Cu bine
…
- Cum ţi-ar plăcea să-mi fie exprimarea?
- Nu ştiu, şi nu cred că are importanţă, am spus, e vorba doar de părerea mea.
- Şi totuşi.
- Ti-aş spune de-aş putea să-ţi umblu în minte. Poate chiar pot, dar ar trebui să mă laşi.
- Mintea e doar o interfaţă între sufletul meu şi sufletul tău. Te accept, intră în sufletul meu.
- S-ar putea să-ţi fur toate iubirile, să le ascund în coclauri de galaxii.
- Nu poţi, am doar o mare iubire şi sufletul e prea mic s-o cuprindă.
- Atunci în gând îţi strecor venin de-ndoială, clocot de smoală, amară ocară şi minciuni ce le vrei adevărate.
- Eşti visul urât ce fiinţa-mi cuprinde seară de seară, sau ce eşti?
- Sunt raza de soare în păr rătăcită.
- Mai spune.
- Sunt sclipirea de astru iubită într-o noapte senină.
- Mai vreau.
- Sunt luceafărul ce smulge din ochi o lumină.
- Nu te opri.
- Sunt constelaţia nopţii ce mijloc cuprinde.
- Ajunge.
- Sunt colţuri de lună zidite în tine.
- Ajunge! Mă pierd în trecutul speranţei ce-i azi amintire. Ameţită de vorbe aruncate spre un suflet aflat în derivă. Spune-mi, mai bine, ce simţi pentru mine?
- Întrebarea mă chinuie de când mă ştiu. Precum un animal de pradă, am sfârtecat cerul căutându-te. Nu simţi cum în umbra ce-o porţi mă strecor aproape să-ţi fiu? Nu simţi că te mângâie şuviţa de păr rătăcită pe frunte? Nu mă vezi ascuns în privirea ce oglinda o întoarce?
- Opreşte. Sunt toate minciuni. Minciuni ce aievea doresc să trăiesc.
- Mă opresc, dar spune-mi de ce vorba-mi minciună numeşti?
- În tot ce spui regăsesc gândul ce seară de seară arunc spre al nopţii abis. În tot ce spui regăsesc ruga spusă cu glas nerostit. În tot ce spui regăsesc iubirea pierdută în zorii de zi. În tot ce spui regăsesc speranţa risipită în ploi de stele. În tot ce spui regăsesc amăgirea ce dimineaţa mă prinde.
- Mă opresc, dar fie-ţi milă şi spune-mi cine sunt eu?
- Eşti universul ce frământă vise, rugi, iubiri, speranţe, amăgiri şi întorce spre mine ecoul iubitului ce niciodată nu l-am găsit. Eşti calea fericirii ce caut noapte de noapte. Eşti gustul amar al singurătăţii din mine.
- Zorii se-arată. Cu bine, iubito! Noapte de noapte vom împleti în iubire sufletul tău şi mirajul meu.
- Te voi invoca mereu. Cu bine.
Categoria: Proza
Toate poeziile autorului: Craciunas Silviu 
Craciunas,gânduri
Data postării: 6 aprilie 2024
Vizualizări: 490
Poezii din aceiaşi categorie
Anexa
Într-o lume pestriță, ca aceasta, în care trăim, Ghiță Cârlig trecea drept un personaj exotic. Nu făcea nimic ca să merite această faimă, își trăia viața firesc, după niște principii destul de neobișnuite, ce-i drept. Toată viața muncise ca secretar într-un birou de avocatură ( Greblă&asociații, cu peste douăzeci de avocați asociați și pledanți, care contau pe serviciile sale ( evidența cauzelor aflate pe rol, redactarea întâmpinărilor preliminare, informarea clienților, de alte treburi domestice precum preparatul cafelei, menținerea ordinii în cele peste zece birouri sau efectuarea unor comisioane ), unde se și mutase, după un timp, din cauza volumului mare de muncă. Cum firma era de succes și volumul de muncă era direct proporțional cu succesul, viața lui Cârlig nu părea tocmai ușoară, dar pentru un om cu principii ca dânsul, munca nu reprezenta o problemă. Își crease un program de lucru foarte riguros, în măsură să acopere toate necesitățile firmei, extinzându-și adesea programul până noaptea târziu sau chiar după miezul nopții. Un singur lucru nu luase în calcul: propria-i viață. Așa se face că la treizeci de ani nu avea o prietenă și nu existau șanse să-și facă vreuna. O femeie i-ar fi compromis serios statutul atât de greu dobândit, fără să mai vorbim despre alte dezavantaje de ordin existențial. Se obișnuise cu un anumit stil de a se îmbrăca, de a mânca, de a-și alege emisiunile tv, filmele, restaurantele, încât o schimbare l-ar fi dat peste cap. Mai exista și primejdia extinderii schemei de personal, așa cum îi pomenise „șeful” într-o discuție amicală, ca posibilitate, dar el se împotrivise cât putuse, iar discuția nu mai fusese reluată de atunci. Cu toate acestea, nu i-ar fi displăcut relația cu o femeie, teoretic vorbind, gândindu-se la Victoria, o avocată angajată de curând, care nu se sfiise să-i facă ochi dulci. Nu mult după aceea, într-una din serile acelea ”extinse”, pe la unsprezece noaptea, se trezise cu Victoria în birou. Femeia era agitată și avea ochii în lacrimi. Dorea să vorbească, dacă era posibil, cu cineva de încredere, fiindcă nu avea pe nimeni apropiat în oraș. Cârlig îi făcuse o cafea, îi dăduse și o țigară ( găsită în fundul unui sertar, alăuri de o sticlă de vodcă rusescă! ), așteptând cuminte ca ea să-și descarce sufletul. Cauza supărării femeii părea să fie șeful său, Greblă, despre care el, personal, avea o părere bună.
- L-am cunoscut la o conferință în capitală, îi mărturisise Victoria, ștergându-și cu multă delicatețe ochii. Acolo mi-a promis un post de avocat pledant, cu perspectiva de a ajunge asociată, iar eu l-am crezut ca o proastă ce sunt! Am dat curs invitației, fără să-mi imaginez că, de fapt, el urmărea altceva. Recunosc că s-a ținu de cuvânt, a completat contractul, urmând să-l semnăm azi, spre seară, în prezența celorlalți asociați. M-am dus acolo pe la douăzeci. Era singur, nici urmă de asociați! Nu mi-a dat niciun fel de explicații, a sărit, pur și simplu, pe mine, apoi a semnat hârtia!
- Ai reclamat la Poliție? se interesă Cârlig, uimit de confesiunea femeii.
- Nu, și nici nu am da gând! Ar fi în stare să-mi rezilieze contractul, iar eu am nevoie de acest contract!
- Crezi că te-aș putea ajuta cu ceva? insistă el.
- Nu, nu cred! Nu văd cum !
- Pot vorbi cu domnul Greblă, de pildă! Ca de la bărbat la bărbat!
- Stiu și eu! În principiu, n-ar fi o idee rea, ar realiza că mai știe și altcineva, dar n-ar schimba mare lucru!
Cu lipsa sa de experiență, Cârlig adusese în discuție și alte variante, unele mai interesante decât altele, dar nu luase în calcul posibilitatea ca Greblă să reacționeze. Victoria, cu mai mult spirit practic, nu-și făcea prea multe iluzii, în schimb îi plăcea atitudine războinicâ a lui Cărlig și faptul că era compătimită de cineva. Din vorbă în vorbă, cei doi pierduseră noțiunea timpului, lucru la care contribuise indirect și sticla de vodcă, miezul nopții găsându-i mai apropiați decât fuseseră vreodată. Zorii zilei, sosiți odată cu Greblă, propiertarul „ mustăriei”, adăugară și ultimile detalii: doi oameni dormind îmbrățișați, într-o ținută mai mult decât lejeră. „ Seful” fusese atât de uimit încât scăpase mapa din mână, iar cei doi se deșteptaseră la fel de uimiți, chiar mai uimiți decât Greblă, din ochii căruia țâșneau flăcări.
- La întoarcere să găsesc demisia d-tale, domnule Cârlig, pe biroul meu! spuse acesta, ieșind din locație mai repede decât intrase.
Era o sentință fără drept de apel.
- Nu doriți să vă duceți un pic dracului, domnule Greblă! blufă el în fața Victoriei, fluturând în aer o hârtie scoasă din același sertar. Era deja scrisă, pardon!
Femeia, care nu-și revenise încă din șoc, îl privea cu ochii mijiți, vizibil contrariată de surescitarea lui Cârlig.
- Numai din vina mea! reuși să îngaime. Numai din vina mea!
- N-ai nicio vină, o liniști el, din contra, nu suntem jucăriile nimănui! Vrea demisia, îi dau demisia!
Victoria își luă poșeta și plecă la tribunal. În urma ei, Cârlig, își puse costumul cel mai bun, cravata cea roșie și cea mai frumosă, din câte avea, pantofii maro, cu bombeuri ascuțite, apoi ieși pe terasa clădirii, un bloc cu zece etaje.
- Si ce mai vrei, domnule Greblă? întrebă el, adresându-se unui auditoriu invizibil, apropiindu-se primejdios de marginea terasei. Viața? Consideră că am anexat-o la demisie! adăugă și se aruncă în gol.
Moștenire în norvegiană
Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.
Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.
Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.
În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată.
A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.
Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?
Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze.
Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.
Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.
Arv
I dag skal vi diskutere en spesiell gjenstand, en gjenstand som er kjær for oss, de av oss som fortsatt holder ting lagret på loftet i huset, nærmere bestemt en filthatt. Bayersk hatt, hatt av ubestridelig historisk betydning, fanget fem dåp, to eksamener, flere bryllup og det er omtrent det. Lue som flere generasjoner bare hadde, men å ha på seg tror jeg ikke de hadde på seg, den er ikke brukbar for lenge siden. Som jeg nevnte tidligere, føles den, den er blå (en elektrisk blå eller kongeblå), og den har en fjær festet til siden.
Cecilias oldemor insisterte på at hun skulle holdes under best mulig forhold. Noe som skjedde, bare tidens gang har sagt sitt, det er ikke lenger som det pleide å være, det sitter ikke lenger som det pleide. Selv nyansen av blått er ikke lenger levende, den er mer shabby, gammel, støvete. Det ville være flott for vintageantrekksideer, men ellers hold det pent, bare for samlingen.
Det var ingen liten overraskelse for Cecilia å finne at hatten, beskrevet så poetisk så langt, skjuler en stor defekt, nærmere bestemt huser den en møllfamilie. Så la oss innse det, når noen arver en hatt, får de ikke bare hatten, de får også møll til den.
En familie ville leve i hatten. Familie?, så mange?, dynasti kanskje, den har også en konge og en monark og stort sett alt det trenger for å være et fullverdig monarki. Men hvordan kan man like dette? Hvor lenge har han vært tom for møllkuler?, siden når har Pronto blitt brukt til skadedyrbekjempelse? En sint og grublende Cecilia stiller seg selv disse spørsmålene til stadighet. Hvordan med all den tilsynelatende omsorgen som alle har tatt, ender hatten opp med å gå i oppløsning med denne hastigheten. Hvis den oldemoren visste og var i live, ville hun blitt ekstremt sint. Cecilia sitter og sitter og tenker på en løsning for å gjenopprette æren en annen gang.
Han fant det, han vet hva han skal gjøre, han vil komme med en løsning som vil drepe dem, etter at de dør, vil han ta og kutte ut den delen av materialet som vil fjernes.
Fortsett som jeg beskrev. Bare ved å leke og utdype den kuttede delen mer og mer, når han den andre siden av materialet med saksen. Gode folk, dere har hatt det i fire generasjoner, hvordan vet dere hvordan dere skal ta vare på en eiendel noen etterlot dere? Hun ga deg ikke å legge et ansvar på dine skuldre, hun ga det til deg fordi hun trodde det ville være fint for deg å ha noe hun likte ganske godt. Du krysset virkelig grensen til lettsindighet! Vi skjønner at du egentlig ikke bryr deg om selve hatten, men bryr du deg ikke også om oldemoren som betrodde deg den?
Cecilia begynte å sy med tråd av lignende farge som hatten opprinnelig ville ha vært. Hva er poenget? Perfekt synonymi finnes ikke, verken i farger eller i ord, dessverre var fargen unik, den var uerstattelig. Cecilia, med +1,75 dioptri tror det var samme farge. Vi vet ikke hva mer vi skal si... intensjonen var god... å "gi tilbake sin ære en annen gang", men på grunn av for mye overdreven iver ble resultatet litt av. Cecilia, vi setter pris på ta vare på deg du hadde den på, desinfiserte den, renset den, tok vare på den, noe som alltid settes pris på, men hvis du ikke hadde hatt det så gøy med å klippe, var det fortsatt veldig bra.Det er alltid lurt å ha balanse i alt . Hvorfor er det bra å måle handlingene våre, beslutningene våre? For, la oss si at vi kjører og vi må svinge, vi har en kurve fremover, vi må måle hastigheten vår (fordi for mye kan ta oss av veien, avviker fra vår vei), ønsket vi ønsker å passere den kurven med, det spiller ingen rolle hvor lang tid det ville ta, hvor fort, hvor ekspert, hva jeg ikke vet hva.. det som betyr noe er hvor harmoniske og trygge vi vet hvordan vi skal komme gjennom alt. Ingen applauderer oss, vi er bare oss selv, og vi trenger ikke applaus.
Likeledes i dette tilfellet kunne den nedarvede hatten ha forblitt intakt, den ville ikke ha krevd inngrep, reparasjoner, oppussing, retusjering, hvis ikke vår kjære Cecilia hadde ønsket så iherdig å forbedre den helt. Også verdt å vurdere er at ting ofte ikke krever en radikal endring for å fungere, bare delvis eller bare en fjerdedel vil hjelpe like mye.
Cecilia...Cecilia...enten hadde du ikke en sikker hånd, eller så brydde du deg for mye om hatten.
Si totuși se învârte
Alexandru Zbârciog se trezise în dimineața aceea cu o citație băgată pe sub ușă. Nu-l văzuse pe agentul procedural, care procedase total neprocedural, alegând soluția cea mai proastă, permisă doar în cazurile când persoana nu era găsită la domiciliu, afișarea, în loc să sune și să i-o înmâneze personal. Cum nu găsise cu cine să se certe, deschise plicul misterios, purtând antetul Parchetului de pe lângă Judecătoria Mierleștii de Sus și scoase o hârtiuță boțită ( jumătate dintr-o coală A4 ), cu pete de grăsime în colțul din dreapta sus, semn că expeditorul mâncase sau mânca în momentul expedierii. Trecuse peste acest aspect neplăcut, scârbos chiar, și se concentră asupra textului. Numele său, adresa și porecla, erau scrise cu pixul, iar mai jos urma textul standard „ sunteți invitat la... ora...în calitate de... Aici existau două variante: învinuit/martor. Același pix tăiase c-o linie cuvântul „ învinuit”, de unde omul putea deduce că era citat în calitate de martor. Mai jos apărea și motivul citării: în dosarul nr...de evaziune fiscală și spălare de bani, art... din Codul de procedură penală, actualizat. Dedesubt apărea și numele procurorului de caz: Gheorghiță Alui Ion. Zbârciog lăsă hârtia pe birou, scărpinându-se în creștetul capului, ca un om aflat într-o mare încurcătură. Nu înțelegea chestia cu „ evaziunea”, fiindcă nu înființase niciodată o societate comercială, nici măcar un PF! La fel de neclară îi apărea sintagma ” spălare de bani”, deoarece nu prea avea ce spăla, el reușind perfomanța să-și cheltuiască salariu înainte de a-l încasa. „ Sigur e-o încurcătură la mijloc! se gândi el. O fi altul cu același nume!” Mai pățise treaba asta și la Fisc! În ziua menționată în citație se înființă la Parchet, unde un polițist îl scanase din cap până în picioare, apoi îi reținuse ochelarii și telefonul.
- Iertați-mă, domnule polițist, îndrăzni el, fără ochelari nu văd nici pe unde să merg!
- Tocmai asta este ideia! rânji omul legii. Nu trebuie să vezi prea multe pe-aici! Ia loc în sală până îți vine rândul!
După vreo două ore, care i se păruseră o eternitate, polițistul îi făcu semn să se ridice, iar el îl urmă cuminte, folosindu-și mai mult urechile decât ochii. Îl introduse într-o cameră în care se afla un ins slăbănog, inexpresiv, cu capul ca o ridiche, și o secretară. Polițistul îl salută cu un „ să trăiți, domnule procuror!”, apoi ieși, moment în care bărbatul acela ciudat îi făcu semn să se așeze pe un scaun.
- Ai cam zbârcit-o, domnule Zbârciog! îl luă el în primire în loc de salut sau de altă introducere, foarte amuzat de jocul de cuvinte pe care tocmai îl făcuse. Recunoaște că ai cam zbârcit-o!
- Eu cred că e o neînțelegere, domnule procuror, riscă Zbârceog o replică, mă luați drept altul!
- Deci mai ai și pe altcineva?
- N-am spus asta, am zis că s-ar putea să fie o eroare la mijloc. Mai sunt o grămadă cu numele acesta!
- Si ce legătură există între tine și ei?
- Tocmai că nu există! M-am lovit de aceeași situație și la Fisc!
- Deci v-ați cunoscut la Fisc?
- Vă spuneam cu totul altceva! Cu cine să mă cunosc la Fisc, păcatele mele!? Cu Primul ministru?
- Deci este posibil să te fi întâlnit cu Primul ministru la Fisc și ca acesta să-ți fi virat niște bani în cont?
- Exclus, n-am eu legături așa de înalte, l-am văzut de câteva ori la televizor!
- Deci vă cunoașteți i?
- Nici vorbă. Îmi răstălmăciți cuvintele!
Procurorul răsfoi prin dosarul de pe birou și scoase un extras de cont în care apăreau numele și CNP-ul său, iar la sold suma de un milion de euro.
Hârgiog ridică din umeri uimit.
- Dacă aș avea banii ăștia, domnule procuror, m-aș duce în Bahamas și aș trăi acolo până la capătul zilelor!
- Deci ai conturi și în paradisurile fiscale, mai exact în Bahamas?
- Iar m-ați înțeles pe dos, am presupus doar! De unde atâtea conturi? Nu sunt decât un simplu comis voiajor, care vând tigăi și aspiratoare la ofertă!
- Deci obții venituri din comerțul clandestin cu tigăi și aspiratore și nu le declari la Fisc?
- O face dilerul căruia îi cumunic fiecare unitate vândută prin call center!
- Deci ai legături și cu unitățile speciale de informații străine?
- Dilerul e, într-adevăr, italian, dar nu știu să se ocupe cu culegerea de informații!
- Am înțeles. Lucrezi sub acoperire! Ți-am zis eu c-ai zbârcit-o! concluzionă bărbatul cu cap de ridiche, făcându-i un semn discret secretarei Aceasta veni imediat cu o cola de hârtie pe care consemnase discuția. Procurorul o citi repede, zâmbi, apoi i-o întinse lui Zbârciog.
- Semneaz-o!
Hârțog o citi și el, după care o împinse spre procuror.
- Nu semnez așa ceva! E taman invers față de ce-am spus!
- În cazul ăsta nu există, procedural vorbind, decât două soluții, îi explică procurorul zâmbind: ori te răzgândești și te întorci acasă, așa cum ai venit, ori nu semnezi și te rețin preventiv treizeci de zile, începând chiar de acum. Nu-ți mai spun că arestul e plin de arestați periculoși, criminali și violatori, dar, probabil, nu te interesează!
Omul trase hârtia înapoi, o mai citi o dată, apoi o semnă.
- Si totuși se învârte! murmură el printre dinți în timp ce polițistul îl conducea tăcut și indiferent către ieșire.
Începutul contează în olandeză
Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.
Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.
La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.
Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.
La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa.
Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.
Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.
La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești.
Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.
Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.
Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.
Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.
Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.
Het begin is belangrijk
Het begin, even moeilijk als opwindend. Je draagt in je hart een breed scala aan ervaringen, emoties, stemmingen en sensaties. Velen van hen zijn misschien te onhandig weergegeven, uitgedrukt, zo is het nu. Het is een periode van vaardighedenvorming, zoeken, ontdekkingen, onthullingen, leren van fouten en mislukkingen, momenten waarop je meer test, je bent er niet van overtuigd dat je door wilt gaan met waar je aan begonnen bent. Andere keren weten we dat er een nieuwe levensfase aanbreekt, waar we naar op zoek zijn, zowel voor onszelf als voor de mensen om ons heen.
Hoe het ook zij, het begin telt, stel je een goede atleet voor, die aan verschillende competities zou hebben deelgenomen en ik weet niet wat, zou hij daar nog komen als hij geen steun had, als hij niet de geluk om de coach te vinden die past bij zijn leerstijl en zijn behoeften? Nee, absoluut niet.
Op dezelfde manier kunnen we ons misschien een merknaam voorstellen: zou deze succesvol zijn geweest, zouden zoveel mensen daar iets hebben gekocht als er geen ondersteuning, advertenties en promoties waren geweest op ik weet niet hoeveel sociale mediakanalen? Nee, natuurlijk niet, de wereld zou niet eens weten dat dat merk bestond.
Het begin duidt op de onthechting van wat voorheen was. Het kan van tevoren gepland of ongepland zijn, het hangt af van waar we mee willen beginnen. Als we ons bijvoorbeeld willen inschrijven voor balletlessen, ja, dan kunnen we het begin plannen, ook dan is het niet echt planbaar als de instructeur niet op de afgesproken datum terugkomt uit zwangerschapsverlof. Als we met zwangerschapsverlof zijn kan de bevalling niet ingepland worden, kunnen we niet kiezen in welke maand we gaan bevallen, laat staan de dag, het tijdstip. Het gebeurt even. Dan hebben wij en het kind een begin, een nieuw pad dat we samen gaan bewandelen. Het maakt uit hoe we willen dat het kind zijn leven begint. Als ouders kunnen we kiezen wat we willen dat het kind krijgt. We uiten onze liefde alleen door hem geld en pakjes te sturen van ik weet niet welk speelgoed uit het land waarin we werken, maar ondertussen zorgt een vreemde voor ons kind? Laten we later niet verbaasd zijn dat er barrières en beperkingen zullen zijn tussen ons en het kind. Het gebrek aan nabijheid tot het kind en de communicatie met hem heeft invloed op zijn ontwikkeling, omdat hij zich door hen nooit gewenst zou hebben gevoeld. Hij zal zich alleen zijn biologische ouders herinneren, maar hij zal ze niet herkennen als ouders in de ware zin van het woord.
Aan de andere kant staan de ouders die ervoor kiezen om in het land te blijven. Morgen brengt onzekerheden voort. Deze stress die wordt gegenereerd door de onzekerheden die we ons voorstellen, vloeit over naar het kind, als we niet weten hoe we onszelf moeten beheersen en het kunnen laten doen wat het wil. Dan worden de ouders opvliegend en praten ze onzin, feitelijk onzin, tegen het kind, uit het niets. We besteden veel aandacht aan het kind in de eerste kinderjaren, omdat zijn geest als een spons is. Absorbeer alles, elk woord, gebaar, toon van de stem. Onwillig zal hij zich dat begin toe-eigenen. Het zal stemmingen, gedachten, indrukken en houdingen overnemen. Het zou zonde zijn als dit zou gebeuren. Hij moet vanuit alle gezichtspunten prachtig opgroeien, omdat zijn ouders hem langs de beste scholen zouden hebben gebracht, via de beste middelbare scholen, de veel gedroomde universiteit en ik weet niet waar, het zou tevergeefs zijn dat hij zou een lengte van 1,90 bereiken, goed ontwikkeld, atletisch en ik weet niet hoe, als we van binnen een mengeling van trauma's vinden, in onszelf bewaard, niet op tijd gerealiseerd, niet uitgedrukt, niet genezen. Aan de buitenkant zou het er goed uitzien, maar aan de binnenkant zou je zien dat er geen ziel in zijn groei werd gestoken, omdat het zeker zou ontbreken wat het meest waardevol zou zijn: mededogen en menselijkheid. Welke familie zal hij op zijn beurt vinden? Welke generaties zullen uit die familie voortkomen, enzovoort.
Hij heeft de warmte van de ziel nodig, net als de boom. Wanneer we hem planten, zorgen we er niet alleen voor dat hij water krijgt, maar ook dat hij recht en dik groeit. Hij heeft ook de warmte van de zon nodig om zich in alle opzichten goed te ontwikkelen.
Soms kan het begin betekenen dat je gaat sporten, fietsen, nieuwe recepten leert koken, enzovoort. Wees echter voorzichtig, als je ervoor kiest iets te leren dat je niet kunt leren door alleen maar video's op YouTube te bekijken en dat is alles, je hebt instructeurs of leraren nodig voor die baan, probeer dan iemand te zoeken die op zijn minst de minimale bereidheid heeft om te willen om je verlangen te begrijpen om die vaardigheid te leren, je intrinsieke motivatie om vanuit dat standpunt onafhankelijker te worden, je angsten, om je te ondersteunen waar het niet helemaal lukt, om samen dat obstakel te overwinnen. Anders zul je ook lijden, zul je ook vervuld zijn van frustraties, zenuwen die je voor die cursus hebt betaald en de instructeur heeft geen tijd voor je, hij heeft altijd anderen, hij geeft ze altijd voorrang boven jou, met alles wat je ook hebt betaald hetzelfde bedrag als de begunstigden.
Net als in schoolklassen bestaat er de theorie van meervoudige intelligenties, volgens welke er 9 soorten intelligentie zijn. Ik weet niet waarom sommige docenten nog steeds denken dat hun leerlingen goed moeten zijn in hun vak. Als hij ervoor kiest hem publiekelijk voor de klas te vernederen vanwege zijn weinig wiskunde, dan zou het eerlijk zijn als hij hem na die les zou financieren, hem geld zou geven om naar therapiesessies te gaan, om van zijn angst te genezen. van falen, angst die leidt tot bloedneuzen, misselijkheid, duizeligheid, slaap- en hartritmestoornissen. Als hij niet goed is in wiskunde, is dat absoluut geen probleem, misschien is hij expressiever, beter in schilderen, percussie, talen, sport, andere vakken. Het zou absoluut niet eerlijk zijn om hem te bestempelen met het etiket dat hij niets kan doen, dat hij het toch niet zou weten en niet zou begrijpen, dat er niets voor hem en met hem gedaan kan worden, dat niets iets oplevert in het leven. en allerlei van dit soort scenario's. Iedere man is uniek, hij heeft zijn eigen kwaliteiten die geoefend, bewerkt en aangescherpt moeten worden. Dat is wat ouders en leraren die het achterhaalde idee hebben dat als hij geen wiskunde kan leren, hij ook niets kan doen, zouden moeten doen. Uit nieuwsgierigheid voelen de afgestudeerden van de wiskundefaculteit zich tevreden nadat ze deze hebben afgerond. Hoevelen gaan uiteindelijk wiskunde onderwijzen als de weg om te worden wat ze wilden bij elke stap bezaaid is met obstakels, en zelfs verdiensten en kennis er niet meer toe doen? Toen hij uit een lijst van tien criteria niet aan slechts één criteria voldeed, anders voldeed hij aan alle criteria en werd hij nooit aangenomen? Wat voor zin heeft het om hen te dwingen een pad te volgen dat zelfs degenen die van wiskunde houden niet zouden volgen? Laat kinderen, leerlingen, allerlei soorten leerlingen hun eigen pad kiezen, hoe veel of hoe weinig het hen ook uitkomt! Plaats uzelf niet in de schoenen van andere mensen, denkend dat u hen beter kent, dat u intuïtief begrijpt wat zij willen, waar zij naar streven. Fouten die u zelf maakt, zijn veel gemakkelijker te corrigeren dan fouten die u maakt omdat anderen u hebben geadviseerd een fout te maken.
Het hangt van het geval af: als hij een volgzamer kind is, zal hij de situatie accepteren en proberen ermee om te gaan, hoewel hij depressief zal zijn, geen vrede met zichzelf zal hebben, vol woede zal zijn en verborgen frustraties zal ophopen. Maar als we het hebben over een natuur die niet gehoorzaamt, die onafhankelijk wil zijn in zijn eigen beslissingen en voorkeuren, lopen we het risico dat er steeds meer schooluitval komt. Hij zou bedenken waarom hij naar die mate-info-klas zou gaan, als hij toch nergens in voorkomt wat daar wordt besproken, niets op hem van toepassing is en niet bij hem past. Daarom wordt aanbevolen dat ouders hun kinderen begrijpen en hen in elke belangrijke levensfase ondersteunen.
Ook al concentreerde ik me op de minder prettige aspecten, ze maken deel uit van de realiteit van elk begin, het begin is tenslotte het meest ingewikkeld. Gaandeweg worden de dingen eenvoudiger en vloeiender, en wordt alles een ervaring die veel waardiger is om geleefd, ervaren en gevoeld te worden. Natuurlijk hebben de mensen die je in elke fase van het leven van een jongere tegenkomt, hun verdiensten.
Dus laten we onze ouders bedanken die ons zoveel mogelijk steunden, tot een bepaalde leeftijd gaven ze ons kansen, kleding, accessoires, gadgets en dergelijke, ze voedden ons, zowel met voedsel als met positieve gevoelens, dat ze ons een pil, dat ze onze wonden na elke val verbonden, dat ze onze depressie verzachtten toen we dachten dat het nutteloos was, dat ze het geduld hadden om ons te bestuderen, ons te analyseren en ons te vertellen wat het beste bij ons zou passen in de meeste situaties, dat ze met ons uitliepen door parken, naar kunstgalerijen, gelateria's en banketbakkerijen, dat ze een bepaalde smaak in muziek en beeldende kunst cultiveerden, dat ze ons de eerste instructies gaven, de eerste handleiding van het leven.
We danken ook de docenten, docenten en professoren, omdat zij ook een groot deel van de tijd bij ons hebben doorgebracht en zij misschien hebben ervaren wat wij hebben meegemaakt; de emoties van de examens waren niet alleen de onze, maar ook die van hen. We waarderen elke goede gedachte, elke keer dat ze ons de klas lieten verlaten als we ons niet lekker voelden, als ze ons corrigeerden, als ze ons dwongen ik weet niet welke concurrentie, als ze het ons uitlegden, als we spelden, lazen met hen, toen ze ons nieuwe dingen leerden, toen ze ons lot veranderden, toen ze betekenis aan ons leven gaven, toen ze ons hielpen onze tijd beter te beheren, om niet langer zo verstrooid te zijn als wij.
Dank uit de grond van ons hart aan iedereen die ons heeft geholpen te evolueren, nuttige veranderingen heeft doorgemaakt en ons onder hun beschermende vleugel heeft genomen.
Proiect de construcții plus câteva inepții în turcă
Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space.
Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.
Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.
Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".
Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."
Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"
Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare.
Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."
Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."
Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice.
Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.
Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.
Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.
Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.
Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase.
Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."
Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.
Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".
İnşaat projesi artı bazı saçmalıklar
Cecilia ve kocası yeni bir eve taşınmayı planlıyor. Emlak acentelerinin ilanlarını bulmak için internette arama yapmaya devam ettiler. Prensip olarak, istedikleri şey karmaşık değil, keşfedilenlerden üç odalı, iki banyolu, bir oturma odası, iki balkonlu, duvarları veya pencereleri olmayan bir daire (çünkü Cecilia güneşte oturmayı, bronzlaşmayı seviyor) , bir mutfak ve aynı zamanda ayakkabı kutuları için bir saklama alanı. Tartışmaların çoğu bu depolama alanından başlıyor; Cecilia'nın kocası aynı fikirde değil. O kutuların yerinin tam balkon olabileceğini düşünüyor. Ayrıca depolama alanı banyosunu hamakla genişletmesine izin vermiyordu. Pratik olarak adam açık alanlı bir banyo istiyor.
Etrafa bakıyorlar, teklif arıyorlar, oldukça avantajlı bir daire fark ediyorlar, istedikleri gibi üç odalı bir daire, ama şehrin merkezi bölgesinde değil, şehrin kuzeybatısında, kenar mahallelerde bir yerde. Konum, Cecilia'nın güneş ve sıcaklık ihtiyacını tam olarak karşılamayacak ama ne yapabiliriz, hepsine sahip olamayız, yine de gelecekteki Evleri için isteyecekleri bazı seçim kriterlerinden vazgeçmek zorundayız.
İnşaatçılarla konuşmak için Çarşamba günü sabah 9 civarında gidecekler. Ancak daha girişte Cecilia'nın içinde tuhaf bir his var. Adam ona orada kalmanın neden iyi olmayacağını sorar. Bir dizi nedenle başlıyor: Çocuğun anaokulundan, piyano derslerinden, belediye binasından, sık sık gittiği güzellik salonundan, alışverişini yapabileceği herhangi bir mağazadan uzak olması.
Bütün bunlara koca çok "akıllıca" bir cevap veriyor:,, toplu taşıma var". Cecilia gergin:,, Yani bir yerden diğerine taşınmama yardım etmeyecek misin?".
Cecilia'nın kocasının bir kez daha bir koca olarak ne kadar sadık ve adanmış olduğunu merak etmemizi sağlayan bir sözü var: "Tüm kategoriler için iznin var, gerçekten scooter'a binmek bile istemiyorsun, istediğin zaman arayabileceğin taksiler var." Cecilia daha da öfkeli:,, Biliyor musun, ehliyetlerimi kendim için aldım, yapabileceğimi göstermek için, benim suçum ne ki trafikte her türlü tuhaflıkla karşılaştım, Senin gibi kim gerçekten bana çarpmak ister ki? Trafiğe katılan bu kadar çok kişiden korkuyorum." Kocası ona utangaç bir sesle şöyle diyor: "Tamam, gezilerde sana yardım edeceğim."
Şu an için işler sakinleşiyor, ikili inşaatçılarla konuşmaya gidiyor. Onlara dairenin planını veriyorlar, böylece tüm mimari detayları daha detaylı görebiliyorlar. Kocası, açık alan haline getirmek istediği daha küçük banyoyu görüyor. Cecilia eleştirel ve ahlak dersi veren bir sesle başlıyor: "Neden açık alanlı bir banyoya ihtiyacınız olduğunu anlamıyorum?" Bu banyo modelini daha önce nerede gördünüz? Barda?!!"
Adam, muhafazakar değil yenilikçi fikirleri olduğu için, Cecilia gibi her şeye tek taraflı bakmasını, tüm duvarların güzelce düzenlenmesini, 95 derece eğilmemesini ve Cecilia'nın mükemmellik ihtiyacının onu sıktığını, bloke ettiğini söylüyor. , tipik tercihleri nedeniyle her şeyin durağan olduğunu düşünüyor.
Cecilia kızarıyor, sessiz kalıyor ama bazı şeyleri fark ediyor. Cecilia şöyle diyor:,, Bana öyle geliyor ki o kadar çok şey eksik ki, burada kalamazdım, burası boş bir yer."
İnşaatçılar ona şöyle diyor: "Artık boş, çünkü ortada eşya yok, duvarları zar zor inşa edebildik, buraya taşındığınızda evin şekillenmeye başlayacağını göreceksiniz, onu istediğiniz gibi dekore edecek, özelleştireceksiniz. ve tüm bunlar."
Cecilia kocasıyla konuşuyor, oğlu anaokulunu bitirene kadar taşınmayı ertelemesi için onu ikna etmek istiyor çünkü çok duygusal bir çocuk ve herhangi bir büyük değişiklik onun akademik performansı üzerinde hoş olmayan bir etki yaratabilir.
Kocası aynı fikirde değil, Cecilia'nın teklifini reddediyor ve inşaatçılara daire inşa edilir, döşenir ve sıvanır tamamlanmaz taşınacağına dair söz verir. Ancak ayakkabı kutularının saklanacağı alanın açık alan banyosunda olduğunu kabul ediyor.
Cecilia pes eder, zaten konuşacak kimsenin olmadığını görür, büyükanne ve büyükbabasının evinden taşınmadan önce son bir isteği vardır: büyükanne ve büyükbabasının bıraktığı 20 tabloya dikkat etmek, onları kaybetmemek, Onları arabadan çıkarıp daireye taşıdığında çerçeveleri kırılmıyor. Dikkatli olacağına, onları düşürmeyeceğine, çizmeyeceğine, korkuluklara dokunmayacağına vb. söz veriyor.
Taşınma günü geliyor, bir Cuma günü, çocuğu anaokulundan bile almamış, çantasında pusula yok, harita yok, telefonunda “Haritalar” uygulaması da yüklü değil. yeni evinin nerede olduğunu tahmin etmek... Evde başarılı olursa, başarısız olursa sokakta yatar.
Cecilia'nın zavallı resimleri bagajda iki Aqua Carpatica su şişesinin, kutularla dolu bir çanta Cremșnit'in, sekiz paket un içeren başka bir çantanın, bir akvaryumun, bilmem kaç kutu peçete ve paçavranın yanında duruyor. ve tüm bunlar.
Bunları taşırken bastığı her adımda dikkatli oluyor ama bir elinde beş, diğer elinde beş olduğu için sağ elinde tuttuğu tablonun çerçevesini çiziyor. Cecilia, kocası onu duvara sabitleyene kadar olanlardan şüphelenmez. +1.75 diyoptrideki en küçük kusuru bile fark eden kartal gözü çevik görüşüyle Cecilia, çiziği görüyor. Adama der ki:,, Yarın küçük bir çarşıdaki Çin dükkânına gidip bunun gibi yeni ama yine de altın rengi bir çerçeve satın almanı istiyorum. Bu tabloya bakamıyorum, dikkatsizliğinle onu mahvettin!" Gerçekten nasıl bir talihti bu? Sadece tüylü kedilerden oluşan bir tabloydu.
Kocası ona sorar:,, Ama yapıştırıcıyla tamir edilemez mi?" Cecilia bu beceriksizlikten rahatsız oldu, Hayır, yapıştırıcıyla tamir edilemez. Çizilmiş, çerçevenin tek bir parçası eksik değil... "
Kocası ona sorar:,, Ama yapıştırıcıyla tamir edilemez mi?" Cecilia bu beceriksizlikten rahatsız oldu, Hayır, yapıştırıcıyla tamir edilemez. Çizilmiş, çerçevenin tek bir parçası eksik değil... "
Cecilia'nın sözlerini dışarıya yansıtan koca:,, Ne istediğini bilmeyen bir kadın, yapıştırıcı istemiyor, ben ona yapıştırıcı istemesi için sebepler sunuyorum." Ve daha da cesur eylemlere girişerek akvaryumu parçalıyor. Cecilia her şeyi balkondan görüyor, telefonda ona Çin mağazasından yeni bir akvaryum ve muhtemelen evcil hayvan dükkanından yeni balık alması için bir mesaj gönderiyor, bu arada o akvaryumdaki herkesi hayata döndürmeye, onları koymaya çalışıyor. muslukta, su jetinin altında ve çiçek dolu bir vazoda.
Ne yapalım? Cecilia'nın kocasının "acele etmenin işi bozacağını" bilmesi gerekirdi.
PE CĂRARE
Din când în când, mi-am propus să merg pe cărarea gândului să - i privesc ferestrele și totodată căutând o anumită fereastră…
Și azi ferestrele sunt tot așa cum le-am lăsat cândva... Unele închise, altele larg deschise , unele mă privesc prin ce a fost , altele prin ce este…
Dar eu, eu caut fereastra care să mă privească și să privesc prin ea ce va fii…Să privesc viitorul…
Și urc cărarea și iar o cobor căutând - o…
Un călător și el pe cărarea gândurilor,mă întreabă ce caut. Îi spun ce caut iar el, îmi răspunde că această fereastră nu a fost niciodată pe cărarea asta. Și îmi mai spune că dacă voi continua drumul , mai am mult de mers , voi ajunge la o răscruce de drum unde este o fereastră care a vrut cândva să se deschidă și să privească viitorul, să privească ce va fi…
Îl întreb dacă el a ajuns la acea fereastră.
- Da, am ajuns, dar e greu să-ți spun ce am văzut
- Spune-mi!
- Fereastra era ferecată, pe jos erau cioburi de sticlă opacă și corbi negri se zbăteau să intre printre zăbrelele de fier ruginit...
- De ce mă trimiți să văd această fereastră, care nu este cea pe care o caut?. Pregătit să plece în drumul lui, îmi spune murmurând :
- Mai bine caută fereastra speranței, sau deschide în fiecare zi fereastra prezentului tău…
Sunt încă pe drum, nu știu dacă urc sau cobor, dar trec pe lângă fereastra trecutului , pe lângă cea a prezentului, mă oglindesc în ea , văd un contur greu deslușit și mă întreb: Mâine ce va fi, eu ce voi face? Quo vadis ... Quo vadis..?
Anexa
Într-o lume pestriță, ca aceasta, în care trăim, Ghiță Cârlig trecea drept un personaj exotic. Nu făcea nimic ca să merite această faimă, își trăia viața firesc, după niște principii destul de neobișnuite, ce-i drept. Toată viața muncise ca secretar într-un birou de avocatură ( Greblă&asociații, cu peste douăzeci de avocați asociați și pledanți, care contau pe serviciile sale ( evidența cauzelor aflate pe rol, redactarea întâmpinărilor preliminare, informarea clienților, de alte treburi domestice precum preparatul cafelei, menținerea ordinii în cele peste zece birouri sau efectuarea unor comisioane ), unde se și mutase, după un timp, din cauza volumului mare de muncă. Cum firma era de succes și volumul de muncă era direct proporțional cu succesul, viața lui Cârlig nu părea tocmai ușoară, dar pentru un om cu principii ca dânsul, munca nu reprezenta o problemă. Își crease un program de lucru foarte riguros, în măsură să acopere toate necesitățile firmei, extinzându-și adesea programul până noaptea târziu sau chiar după miezul nopții. Un singur lucru nu luase în calcul: propria-i viață. Așa se face că la treizeci de ani nu avea o prietenă și nu existau șanse să-și facă vreuna. O femeie i-ar fi compromis serios statutul atât de greu dobândit, fără să mai vorbim despre alte dezavantaje de ordin existențial. Se obișnuise cu un anumit stil de a se îmbrăca, de a mânca, de a-și alege emisiunile tv, filmele, restaurantele, încât o schimbare l-ar fi dat peste cap. Mai exista și primejdia extinderii schemei de personal, așa cum îi pomenise „șeful” într-o discuție amicală, ca posibilitate, dar el se împotrivise cât putuse, iar discuția nu mai fusese reluată de atunci. Cu toate acestea, nu i-ar fi displăcut relația cu o femeie, teoretic vorbind, gândindu-se la Victoria, o avocată angajată de curând, care nu se sfiise să-i facă ochi dulci. Nu mult după aceea, într-una din serile acelea ”extinse”, pe la unsprezece noaptea, se trezise cu Victoria în birou. Femeia era agitată și avea ochii în lacrimi. Dorea să vorbească, dacă era posibil, cu cineva de încredere, fiindcă nu avea pe nimeni apropiat în oraș. Cârlig îi făcuse o cafea, îi dăduse și o țigară ( găsită în fundul unui sertar, alăuri de o sticlă de vodcă rusescă! ), așteptând cuminte ca ea să-și descarce sufletul. Cauza supărării femeii părea să fie șeful său, Greblă, despre care el, personal, avea o părere bună.
- L-am cunoscut la o conferință în capitală, îi mărturisise Victoria, ștergându-și cu multă delicatețe ochii. Acolo mi-a promis un post de avocat pledant, cu perspectiva de a ajunge asociată, iar eu l-am crezut ca o proastă ce sunt! Am dat curs invitației, fără să-mi imaginez că, de fapt, el urmărea altceva. Recunosc că s-a ținu de cuvânt, a completat contractul, urmând să-l semnăm azi, spre seară, în prezența celorlalți asociați. M-am dus acolo pe la douăzeci. Era singur, nici urmă de asociați! Nu mi-a dat niciun fel de explicații, a sărit, pur și simplu, pe mine, apoi a semnat hârtia!
- Ai reclamat la Poliție? se interesă Cârlig, uimit de confesiunea femeii.
- Nu, și nici nu am da gând! Ar fi în stare să-mi rezilieze contractul, iar eu am nevoie de acest contract!
- Crezi că te-aș putea ajuta cu ceva? insistă el.
- Nu, nu cred! Nu văd cum !
- Pot vorbi cu domnul Greblă, de pildă! Ca de la bărbat la bărbat!
- Stiu și eu! În principiu, n-ar fi o idee rea, ar realiza că mai știe și altcineva, dar n-ar schimba mare lucru!
Cu lipsa sa de experiență, Cârlig adusese în discuție și alte variante, unele mai interesante decât altele, dar nu luase în calcul posibilitatea ca Greblă să reacționeze. Victoria, cu mai mult spirit practic, nu-și făcea prea multe iluzii, în schimb îi plăcea atitudine războinicâ a lui Cărlig și faptul că era compătimită de cineva. Din vorbă în vorbă, cei doi pierduseră noțiunea timpului, lucru la care contribuise indirect și sticla de vodcă, miezul nopții găsându-i mai apropiați decât fuseseră vreodată. Zorii zilei, sosiți odată cu Greblă, propiertarul „ mustăriei”, adăugară și ultimile detalii: doi oameni dormind îmbrățișați, într-o ținută mai mult decât lejeră. „ Seful” fusese atât de uimit încât scăpase mapa din mână, iar cei doi se deșteptaseră la fel de uimiți, chiar mai uimiți decât Greblă, din ochii căruia țâșneau flăcări.
- La întoarcere să găsesc demisia d-tale, domnule Cârlig, pe biroul meu! spuse acesta, ieșind din locație mai repede decât intrase.
Era o sentință fără drept de apel.
- Nu doriți să vă duceți un pic dracului, domnule Greblă! blufă el în fața Victoriei, fluturând în aer o hârtie scoasă din același sertar. Era deja scrisă, pardon!
Femeia, care nu-și revenise încă din șoc, îl privea cu ochii mijiți, vizibil contrariată de surescitarea lui Cârlig.
- Numai din vina mea! reuși să îngaime. Numai din vina mea!
- N-ai nicio vină, o liniști el, din contra, nu suntem jucăriile nimănui! Vrea demisia, îi dau demisia!
Victoria își luă poșeta și plecă la tribunal. În urma ei, Cârlig, își puse costumul cel mai bun, cravata cea roșie și cea mai frumosă, din câte avea, pantofii maro, cu bombeuri ascuțite, apoi ieși pe terasa clădirii, un bloc cu zece etaje.
- Si ce mai vrei, domnule Greblă? întrebă el, adresându-se unui auditoriu invizibil, apropiindu-se primejdios de marginea terasei. Viața? Consideră că am anexat-o la demisie! adăugă și se aruncă în gol.
Moștenire în norvegiană
Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.
Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.
Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.
În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată.
A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.
Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?
Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze.
Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.
Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.
Arv
I dag skal vi diskutere en spesiell gjenstand, en gjenstand som er kjær for oss, de av oss som fortsatt holder ting lagret på loftet i huset, nærmere bestemt en filthatt. Bayersk hatt, hatt av ubestridelig historisk betydning, fanget fem dåp, to eksamener, flere bryllup og det er omtrent det. Lue som flere generasjoner bare hadde, men å ha på seg tror jeg ikke de hadde på seg, den er ikke brukbar for lenge siden. Som jeg nevnte tidligere, føles den, den er blå (en elektrisk blå eller kongeblå), og den har en fjær festet til siden.
Cecilias oldemor insisterte på at hun skulle holdes under best mulig forhold. Noe som skjedde, bare tidens gang har sagt sitt, det er ikke lenger som det pleide å være, det sitter ikke lenger som det pleide. Selv nyansen av blått er ikke lenger levende, den er mer shabby, gammel, støvete. Det ville være flott for vintageantrekksideer, men ellers hold det pent, bare for samlingen.
Det var ingen liten overraskelse for Cecilia å finne at hatten, beskrevet så poetisk så langt, skjuler en stor defekt, nærmere bestemt huser den en møllfamilie. Så la oss innse det, når noen arver en hatt, får de ikke bare hatten, de får også møll til den.
En familie ville leve i hatten. Familie?, så mange?, dynasti kanskje, den har også en konge og en monark og stort sett alt det trenger for å være et fullverdig monarki. Men hvordan kan man like dette? Hvor lenge har han vært tom for møllkuler?, siden når har Pronto blitt brukt til skadedyrbekjempelse? En sint og grublende Cecilia stiller seg selv disse spørsmålene til stadighet. Hvordan med all den tilsynelatende omsorgen som alle har tatt, ender hatten opp med å gå i oppløsning med denne hastigheten. Hvis den oldemoren visste og var i live, ville hun blitt ekstremt sint. Cecilia sitter og sitter og tenker på en løsning for å gjenopprette æren en annen gang.
Han fant det, han vet hva han skal gjøre, han vil komme med en løsning som vil drepe dem, etter at de dør, vil han ta og kutte ut den delen av materialet som vil fjernes.
Fortsett som jeg beskrev. Bare ved å leke og utdype den kuttede delen mer og mer, når han den andre siden av materialet med saksen. Gode folk, dere har hatt det i fire generasjoner, hvordan vet dere hvordan dere skal ta vare på en eiendel noen etterlot dere? Hun ga deg ikke å legge et ansvar på dine skuldre, hun ga det til deg fordi hun trodde det ville være fint for deg å ha noe hun likte ganske godt. Du krysset virkelig grensen til lettsindighet! Vi skjønner at du egentlig ikke bryr deg om selve hatten, men bryr du deg ikke også om oldemoren som betrodde deg den?
Cecilia begynte å sy med tråd av lignende farge som hatten opprinnelig ville ha vært. Hva er poenget? Perfekt synonymi finnes ikke, verken i farger eller i ord, dessverre var fargen unik, den var uerstattelig. Cecilia, med +1,75 dioptri tror det var samme farge. Vi vet ikke hva mer vi skal si... intensjonen var god... å "gi tilbake sin ære en annen gang", men på grunn av for mye overdreven iver ble resultatet litt av. Cecilia, vi setter pris på ta vare på deg du hadde den på, desinfiserte den, renset den, tok vare på den, noe som alltid settes pris på, men hvis du ikke hadde hatt det så gøy med å klippe, var det fortsatt veldig bra.Det er alltid lurt å ha balanse i alt . Hvorfor er det bra å måle handlingene våre, beslutningene våre? For, la oss si at vi kjører og vi må svinge, vi har en kurve fremover, vi må måle hastigheten vår (fordi for mye kan ta oss av veien, avviker fra vår vei), ønsket vi ønsker å passere den kurven med, det spiller ingen rolle hvor lang tid det ville ta, hvor fort, hvor ekspert, hva jeg ikke vet hva.. det som betyr noe er hvor harmoniske og trygge vi vet hvordan vi skal komme gjennom alt. Ingen applauderer oss, vi er bare oss selv, og vi trenger ikke applaus.
Likeledes i dette tilfellet kunne den nedarvede hatten ha forblitt intakt, den ville ikke ha krevd inngrep, reparasjoner, oppussing, retusjering, hvis ikke vår kjære Cecilia hadde ønsket så iherdig å forbedre den helt. Også verdt å vurdere er at ting ofte ikke krever en radikal endring for å fungere, bare delvis eller bare en fjerdedel vil hjelpe like mye.
Cecilia...Cecilia...enten hadde du ikke en sikker hånd, eller så brydde du deg for mye om hatten.
Si totuși se învârte
Alexandru Zbârciog se trezise în dimineața aceea cu o citație băgată pe sub ușă. Nu-l văzuse pe agentul procedural, care procedase total neprocedural, alegând soluția cea mai proastă, permisă doar în cazurile când persoana nu era găsită la domiciliu, afișarea, în loc să sune și să i-o înmâneze personal. Cum nu găsise cu cine să se certe, deschise plicul misterios, purtând antetul Parchetului de pe lângă Judecătoria Mierleștii de Sus și scoase o hârtiuță boțită ( jumătate dintr-o coală A4 ), cu pete de grăsime în colțul din dreapta sus, semn că expeditorul mâncase sau mânca în momentul expedierii. Trecuse peste acest aspect neplăcut, scârbos chiar, și se concentră asupra textului. Numele său, adresa și porecla, erau scrise cu pixul, iar mai jos urma textul standard „ sunteți invitat la... ora...în calitate de... Aici existau două variante: învinuit/martor. Același pix tăiase c-o linie cuvântul „ învinuit”, de unde omul putea deduce că era citat în calitate de martor. Mai jos apărea și motivul citării: în dosarul nr...de evaziune fiscală și spălare de bani, art... din Codul de procedură penală, actualizat. Dedesubt apărea și numele procurorului de caz: Gheorghiță Alui Ion. Zbârciog lăsă hârtia pe birou, scărpinându-se în creștetul capului, ca un om aflat într-o mare încurcătură. Nu înțelegea chestia cu „ evaziunea”, fiindcă nu înființase niciodată o societate comercială, nici măcar un PF! La fel de neclară îi apărea sintagma ” spălare de bani”, deoarece nu prea avea ce spăla, el reușind perfomanța să-și cheltuiască salariu înainte de a-l încasa. „ Sigur e-o încurcătură la mijloc! se gândi el. O fi altul cu același nume!” Mai pățise treaba asta și la Fisc! În ziua menționată în citație se înființă la Parchet, unde un polițist îl scanase din cap până în picioare, apoi îi reținuse ochelarii și telefonul.
- Iertați-mă, domnule polițist, îndrăzni el, fără ochelari nu văd nici pe unde să merg!
- Tocmai asta este ideia! rânji omul legii. Nu trebuie să vezi prea multe pe-aici! Ia loc în sală până îți vine rândul!
După vreo două ore, care i se păruseră o eternitate, polițistul îi făcu semn să se ridice, iar el îl urmă cuminte, folosindu-și mai mult urechile decât ochii. Îl introduse într-o cameră în care se afla un ins slăbănog, inexpresiv, cu capul ca o ridiche, și o secretară. Polițistul îl salută cu un „ să trăiți, domnule procuror!”, apoi ieși, moment în care bărbatul acela ciudat îi făcu semn să se așeze pe un scaun.
- Ai cam zbârcit-o, domnule Zbârciog! îl luă el în primire în loc de salut sau de altă introducere, foarte amuzat de jocul de cuvinte pe care tocmai îl făcuse. Recunoaște că ai cam zbârcit-o!
- Eu cred că e o neînțelegere, domnule procuror, riscă Zbârceog o replică, mă luați drept altul!
- Deci mai ai și pe altcineva?
- N-am spus asta, am zis că s-ar putea să fie o eroare la mijloc. Mai sunt o grămadă cu numele acesta!
- Si ce legătură există între tine și ei?
- Tocmai că nu există! M-am lovit de aceeași situație și la Fisc!
- Deci v-ați cunoscut la Fisc?
- Vă spuneam cu totul altceva! Cu cine să mă cunosc la Fisc, păcatele mele!? Cu Primul ministru?
- Deci este posibil să te fi întâlnit cu Primul ministru la Fisc și ca acesta să-ți fi virat niște bani în cont?
- Exclus, n-am eu legături așa de înalte, l-am văzut de câteva ori la televizor!
- Deci vă cunoașteți i?
- Nici vorbă. Îmi răstălmăciți cuvintele!
Procurorul răsfoi prin dosarul de pe birou și scoase un extras de cont în care apăreau numele și CNP-ul său, iar la sold suma de un milion de euro.
Hârgiog ridică din umeri uimit.
- Dacă aș avea banii ăștia, domnule procuror, m-aș duce în Bahamas și aș trăi acolo până la capătul zilelor!
- Deci ai conturi și în paradisurile fiscale, mai exact în Bahamas?
- Iar m-ați înțeles pe dos, am presupus doar! De unde atâtea conturi? Nu sunt decât un simplu comis voiajor, care vând tigăi și aspiratoare la ofertă!
- Deci obții venituri din comerțul clandestin cu tigăi și aspiratore și nu le declari la Fisc?
- O face dilerul căruia îi cumunic fiecare unitate vândută prin call center!
- Deci ai legături și cu unitățile speciale de informații străine?
- Dilerul e, într-adevăr, italian, dar nu știu să se ocupe cu culegerea de informații!
- Am înțeles. Lucrezi sub acoperire! Ți-am zis eu c-ai zbârcit-o! concluzionă bărbatul cu cap de ridiche, făcându-i un semn discret secretarei Aceasta veni imediat cu o cola de hârtie pe care consemnase discuția. Procurorul o citi repede, zâmbi, apoi i-o întinse lui Zbârciog.
- Semneaz-o!
Hârțog o citi și el, după care o împinse spre procuror.
- Nu semnez așa ceva! E taman invers față de ce-am spus!
- În cazul ăsta nu există, procedural vorbind, decât două soluții, îi explică procurorul zâmbind: ori te răzgândești și te întorci acasă, așa cum ai venit, ori nu semnezi și te rețin preventiv treizeci de zile, începând chiar de acum. Nu-ți mai spun că arestul e plin de arestați periculoși, criminali și violatori, dar, probabil, nu te interesează!
Omul trase hârtia înapoi, o mai citi o dată, apoi o semnă.
- Si totuși se învârte! murmură el printre dinți în timp ce polițistul îl conducea tăcut și indiferent către ieșire.
Începutul contează în olandeză
Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.
Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.
La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.
Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.
La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa.
Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.
Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.
La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești.
Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.
Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.
Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.
Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.
Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.
Het begin is belangrijk
Het begin, even moeilijk als opwindend. Je draagt in je hart een breed scala aan ervaringen, emoties, stemmingen en sensaties. Velen van hen zijn misschien te onhandig weergegeven, uitgedrukt, zo is het nu. Het is een periode van vaardighedenvorming, zoeken, ontdekkingen, onthullingen, leren van fouten en mislukkingen, momenten waarop je meer test, je bent er niet van overtuigd dat je door wilt gaan met waar je aan begonnen bent. Andere keren weten we dat er een nieuwe levensfase aanbreekt, waar we naar op zoek zijn, zowel voor onszelf als voor de mensen om ons heen.
Hoe het ook zij, het begin telt, stel je een goede atleet voor, die aan verschillende competities zou hebben deelgenomen en ik weet niet wat, zou hij daar nog komen als hij geen steun had, als hij niet de geluk om de coach te vinden die past bij zijn leerstijl en zijn behoeften? Nee, absoluut niet.
Op dezelfde manier kunnen we ons misschien een merknaam voorstellen: zou deze succesvol zijn geweest, zouden zoveel mensen daar iets hebben gekocht als er geen ondersteuning, advertenties en promoties waren geweest op ik weet niet hoeveel sociale mediakanalen? Nee, natuurlijk niet, de wereld zou niet eens weten dat dat merk bestond.
Het begin duidt op de onthechting van wat voorheen was. Het kan van tevoren gepland of ongepland zijn, het hangt af van waar we mee willen beginnen. Als we ons bijvoorbeeld willen inschrijven voor balletlessen, ja, dan kunnen we het begin plannen, ook dan is het niet echt planbaar als de instructeur niet op de afgesproken datum terugkomt uit zwangerschapsverlof. Als we met zwangerschapsverlof zijn kan de bevalling niet ingepland worden, kunnen we niet kiezen in welke maand we gaan bevallen, laat staan de dag, het tijdstip. Het gebeurt even. Dan hebben wij en het kind een begin, een nieuw pad dat we samen gaan bewandelen. Het maakt uit hoe we willen dat het kind zijn leven begint. Als ouders kunnen we kiezen wat we willen dat het kind krijgt. We uiten onze liefde alleen door hem geld en pakjes te sturen van ik weet niet welk speelgoed uit het land waarin we werken, maar ondertussen zorgt een vreemde voor ons kind? Laten we later niet verbaasd zijn dat er barrières en beperkingen zullen zijn tussen ons en het kind. Het gebrek aan nabijheid tot het kind en de communicatie met hem heeft invloed op zijn ontwikkeling, omdat hij zich door hen nooit gewenst zou hebben gevoeld. Hij zal zich alleen zijn biologische ouders herinneren, maar hij zal ze niet herkennen als ouders in de ware zin van het woord.
Aan de andere kant staan de ouders die ervoor kiezen om in het land te blijven. Morgen brengt onzekerheden voort. Deze stress die wordt gegenereerd door de onzekerheden die we ons voorstellen, vloeit over naar het kind, als we niet weten hoe we onszelf moeten beheersen en het kunnen laten doen wat het wil. Dan worden de ouders opvliegend en praten ze onzin, feitelijk onzin, tegen het kind, uit het niets. We besteden veel aandacht aan het kind in de eerste kinderjaren, omdat zijn geest als een spons is. Absorbeer alles, elk woord, gebaar, toon van de stem. Onwillig zal hij zich dat begin toe-eigenen. Het zal stemmingen, gedachten, indrukken en houdingen overnemen. Het zou zonde zijn als dit zou gebeuren. Hij moet vanuit alle gezichtspunten prachtig opgroeien, omdat zijn ouders hem langs de beste scholen zouden hebben gebracht, via de beste middelbare scholen, de veel gedroomde universiteit en ik weet niet waar, het zou tevergeefs zijn dat hij zou een lengte van 1,90 bereiken, goed ontwikkeld, atletisch en ik weet niet hoe, als we van binnen een mengeling van trauma's vinden, in onszelf bewaard, niet op tijd gerealiseerd, niet uitgedrukt, niet genezen. Aan de buitenkant zou het er goed uitzien, maar aan de binnenkant zou je zien dat er geen ziel in zijn groei werd gestoken, omdat het zeker zou ontbreken wat het meest waardevol zou zijn: mededogen en menselijkheid. Welke familie zal hij op zijn beurt vinden? Welke generaties zullen uit die familie voortkomen, enzovoort.
Hij heeft de warmte van de ziel nodig, net als de boom. Wanneer we hem planten, zorgen we er niet alleen voor dat hij water krijgt, maar ook dat hij recht en dik groeit. Hij heeft ook de warmte van de zon nodig om zich in alle opzichten goed te ontwikkelen.
Soms kan het begin betekenen dat je gaat sporten, fietsen, nieuwe recepten leert koken, enzovoort. Wees echter voorzichtig, als je ervoor kiest iets te leren dat je niet kunt leren door alleen maar video's op YouTube te bekijken en dat is alles, je hebt instructeurs of leraren nodig voor die baan, probeer dan iemand te zoeken die op zijn minst de minimale bereidheid heeft om te willen om je verlangen te begrijpen om die vaardigheid te leren, je intrinsieke motivatie om vanuit dat standpunt onafhankelijker te worden, je angsten, om je te ondersteunen waar het niet helemaal lukt, om samen dat obstakel te overwinnen. Anders zul je ook lijden, zul je ook vervuld zijn van frustraties, zenuwen die je voor die cursus hebt betaald en de instructeur heeft geen tijd voor je, hij heeft altijd anderen, hij geeft ze altijd voorrang boven jou, met alles wat je ook hebt betaald hetzelfde bedrag als de begunstigden.
Net als in schoolklassen bestaat er de theorie van meervoudige intelligenties, volgens welke er 9 soorten intelligentie zijn. Ik weet niet waarom sommige docenten nog steeds denken dat hun leerlingen goed moeten zijn in hun vak. Als hij ervoor kiest hem publiekelijk voor de klas te vernederen vanwege zijn weinig wiskunde, dan zou het eerlijk zijn als hij hem na die les zou financieren, hem geld zou geven om naar therapiesessies te gaan, om van zijn angst te genezen. van falen, angst die leidt tot bloedneuzen, misselijkheid, duizeligheid, slaap- en hartritmestoornissen. Als hij niet goed is in wiskunde, is dat absoluut geen probleem, misschien is hij expressiever, beter in schilderen, percussie, talen, sport, andere vakken. Het zou absoluut niet eerlijk zijn om hem te bestempelen met het etiket dat hij niets kan doen, dat hij het toch niet zou weten en niet zou begrijpen, dat er niets voor hem en met hem gedaan kan worden, dat niets iets oplevert in het leven. en allerlei van dit soort scenario's. Iedere man is uniek, hij heeft zijn eigen kwaliteiten die geoefend, bewerkt en aangescherpt moeten worden. Dat is wat ouders en leraren die het achterhaalde idee hebben dat als hij geen wiskunde kan leren, hij ook niets kan doen, zouden moeten doen. Uit nieuwsgierigheid voelen de afgestudeerden van de wiskundefaculteit zich tevreden nadat ze deze hebben afgerond. Hoevelen gaan uiteindelijk wiskunde onderwijzen als de weg om te worden wat ze wilden bij elke stap bezaaid is met obstakels, en zelfs verdiensten en kennis er niet meer toe doen? Toen hij uit een lijst van tien criteria niet aan slechts één criteria voldeed, anders voldeed hij aan alle criteria en werd hij nooit aangenomen? Wat voor zin heeft het om hen te dwingen een pad te volgen dat zelfs degenen die van wiskunde houden niet zouden volgen? Laat kinderen, leerlingen, allerlei soorten leerlingen hun eigen pad kiezen, hoe veel of hoe weinig het hen ook uitkomt! Plaats uzelf niet in de schoenen van andere mensen, denkend dat u hen beter kent, dat u intuïtief begrijpt wat zij willen, waar zij naar streven. Fouten die u zelf maakt, zijn veel gemakkelijker te corrigeren dan fouten die u maakt omdat anderen u hebben geadviseerd een fout te maken.
Het hangt van het geval af: als hij een volgzamer kind is, zal hij de situatie accepteren en proberen ermee om te gaan, hoewel hij depressief zal zijn, geen vrede met zichzelf zal hebben, vol woede zal zijn en verborgen frustraties zal ophopen. Maar als we het hebben over een natuur die niet gehoorzaamt, die onafhankelijk wil zijn in zijn eigen beslissingen en voorkeuren, lopen we het risico dat er steeds meer schooluitval komt. Hij zou bedenken waarom hij naar die mate-info-klas zou gaan, als hij toch nergens in voorkomt wat daar wordt besproken, niets op hem van toepassing is en niet bij hem past. Daarom wordt aanbevolen dat ouders hun kinderen begrijpen en hen in elke belangrijke levensfase ondersteunen.
Ook al concentreerde ik me op de minder prettige aspecten, ze maken deel uit van de realiteit van elk begin, het begin is tenslotte het meest ingewikkeld. Gaandeweg worden de dingen eenvoudiger en vloeiender, en wordt alles een ervaring die veel waardiger is om geleefd, ervaren en gevoeld te worden. Natuurlijk hebben de mensen die je in elke fase van het leven van een jongere tegenkomt, hun verdiensten.
Dus laten we onze ouders bedanken die ons zoveel mogelijk steunden, tot een bepaalde leeftijd gaven ze ons kansen, kleding, accessoires, gadgets en dergelijke, ze voedden ons, zowel met voedsel als met positieve gevoelens, dat ze ons een pil, dat ze onze wonden na elke val verbonden, dat ze onze depressie verzachtten toen we dachten dat het nutteloos was, dat ze het geduld hadden om ons te bestuderen, ons te analyseren en ons te vertellen wat het beste bij ons zou passen in de meeste situaties, dat ze met ons uitliepen door parken, naar kunstgalerijen, gelateria's en banketbakkerijen, dat ze een bepaalde smaak in muziek en beeldende kunst cultiveerden, dat ze ons de eerste instructies gaven, de eerste handleiding van het leven.
We danken ook de docenten, docenten en professoren, omdat zij ook een groot deel van de tijd bij ons hebben doorgebracht en zij misschien hebben ervaren wat wij hebben meegemaakt; de emoties van de examens waren niet alleen de onze, maar ook die van hen. We waarderen elke goede gedachte, elke keer dat ze ons de klas lieten verlaten als we ons niet lekker voelden, als ze ons corrigeerden, als ze ons dwongen ik weet niet welke concurrentie, als ze het ons uitlegden, als we spelden, lazen met hen, toen ze ons nieuwe dingen leerden, toen ze ons lot veranderden, toen ze betekenis aan ons leven gaven, toen ze ons hielpen onze tijd beter te beheren, om niet langer zo verstrooid te zijn als wij.
Dank uit de grond van ons hart aan iedereen die ons heeft geholpen te evolueren, nuttige veranderingen heeft doorgemaakt en ons onder hun beschermende vleugel heeft genomen.
Proiect de construcții plus câteva inepții în turcă
Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space.
Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.
Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.
Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".
Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."
Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"
Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare.
Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."
Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."
Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice.
Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.
Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.
Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.
Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.
Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase.
Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."
Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.
Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".
İnşaat projesi artı bazı saçmalıklar
Cecilia ve kocası yeni bir eve taşınmayı planlıyor. Emlak acentelerinin ilanlarını bulmak için internette arama yapmaya devam ettiler. Prensip olarak, istedikleri şey karmaşık değil, keşfedilenlerden üç odalı, iki banyolu, bir oturma odası, iki balkonlu, duvarları veya pencereleri olmayan bir daire (çünkü Cecilia güneşte oturmayı, bronzlaşmayı seviyor) , bir mutfak ve aynı zamanda ayakkabı kutuları için bir saklama alanı. Tartışmaların çoğu bu depolama alanından başlıyor; Cecilia'nın kocası aynı fikirde değil. O kutuların yerinin tam balkon olabileceğini düşünüyor. Ayrıca depolama alanı banyosunu hamakla genişletmesine izin vermiyordu. Pratik olarak adam açık alanlı bir banyo istiyor.
Etrafa bakıyorlar, teklif arıyorlar, oldukça avantajlı bir daire fark ediyorlar, istedikleri gibi üç odalı bir daire, ama şehrin merkezi bölgesinde değil, şehrin kuzeybatısında, kenar mahallelerde bir yerde. Konum, Cecilia'nın güneş ve sıcaklık ihtiyacını tam olarak karşılamayacak ama ne yapabiliriz, hepsine sahip olamayız, yine de gelecekteki Evleri için isteyecekleri bazı seçim kriterlerinden vazgeçmek zorundayız.
İnşaatçılarla konuşmak için Çarşamba günü sabah 9 civarında gidecekler. Ancak daha girişte Cecilia'nın içinde tuhaf bir his var. Adam ona orada kalmanın neden iyi olmayacağını sorar. Bir dizi nedenle başlıyor: Çocuğun anaokulundan, piyano derslerinden, belediye binasından, sık sık gittiği güzellik salonundan, alışverişini yapabileceği herhangi bir mağazadan uzak olması.
Bütün bunlara koca çok "akıllıca" bir cevap veriyor:,, toplu taşıma var". Cecilia gergin:,, Yani bir yerden diğerine taşınmama yardım etmeyecek misin?".
Cecilia'nın kocasının bir kez daha bir koca olarak ne kadar sadık ve adanmış olduğunu merak etmemizi sağlayan bir sözü var: "Tüm kategoriler için iznin var, gerçekten scooter'a binmek bile istemiyorsun, istediğin zaman arayabileceğin taksiler var." Cecilia daha da öfkeli:,, Biliyor musun, ehliyetlerimi kendim için aldım, yapabileceğimi göstermek için, benim suçum ne ki trafikte her türlü tuhaflıkla karşılaştım, Senin gibi kim gerçekten bana çarpmak ister ki? Trafiğe katılan bu kadar çok kişiden korkuyorum." Kocası ona utangaç bir sesle şöyle diyor: "Tamam, gezilerde sana yardım edeceğim."
Şu an için işler sakinleşiyor, ikili inşaatçılarla konuşmaya gidiyor. Onlara dairenin planını veriyorlar, böylece tüm mimari detayları daha detaylı görebiliyorlar. Kocası, açık alan haline getirmek istediği daha küçük banyoyu görüyor. Cecilia eleştirel ve ahlak dersi veren bir sesle başlıyor: "Neden açık alanlı bir banyoya ihtiyacınız olduğunu anlamıyorum?" Bu banyo modelini daha önce nerede gördünüz? Barda?!!"
Adam, muhafazakar değil yenilikçi fikirleri olduğu için, Cecilia gibi her şeye tek taraflı bakmasını, tüm duvarların güzelce düzenlenmesini, 95 derece eğilmemesini ve Cecilia'nın mükemmellik ihtiyacının onu sıktığını, bloke ettiğini söylüyor. , tipik tercihleri nedeniyle her şeyin durağan olduğunu düşünüyor.
Cecilia kızarıyor, sessiz kalıyor ama bazı şeyleri fark ediyor. Cecilia şöyle diyor:,, Bana öyle geliyor ki o kadar çok şey eksik ki, burada kalamazdım, burası boş bir yer."
İnşaatçılar ona şöyle diyor: "Artık boş, çünkü ortada eşya yok, duvarları zar zor inşa edebildik, buraya taşındığınızda evin şekillenmeye başlayacağını göreceksiniz, onu istediğiniz gibi dekore edecek, özelleştireceksiniz. ve tüm bunlar."
Cecilia kocasıyla konuşuyor, oğlu anaokulunu bitirene kadar taşınmayı ertelemesi için onu ikna etmek istiyor çünkü çok duygusal bir çocuk ve herhangi bir büyük değişiklik onun akademik performansı üzerinde hoş olmayan bir etki yaratabilir.
Kocası aynı fikirde değil, Cecilia'nın teklifini reddediyor ve inşaatçılara daire inşa edilir, döşenir ve sıvanır tamamlanmaz taşınacağına dair söz verir. Ancak ayakkabı kutularının saklanacağı alanın açık alan banyosunda olduğunu kabul ediyor.
Cecilia pes eder, zaten konuşacak kimsenin olmadığını görür, büyükanne ve büyükbabasının evinden taşınmadan önce son bir isteği vardır: büyükanne ve büyükbabasının bıraktığı 20 tabloya dikkat etmek, onları kaybetmemek, Onları arabadan çıkarıp daireye taşıdığında çerçeveleri kırılmıyor. Dikkatli olacağına, onları düşürmeyeceğine, çizmeyeceğine, korkuluklara dokunmayacağına vb. söz veriyor.
Taşınma günü geliyor, bir Cuma günü, çocuğu anaokulundan bile almamış, çantasında pusula yok, harita yok, telefonunda “Haritalar” uygulaması da yüklü değil. yeni evinin nerede olduğunu tahmin etmek... Evde başarılı olursa, başarısız olursa sokakta yatar.
Cecilia'nın zavallı resimleri bagajda iki Aqua Carpatica su şişesinin, kutularla dolu bir çanta Cremșnit'in, sekiz paket un içeren başka bir çantanın, bir akvaryumun, bilmem kaç kutu peçete ve paçavranın yanında duruyor. ve tüm bunlar.
Bunları taşırken bastığı her adımda dikkatli oluyor ama bir elinde beş, diğer elinde beş olduğu için sağ elinde tuttuğu tablonun çerçevesini çiziyor. Cecilia, kocası onu duvara sabitleyene kadar olanlardan şüphelenmez. +1.75 diyoptrideki en küçük kusuru bile fark eden kartal gözü çevik görüşüyle Cecilia, çiziği görüyor. Adama der ki:,, Yarın küçük bir çarşıdaki Çin dükkânına gidip bunun gibi yeni ama yine de altın rengi bir çerçeve satın almanı istiyorum. Bu tabloya bakamıyorum, dikkatsizliğinle onu mahvettin!" Gerçekten nasıl bir talihti bu? Sadece tüylü kedilerden oluşan bir tabloydu.
Kocası ona sorar:,, Ama yapıştırıcıyla tamir edilemez mi?" Cecilia bu beceriksizlikten rahatsız oldu, Hayır, yapıştırıcıyla tamir edilemez. Çizilmiş, çerçevenin tek bir parçası eksik değil... "
Kocası ona sorar:,, Ama yapıştırıcıyla tamir edilemez mi?" Cecilia bu beceriksizlikten rahatsız oldu, Hayır, yapıştırıcıyla tamir edilemez. Çizilmiş, çerçevenin tek bir parçası eksik değil... "
Cecilia'nın sözlerini dışarıya yansıtan koca:,, Ne istediğini bilmeyen bir kadın, yapıştırıcı istemiyor, ben ona yapıştırıcı istemesi için sebepler sunuyorum." Ve daha da cesur eylemlere girişerek akvaryumu parçalıyor. Cecilia her şeyi balkondan görüyor, telefonda ona Çin mağazasından yeni bir akvaryum ve muhtemelen evcil hayvan dükkanından yeni balık alması için bir mesaj gönderiyor, bu arada o akvaryumdaki herkesi hayata döndürmeye, onları koymaya çalışıyor. muslukta, su jetinin altında ve çiçek dolu bir vazoda.
Ne yapalım? Cecilia'nın kocasının "acele etmenin işi bozacağını" bilmesi gerekirdi.
PE CĂRARE
Din când în când, mi-am propus să merg pe cărarea gândului să - i privesc ferestrele și totodată căutând o anumită fereastră…
Și azi ferestrele sunt tot așa cum le-am lăsat cândva... Unele închise, altele larg deschise , unele mă privesc prin ce a fost , altele prin ce este…
Dar eu, eu caut fereastra care să mă privească și să privesc prin ea ce va fii…Să privesc viitorul…
Și urc cărarea și iar o cobor căutând - o…
Un călător și el pe cărarea gândurilor,mă întreabă ce caut. Îi spun ce caut iar el, îmi răspunde că această fereastră nu a fost niciodată pe cărarea asta. Și îmi mai spune că dacă voi continua drumul , mai am mult de mers , voi ajunge la o răscruce de drum unde este o fereastră care a vrut cândva să se deschidă și să privească viitorul, să privească ce va fi…
Îl întreb dacă el a ajuns la acea fereastră.
- Da, am ajuns, dar e greu să-ți spun ce am văzut
- Spune-mi!
- Fereastra era ferecată, pe jos erau cioburi de sticlă opacă și corbi negri se zbăteau să intre printre zăbrelele de fier ruginit...
- De ce mă trimiți să văd această fereastră, care nu este cea pe care o caut?. Pregătit să plece în drumul lui, îmi spune murmurând :
- Mai bine caută fereastra speranței, sau deschide în fiecare zi fereastra prezentului tău…
Sunt încă pe drum, nu știu dacă urc sau cobor, dar trec pe lângă fereastra trecutului , pe lângă cea a prezentului, mă oglindesc în ea , văd un contur greu deslușit și mă întreb: Mâine ce va fi, eu ce voi face? Quo vadis ... Quo vadis..?
Alte poezii ale autorului
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 18. Familia von Pieler
— Doctore, doctore! Vino!
Tanti Crina alerga printre bălțile care acopereau cu dărnicie gropile de pe aleile de ciment care uneau clădirile. O primăvară extrem de umedă cu nopți bogate în ploi nesfârșite se așezase cu multă insistență peste Lazaret. Parcă era un asalt al cerului asupra unei redute ce nu putea fi cucerită decât la adăpostul întunericului. Cum se arătau zorii, norii se retrăgeau lăsând un soare încă incomplet refăcut după suferința din lunile de iarnă să mângâie mai mult cu speranțe decât cu căldură oameni și animale, așteptări și dezamăgiri. În puținele momente când curtea spitalului se golea de zarva pacientelor și a personalului, urechile oamenilor se umpleau de vuietul Oltului peste măsură de umflat de ploi și de curgerile ce nu încetau să coboare pe toate cărările ce duceau spre vale. Cei câțiva câini aciuați dincolo de gardul ce dădea spre râu, locul în care resturile de mâncare îi invitau la adevărate ospeţe, mârâiau mai amenințători decât niciodată. Nicio vietate nu părea să rămână nepăsătoare la jocul cerului cu pământul.
— Doctore, doctore!
Gabriel se opri din mers și se întoarse. Părea împovărat de toată suferința acelor locuri în ciuda unei stări de beatitudine care domnea printre paciente odată cu începutul unui nou ciclu de viață timid apărut pe la colțurile de garduri sub forma săgeților albe ce vor exploda în primele flori ale anului. După o toamnă melancolică zdrobită de un alb mult prea supărător ce uniformizase trăirile într-o perpetuă inerție, iată că dincolo de micul univers personal puteai vedea cum se naște făptura plină de viață a naturii răspândind culori și mirosuri. Fiecare pacientă își deschidea larg ferestrele sufletului pentru a-și reîmprospăta viața.
— Tanti Crina!
Aceasta se apropie de doctor, aproape să-l dărâme, apoi spuse șoptit:
— Știu totul. V-am văzut.
— Ce tot spuneți?
— V-am văzut doctore. Cu Iulia.
— Iulia urmează un tratament. Sigur că m-ați văzut cu Iulia.
— În peșteră. Dar nu spun. Iulia este tânără. Tu ești tânăr și tinerii sunt bolnavi dacă nu fac dragoste. Dar nu vreau să plece.
Doctorul Gabriel deveni mai atent.
— Tanti Crina! Este vorba de tratament. Nu știu ce ați văzut. Peștera este un loc secret al Iuliei. Ea a vrut să mergem acolo, să mi-l arate.
— Și asistenta mergea acolo. Și asistenta a plecat. Nu vreau să plece și Iulia.
— Iulia o să plece când se va face bine.
— Nu, doctore! Pleacă acum. Vino! Este îmbrăcată în rochia aceea nouă și pleacă.
Doctorul Gabriel o lăsă pe alee pe tanti Crina și se precipită spre salonul-debara. Iulia era așezată pe marginea patului cu un mic bagaj pregătit alături.
— Ce vrei să faci, Iulia?
— Vreau să plec. Aici nu mă ajută nimeni.
— Eu nu te-am ajutat?
— Ba da. Nici nu știi cât de mult. Dar nu mai poți face nimic pentru mine.
— Pot, Iulia. Acum te cunosc. Îți cunosc viața și pot să te fac bine.
Scoase caietul din buzunar și se apropie de focul viu din sobă. Fără să stea pe gânduri îl aruncă sub privirile speriate ale Iuliei.
— De ce, doctore?
— Pentru că viața ta nu mai este un secret.
Scoase foile scrise de el și le puse în fața Iuliei.
— Aici este toată copilăria ta. Și trebuie să recunosc că nu ești deloc atât de bolnavă pe cât de mult ai suferit.
Iulia luă foile și le aruncă și ea în foc.
— Mă simt ușurată, dar locul meu nu este aici. Vreau să plec.
— Vrei să pleci pentru a-ți căuta sora?
— Mă simt bine. Trebuie să o regăsesc. Are nevoie de mine.
— Dar ai găsit-o vreodată? Nu cumva cauți o fantomă?
— Sora mea are nevoie de mine.
— I-ai iubit mult. Pe mama ta, pe mătușa ta și chiar pe tatăl tău.
— Ei nu mai sunt! Din cauza mea.
— Nu, Iulia! Greșești. Ai iubit, dar ai uitat să te iubești pe tine. Îți cauți sora, dar încă trebuie să te cauți pe tine. Abia atunci când toate foile vor vorbi vei putea să-ți refaci familia. Atât cât a rămas din ea.
Scoase din buzunar cele câteva hârtii pe care încă cuvintele continuau să se ascundă în spatele unei chei de criptare nedeslușită.
— Citește-mi foile, Iulia!
— Nu vreau.
— Este Iulia sora ta?
Iulia își întoarse privirea spre sobă și răspunse la întrebarea lui Gabriel cu altă întrebare.
— Știi unde este? Unde este Iulia? Trebuie să o găsesc.
— Este în siguranță și cred că vrea ca tu să stai cu mine, departe de ea.
Un zâmbet ușor se așeză pe fața Iuliei, rupând acea dungă care traversa mereu unul dintre obraji.
— Să fim domnul și doamna Aaron von Pieler?
— Dar suntem domnul și doamna Aaron von Pieler.
Doctorul Gabriel îi cuprinse din nou obrajii în palmele sale. Iulia își afundă fața în palmele sale și câteva lacrimi se prelinseră printre degetele sale.
— Eu sunt baronul. Baronul Aaron von Pieler. Tu m-ai salvat pe mine iar eu ți-am salvat sufletul din mâna diavolului. O să fii nevasta mea în fața oamenilor și a lui Dumnezeu.
— Eu, Iulia, un suflet născut în întunericul iadului, văd lumina Domnului doar prin ochii tăi. Când căldura mâinilor tale dispare, se lasă întunericul, adăugă ea reluând un pasaj din caietul baronului.
— Voi fi mereu lângă tine, Iulia. Voi avea grijă de tine toată viața. Rămâi lângă mine.
— Și Iulia, fata noastră?
— Iulia, fata noastră ne așteaptă acasă. Vino Iulia. Azi mergem acasă. Vom fi mereu familia von Pieler.
Doctorul luă micul bagaj și amândoi se îndreptară spre casa de la marginea satului sub privirea speriată a Crinei.
De astă dată, tanti Crina se repezi spre turnul roșu și dispăru în spatele acestuia. După câteva minute, se opri speriată. Simțise cum apa rece îi inundase încălțările și, pe măsură ce înaintase, observase că apa creștea. Speriată, s-a întors strigând cât o ținea gura.
— Unde ești, Iulia? Ieși de acolo. O să te îneci.
Hotărâră să meargă pe malul Lotrioarei, dar nu făcură decât o mică parte din drum și un vuiet puternic le opriră pașii. Nivelul apei creștea văzând cu ochii și începuseră să apară scânduri smulse din garduri, apoi chiar și câteva obiecte din gospodăriile care se învecinau cu râul.
— O viitură, spuse Iulia speriată, retrăgându-se de pe malul râului.
— Nu te speria. Să ne întoarcem la drum. Acolo vom fi în siguranță.
— Și fata noastră? Ai spus că este acasă. Este în pericol.
— Iulia, noi nu avem nicio fată.
— Când mor părinții, sora mai mare devine mamă. Unde este Iulia, doctore?
— Iulia este destul de mare să-și poarte singură de grijă. În paginile caietului am găsit de mai multe ori cuvintele „viol”, „tenis”, „cruce”. Ai fost violată, Iulia?
Vuietul creștea tot mai mult.
— Unde este Iulia, doctore?
— Cred că este în peșteră.
— Trebuie să ne întoarcem. Are nevoie de ajutor.
— Dar ea știe cel mai bine cum să plece de acolo.
Iulia nu răspunse și începu să alerge spre spital. Când ajunseră în drum, se intersectară cu câteva tractoare cu remorci pline de nisip. Lucrurile păreau să devină grave. Oltul putea inunda oricând spitalul. Opriră un tractor și urcară în cabină alături de șofer.
Eram - Și eu și voi
Eram, eram un gând
și vânt eram curgând
sub cer, pe ape dor
și limpede izvor
în lumi ce numai eu
știam, eram mereu
și paj și împărat
și-n vis eram curat.
Dar timpul nemilos
din ce eram m-a scos
și ce doar eu știam
și ce doar eu credeam,
din gând, din vânt, din cer,
din tot ce e mister,
mi-a dat să gust hain,
mi-a spus mereu să vin
să beau din cupă, iar
și iar, secunde cu nectar
și ore să petrec
și luni să le întrec,
în ani să mă grăbesc,
iubiri să îmi găsesc,
căci lumi cum numai eu
le știu, găsesc mereu.
În mintea de copil,
a semănat abil
semințe ce-au rodit
și-un trup au înrobit,
iar gând senin și zbor
și cer sau lin izvor,
s-au stins încet încet
uitate-n acaret.
Și râsul de copil
și zâmbetul subtil
și lacrima prea grea
și gustul de la nea,
cândva demult erau,
în lumi ce mă știau
un suflet visător,
un strigăt călător.
În lumea ce o știți
și eu și voi, grăbiți,
privind spre înapoi
mai suntem eu și voi?
Și eu și voi mai vreți
din cupă să mai beți
nectar furat de timp
din anticul Olimp?
Și eu și voi erați
și eu și voi visați
și eu și voi, și eu
și voi, mereu, mereu.
O umbră, umbra singurătăţii
Respiri prin răsuflet o clipă de teamă,
în ochi tu aşterni necuprinsa-ndoială,
pe gene un fulg de durere ţi-e seamă,
cu gânduri din tine-nfrăţeşti şovăială.
Ai vrea să te lepezi de praful amarnic
crescut peste viaţă din viaţa-ţi trudită,
pe strada uitării ţi-e mersul zadarnic,
căci lumea grăbită e-n veci asurzită.
Sub ploaia de stele ţi-e noaptea obidă,
săgeţi de lumină te cheamă spre astre,
poveşti de o viaţă stau umbre-n firidă,
pierdute de lume sunt neamuri fiastre.
Spre luciul de stele privirile cheamă,
un suflet e singur la braţ cu-aşteptarea,
eşti umbra din lume trăind într-o dramă
pe calea spre ziua ce pierde chemarea.
Izvoare celeste din suflet revarsă
iubiri adormite de timpul făţarnic
şi-n clipa trăită de-o lume întoarsă,
pământul înghite un cuget povarnic.
O umbră a vieții în noapte așteaptă
să mântuie trupul de ziua-nserată,
un înger ți-e rugă în gând și în faptă
când sufletul singur la ceruri se-arată.
Iubirea de oameni
În vârful de munte mi-aş pune de-acuma
suflarea de suflet ce astăzi mă arde,
căci omul se pierde la fel ca şi bruma,
în lumea-mpărţită-n sălbatice hoarde.
Mi-e teamă de vorba ce mintea-nţelege
din târgul politic lătrat peste lume,
poporul slăveşte, dar ură culege,
discursuri în limbi fermecate anume.
Vecin sunt cu omul născut lângă mine,
mi-e dragă iubirea de semeni lăsată
poruncă de Domnul durerea s-aline
când norul cu lacrimi în viaţă se-arată.
Mi-e dragă fiinţa născută oriunde,
în veacuri trecute şi-n veacul cel mare,
dar omul politic în vorbe ascunde
chemarea la arme-n a păcii chemare.
Simbolul iubirii e-ncins în cuvinte
ce spintecă omul în false credinţe,
promise speranţe-n minciuni să alinte
un suflet de lume ce piere-n fiinţe.
În vârful de munte doar vântul vorbeşte
cu șoapte născute în vremi ancestrale,
pe piscul iubirii e-un vis ce trăieşte,
un vis tăinuit în ascunderi astrale.
Frunza
La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
departe, o frunză se-aşterne din zbor.
Când timpul se-opreşte în braţele tale,
eşti foc ce se stinge prin văi senzuale,
te poartă chiar frunza ce vântul sărută,
curgi freamăt de gând în trăirea avută.
Mi-e verdele frunzei şi hrană, şi-otravă,
copacul mă prinde-n coroana-i hulpavă,
din ramuri curg patimi, simt seva trăirii,
eşti suflet de frunză, chiar frunza iubirii.
Vrăjită de noapte sub bolta-nstelată,
în braţele toamnei te-arunci însetată,
arzi patimi ascunse-n tăceri ostenite,
sub verdele crud nasc culori veştejite.
Din ramuri golaşe mai pâlpâie vise,
frânturi de trăire în versuri nescrise,
o frunză-i departe, purtată de vânturi
spre zări de iubiri ferecate în cânturi.
O vorbă se-ascunde în bobul de rouă,
prin lumea întreagă cărările-mi plouă,
sunt ramuri în mine, au coaja-nroşită,
fântâni oglindind al meu suflet ispită.
La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
m-aplec spre o frunză căzută şi mor.
În praful timpului
Nu mă întreba de cărare
mereu îmi reneg picioarele,
pledează vulgaritate.
Nici gândurile nu le întreba
au fugit de acasă.
Poate conştiinţa?
La ce bun,
mă vizitează doar duminica,
în spatele bisericii.
Nu mă întreba încotro mă îndrept,
s-ar putea să ne ciocnim nepăsările
şi să murim mereu.
Dacă nu mă întrebi nimic,
obosit de aşteptare,
voi respira doar trecut.
Un colţ de munte
se prăvale
peste lacul meu de lacrimi.
Ştii să înoţi?
Astăzi nu sunt acasă.
Poate mâine
vom juca şotronul copilăriei,
rugându-ne să rămânem
acolo unde ne-am văzut prima oară,
chiar în praful timpului.
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 18. Familia von Pieler
— Doctore, doctore! Vino!
Tanti Crina alerga printre bălțile care acopereau cu dărnicie gropile de pe aleile de ciment care uneau clădirile. O primăvară extrem de umedă cu nopți bogate în ploi nesfârșite se așezase cu multă insistență peste Lazaret. Parcă era un asalt al cerului asupra unei redute ce nu putea fi cucerită decât la adăpostul întunericului. Cum se arătau zorii, norii se retrăgeau lăsând un soare încă incomplet refăcut după suferința din lunile de iarnă să mângâie mai mult cu speranțe decât cu căldură oameni și animale, așteptări și dezamăgiri. În puținele momente când curtea spitalului se golea de zarva pacientelor și a personalului, urechile oamenilor se umpleau de vuietul Oltului peste măsură de umflat de ploi și de curgerile ce nu încetau să coboare pe toate cărările ce duceau spre vale. Cei câțiva câini aciuați dincolo de gardul ce dădea spre râu, locul în care resturile de mâncare îi invitau la adevărate ospeţe, mârâiau mai amenințători decât niciodată. Nicio vietate nu părea să rămână nepăsătoare la jocul cerului cu pământul.
— Doctore, doctore!
Gabriel se opri din mers și se întoarse. Părea împovărat de toată suferința acelor locuri în ciuda unei stări de beatitudine care domnea printre paciente odată cu începutul unui nou ciclu de viață timid apărut pe la colțurile de garduri sub forma săgeților albe ce vor exploda în primele flori ale anului. După o toamnă melancolică zdrobită de un alb mult prea supărător ce uniformizase trăirile într-o perpetuă inerție, iată că dincolo de micul univers personal puteai vedea cum se naște făptura plină de viață a naturii răspândind culori și mirosuri. Fiecare pacientă își deschidea larg ferestrele sufletului pentru a-și reîmprospăta viața.
— Tanti Crina!
Aceasta se apropie de doctor, aproape să-l dărâme, apoi spuse șoptit:
— Știu totul. V-am văzut.
— Ce tot spuneți?
— V-am văzut doctore. Cu Iulia.
— Iulia urmează un tratament. Sigur că m-ați văzut cu Iulia.
— În peșteră. Dar nu spun. Iulia este tânără. Tu ești tânăr și tinerii sunt bolnavi dacă nu fac dragoste. Dar nu vreau să plece.
Doctorul Gabriel deveni mai atent.
— Tanti Crina! Este vorba de tratament. Nu știu ce ați văzut. Peștera este un loc secret al Iuliei. Ea a vrut să mergem acolo, să mi-l arate.
— Și asistenta mergea acolo. Și asistenta a plecat. Nu vreau să plece și Iulia.
— Iulia o să plece când se va face bine.
— Nu, doctore! Pleacă acum. Vino! Este îmbrăcată în rochia aceea nouă și pleacă.
Doctorul Gabriel o lăsă pe alee pe tanti Crina și se precipită spre salonul-debara. Iulia era așezată pe marginea patului cu un mic bagaj pregătit alături.
— Ce vrei să faci, Iulia?
— Vreau să plec. Aici nu mă ajută nimeni.
— Eu nu te-am ajutat?
— Ba da. Nici nu știi cât de mult. Dar nu mai poți face nimic pentru mine.
— Pot, Iulia. Acum te cunosc. Îți cunosc viața și pot să te fac bine.
Scoase caietul din buzunar și se apropie de focul viu din sobă. Fără să stea pe gânduri îl aruncă sub privirile speriate ale Iuliei.
— De ce, doctore?
— Pentru că viața ta nu mai este un secret.
Scoase foile scrise de el și le puse în fața Iuliei.
— Aici este toată copilăria ta. Și trebuie să recunosc că nu ești deloc atât de bolnavă pe cât de mult ai suferit.
Iulia luă foile și le aruncă și ea în foc.
— Mă simt ușurată, dar locul meu nu este aici. Vreau să plec.
— Vrei să pleci pentru a-ți căuta sora?
— Mă simt bine. Trebuie să o regăsesc. Are nevoie de mine.
— Dar ai găsit-o vreodată? Nu cumva cauți o fantomă?
— Sora mea are nevoie de mine.
— I-ai iubit mult. Pe mama ta, pe mătușa ta și chiar pe tatăl tău.
— Ei nu mai sunt! Din cauza mea.
— Nu, Iulia! Greșești. Ai iubit, dar ai uitat să te iubești pe tine. Îți cauți sora, dar încă trebuie să te cauți pe tine. Abia atunci când toate foile vor vorbi vei putea să-ți refaci familia. Atât cât a rămas din ea.
Scoase din buzunar cele câteva hârtii pe care încă cuvintele continuau să se ascundă în spatele unei chei de criptare nedeslușită.
— Citește-mi foile, Iulia!
— Nu vreau.
— Este Iulia sora ta?
Iulia își întoarse privirea spre sobă și răspunse la întrebarea lui Gabriel cu altă întrebare.
— Știi unde este? Unde este Iulia? Trebuie să o găsesc.
— Este în siguranță și cred că vrea ca tu să stai cu mine, departe de ea.
Un zâmbet ușor se așeză pe fața Iuliei, rupând acea dungă care traversa mereu unul dintre obraji.
— Să fim domnul și doamna Aaron von Pieler?
— Dar suntem domnul și doamna Aaron von Pieler.
Doctorul Gabriel îi cuprinse din nou obrajii în palmele sale. Iulia își afundă fața în palmele sale și câteva lacrimi se prelinseră printre degetele sale.
— Eu sunt baronul. Baronul Aaron von Pieler. Tu m-ai salvat pe mine iar eu ți-am salvat sufletul din mâna diavolului. O să fii nevasta mea în fața oamenilor și a lui Dumnezeu.
— Eu, Iulia, un suflet născut în întunericul iadului, văd lumina Domnului doar prin ochii tăi. Când căldura mâinilor tale dispare, se lasă întunericul, adăugă ea reluând un pasaj din caietul baronului.
— Voi fi mereu lângă tine, Iulia. Voi avea grijă de tine toată viața. Rămâi lângă mine.
— Și Iulia, fata noastră?
— Iulia, fata noastră ne așteaptă acasă. Vino Iulia. Azi mergem acasă. Vom fi mereu familia von Pieler.
Doctorul luă micul bagaj și amândoi se îndreptară spre casa de la marginea satului sub privirea speriată a Crinei.
De astă dată, tanti Crina se repezi spre turnul roșu și dispăru în spatele acestuia. După câteva minute, se opri speriată. Simțise cum apa rece îi inundase încălțările și, pe măsură ce înaintase, observase că apa creștea. Speriată, s-a întors strigând cât o ținea gura.
— Unde ești, Iulia? Ieși de acolo. O să te îneci.
Hotărâră să meargă pe malul Lotrioarei, dar nu făcură decât o mică parte din drum și un vuiet puternic le opriră pașii. Nivelul apei creștea văzând cu ochii și începuseră să apară scânduri smulse din garduri, apoi chiar și câteva obiecte din gospodăriile care se învecinau cu râul.
— O viitură, spuse Iulia speriată, retrăgându-se de pe malul râului.
— Nu te speria. Să ne întoarcem la drum. Acolo vom fi în siguranță.
— Și fata noastră? Ai spus că este acasă. Este în pericol.
— Iulia, noi nu avem nicio fată.
— Când mor părinții, sora mai mare devine mamă. Unde este Iulia, doctore?
— Iulia este destul de mare să-și poarte singură de grijă. În paginile caietului am găsit de mai multe ori cuvintele „viol”, „tenis”, „cruce”. Ai fost violată, Iulia?
Vuietul creștea tot mai mult.
— Unde este Iulia, doctore?
— Cred că este în peșteră.
— Trebuie să ne întoarcem. Are nevoie de ajutor.
— Dar ea știe cel mai bine cum să plece de acolo.
Iulia nu răspunse și începu să alerge spre spital. Când ajunseră în drum, se intersectară cu câteva tractoare cu remorci pline de nisip. Lucrurile păreau să devină grave. Oltul putea inunda oricând spitalul. Opriră un tractor și urcară în cabină alături de șofer.
Eram - Și eu și voi
Eram, eram un gând
și vânt eram curgând
sub cer, pe ape dor
și limpede izvor
în lumi ce numai eu
știam, eram mereu
și paj și împărat
și-n vis eram curat.
Dar timpul nemilos
din ce eram m-a scos
și ce doar eu știam
și ce doar eu credeam,
din gând, din vânt, din cer,
din tot ce e mister,
mi-a dat să gust hain,
mi-a spus mereu să vin
să beau din cupă, iar
și iar, secunde cu nectar
și ore să petrec
și luni să le întrec,
în ani să mă grăbesc,
iubiri să îmi găsesc,
căci lumi cum numai eu
le știu, găsesc mereu.
În mintea de copil,
a semănat abil
semințe ce-au rodit
și-un trup au înrobit,
iar gând senin și zbor
și cer sau lin izvor,
s-au stins încet încet
uitate-n acaret.
Și râsul de copil
și zâmbetul subtil
și lacrima prea grea
și gustul de la nea,
cândva demult erau,
în lumi ce mă știau
un suflet visător,
un strigăt călător.
În lumea ce o știți
și eu și voi, grăbiți,
privind spre înapoi
mai suntem eu și voi?
Și eu și voi mai vreți
din cupă să mai beți
nectar furat de timp
din anticul Olimp?
Și eu și voi erați
și eu și voi visați
și eu și voi, și eu
și voi, mereu, mereu.
O umbră, umbra singurătăţii
Respiri prin răsuflet o clipă de teamă,
în ochi tu aşterni necuprinsa-ndoială,
pe gene un fulg de durere ţi-e seamă,
cu gânduri din tine-nfrăţeşti şovăială.
Ai vrea să te lepezi de praful amarnic
crescut peste viaţă din viaţa-ţi trudită,
pe strada uitării ţi-e mersul zadarnic,
căci lumea grăbită e-n veci asurzită.
Sub ploaia de stele ţi-e noaptea obidă,
săgeţi de lumină te cheamă spre astre,
poveşti de o viaţă stau umbre-n firidă,
pierdute de lume sunt neamuri fiastre.
Spre luciul de stele privirile cheamă,
un suflet e singur la braţ cu-aşteptarea,
eşti umbra din lume trăind într-o dramă
pe calea spre ziua ce pierde chemarea.
Izvoare celeste din suflet revarsă
iubiri adormite de timpul făţarnic
şi-n clipa trăită de-o lume întoarsă,
pământul înghite un cuget povarnic.
O umbră a vieții în noapte așteaptă
să mântuie trupul de ziua-nserată,
un înger ți-e rugă în gând și în faptă
când sufletul singur la ceruri se-arată.
Iubirea de oameni
În vârful de munte mi-aş pune de-acuma
suflarea de suflet ce astăzi mă arde,
căci omul se pierde la fel ca şi bruma,
în lumea-mpărţită-n sălbatice hoarde.
Mi-e teamă de vorba ce mintea-nţelege
din târgul politic lătrat peste lume,
poporul slăveşte, dar ură culege,
discursuri în limbi fermecate anume.
Vecin sunt cu omul născut lângă mine,
mi-e dragă iubirea de semeni lăsată
poruncă de Domnul durerea s-aline
când norul cu lacrimi în viaţă se-arată.
Mi-e dragă fiinţa născută oriunde,
în veacuri trecute şi-n veacul cel mare,
dar omul politic în vorbe ascunde
chemarea la arme-n a păcii chemare.
Simbolul iubirii e-ncins în cuvinte
ce spintecă omul în false credinţe,
promise speranţe-n minciuni să alinte
un suflet de lume ce piere-n fiinţe.
În vârful de munte doar vântul vorbeşte
cu șoapte născute în vremi ancestrale,
pe piscul iubirii e-un vis ce trăieşte,
un vis tăinuit în ascunderi astrale.
Frunza
La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
departe, o frunză se-aşterne din zbor.
Când timpul se-opreşte în braţele tale,
eşti foc ce se stinge prin văi senzuale,
te poartă chiar frunza ce vântul sărută,
curgi freamăt de gând în trăirea avută.
Mi-e verdele frunzei şi hrană, şi-otravă,
copacul mă prinde-n coroana-i hulpavă,
din ramuri curg patimi, simt seva trăirii,
eşti suflet de frunză, chiar frunza iubirii.
Vrăjită de noapte sub bolta-nstelată,
în braţele toamnei te-arunci însetată,
arzi patimi ascunse-n tăceri ostenite,
sub verdele crud nasc culori veştejite.
Din ramuri golaşe mai pâlpâie vise,
frânturi de trăire în versuri nescrise,
o frunză-i departe, purtată de vânturi
spre zări de iubiri ferecate în cânturi.
O vorbă se-ascunde în bobul de rouă,
prin lumea întreagă cărările-mi plouă,
sunt ramuri în mine, au coaja-nroşită,
fântâni oglindind al meu suflet ispită.
La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
m-aplec spre o frunză căzută şi mor.
În praful timpului
Nu mă întreba de cărare
mereu îmi reneg picioarele,
pledează vulgaritate.
Nici gândurile nu le întreba
au fugit de acasă.
Poate conştiinţa?
La ce bun,
mă vizitează doar duminica,
în spatele bisericii.
Nu mă întreba încotro mă îndrept,
s-ar putea să ne ciocnim nepăsările
şi să murim mereu.
Dacă nu mă întrebi nimic,
obosit de aşteptare,
voi respira doar trecut.
Un colţ de munte
se prăvale
peste lacul meu de lacrimi.
Ştii să înoţi?
Astăzi nu sunt acasă.
Poate mâine
vom juca şotronul copilăriei,
rugându-ne să rămânem
acolo unde ne-am văzut prima oară,
chiar în praful timpului.
