva,
rugând hazardul să mi-l dea.

Aduce-ncântare a soarelui pleoapă
croită pe dealul cuprins de rugină,
din roşul sălbatic, cărări de lumină
alungă din noapte simţirea mioapă.

Vin zorii grăbiţi peste frunzele moarte,
curg picuri de rouă din crengi betejite,
mai gâdilă vântul în somn alungite
o mână de flori cu speranţe deşarte.

Pe geamul rămas cu privirea de gheaţă
curg râuri de vise dospite în zare,
sunt doinele toamnei lăsate cântare
de doruri în suflet, cuprinse de ceaţă.

Chezaşă mi-e ziua născută din noapte
şi martor mi-e vântul cu aspra-i cântare
că toamna cu toane ce astăzi apare
e zâna iubită-n iubirile-mi coapte.

Tu, toamnă târzie prin toamnele mele,
alături de-un fulger ascuns în privire,
revino şi mâine să-mi laşi în simţire
un drum de trăire cu bune şi rele.

Trecuseră câteva zile și cei doi, Iulia și Gabriel, erau într-o stare stabilă, dar existau suficiente motive de îngrijorare. Iulia era încă menținută în stare de comă indusă, rana de la cap fiind destul de adâncă. Nu era transportabilă și o echipă de neurochirurgi se deplasase la spital. Cât despre doctorul Gabriel, acesta își revenise complet din punct de vedere fizic Asistenta încerca să nu-l tulbure prea mult. Asistenta șefă devenea pe zi ce trece tot mai agitată, iar doctorița Zamfirescu privea neputincioasă la acest tablou al disperării și incertitudinii care se contura chiar în fața ei. Era oare posibil ca acea lovitură să fi afectat memoria doctorului? Și de unde până unde această poveste cu baronul Aaron von Pieler? O bătaie ușoară întrerupse gândurile doctoriței.

— Intră!

Asistenta se strecură în biroul directoarei de parcă ar fi vrut să nu fie văzută. Alături de directoarea spitalului era și Doamna, asistenta șefă.

— Chiar voiam să te chem. Acum că am scăpat de inundații, vreau să știu ce intenții ai, Iulia? În ultima vreme te-ai comportat ciudat. Ce este cu acea peșteră?

— Cer iertare, dar trebuia să-mi găsesc trecutul.

— Toți avem în trecut frânturi de viață pierdute, dar nu putem alerga în timp căutând himere. Aici, în dosarul tău, este trecutul tău, iar viitorul va depinde doar de prezent. Nu poți fugi de viitor ascunzându-te în trecut.

— Trecutul meu a fost brusc îngropat odată cu părinții mei și cu mama Iuliei.

— Vrei să spui că între tine și Iulia există o legătură.

— Bănuiam ceva. Am fost în satul bunicilor din partea mamei. Acolo sunt înmormântați părinții mei și chiar trecutul meu. Iulia este sora mea. Suntem surori după tată, iar mamele noastre erau surori gemene.

— Cum este posibil?

— Mama Iuliei avea probleme psihice. S-a folosit de asemănarea lor pentru a-l înșela pe tatăl meu. Toți trei au murit într-un accident atunci când veneau să-mi spună tot adevărul. Eu eram singura care nu știa.

— Iulia, sora ta știe?

— Da. Știe și toată viața ei a fost ca o umbră care mă păzea de primejdii. Voi rămâne aici. Îi voi îngriji pe amândoi.

— Adică?

— Adică pe sora mea și pe doctorul Gabriel.

— Se pare că nu ești străină de această stare a doctorului.

• În casa din sat unde locuiesc am găsit un caiet scris cu sute de ani în urmă de un austriac. Acesta, rănit în luptele cu turcii din 1493 chiar în aceste locuri, a fost ascuns de o femeie în peșteră și îngrijit. S-a îndrăgostit de ea și a refuzat să mai plece cu ceilalți oșteni rămânând în sat. Era baronul Aaron von Pieler. Din caiet am aflat că femeia lui era considerată ființa diavolului, iar el a reușit să o facă bine iubind-o. Au murit atât ea cât și fata lor în timpul unor inundații fiind alungate de sătenii care credeau că datorită diavolului care le stăpânea, Dumnezeu le-a trimis ploile.

— Doctorul a citit caietul?

• Speram să o iubească pe Iulia și să o facă bine. Atunci nu știam că e sora mea, dar simțeam că îi datorez acest lucru.
• Cum adică, îi datorezi acest lucru? întrebă nedumerită doctorița Zamfirescu.

Privirile asistentei și asistentei șefe se întâlniră. Ochii Iuliei o implorau să vorbească, să spună ceea ce ei îi era atât de greu să mărturisească.

— Așa este, reluă Doamna istorisirea Iuliei. Cu mulți ani în urmă, Iulia a avut proasta inspirație să ademenească un bărbat, doar că acesta a venit cu alții ca să o violeze. Și atunci sora ei s-a sacrificat lăsându-se violată. Cred că a fost momentul în care  frica de bărbați i-a cuprins mintea tulburându-i comportamentul. Vă amintiți că atunci când am găsit-o, nu suporta să aibă bărbați în jurul ei?

Iulia o privi cu recunoștință pe asistenta șefă, apoi își continuă povestea.

— Doar doctorul Gabriel putea să-i redea încrederea în iubire. Să-i vindece frica de bărbați.

— Aceste fapte schimbă mult lucrurile. Înseamnă că rătăcirea lui nu este legată de lovitura suferită la cap. Va trebui să-l transferăm la Sibiu.

— Nu! În niciun caz, se avântă asistenta, eu sunt..., eu îl voi îngriji, mai spuse ea după o scurtă pauză. Credeți că o să-și revină?

— Fiecare om are o conștiință ascunsă, în umbră, care stă la pândă gata să cucerească mintea și să învingă firea noastră normală. Să sperăm că personalitatea lui va fi mai puternică decât această tenebră născută din caietul baronului.

Ieșiră împreună din cabinetul directoarei și se îndreptară spre camera lui Gabriel. În mijlocul curții, asistenta șefă o opri și o privi în ochi.

— Iulia, nu mai este loc de greșeli și ascunzișuri. Viața a doi oameni depind de spusele tale. Ce ai vrut să spui adineauri?

Iulia aplecă ochii și se întristă.

— Sunt gravidă. Aștept copilul lui Gabriel.

— Dar e o binecuvântare. Poate cu această veste îl vei scoate din starea în care este. Va părăsi lumea baronului.

— Nu știu. Dacă o iubește pe sora mea?

— Crezi că s-a culcat și cu sora ta?

Iulia înclină capul afirmativ, apoi adăugă.

— Eu i-am împins spre asta.

— Înțeleg. La fel ca mama ta și sora ei. V-aţi iubit cu același bărbat. Doar că acum nu este vorba de nicio înșelătorie. Gabriel va trebui să-și asume consecințele propriilor alegeri.

— Mergeți doar dumneavoastră la el. Eu nu pot încă să-l văd.

Doamna intră în cameră și Gabriel se ridică întâmpinând-o cu o întrebare.

— Ce face soția mea? Dar fiica?

— Doctore, dumneata nu ai nicio soție.

— Ba da. Preotul și sătenii nu vor să recunoască. Este soția mea și nu îi voi lăsa să le facă rău.

— Te rog, ascultă-mă. Eu am o fetiță. Îți amintești? Cea din fotografie. Unde este fotografia, doctore?

— Fetița ta trebuie să se joace cu fetița mea. O să o lași, nu? întrebă el rugător. Oamenii sunt răi, dar nu există niciun diavol. Fata mea este la fel ca și fata ta. Îi place atât de mult să se joace. O lași?

— O să o las, dar spune-mi unde este? De ce ai ascuns-o?

— Nu eu am ascuns-o. Preotul minte.

Începu să se agite amenințând o umbră din geam cu pumnul.

— Bine. O să o aduc.

Iulia intră și ea în cameră.

— Iulia, ce bine că ai venit. Ți-au făcut sătenii rău?

— Nu mi-au făcut. Acum se poartă frumos cu noi.

— Și fetița noastră unde este?

— Se joacă, Aaron. Se joacă cu copiii.

8. Despre iubire și despre iertare

Un cer nemișcat veghea odihna micii comunități pierdută departe de lume pe valea Oltului. În liniștea care se așternuse peste curtea spitalului în acea noapte văduvită de vântul ce de regulă acoperea murmurul depărtat al râului se înălțau spre cer chemările sufletelor împerecheate de destin cu taina întunericului. Din rama ferestrelor securizate cu gratii, ochii larg deschiși ai umbrelor străpungeau negrul nopții în căutarea înțelegerii. Căutau în glasurile beznei răspunsurile pe care lumea oamenilor nu le putea da pentru simplul fapt că întrebările lor erau rostite în limba minții, o limbă pe care făptura umană nu era dispusă să o învețe. Cum să învețe omul normal o astfel de limbă dacă gândul lui este la rândul său cenzurat de o altă judecată înainte de a deveni izvor de trăire. Doar ele, ființele fără judecată, glăsuiau și trăiau liber, fără prejudecăți stereotipe decretate ca fiind normalitate într-o lume în care o singură specie s-a erijat în decident universal. Frânturi de fraze se chemau unele pe altele alunecând spre nicăieri, toate absorbite cu indiferență de murmurul nesfârșit al apei. Așezat pe pragul salonului-debara, învelit cu o pătură luată de pe patul Iuliei, Gabriel veghea curgerea vorbelor încercând să deslușească înțelesuri dincolo de propria-i judecată. În fiecare vorbă căuta propriile-i vorbe aruncate în nopțile în care obișnuia să se strecoare până sub dealurile din marginea satului. Numai că atunci era vară. Într-o noapte a avut un vis pe care nu-l va uita niciodată. Se făcea că era înconjurat de mâini care fluturau spre el limbi de foc. Era un cerc de flăcări care se învârtea în jurul lui și îi ardea mintea din ce în ce mai puternic. Apoi cercul se rupsese, iar el se desprinsese în fugă din strânsoarea căldurii. Se trezise la marginea satului, în buza dealurilor. Dinspre vale, vâlvătăi de flăcări mistuiau o șură plină cu paie aruncând spre cer dâre roșiatice care prindeau forme ciudate înainte de a se pierde în înalturi. Ființe minuscule roiau fără încetare de colo colo rugându-se să nu pornească vântul nopții. Atunci, ca și acum, doar frânturi dezlânate de vorbe se împrăștiau și se pierdeau fără urmă. Pusese mâinile căuș la gură și începuse să arunce spre dealuri întrebările minții sale, întrebări izvorâte din mintea unui copil. Iar ecoul îi prelua vorbele doar atât cât puteau văile să cuprindă. Se simțise condamnat la singurătate printre oameni și atunci, în acea noapte, hotărâse ca gândurile sale necenzurate de judecata altora să le împărtășească în liniștea nopților albiei văilor. Nopți de-a rândul le sacrificase avântându-se din ce în ce mai mult pe văile dintre dealuri în căutarea răspunsurilor pe care ei, oamenii, nu i le-ar fi putut da doar pentru că întrebările sale nu puteau pătrunde dincolo de sita judecății semenilor stăpâniți de o normalitate prea simplă.

— Asculți?

— Ascult. Ascult și încerc să înțeleg.

În fața lui, Iulia asculta și ea vorbele singuratice din noapte. Gabriel desfăcu pătura din jurul lui și o îndemnă să ia loc.

— Bănuiesc că vrei să vorbim.

— Da, Gabriel. Aș vrea să vorbesc cu tine, dar mi-e teamă că sunt lucruri pe care tu nu le-ai putea înțelege.

— Cred că ai dreptate. Nu pot să înțeleg, Iulia. De ce ești în același timp şi pacient și angajat al spitalului? Şi asistentă și nebună?

— Nu despre asta vreau să vorbim, Gabriel.

— Dar despre ce, Iulia?

— Despre iubire și despre iertare.

— M-ai întrebat într-o noapte dacă aș putea iubi o nebună.

— Acum te-aș întreba dacă știi să ierți.

— Pe cine să iert? Pe nebună sau pe asistentă?

— De ce crezi că eu sunt pacienta din salonul-debara?

— Atunci, în noaptea aceea, când am făcut dragoste, ți-a alunecat pansamentul de pe mână și am simțit urmele arsurii. Este o arsură în formă de cruce, nu?

Din spatele lor un zgomot atrase atenția lui Gabriel. Întoarse capul. Din pragul ușii o tânără care părea să-i asculte de ceva vreme se pierdu în salonul-debara. Nedumerit, Gabriel se ridică gata să o urmeze uitând parcă de prezența Iuliei, dar aceasta îi prinse brațul și îl opri.

— Nu intra. O sperii.

Își aduse aminte de nereuşita primei întâlniri cu bolnava și se așeză din nou alături de Iulia. Așteptă o reacție a acesteia la vorbele sale ce acum păreau fără temei, dar Iulia avea privirea pierdută în negura nopții.

— Nu înțeleg.

— Despre iubire și despre iertare. Dacă, de fapt, eu aș fi nebuna din salon și tânăra din salon ar fi asistenta, ai putea să accepți că ai iubit o nebună? Poți iubi o nebună, Gabriel? Și poți să ierți?

— Nu, Iulia, nu cred că aș putea iubi o nebună.

— De ce, Gabriel?

— Poate pentru că te iubesc pe tine.

— Dar eu nu te iubesc, Gabriel.

— Dar asta nu este o discuție despre iubire și despre iertare. Este o discuție despre noi doi, iar tu amesteci în relația noastră această făptură nevinovată care spune metaforic că este fiica unui baron mort în timpul războiului cu turcii, în urmă cu sute de ani.

— Nu, Gabriel. De fapt, tot metaforic vorbind, eu sunt fiica baronului Aaron von Pieler. Ea este soția baronului. Soția care încă îl așteaptă pe baron.

În timp ce Gabriel rămase descumpănit, Iulia se depărtă și dispăru în spatele turnului roșu. Doctorul deschise ușor ușa salonului-debara. Razele clare ale unei luni pline, reflectate de albul imaculat al zăpezii, se împleteau armonios cu limbile de lumină aruncate de focul din sobă pe un chip angelic pe care visele pictaseră un zâmbet desăvârşit. Același zâmbet pe care îl văzuse și pe chipul Iuliei atunci când trăirea deplină a iubirii lor s-a spulberat în cenușă.

Culcat pe pat, Gabriel nu reușea să adoarmă. Oare ce înseamnă acest „metaforic” acceptat de Iulia și returnat într-un alt context? Ce a ascuns oare Iulia în spatele acestor cuvinte? Și oare lângă el a fost asistenta sau nebuna? Nu se putea îndoi asupra faptului că făcuse dragoste cu asistenta, dar tot ce se întâmplase mai departe începea să se piardă în ceața neînțelegerii. Sub mantia neagră, atunci când a ajuns fără să știe cum în acea sală înconjurată de apele Oltului, era oare una dintre Iulii? Care dintre ele? Îi reveni în minte noaptea dinainte când crezuse că în spatele lui se găsea Iulia nebuna și iată că nu mai era sigur pe el.

— De ce despre iubire și despre iertare? Am spus că nu pot iubi nebuna deoarece sunt îndrăgostit de ea. A fost o minciună. Nu pot spune că sunt îndrăgostit. Nu am voie să fiu îndrăgostit. De ce insistă Iulia? Oare se gândește la iubire ca la un tratament? Dacă m-aș iubi cu nebuna fără să o iubesc? Aceasta ar fi partea cu iubirea. Și partea cu iertarea? Voi fi capabil să mă iert pentru pângărirea unui trup lipsit de voință? În fond ce este iubirea? De ce ne iubim? Nu pentru a ne împreuna cu convingerea că o facem conștienți, nu animalic? Ca să-l parafrazez pe Jean-Jacques, splendoarea iubirii trăiește în inima omului. Pentru a o vedea trebuie să o simțim în trup. Eu pretind că stăpânesc natura omului, dar este mult prea vag. Când ating o coardă trebuie să știu precis cum va vibra ființa. Omul trebuie ascultat precum un instrument dacă îndrăznim să-l atingem, să-i modelăm caracterul. Ar trebui să știu totul despre nebună, despre educația ei, despre întâmplările prin care a trecut pentru a putea întâi de toate să-i acord corzile minții, altfel falsetul cântecului îi va fi fatal. Dacă admitem că orice om normal poartă și o doză de nebunie, nu ar trebui, prin simetrie, să acceptăm că în orice minte bolnavă se găsește o insulă a rațiunii? Odată ancorată iubirea pe acea insulă, poate ea, iubirea, ar putea deveni un far pentru întreg creierul bolnavei. Iubirea este lumină, iar lumina aduce liniște și încredere. De ce majoritatea nebunilor cred că au o legătură de iubire directă cu divinitatea? Poate că încearcă inconștient să aducă acea lumină în insula de rațiune rătăcită în cugetul lor. Doar că divinitatea nu se arată prea interesată de un astfel de tratament. Dar eu, ca medic curant, aș putea să o fac. În loc să i-o dăm lui Emil pe Sophie, cum ar fi să-l dăm pe Emil lui Sophie? Bărbatul crescut anume să satisfacă nevoile femeii. Să-mi strecor iubirea în gândul ei, să-i fiu far de rațiune pentru tot restul vieții. Iubirea naște iubire, ea mă va iubi cu patima ființei ce descoperă într-un mod brutal forța erotică a trupului și diversitatea necuprinsă a sentimentelor. Voi face față sau o voi părăsi născând în fața ei o altă prăpastie? O prăpastie la marginea căreia suntem duși de atâtea ori de către sentimentele noastre. Și atunci, voi putea să mă iert?

Somnul ajunse stăpân peste gândurile lui Gabriel. Gândurile sale se pulverizară în mii de idei care continuau să-i pătrundă mintea aflată sclavă a viselor. Iulia se întoarse în peșteră. Luă caietul baronului Aaron von Pieler și începu să citească.

Am stat câteva zile în adăpostul ascuns de pe valea Oltului. Încă nu știam care este relația dintre Iulia și bărbat. Vorbeau scurt, iar bărbatul evita să o privească în ochi. De câteva ori au plecat împreună. Prin vorbe și semne am înțeles că oastea mea era încă pe câmpul de bătaie. O singură dată m-au dus până aproape și am putut vedea mormintele oștenilor căzuți. În albul soarelui turnul pe care îl cuceriseră devenise roșu. Dacă te uitai cu atenție puteai vedea bucățile de carne atârnând între pietre și  vulturii care se aruncau cu sălbăticie pentru a le smulge din zid. De câteva ori mă îndemnară să plec la ai mei, dar tabloul sângeros pe care mintea mea refuza să-l mai înțeleagă mă țintuia locului. Sau poate era zâmbetul Iuliei. Nici ei nu mai aveau aceeași convingere în gesturi. De câte ori se însera, bărbatul ne părăsea, iar dimineața, Iulia îi căuta privirea implorând parcă iertare. Mult mai târziu am aflat. Acel bărbat care mi-a salvat viața era soțul Iuliei. Când am început să înțeleg românește, mi-a spus cât de mult a iubit-o, dar el nu a reușit niciodată să-i smulgă de pe chip acea grimasă groaznică pe care doar mângâierea mea a transformat-o într-un zâmbet diafan. Atunci a hotărât să-și lase nevasta în brațele mele. De atunci zâmbetul ei era mereu fermecător. Am înțeles puterea iubirii și a iertării. O iubesc pe Iulia cu tăria care poate vindeca, iar bărbatul acesta o iubește mult mai mult decât aș putea eu să o iubesc. Dar ei știu să ierte așa cum nu am văzut pe cineva în tot neamul meu de austrieci.

În palme-aș lua o bucată de cer
să afle și norii al nostru mister,
eternul sălbatic din zări să-l supun
cu vise-ncărcate-n ghiulele de tun.

Din stele mi-aș țese o noapte-n pridvor
să simtă și ele că omul e dor
ce moare și-nvie ca astrul din zori,
hoinar fără voie prin mii de alți sori.

Din ploaie mi-aș umple cu lacrimi un gând
în mine furtuna să tune râzând,
cu fulgere-n ochi înspre lume să curg
iubiri să aprind când iubirea-i amurg.

Doar părul l-aș ține departe de ierni,
cu albul zăpezii nu vreau să îl cerni,
căci albul mi-l lasă chiar timpul hulpav
ce tare aș vrea să mai cadă bolnav.

În suflet de-aș prinde o clipă pe veci
eu trupul ca haină ți-aș da să-l petreci
prin veacuri lăsate să-mi fie răgaz
în somnul ce nu știm de are zăgaz.

În palme de-aș ține-o bucată de cer
aș fi trubadurul născut din mister,
alese trăiri înspre zări să supun,
iubire să-ntorc peste glasuri de tun.

[Cat de usor e sa intrebi "esti bine?" si cat de greu e sa raspunzi. Oamenii te intreaba mereu daca esti bine, dar nu te intreaba niciodata "Iti e greu? Te doare? Mai poti lupta?" Macar la aceste intrebari as putea raspunde cu "vreau sa iau o pauza, nu m-am odihnit demult, imi e greu sa zambesc dar totusi o fac" Imi e frica sa spun cuiva ceva deoarece oamenii tind sa faca comparatii spunand: "Nu esti singurul care trece prin asta, mai sunt mii de persoane care se simt la fel, sunt unii care o duc si mai rau decat tine, personalitatea ta e cauza." In momentele acelea ma intreb "Cat de usor e sa fi psiholog! Daca personalitatea cuiva ar fi o cauza, nu ar trebui sa fim cu totii bolnavi?]

„Tată, ce sunt aceștia?”
— Oameni, fiule, dar nu toți sunt ceea ce par. De aceștia trebuie să te ferești.

„Dar de ce, care-i explicația?”
— Vezi tu, fiule, nu toți șerpii sunt veninoși, dar toți mușcă…

„Și nu știu ce e iubirea?”
— Știu, fiule, dar o folosesc acolo unde nu trebuie: în averi, în păcate, în cele lumești.

„Dar unde le este speranța?”
— În ziua de azi, fiule, speranța este pâinea omului sărac. Cei care o au, o țin strâns; cei care nu, doar o visează.

„Dar ei nu sunt oameni liberi?”
— Se declară liberi, fiule, dar libertatea lor e doar o iluzie. „Mai-marii lumii” le lungesc lanțurile, iar ei cred că au drepturi, dar ,,mâncarea,, le este trasă tot mai departe ca tot să nu ajungă la ea.

„Și nu știu că într-o zi vor muri?”
— Știu, fiule, dar uită că nu avuția va plânge după ei când vor părăsi această lume. Nu lucrurile nesufletești vor fi cele dăruite pentru iertarea sufletelor lor.

„Și unde este adevărul?”
— În fața lor, fiule, dar adevărul doare prea mult ca să-l accepte.

„Tată, dar eu cum trebuie să plec?”
— Când vii pe lume, fiule, vii plângând, iar cei din jur se bucură de venirea ta. Pleacă astfel încât toți să-ți simtă lipsa, iar tu să pleci zâmbind.

„Dar, tată, de ce sunt așa răi?”
— Fiule, Eu sunt Bunătatea Lumii. Ei nu sunt răi, ei sunt fiii Mei.

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural. 

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

Islandsk iskrem

(Godt, ikke akkurat islandsk, men du skjønner ideen, hentet fra Island)

Klokken er 9 om morgenen, det er fortsatt mørkt, det er også normalt fordi vi er veldig nær polarsirkelen og vi drar til McDonald's i Reykjavík, omtrent den eneste som fortsatt er å finne på Island, etter at et dekret ble gitt i landet ikke til restauranter som selger fast food bygges også. Det er den eneste som er igjen ser vi ingen grunn til ikke å benytte oss av muligheten, så vi går for å se hva de har på menyen og etter hva det ser ut til, er de fleste smørbrødene variasjoner over samme tema, diversifiserte versjoner av burgeren- Filet-O-Fish. Vi får to retter med Filet-O-Fish, en med laks, en med ørret, to store porsjoner pommes frites, fordi de er min favoritt på hver meny på McDonald's, fra alle land, sjokolademuffins og mest av alt, jo mer viktigst, islandske McFlurry. Det skiller seg fra resten av Europa ved at det er mye kaldere, klimaet hjelper det også til å bevare seg selv, det er mye mer konsistent i tekstur, mer frost og har en intens blåtone med biter av stracciatella også blå, som det ser ut til. merkelig for meg. De brukte blå konditorfarge som har E407 i sammensetningen, det er de som påstår at de ikke vil ha bearbeidet mat, at de vil at alt skal være så naturlig som mulig.

Vi smaker på islandske McFlurry. Den er god ... la oss ta en bit til, ... den er utrolig god ... og en ting til, la oss ikke glemme smaken ... ja, vi har det, det er den beste McFlurryen vi noen gang har smakt noen gang, også dårlig det er så langt hjemmefra. Vi tror imidlertid at McDonald's-restauranten på Island følger et visst tema, bortsett fra pommes frites, hele menyen ligner på en taverna som ligger ved sjøen, serviettene er også blå med fisk tegnet på, glassene er skrevet med meldinger som, , Klar for et marint eventyr?", er alt i blåtoner i rommet. Interessant nok finner vi også McDonald's på Island, den er veldig forskjellig fra alle de andre vi har sett så langt.

Fordi vi likte iskremen fra islandske McDonald's så godt, drar vi for å smake på andre smaker og iskremscoops fra de lokale gelateriene, nemlig Isbúð Vesturbæjar. Og her har de mange sortimenter som vi kan velge mellom. Vi tar kakao og pistasjnøtter. Og disse er de beste. Island, jeg vil gratulere deg, du er den beste iskremmakeren jeg noen gang har møtt. Det du tilbyr, kanskje for få eller ingen tilbyr lenger. Du har spesialisert deg på å gjøre kulden til noe kunstnerisk, behagelig å se på, føle og smake, synestesi på alle måter.

Matilda, poveste pentru copii, de a lui Roald Dahl, are și ea un sâmbure de adevăr. Portretul Matildei (cu mici abateri de la Matilda oglindită în scrierile lui) există în viața de zi cu zi. Acea persoana făcea permutări, logaritmi, ecuații de nu știu care grad, calcule la puterea 1000 fără a folosi funcția calculator a telefonului, citea de la vârsta de 4 ani, își vedea de propriile interese și pasiuni în timp ce sora mai mare își dădea unghiile cu ojă, iar fratele ei se uita la meci de fotbal cu nu știu ce echipe argentiniene, dacă tatăl ei a subestimat-o, i-a mânjit bine de tot căptușeala sacoului pe care îl purta cel mai des cu antiperspirant roll-on, știa peste cât timp i se vor termina toate cerealele din castron, știa și cine o va aproviziona iar înainte ca acestea să se termine, își alegea mereu lapte de la aceeași firmă (că doar acela i-a plăcut), din priviri își dădea seama și cât să toarne pentru a nu face inundație pe fața de masă, știa cum să nu se facă de râs la dansuri, călcând partenerul pe picior, știa când va ploua cu o acuratețe mult mai bună decât cea a aplicației AccuWeather, simțea când este respinsă sau acceptată de cei din jur, se simțea adesea neînțeleasă, deși ea îi înțelegea pe toți tot timpul, știa care sunt motivele și temerile fiecăruia, știa să nu se lase mai prejos, știa să lupte pentru drepturile ei, pentru dreptate și adevăr. Pentru ea mereu a contat ce era echitabil. A fost dintotdeauna o persoană calmă, cu picioarele pe pământ, dar și amuzantă în egală măsură. Cântarea eforturile tuturor, nimeni nu rămânea nedreptățit sau ignorat.

Vedea intențiile tuturor, ce îl animă pe fiecare om, ce îl revigorează, ce îl deprimă sau obosește. Știa în cine să aibă încredere și cine ar fi lăsat-o de izbeliște într-o situație mai complexă. Cam își putea închipui la ce să se aștepte din partea fiecăruia, cum ar fi reacționat, ce i-ar fi făcut să coopereze sau să respingă ideea de cooperare, în ce manieră ar fi discutat cu fiecare în parte. Nu o mai putea surprinde nimeni cu nimic, îi erau familiare majoritatea situațiilor care puteau apărea pe parcurs.

Putea să vadă frumusețea naturală a oamenilor, nu cea artificială, că s-ar fi machiat, că s-ar fi rujat, că și-ar fi creat un volum bufant al părului sau că ar fi fost la sală să își lucreze toate grupele de mușchi. Nu, nici pomeneală de așa ceva, ea aprecia oamenii pentru ceea ce erau, nu pentru ce doreau să pară a fi. Ei nu îi trebuiau cosmetizări inutile, naturalețea era cea mai reală, de aceea și era frumoasă. Ce era cel mai special la ea, era faptul că aprecia oamenii pentru felul lor de a fi, nu neapărat pentru ce ar oferi sau dovedi. Toate acestea se întâmplau pentru că ea îi vedea pe oameni din toate perspectivele, îi sorbea din priviri, îi citea ca și când ar fi citit romane. Era dornică să observe detaliile personalității fiecărei persoane, să preia ce era mai bun de la fiecare, la fel cum și albina culege polenul florilor pentru a-l prelucra și pentru a-l transforma în miere. 

Totodată, era o fire modestă, își dădea seama cât poate să facă și cât nu. Nu a crezut nicio clipă că ar putea face totul singură. Își cunoștea limitele. Înțelegea că sunt situații când trebuie să se mai consulte și cu cunoscuții ei pentru a-și da cu părerea și pentru a acționa în cunoștință de cauză.

Avea o apreciere foarte fină și atentă a urmărilor propriilor acțiuni și a felului în care acestea s-ar putea răsfrânge asupra celor din jur.

Personajul din cartea lui Roald Dahl nu și-ar putea găsi echivalentul în zilele noastre în nimeni alta decât Cecilia.

Roald Dahls fiktion i det virkelige liv

Roald Dahls børnehistorie Matilda har også et gran af sandhed. Portrættet af Matilda (med små afvigelser fra Matilda afspejlet i hans skrifter) eksisterer i hverdagen. Den person lavede permutationer, logaritmer, ligninger af jeg ved ikke i hvilken grad, beregninger til 1000 uden at bruge telefonens lommeregnerfunktion, læste siden han var 4 år, så sine egne interesser og lidenskaber, mens hans storesøster lavede hendes neglelak, og hendes bror så en fodboldkamp med jeg ved ikke hvilket argentinsk hold, hvis hendes far undervurderede hende, smurte han foret på den jakke, han oftest bar, med roll-on antiperspirant, han vidste hvor meget tid vil der løbe tør for alle kornprodukterne i hendes skål, hun vidste også, hvem der ville levere hende, og før de løb tør, ville hun altid vælge mælk fra det samme firma (fordi hun kun kunne lide det), hun kunne også fortælle fra udseendet, hvor meget hun skulle hælde for ikke at oversvømme dugen, hun vidste, hvordan hun ikke skulle blive til grin ved danse ved at træde på sin partners fod, hun vidste, hvornår det skulle regne med meget bedre nøjagtighed end AccuWeather-appen, hun følte, da hun blev afvist eller accepteret af dem i Jeg sværger, hun følte sig ofte misforstået, selvom hun forstod alle hele tiden, hun vidste hvad alles grunde og frygt var, hun vidste ikke at lade sig være ringere, hun vidste hvordan hun skulle kæmpe for sine rettigheder , for retfærdighed og sandhed. For hende var det altid ligegyldigt, hvad der var retfærdigt. Han har altid været en rolig, jordnær person, men lige så sjov. Ved at synge alles indsats, blev ingen forurettet eller ignoreret.

Han så alles hensigter, hvad der besjæler hver mand, hvad der styrker ham, hvad deprimerer eller trætter ham. Hun vidste, hvem hun skulle stole på, og hvem der ville have svigtet hende i en mere kompleks situation. Cam kunne næsten forestille sig, hvad de kunne forvente af hver enkelt, hvordan de ville reagere, hvad der ville få dem til at samarbejde eller afvise ideen om samarbejde, hvordan de ville tale med hver enkelt. Ingen kunne overraske hende med noget, hun var bekendt med de fleste af de situationer, der kunne opstå undervejs.

Han kunne se folks naturlige skønhed, ikke kunstige skønhed, at de ville lægge make-up, at de ville tage læbestift på, at de ville skabe en bouffant volumen i deres hår, eller at de ville være i fitnesscentret og arbejde på alt deres muskelgrupper. Nej, intet i den retning, hun værdsatte folk for, hvad de var, ikke hvad de ønskede at fremstå som. Hun havde ikke brug for unødvendig kosmetik, naturlighed var det mest ægte, derfor var hun smuk. Det mest specielle ved hende var, at hun værdsatte folk for, hvem de var, ikke nødvendigvis, hvad de ville tilbyde eller bevise. Alt dette skete, fordi hun så folk fra alle perspektiver, absorberede deres blikke, læste dem, som om hun læste romaner. Hun var ivrig efter at observere detaljerne i hver persons personlighed, at tage det bedste fra hver enkelt, ligesom en bi samler pollen fra blomster for at behandle og blive til honning.

Samtidig var hun beskeden, hun indså, hvad hun kunne, og hvad hun ikke kunne. Hun troede aldrig et øjeblik, at hun kunne klare det helt selv. Han kendte sine grænser. Hun forstod, at der er situationer, hvor hun også har brug for at rådføre sig med sine bekendte for at give deres mening til kende og handle med viden.

Han havde en meget fin og omhyggelig forståelse af konsekvenserne af hans egne handlinger, og hvordan de kunne påvirke dem omkring ham.

Karakteren fra Roald Dahls bog kunne finde sit moderne modsvar hos ingen ringere end Cecilia.

Dis-de-dimineață, de cum mă trezesc, cu gesturi precise, aproape mecanic, îmi sorb grăbit cafeaua și fără să stau prea mult pe gânduri, apuc spre birou. Pe drum, mă pierd ascultând muzică, rătăcind în lumi subțiri și transparente, care se suprapun realului, fără să mai bag de seamă că pașii mă conduc drept, neabătut, către o altă lume: cea a cifrelor.

Odată intrat în această lume îngustă, realitatea înconjurătoare pălește și se destramă în unghiurile ascuțite ale cifrelor, pe care le cercetez și le analizez, urmând curbele sinuoase ale graficelor, când sublim de sus, când periculos de jos, stabilind verdicte...

Urmează discuții în contradictoriu, argumente și lamentări purtate într-o lume artificială în care aerul respirat duhnește de putregaiul banilor, căci totul se învârte în jurul lor și a modalităților de a-i înmulți cât mai repede și cât mai mult, vânzând, investind și capitalizând... bani. Bani fără culoare, doar numere, doar miros...

Gândurile îmi sunt fărâmițate fără milă de acest imperiu rece și steril, fiind supus legilor nemiloase, ce nu admit abateri. Totul trebuie urmat cu precizie chirurgicală, alminteri, lumea aceasta se poate prăbuși într-o clipă, întocmai ca un castel fragil din cărți de joc...

Dar, odată sfârșit jocul zilei, evadez ca un prizonier. Alerg către lumină, către culoare, către spații largi... urmând ecoul cailor care aleargă sălbateci, cu coamele arzând în apusul de soare... uitând de lumea încâlcită și complicată a cifrelor, strigându-mi din toți rărunchii libertatea, fiind conștient că mă voi pierde din nou, ziua următoare...

Și între timp, se întâmplă viața...

11. Consultația

Dragă doctore Gabriel,

Știu sigur că încă din prima zi ai dorit cu ardoare să ai o astfel de pacientă. Iulia, pacienta din salonul-debara, va fi pacienta ta dar, în același timp, trebuie să știi că Iulia a fost și pacienta mea. Este adevărat, nu sunt medic, nu am competențele necesare, dar întâmplarea a făcut să cunosc un caz similar, petrecut cu mult timp înainte chiar în aceste locuri. Este vorba de baronul Aaron von Pieler rămas pe aceste meleaguri după bătălia cu turcii din 1493. El s-a îndrăgostit de o săteancă din Lazaret care suferea de o boală mintală moștenită. Prin dragoste și răbdare a reușit să aducă lumină pe fața Iuliei – nu este o invenție, numele ei era Iulia – și au avut și un copil care nu a mai moștenit tarele mamei sale. Sunt convins că nu o să mă crezi, dar te invit să mergi până la prima casă din marginea satului unde am locuit eu. Aici, într-un scrin vechi, am găsit caietul cu însemnările baronului. Vei găsi notițele sale pe care sunt convinsă că le vei aprecia ca pe o experiență ce merită studiată. Atunci când va veni vremea, când zâmbetul va înflori pe chipul ei redându-i frumusețea pe care o ascunde de atâta vreme, vei putea să te muți cu ea în acea casă. Îmi doresc din toată inima ca acest moment să vină cât mai curând. Până atunci, te rog să ai în vedere că nu tot ceea ce vezi este adevărat și nu tot ceea ce atingi este ceea ce pare!

Să ai grijă de câinele meu, Pufi.

                                                            Cu drag, Iulia

Gabriel lăsă hârtia să cadă la marginea patului și stinse veioza așezată pe noptiera veche. Simțea o oboseală extrem de puternică și aproape că citise scrisoarea fără a reuși să-i pătrundă întreg conținutul. Acum nu-și dorea decât să doarmă. Un somn adânc care să-l ducă în zorii zilei următoare spre acel doctor care visase dintotdeauna să fie. De această dată va intra în salonul-debara așa cum se cuvine. În halat alb, cu dosarul pacientei în mână. Somnul îl cuprinse aproape instantaneu. Nu același lucru se petrecea în casa din marginea satului. Iulia, așezată la fereastra camerei ce dădea spre pădure, privea întunericul cerului străpuns de săgețile de lumină ale astrelor nopții. Ca de fiecare dată când viața ei trecea prin momente de cumpănă, nu se putea opri să nu rememoreze amintirile din acele zile când drumul unei copilării liniștite, alături de părinții ei, se curmase. Primele secvențe care îi stăruiau în minte erau legate de acea ușă masivă care o ținea prizonieră în casă, dependentă de cei mari. Ori de câte ori plecau în oraș cobora în fugă scările de la etajul clădirii și se năpustea asupra ușii ce dădea în stradă. Impasibilă, masiva ușă de lemn refuza să dea ascultare eforturilor mânuțelor ei, iar lacrimile se grăbeau să-i inunde obrazul.

— Mamă, eu de ce nu pot să o deschid?

Mama o mângâia pe păr și îi ștergea lacrimile.

— O să vină și ziua aceea, draga mea. Doar nu vrei să te dai bătută.

— Niciodată, mamă. Doar că vreau să fiu și eu mare și puternică. La fel ca voi. Să plec singură în oraș.

— Ei, vezi! Asta nu o să se întâmple prea curând!

La ieșirea din curte, la marginea șoselei, era cocoțată pe un stâlp o oglindă rotundă destul de mare.

— Mamă, de ce este oglinda aici?

— Pentru șoferii care ies din curte, să poată vedea dacă șoseaua este liberă.

Cum intrai în curtea casei cu etaj, apartamentul lor era la capătul scărilor. În față era un alt apartament ce părea nelocuit. Încă nu mergea la școală și deseori stătea la geamul camerei privind strada largă. După o furtună violentă observase că oglinda așezată chiar în fața porții se strâmbase spre etaj. Parcă o invita să privească și ea dacă drumul este liber. Aduse un scaun și se aplecă mai mult pe fereastră. Se retrase speriată. În oglindă își văzuse propriul chip, dar fața ei era urâțită. Se repezise spre oglinda din hol și răsuflă ușurată. Urechile, nasul, ochii, toate erau la locul lor, pe o față rotundă încoronată de un păr ciufulit pe care refuza să-l pieptene. Se furișase din nou la fereastră, apropiindu-se cu teamă de poziția în care își văzuse chipul. Fața schimonosită era acolo, parcă o așteptase să revină. Ridică o mână și făcu un semn de salut. Oglinda îi răspunse cu același gest. Doar că i se păruse că între gestul ei și reflexia din oglindă trecuseră clipe bune. Plecase de la fereastră și zile întregi nu mai încercase să urmărească magia oglinzii. Aproape că uitase de întâmplare. Doar că, din acea zi, peretele ei parcă începuse să prindă viață. Se auzeau lovituri care păreau a o chema. Toate veneau din apartamentul vecin. Atunci a realizat că în oglindă nu era fața ei, ci chipul unei fetițe care stătea alături. Timp de o săptămână, zi de zi, stătuseră minute întregi făcându-și semne cu mâna. Se obișnuise și cu deformarea produsă de oglindă și începuse să observe că fața noii sale prietene nu se deosebea prea mult de a ei. Toate au luat sfârșit când tatăl ei a surprins-o privindu-și prietena. Amintirile ei erau vagi. A urmat o ceartă în casă, ceartă din care nu a reușit să înțeleagă mare lucru. Erau cuvinte noi pe care nu le auzise niciodată. Tot ce-și amintea era că a doua zi, cu lacrimi în ochi, mama ei îi împachetase lucrurile și că plecase împreună cu tatăl ei la bunicii din partea tatălui.

— Vei locui la bunici. La toamnă mergi acolo la școală. Noi vom veni în fiecare săptămână să te vedem.

Timp de o lună, părinții ei au venit și, de fiecare dată, o alintau mai mult ca niciodată. Dar simțea că parcă fiecare o făcea în felul lui. Între ei ceva se întâmplase. Apoi totul s-a prăbușit. O zi de sâmbătă, o așteptare nesfârșită fără ca mașina lor să poposească la poarta bunicilor. A urmat o noapte în care visele fuseseră atât de amestecate, de înfricoșătoare. Și mereu apărea acel chip, al fetiței de alături, de parcă viața ei ar fi depins de acea străină. Nu înțelegea, dar simțea că prezența ei stricase fericirea din familia ei. În sfârșit, venise și dimineața. O dimineață rece de început de septembrie. Era sigură că va găsi mașina în curte. Dar curtea era goală, iar bunica plângea înăbușit.

— Vino, fetița mea!

A înțeles că o mare nenorocire se abătuse asupra lor. Cu teamă și glasul stins, a întrebat:

— Mama, tata! Unde sunt?

Nu a primit un răspuns, dar știa deja.

— Sunt în cer, fetița mea.

Mai târziu, la înmormântare, a înțeles că în mașină, cu părinții ei, mai era o femeie. Sora geamănă a mamei. Nu știuse până atunci că mama ei are o soră.

În mijlocul camerei era un mic geamantan și o sacoșă. Iulia era pregătită să înceapă o nouă viață. Dar într-o zi se va întoarce aici, în Lazaret. De fapt, încă nu știa unde va pleca sau dacă va pleca cu adevărat. Oricum casa va rămâne liberă pentru Gabriel.

O nouă zi se revărsă cu un soare darnic peste micul sat de pe valea Oltului. Zilele începuseră să crească iar nămeții de zăpadă se străduiau să supraviețuiască sub ploaia de stropi aruncați de camioane de pe şoseaua națională. De culoare cenușie și pătați de mult negru, conurile de zăpadă se încăpățânau să păstreze atmosfera de iarnă. Forfota din spital era în continuă creștere. Doctorul Gabriel se așeză strategic lângă geamul care dădea spre curte încercând să nu atragă atenția asupra lui. Nu era sigur dacă confrații aflaseră că va avea și el o pacientă, fapt neobișnuit pentru un stagiar. La sfârșitul întâlnirii, când toți erau gata de plecare și discuțiile începuseră să se mute pe alte teme decât cele medicale, doctorița Zamfirescu ciocăni cu pixul în masă.

— Un moment, vă rog. Vreau să fac un anunț.

Medicii se întoarseră curioși spre directoare. Știau deja că frumoasa Iulia își luase un concediu fără plată pe o perioadă necunoscută și se întrebau ce ar mai fi putut interveni.

— Deși nu este uzual, am hotărât ca pacienta din salonul-debara să fie de astăzi în îngrijirea doctorului Gabriel. Îmi asum această hotărâre. Doctorul Gabriel va prezenta săptămânal un raport privind procedurile aplicate și rezultatele obținute.

Un murmur dezaprobator se făcu auzit în timp ce toate privirile îl căutau acum pe tânărul pe care nici măcar nu-l luaseră în seamă până atunci. Nu-i deranja că tânăra nu le este pacientă ci faptul că vor fi nevoiți să ia parte săptămânal la un studiu de caz care sigur va prelungi șederea lor în spital.

Biroul se goli treptat. Doar doctorul Gabriel rămase tăcut în dreptul geamului privind spre turn. La urma urmei nu este decât o pacientă, iar el va avea ocazia să arate ce a învățat. Îi reveni în minte visul. Visul pe care acum câteva zile era convins că îl avuseseră și cele două Iulii. Nu scria Iulia că dorea ca el să se mute în sat cu pacienta? Dar nu era obligat să-i urmeze sfatul. El avea propria cale și pacienta din salonul-debara era mult prea reală pentru a putea să apară în oglinda în care își căuta originile. Nu. Nu se va îndrăgosti de nimeni. Nicăieri în cursurile lui nu scria că dragostea este o metodă de tratament psihiatric. Totuși va merge să vadă caietul. O poveste scrisă cu sute de ani în urmă era cât se poate de ispititoare. Deși nu era convins că acel caiet și scrisul ar fi putut aparține unui nobil austriac. În ce limbă era scrierea? Cu ce caractere? Cum de Iulia putuse descifra scrisul?

Un tușit scurt rupse șirul de întrebări pe care Gabriel nu contenea să le formuleze. Pe ușa deschisă intrase Doamna cu un dosar în mână.

— Mergem, doctore?

Gabriel luă cartea pe care o avea în față și o urmă pe asistenta șefă. Intră în salonul debara la câteva momente în urma asistentei șefe, doar după ce aceasta îi făcu semn. Iulia era așezată la masă. În fața ei era cartea lui Rousseau, Emile ou de l’education, o ediție în limba franceză, și un caiet. Probabil acel caiet misterios al cărui conținut era greu de descifrat. Iulia era într-o stare de așteptare pasivă, cu capul ușor întors într-o parte forțând o poziție complet incomodă. Bărbia tremura ușor. Cu puțin timp înainte, asistenta șefă o atenționase de vizita doctorului.

— Domnișoară Iulia, doctorul Gabriel ar dori să stea de vorbă cu dumneata. Vrei să-l primești?

— De ce nu citește caietul? Pot să-i dau caietul.

— Sigur va citi și caietul. Dar doctorul Gabriel este doctorul tău curant. Regulile impun să aibă din când în când discuții cu dumneata.

Iulia nu răspunse. Se ridică din pat și se așeză la masă, în așteptare. Evită să privească spre ușa pe care va intra doctorul.

— Bună ziua. Pot să mă așez?

Iulia nu răspunse, continuând să privească spre un colț al camerei. Pe o parte a gâtului o ieșitură devoala poziția anormală a capului. Cât de simplu ar fi dacă ar putea examina biochimia creierului Iuliei, dacă comportamentul ei ar putea fi înlăturat cum extirpi o tumoare ce a invadat corpul! Boala Iuliei ar putea fi rezultatul unui conflict interior care se manifestă permanent între dorință și apărarea de dorință. Iar el va trebui să radiografieze conflictul încercând să se interpună în acest conflict. Iar în primă fază va trebui să-l intuiască. O boală mintală, fie ea moștenită sau nu, are o evoluţie puternic influențată de factorul sociocultural. Iată de ce investigația lui era practic lipsită de frontiere. Va avea o abordare psihodinamică bazată pe conceptul de psihiatrie biopsihosocială. Dacă ar solicita o tomografie cerebrală, aceasta i-ar spune ce nu este în regulă cu creierul, nu ce probleme are mintea. Așa cum învățase la facultate, un motto al psihiatrului era sintetic cuprins în aserțiunea: “Domeniul minții și domeniul creierului au limbaje diferite. Psihiatrul trebuie să fie bilingv”. După ce va determina manifestarea descriptivă a bolii, încercând să identifice un model cu care Iulia este congruentă, va trebui să determine factorii de unicitate.

Gabriel trase un scaun și se așeză chiar în fața Iuliei. În clipele următoare va afla care va fi reacția pacientului față de clinician: deferentă sau rebelă. Întâmplarea îl ajutase să conceapă un prim experiment, de altfel cât se poate de simplu. Din mica bibliotecă pe care o purta mereu cu el, nu lipsea acelaşi volum care se găsea acum pe masa din salonul-debara: Emile ou de l’education. Puse cartea pe masă alături de cartea Iuliei, păstrând aceeași orientare a copertei. Luă aerul oficial al medicului în plin proces de investigație clinică.

— Cum vă numiți?

— Iulia.

— Numele de familie?

Nu obținu niciun răspuns.

— Prenumele mamei?

Din nou, tăcere. Doar buzele trădară un tremur intens. Gabriel continuă ca și cum ar fi primit toate răspunsurile dorite.

— Prenumele tatălui?

Urmări cu atenție reacția fetei. Fața ei reveni la normal, deci amintirea tatălui nu producea nicio reacție.

— Știți cumva numele de fată al mamei dumnea-voastră?

Se aștepta ca și această întrebare să rămână fără răspuns. Dar, brusc, Iulia întoarse capul spre Gabriel păstrând inclinația nefirească.

— Scrie. Scrie în caiet.

Iulia împinse caietul spre el.

— Vă dau voie să-l citiți.

Gabriel luă caietul și îl deschise chiar la prima pagină. Pe primul rând erau trei cuvinte cu spațieri generoase între ele. Pe al doilea patru cuvinte răspândite și ele aleator. Alăturate nu însemnau nimic. Întoarse pagina. Cam același algoritm era repetat și aici.

— Caietul este un jurnal intim al tău. Nu vreau să te rănesc descoperindu-ți cele mai intime gânduri.

Pacienta se întoarse brusc spre asistenta șefă.

— Unde este Iulia?

— A plecat în concediu. Se va întoarce.

— Trebuie să se întoarcă. Altfel nu pot să îmi împlinesc destinul.

— Care este destinul tău? reacționă imediat Doamna.

— Să am grijă de ea! Totul este scris în caiet, reluă pacienta.

Doctorul Gabriel se ridică de pe scaun și se aplecă spre masă punând mâna pe cartea Iuliei ca și când ar fi dorit să o ia. Instantaneu Iulia reacționă apucându-și cartea cu ambele mâini. Degetele lor se atinseră, iar tremurul începu să cuprindă corpul Iuliei. Își retrase speriată mâinile și se refugie în brațele Doamnei.

Doctorul și asistenta așteptară câteva clipe o izbucnire verbală din partea Iuliei, dar aceasta nu se produse. Iulia se lăsă moale în brațele asistentei care, surprinsă, aproape că o scăpă jos. O așezară pe pat. Tremurul corpului deveni mai intens transformându-se în convulsie iar ochii se pierdură lăsând fără viață fața pacientei. Doctorul Gabriel îi luă pulsul. Totul părea normal. Doctorul o întoarse pe partea stângă și privi ceasul. După o jumătate de minut convulsia încetă și Iulia intră într-un somn adânc.

— Aici nu mai avem nimic de făcut, spuse doctorul și ieși din salonul-debara urmat de asistenta șefă.

În cabinetul asistentelor, doctorul Gabriel făcu câteva însemnări în dosarul pacientei.

— Credeți că a fost o criză de epilepsie?

— În niciun caz. Corpul ei nu era rigid și criza nu a debutat cu convulsii. I se va scoate treptat baclofenul.
Doamna reveni în salonul Iuliei. Luă caietul și începu să-l cerceteze filă cu filă. Căuta cu înfrigurare cuvinte care să facă legătura cu povestea asistentei. În sfârșit, cercetările ei dădură roade. Pe pagini diferite apărură cuvintele: „tenis”, „viol” și „cruce”.