Benu

    De neuitat acest soare...
    cum se topeşte şi 
    curge în mare, 
    sângerând cu aur,
    albastrul sublim...
    
    Catargele-ntinse spre stele, 
    cer întâlnesc... 
    şi, pescăruşii, speriaţi,
    murit-au izbindu-se-n ele...

- Bunică! Citește-n gând! Că eu nu pot să mă uit la film!

- Ghini, ghini! Da' mai ghini ti-i culca, câ mâne, dis-di-dimineațâ, ti-i duși cu bunic'tu la prisacâ sâ scoatiți nierea!

- Ei, lasă bunică! Că nu mai durează mult filmu'!

Și așa a și fost: dis-de-dimineață, bunicu' mă trase de mânecă jos din pat și, cu vorbă blândă, mă îmboldi să mă îmbrac mai repede: prisaca nu mai avea răbdare!, iar eu aș mai fi rupt patul cu somnul până la amiezi, că de, era vacanță!

Bătrânu', era un om mic de stat, iute la mers, blând la vorbă și avea cei mai frumoși ochi albaștri și senini din lume, de parcă tot cerul se-oglindea în ei: când era vesel, ochii lui erau jucăuși de un albastru senin, iar când era mai degrabă preocupat — fiindcă nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată supărat — ochii lui se întunecau într-un albastru grav, așa cum se închide brusc seninul cerului când se trece o ploaie rapidă și caldă de vară...

Întotdeauna se îmbrăca simplu, cu o cămeșă albă ca laptele, cu mânecile suflecate deasupra coatelor, vârâtă într-o pereche de nădragi din stofă neagră, prinși la brâu cu o curea uzată din piele maronie și cataramă strălucitoare de alamă. Nu-i lipsea niciodată pălăria uzată din paie, așezată frumos înspre ceafă, și sandalele din piele maro: ce mândru era de ele! Dar pentru prisacă, bunicul devenea, brusc, extraterestru: își punea un combinezon de doc albastru, decolorat ca cerneala, mănuși galbene pe mâini și, pe cap, își punea o pălărie de paie cu boruri largi, peste care așeza întotdeauna o pânză albă, fină de tifon...

Îmbrăcat așa, bunicul mă luă de-o aripă și plecarăm împreună către prisacă. Peste drum de casa bunicilor se găsea școala din sat, o clădire veche și obosită de glasul copiilor și care cădea în adormire-adâncă atunci când intra-n vacanță. După ce treceai drumul pe lângă gardul școlii, dădeai peste o bucată de glie, nu foarte mare, de un verde închis de luțernă, iar dacă urmai cărarea până la capătul ei, ajungeai la o margine de salcâmi care străjuiau intrarea în prisacă.

Prisaca bunicului era compusă din vreo 40 de stupi, niște cutii din lemn vechi, așezate în iarba înaltă, la distanță de vreo doi coți unele de altele, vopsite în diferite culori, decolorate de soare și de trecerea vremii... Pasă-mi-te, stupii erau colorați diferit, astfel încât albinele să-și recunoască mai ușor căsuțele, să nu le-ncurce între ele, știut fiind că albinele nu disting prea bine culorile!

Și-apoi bunicu-mi povesti pe drum, cu blândețe în glas, despre lumea minunată și atât de complexă a albinelor: despre matcă și trântori, despre albinele-străjeri, cele care păzesc stupul de cotropitori, despre albinele-slujitoare, cele care se îngrijesc de nevoile reginei, despre albinele-bone, cele care îngrijesc ouăle și hrănesc pupele, și, nu în cele din urmă, despre albinele-culegătoare, cele care strâng cu atâta trudă, în găletușe mici, minuscule, polenul florilor, ce este mestecat de albinele-gospodine în mierea cea dulce și frumos parfumată...

Era o dimineață senină de vară, cu un cer curat, fără nori, știi, o zi din vacanța de vară, menită să-ți rămână și să-ți lumineze amintirile peste ani, o zi în care un pâlc de salcâmi zburliți în floare, ședeau filozofici, tăcuți, deranjați din când în când, de zumzetul molcom al albinuțelor aflate-n treabă... 

Apoi bunicu' se-apucă de urnit stupii, destupându-i pe fiecare-n parte și cercetă în bătaia soarelui ramele cu fagure de ceară galbenă, ce scânteia de aurul mierii... Cu o lingură din lemn, destupa repejor căpăcelele fagurilor, eliberând astfel mierea, pregătind-o pentru centrifugare. Bătrânul avea centrifuga din inox de la tata, iar cel care trebuia să dea la manivelă eram eu; noroc că mergea ușor, iar mierea se adună curând în straturi grele pe pereții centrifugii, ca mai apoi să curgă domol prin robinet către borcane...

Odată strânsă prada, pe la amiază, cu toată oponența vehementă a câtorva albine-oșteni mai destoinice, am luat drumul înapoi către casă dând zor, fiindcă soarele era prea tare, iar foamea răzbătea în noi cu gândul la plăcintele aburinde cu brânză și stafide făcute de bunica...

- Bre! Da' când o sâ disfaci tabla șeia di pi casâ, câ zumzăie pre tari albinile șelea?

- Ei! O sâ disfac mâni, câ acuma-i pre di tăt soarili-aista!

Că, uite, îmi amintesc și astăzi cum bunicu' se aburcă pe streașina de tablă a casei și, înarmat c-un ciocan și-un clește, îi dezveli colțul unde un roi de albine își făcuse culcuș; iată, fagurii de aur străluceau circular în bătaia soarelui, transformând casa bunicilor mei într-o ciudată și fantastică navetă spațială, mânuită cu grijă de un extraterestru mic de stat și blajin la vorbă, cu ochii mari și albaștri ca cerul vacanțelor mele...

    Când simți că mai toate,
    În cale, îți stau împotrivă,
    Te-oprește. Și preț de o clipă,
    Te uită la soare. Și apoi, tu, socoate,
    Care ți-e rostul, care ți-e vina,
    Dar mai ales, nu-ți pierde lumina...
    
    Când vezi că mai toți,
    În noroi, se târăsc dând din coate,
    Și simți că așa nu se mai poate,
    Întărește-ți credința. Știi că tu poți,  
    Să câștigi înainte să cadă cortina,
    Dar peste toate, nu-ți pierde lumina...

Seara cobora încet peste cameră, iar lampa cu abajur de sticlă gălbuie ca mierea, își împrăștia lumina moale ca o amintire care nu se lasă uitată. Pe scaunul cu spătar sculptat mă aștepta hârtia albă, întinsă, curată. Am așezat pensula de caligrafie pe suportul ei de porțelan, apoi am deschis sertarul secretair-ului. Mirosea a lemn vechi și a cerneală uscată, ca o promisiune a tăcerilor de altădată.

Am început să scriu cu caligrafie chinezească. Fiecare semn se năștea încet, dintr-un gest calculat, o respirație, o clipă de echilibru între aer și cerneală. Lemnul vibra sub încheietura mâinii, ca și cum mobila ar fi recunoscut gestul scrisului. Nu scriam un text, ci o stare.

Cerneala curgea greoi, scrijelind hârtia subțire, ca o umbră vie. Simțeam cum fiecare linie trasată cu vârful subțire al pensulei, poartă în ea o parte din gândurile mele, dar și ceva nespus, ceva ce doar tăcerea putea înțelege. Între mine și hârtie se năștea o punte, un fel de dialog tăcut, în care literele deveneau oameni, iar semnele, amintiri.

Pe pervaz, o bătaie ușoară a vântului mișca perdeaua. Camera părea un templu mic, în care secretair-ul era altarul memoriei mele. Acolo, între sertărașe și tăblia rabatabilă din lemn, parcă adunam frânturi din mine: un vis, o scrisoare neterminată, un nume scris odinioară cu tremur.

Scriam fără grabă, ca și cum timpul s-ar fi topit în cerneala aceea neagră. În jur, totul tăcea. Doar lampa respira ușor, iar lemnul secretair-ului îmi răspundea trosnind lin, cu un foșnet aproape omenesc, ca un oftat vechi:

- Ce scrii?
- Un text caligrafic chinezesc, îi răspund eu din inerție, surprins de-a dreptul că tăcerea putea fi atât de ușor frântă.
- Și ce zice textul?
- Zice așa:

"În vreme ce recit un poem singur, sub lumina lunii... 

mireasma florilor de prun se strecoară în veșmintele mele. 

Un caleidoscop de fluturi își ia zborul în așteptarea primăverii."

- ...
- Ce zici, ți-a plăcut?
- Da, mi-a plăcut! M-a făcut să-mi doresc să fiu un fluture!

Am zâmbit în sinea mea, lăsând tăcerea să se reinstaleze în toată încăperea. Da, și mie mi-ar plăcea câteodată să fiu ca un fluture, să zbor lipsit de griji, așa cum îmi zburau de ușor gândurile, în fața liniilor întortocheate ale literelor chinezești. 

Am strâns pensula, am suflat ușor peste hârtie și am lăsat-o să se odihnească. Cerneala se usca lent, ca o tăcere ce se așază peste lucruri. M-am aplecat asupra secretair-ului și am trecut cu mâna peste lemnul lui cald, neted pe alocuri, zgâriat în altele — semnele atâtor seri petrecute acolo, între gânduri și tăceri.

Afară, noaptea își întindea vălul catifelat de albastru peste toată suflarea. Lampa încă ardea slab, dar lumina ei părea obosită, așa, ca o inimă care se pregătește de somn.

Textul meu era gata. L-am așezat pe sulul de mătase bej și încântat de rezultat, am făcut un pas înapoi. M-am așezat în tăcere și am privit sulul de mătase, întins ca o promisiune împlinită. M-am gândit că, poate, peste ani, cineva va deschide secretair-ul și va simți același miros de lemn vechi, descoperind urmele unei seri ca aceasta — în care s-a scris, în liniște, despre fluturi, despre primăvară și despre dorința de a zbura.

Apoi am stins lampa. În întuneric, secretair-ul a rămas acolo, păstrând în esența lemnului său povestea mea mică, de-o seară.

    Aceasta-i inima mea,
    Ca o piatră roasă de vânt,
    Uneori ca o petală,
    Strivită-n ploi de stele,
    Alteori ca un zar,
    Ce dansează-n lumină...
    
    Aici mă voi ascunde,
    În acest sanctuar,
    Şi-i voi plânge superior,
    Pe cei care nu ştiu ce-nseamnă dragostea, 
    şi n-au cunoscut durerea... şi moartea...

Dăruiește-mi un surâs, doar un motiv în plus,
Să-ți mai stărui printre gânduri pierdute-n apus,
Mâinele cuvintelor grele, cuvintele cult,
Nu vreau să-l mai trăiesc, să-l mai ascult... 

Dăruiește-mi un cuvânt, doar un motiv în plus, 
O pagină albă din cărțile tale din care m-ai smuls, 
Astăzi, există încă în noi înfierat în cuvinte, 
Străluminând icoane în altarul celor mai sfinte... 

Dăruiește-mi o privire, doar un motiv în plus, 
Să fiu eu umbra strâmbă a celui care primul s-a dus, 
Să mă pierd iar și iar, etern, în cenușa zilei de ieri, 
Un capăt de tihnă pe care încă-l preferi... 

După ce s-a mutat în apartamentul cel nou, mai exact și-a luat toate catrafusele cu ea, Cecilia a început să descopere tot mai multe lucruri nefirești. Spre exemplu, muta corpuri de mobilier și la un moment dat a auzit un scârțâit în perete. Intrigată, Cecilia a dat puțin cu unghia în perete, tencuiala s-a desprins în secunda doi, dezvăluind o frumoasă gaură în perete. Deci constructorii noștri harnici și dedicați acoperă găurile cu bandă adezivă transparentă peste care dau cu var lavabil. Ciudat ar fi puțin spus, mai ar trebui să spunem că este treabă făcută doar de ochii lumii. În caz de cutremure sau ceva, ce ne facem cu asemenea pereți? Cad peste locatari înainte ca ei să reușească să se sustragă din apartament. 

Mai apoi, a vrut să ducă cârpele la baie, în baie ce să mai găsească, un sandwich dublu Cheeseburger, uitat acolo de o lună, dar in stare aproape perfectă. Comestibil nu mai are cum să mai fie, dar arată uimitor de bine. Mai sunt și ambalaje de la cordon bleu, plăcintă cu mere de la Hornbach, șuncă austriacă (cea mai gustoasă șuncă pentru constructori), crenvurști Martinel, se pare că lumea preferă calitatea germană la alimentele consumate, e doar o constatare.  

Dar cam adormiți inginerii ăștia de șantier, că și-au uitat prin casă și creionul mecanic, agende, nu știu câte pixuri. Ceciliei îi convine, îi vor servi foarte bine să pună note de patru și de doi, că doar atât o lasă inima să dea. Cine reușește să ia nota șapte la testele ei, acela chiar știe ceva engleză. Dar nu le pune că ar fi dificilă, consideră că efortul trebuie să vină din ambele direcții, nu doar unul să ofere, altul să primească. În plus, ea consideră că facilitează învățarea foarte bine, dar e puțin nesigură pe această abilitate a ei, vrea să se convingă citind testele copiilor. Pare rece, dar la interior se ascunde o inimă caldă, sensibilă, copilăroasă chiar. Din prea multă dorință de a fi copil, nu se supără, chiar râde când vede masa din sufragerie, aceeași masă, cea veche, din apartamentul bunicilor ei. Cât de scrijelită, desenată cu carioci, creioane colorate, acuarele a rămas ea de pe vremea când fiul ei avea vreo 2-3 ani. Când despachetează vede cărțile lui de colorat din anii anteriori, vede cât de stângaci, și totuși adorabil, colora el fiecare personaj, fiecare casă, fiecare detaliu din imagini, cât de bine a ajuns să coloreze pe parcurs. Nu omite nici cărțile cu mesaje, pe care le-a primit când era mai măricel, cam de vreo 5 ani. Acolo erau propoziții pe care el ar fi trebuit să le completeze, de genul: ,, Dacă aș avea o floare, i-aș da-o...", Dacă i-aș mulțumi mamei, aș face-o pentru că..." scurte texte ale recunoștinței, cadou primit de Crăciun de la o mătușă. 

Frumoase amintiri, dar surprizele din apartament nu se opresc, ci continuă. Parchetul scârțâie, de fiecare dată când Cecilia pășește pe el. În note muzicale similare, scârțâie și ușile când le deschizi. Sertarele cad din noptieră, unica noptieră din dormitorul lor. De camera copilului ce să mai comentăm? Toate lăzile în care își depozitează jucăriile sunt trântite una peste alta, mai este și un frig de nedescris. În toate camerele, temperatura este medie, numai în camera fiului e insuportabil de frig. Geamul era dublu, dar nu a fost fixat bine, mai lipsește și un strat de termopane. 

Cecilia alertată, ce o să facă ea cu băiatul ei care oricum tot face infecții la sinusuri și are treabă destul de des cu nasul, pentru că îi seamănă ei? A dat comandă de un halat de baie cu glugă pe care să îl poarte tot timpul, inclusiv când doarme. 

Becul din tavan oferă și el o lumină ca la discotecă, că pâlpâie mereu, e un pic enervant pentru scris, citit sau tăiat unghiile de la picioare, dar așa ca lumină în cameră, e bună așa cum este, deocamdată. În viitor, îi va achiziționa o lustră cu lumină mai rece, pentru că are uniformă vișinie și nu îi place cum se vede vișiniul în lumină galbenă. Îi place movul, în schimb, iar dacă lumina va fi bleu, uniforma va părea mov, lucru care i s-ar părea fascinant, că ar fi o uniformă mult mai interesantă, mai plăcută vizual, decât cea cu care se obișnuise el de atâția ani.

Rezumând tot ce au reușit constrictorii să facă până la momentul mutării Ceciliei în apartament, surprizele au fost multe, și noroi pe jos în fiecare cameră, resturi de mâncare, obiecte uitate, dar e un apartament locuibil, este cald cât de cât, în unele camere, merge televizorul, frigiderul, internetul, și sperăm să meargă în continuare, nu gata, cum bate vântul prin noiembrie se strică toate și tot locatarii cărora li s-a stricat sunt vinovați că firele sunt vechi, că sunt termosensibile, că sunt o grămadă de detalii tehnice care ne oripilează, nu își au rostul, ne complică viețile și important ar fi să aibă acces la orice câtă vreme plătesc prețul întreg, nu înjumătățit sau pe sfert. De ce să ia copilul note proaste că nu a terminat eseul pentru bacalaureat până la două noaptea, de ce să aibă mâncare stricată în frigider, că curentul nu este constant, se ia și se împute mâncarea în frigider, copilul o mănâncă și după are nevoie de scutiri de la școală sau de la meditații că nu se poate prezenta în starea în care e? De ce să trebuiască să recupereze orele acelea? Le-a lipsit intenționat? Intenționat nu a făcut ce se așteptau alții de la el să facă sau că nu a avut cum? Da, să ne spună mai bine cine caută să-i judece pe alții care nu au. În ziua de azi, a nu avea este egal cu a nu putea. Puțini sunt cei ce chiar pot să înțeleagă, să stea să analizeze situații. Persoana care nu are trebuie să aibă șanse egale la orice ca și cele ce au. Nu ar trebui să devină asta o piedică. Dacă el vrea să dea admiterea la biologie și îi cade internetul, cum mai consultă el tratate de specialitate? Părinții trebuie să aibă grijă de nevoia de cunoaștere și împlinire a copilului. Părinții au grijă, nu e asta problema. Problema pleacă de la cine a știut atât de bine să monteze totul în primă fază. Cecilia, dacă ții la viitorul copilului tău, privează-l de niște scuze (cine se scuză, se acuză), explicații "prea simple poate" nedigerate de nimeni, pe care va ajunge să le dea peste ani și ani. Fă-i un bine și mută-l într-un oraș cu mai multe posibilități, nu-l lăsa să se agațe de situații pe care va ajunge să le regrete la un moment dat.

The surprises in the new apartment

After moving to the new apartment, more precisely taking all her belongings with her, Cecilia began to discover more and more unnatural things. For example, she was moving pieces of furniture and at one point she heard a creak in the wall. Intrigued, Cecilia tapped the wall a bit with her nail, the plaster came off in a second, revealing a beautiful hole in the wall. So our hardworking and dedicated builders cover the holes with clear tape over which they apply whitewash. It would be strange to say the least, we should also say that it is superficially done work. In the event that there is an earthquake or something similar, what do we do with such walls? They fall on the tenants before they can escape from the apartment.

Then, she wanted to take the cloths to the bathroom, in the bathroom what else could she find, a double Cheeseburger sandwich, forgotten there for a month, but in almost perfect condition. There's no way it's edible anymore, but it looks amazingly good. There are also packaging from cordon bleu, apple pie from Hornbach, Austrian ham (the tastiest ham for builders), Martinel sausages, it seems that people prefer German quality in the food they eat, it's just an observation.

But these site engineers are a bit sleepy, because they forgot their mechanical pencils, notebooks, no one knows how many pens around the house. It suits Cecilia, they will serve her very well to put grades of four and two, because that's all her heart allows. Whoever manages to get a seven on her tests really knows some English. But she doesn't think she is demanding, she believes that the effort must come from both directions, not just one giving, the other receiving. In addition, she believes that she facilitates learning very well, but she is a little unsure about this ability of hers, she wants to convince herself by reading the children's tests. She appears to be cold-hearted, but deep inside there is a warm, sensitive, even childish heart hidden. Out of too much desire to be a child, she doesn't get upset, she even laughs when she sees the table in the living room, the same old table from her grandparents' apartment. How scribbled, drawn with crayons, colored pencils, watercolors it remained from the time when her son was about 2-3 years old. When unpacking she sees his coloring books from previous years, she sees how clumsily, yet adorably, he colored every character, every house, every detail in the pictures, how well he got to coloring along the way. She also doesn't leave out the cards with messages, which he received when he was older, about 5 years old. There were sentences that he should have completed, such as: "If I had a flower, I would give it to her...", If I were to thank my mother, I would do it because.. ." short texts of gratitude, a Christmas present from an aunt.

Beautiful memories, however the surprises in the apartment do not stop here, but they continue. The parquet floor creaks every time Cecilia steps on it. On similar musical notes, the doors also creak when she opens them. The drawers fall out of the nightstand, the only nightstand in their bedroom. What can we say about the child's room? All the boxes in which they store their toys are slammed on top of each other, and it is also indescribably cold. In all the rooms, the temperature is average, only in her son's room it is unbearably cold. The window was double-glazed, but it was not fixed well, there is also a layer of thermal insulation missing.

Cecilia alerted, what will she do with her son who regardless of anything keeps getting sinus infections and has to deal with his nose quite often, because he takes after her? She ordered a hooded bathrobe for him to wear all the time, including while sleeping.

The ceiling light also gives a disco light, because it's always flickering, it's a bit annoying for writing, reading or cutting toenails, but as a room light, it's good as it is, for now. In the future, she will purchase a chandelier with a cooler light because he has a cherry uniform and doesn't like how cherry looks in yellow light. He likes purple, on the other hand, and if the light is blue, the uniform will look purple, which he would find fascinating, that it would be a much more interesting, visually pleasing uniform than the one he had been used to for so long years.

Summarizing everything that the builders managed to do until the moment of moving Cecilia into the apartment, there were many surprises, and mud on the floor in every room, food scraps, forgotten objects, but it is a livable apartment, it is warm enough, in some rooms, the TV, the refrigerator, the internet work, and we hope they will continue to work, that the connection is not gone, as the wind blows in November, everything breaks down, and the tenants who have it broken down are to blame because the wires are old, that they are thermosensitive, that they are a bunch of technical details that make us cringe, don't make sense, complicate our lives, and it would be important to have access to everything as long as they pay the full price, not half or a quarter of it. Why should the child get bad grades because he didn't finish his baccalaureate essay until two o'clock in the morning, why should he have spoiled food in the refrigerator, because the electricity is not working constantly, the food in the refrigerator is taken and stinks, the child eats it and then needs to be exempted from school or from meditations under the reason that he cannot present himself under such conditions? Why should he have to make up those hours? Did he miss them on purpose? Did he intentionally not do what others expected him to do, or did he have no way? Yes, better tell us who seeks to judge others who have not. Nowadays, not having equals not being able to.

There are few who can really understand, sit and analyze situations. The have-nots must have the same chance at everything as the ones who have. This should not become an obstacle. If he wants to be admitted to the Faculty of Biology and his internet connection fails, how can he consult specialized treatises? Parents must take care of the child's need for knowledge and fulfillment. Parents take care, that's not the problem. The problem starts with who knew so well how to set everything up in the first place. Cecilia, if you care about your child's future, deprive him of some excuses (who apologizes, accuses himself), explanations "too simple maybe" not digested by anyone, which he will end up giving years and years later. Do him a favor and move him to a city with more possibilities, don't let him get stuck in situations he'll end up regretting at some point.

Bunicii mei aveau o căsuță de poveste, pierdută printre salcâmi uriași, care arătau întocmai ca niște coloane înalte de biserică, de parcă sprijineau cerul să nu se năruiască peste noi și toată suflarea. Curtea, nu prea largă, era toată vara umbrită, dar și până mai târziu toamna, de coroanele bogate pline cu bănuți verzi care-și tremurau ușor valoarea în bătaia vântului, fiindcă dacă nu știați, de erau culeși de pe ram, puteai să cumperi cu ei de la bunici, o grămadă de lucruri bune și... dulci, precum caramelele cu lapte, biscuiții zgrunțuroși sau bomboanele de smarald cu mentă...

Odată, bunicul mă luă cu dânsul până la cooperativă, magazinul mixt al satului unde găseai de toate, de la lumânări subțiri și galbene, până la coase cu gurile lucioase, chibrituri, mălai, trebentină și... bomboane!, căci știam eu că truda picioruțelor mele în colbul uliței satului nu va fi fost în zadar!

Acum eram băiat mare - aveam vreo cinci ani! -, și eram de toată încrederea, tot satul mă știa că-s nepotul lui Gheorghe, cum care Gheorghe, a lu' Coana Moașă!, iară de nu știai cine-i Coana Moașă, "iera" clar că nu "iereai" de prin partea locului...

În fine, pe drum, îi spun bunicului că mi-este sete, ne oprim la o fântână cu ciutură, și-mi dă să beau dintr-o căniță de email roșu cu buline albe, care avea tortița legată cu lănțișor de marginea fântânii, să nu cadă în hăul de care nu aveam voie să mă apropii, îmi explica cu blândețe bunicul...

Odată ajunși la cooperativă, intrăm asudați de soare în răcoarea locului, și ne pornim la vorbă cu vânzătoarea, - o femeie mică, plinuță și iscoditoare, îmbrăcată într-un halat ce fusese cândva albastru, acum decolorat -, da' a cui iești (cum? îs nepotu' lu' bunicu', a lu' Coana Moașă), câți ani ai (cinci cu degetuțele răsfirate fără dubiu în aer), dacă-s la grădiniță (cum! la anu' merge la școală pe vremea aiasta), îi place la țară (da-poi cum! că doară la oraș nu prea are ce vedea decât blocuri și betoane, nu ca pi la noi la aier curat cu iarbă verde și orătănii prin curte)!

Și iaca așa, cum stăteam noi la taifas, amețit de mirosul de terebentină cu care fusese ștearsă proaspăt podeaua, ne luăm rămas bun, mai poftiți pe la noi domnișorule, seară bună, mai venim, mai venim, mâne, când aduceți pâne, o să trimit băietu', că amu îi mare să vie și singur, iar eu mă simțeam onorat, în al nouălea cer, și important nevoie mare, fiindcă bunicul avea atâta încredere în mine, iar cucoana de la tejghea îmi spusese "domnișorule"...

A doua zi, nechezam prin curte ca un căluț, ardeam de nerăbdare să plec înspre cooperativă să iau pâine, dar bunicul sfătos, cu vorbă moale, îmi spunea să mai aștept puțintel, fiindcă nu trecuse șareta la deal, încă era devreme, mai bine ia și bea o cană de lapte proaspăt muls de la vaci de tanti Leta "di pisti" drum, femeia ceea care ținea vreo două vaci, dintre-acelea albe pătate cu negru, vaci care-și răgeau la fiecare asfințit (le auzeam din curte de la noi!) ugerele roz de mult prea-plin...

-Amu', îmi zise bunicul întinzându-mi o hârtie mototolită de zece lei, te duci la cooperativă, știi unde e, și-i ceri Savetei, două pâni rotunde, nu franzele!, iar de doi lei să-ți dea bomboane cu mentă, să ți le puie în hârtie, nu la pungă că se topesc până acasă!

-Da bunicule!, îi spun eu zbughind-o pe poartă și ne-mai-așteptând și alte povețe..., n-ai grije că mă-ntorc cât ai clipi!

Trec zece minute..., trece un sfert de ceas..., trece o jumătate de oră!, da' nepotu' nu se vede... 

,-Bre, da' undi sâ hie băietu' aista, câ mâ bagâ-n boali! Iote-l, ia! 

-Bunicule, bunicule!, am izbucnit eu cu inima din piept să-mi zboare afară, am văzut un iepuroi bătrân de o sută de ani!

-D-apoi, cum așa?, îmi zise bunicul prăpădindu-se de râs...

-Da! Era legat de gard, în curte, la nenea Ion!

-D-apoi, cum așa?, râdea pe sub mustăți bunicul.

-Da! Și când am trecut de el, o-nceput să ragă la mine!

-D-apoi, cum așa?, se bătea bunicul cu mâinile pe genunchi.

-Da! Era mare, cu blana gri și avea urechi lungi! Și dădea din copite!

-Nepoate, da' iepurii au copite?

-Păi cum... n-au?, am zis eu cu inima cât un purice.

-N-au! Iepurii au lăbuțe! Ce-ai văzut tu în curte la nen'tu Ion, se numește măgăruș... așa cam cum ai căzut tu acuma!, mai zise bunicul cu blândețe în ochi.

N-o să uit niciodată rușinea aceea dulce pe care am trăit-o în brațele iubitoare ale bunicului meu. A fost o lecție din care am înțeles că uneori imaginația îți poate juca feste atunci când ești mic și un măgăruș îți poate părea "un iepuroi bătrân de o sută de ani"...

Cât de departe îmi par uneori acele ninsori pe care le-am îndurat și le-am petrecut împreună, unii mai ușor decât alții, acele ierni din copilărie cu aer curat, cu nămeți grei care îngropau literalmente sate și cătune întregi, ierni în care toate culorile pământului păreau că se topesc într-una singură albă, așezată ca o pătură pufoasă peste toată suflarea...

Abia așteptam vacanța de iarnă. O doream nu numai pentru cadourile așezate cu grijă sub bradul de Crăciun, cât mai ales pentru căldura pe care o regăseam de fiecare dată în căsuța bunicilor, fiindcă aveam obiceiul ca în fiecare an, să mergem la țară pentru tăiatul porcului. 

Muream să fiu parte din toată vânzoleala pricinuită de acest obicei, conștient fiind că mai mult încurcam decât ajutam, fiindcă noi copii, aveam liber la hârjoană, ieșiți din atenția părinților și intrați în cea a bunicilor, care nu mai pridideau să ne facă toate poftele, sub toate privirile dezaprobatoare ale babacilor (las' că vorbim noi când ajungem acasă, să nu-ți sară fundu'-n obraz!)

Da' nouă ne cam sărea, că de..., eram obraznici, nepăsători la privirile ascuțite, sau mă rog așa lăsam impresia, și ne potoleam vremelnic doar la amenințarea că vom fi ocoliți de Moș Crăciun, dar pentru scurtă vreme, fiindcă incurii ne munceau din greu de neobrăzați ce eram, Doamne!, câte drăcării mai făceam, de la sfârle date sau încasate pe neașteptate, până la sperieturi surori bune cu moartea...

Și mai mult, le vine ideea bunicilor să scoatem porcul din poiată înainte de sfârșitul obștesc și să-l lasăm să se zbenguiască în voie prin grădină, să mai râme o țâră cu râtul cel roz prin brazdă, ca să-și facă șunca fragedă, carnea moale și șoriciul crocant și bun! 

Ca mai apoi, după ce bunicul luă amenințător cuțitoaiele de pe tocilă, ne pune pe toată lumea în cerc, adulți și copii deopotrivă, să prindem porcu', care, simțindu-și ignatul, îl apucase brusc strechea amușinând și guițând ascuțit în toate părțile. 

Porcu', mare și greoi, înghesuit de toți, se îndreptă brusc înspre mine intuind veriga slabă din strânsoare, mă împunse puternic cu botul zvârlindu-mă-n aer și dându-mă pe spate cu picioarele-n sus, spre hazul general al celorlalți de ziceai că le crăpau burțile!

Rușinat, m-am ridicat scuturându-mă de zăpadă și prefăcându-mă că totul era așa cum trebuia să fie. N-am pățit nimica, sunt bine, nu, nu mă doare piciorul — doar am alunecat într-o parte.

M-am bucurat, chipurile, de urletele porcului care-și dădu într-un sfârșit duhul, sub cuțitul bunicului prăbușindu-se cu zgomot înfundat. Zăpada pură se înroșea sub el, de un roșu cleios, tulburător... Iar mai apoi, au urmat toate câte le știți: porcul a fost pârlit la flacără vie în paie, răsturnat pe-o parte și pe alta, spălat cu apă fierbinte și frecat cu mălai să se curețe și să se frăgezească șoriciul, iară noi, copii, l-am încălecat pe rând, în ordinea mărimii de la ăl mic pân' la ăl' mai mare, fiind îndemnați de adulți, - c-așa-i obiceiul pe la noi, din moși strămoși...

Apoi, cu obrajii roșii de ger și smârcâindu-mi nasul de mâneca hainei, l-am urmat pe bunicul, care, înainte de lăsarea întunericului, mă luase într-o misiune importantă: trebuia să verificăm stupii cu albine puși la iernat în magazia din spatele casei. Zilele și nopțile erau geroase, iar bunicul știa că albinele pot pieri de foame și frig în mijlocul iernii...

Se lăsase deja întunericul. Bunicul aprinse felinarul, și am intrat amândoi în tăcerea albă a serii. Albinele erau bine, doar că le mai lăsase un strop de mâncare — niște turte de ceară amestecate cu miere, până la primăvară era cale lungă, iar anul trebuia mai întâi să se înnoiască...

A două zi, porcul tranșat de-cu-sară, luă calea afumătoarei, sub forma cârnaților nesfârșiți, a hălcilor de șuncă și a buturilor de carne care-și sfârâiau grăsimea pe jarul încins, aruncând în aerul geros un potpuriu de arome, greu de descris în cuvinte... Într-o parte pe cărbuni încinși, ceaunul își bolborosește în neștire mămăliga, în timp ce bunica tot amesteca cu un linguroi uriaș de lemn magia galbenă și pufoasă...

E prânz și ne strângem cu toții la... pomana porcului. Pe masă sunt așezate cu grijă toate bucatele, iar mămăliga, răsturnată din ceaun pe fundul de lemn, e tăiată cu sfoara în patru – sub semnul crucii.

Se înalță păhăruțele cu țuică: „Doamne-ajută nouă și la toată lumea!”, „Hai noroc!”, „Să hie într-un ceas bun!”, „Bun porcu’ di anu' aista, o avut șuncă fragedă, cât palma de groasă!”, „Cârnații o ieșit buni, ia cu murătură!”, „Adu, bre, și niște vinișor roș' di la beci!”

Am sorbit și noi, copiii, câte-o gură de vin și, cu fețele pline de grăsime, ne hlizeam strâmbându-ne unii la alții, ușor amețiți de căldură, de vin și de atmosfera din casă…

Dar curând... rumoarea se topește în tăcerile lemnoase ale sobei, ceasul de pe părete parcă se sbate mai tare, în depărtare s-aude glas de zurgălăi și colinde, hăi! hăi!, iară noi copii, ne repezim la geamuri îngrămădindu-ne unii în alții ca să vedem mai bine urătorii...

Și astăzi îmi aduc aminte de toate acestea de parcă a fost ieri: aroma cetinei din casa bunicilor, a vinului fiert cu scorțișoară în cană, mirosul proaspăt al cozonacilor ce abureau sub ștergar, ecoul colindelor, toate acestea, se topesc în aceeași zăpadă albă și pufoasă ca o pătură moale ce s-așterne ușor peste gânduri... dar parcă nici o iarnă, și s-au trecut multe, n-a fost ca aceea...

O echipă de cercetători și exploratori australieni ai spațiului s-a încumetat să participe la o misiune de care nu au mai auzit până acum, mai exact să facă o excursie cu noua rachetă Kepler 170. Racheta este de fapt un prototip, încă se află în faza de testare, dar li s-a promis că vor fi răsplătiți pentru curajul lor, dacă se vor întoarce cu bine pe Pământ. 

Asumându-și riscurile la care se expun, conștientizând că este posibil să nu mai vadă lumina zilei, au acceptat provocarea, și-au luat tot ce le trebuie, li s-a dat echipamente de două feluri (unul pentru când stau în rachetă și altul pentru când va aseleniza și vor fi nevoiți să meargă la suprafață lunii lui Jupiter, Europa). Misiunea lor are ca obiectiv explorarea și analizarea corpului ceresc Europa, despre care mai mult s-au auzit teorii, dar mai nimic concret în esență. Misterul este cu atât mai mare că i s-a dat acest nume ,,Europa", nume foarte generic, pentru că există continentul Europa și formația Europa FM, dar văd ceva familiar în acest nume, oare nu cumva sugerează ideea că ar putea promite existența unor forme de viață, fie ele chiar și microorganisme? Și dacă este adevărat, atunci: Cam cum ar arăta o zi pe Europa?, Câte ore are o zi acolo?, Care ar fi temperatura medie?, Are cerul vreo culoare anume acolo, așa cum vedem pe Pământ?, Au anotimpuri sau e iarnă veșnic?, Dat fiind faptul că este o planetă apoasă, există flux și reflux?

Cercetătorii noști curajoși ne vor oferi un răspuns la toate întrebările. Turnul de control se asigură că se fac toate verificările necesare pentru a decola și motoarele se pornesc, elicele se învârt din ce în ce mai rapid, au plecat. Trec prin toate straturile atmosferei planetei Pământ, se zgâlțâie cât pot de bine, nici nu mai pot ține ochii deschiși și au părăsit atmosfera. Acum rachetă înaintează în continuare către Europa, dar într-un ritm mai lent, parcă ar pluti, asta și fac de fapt. 

Pentru a comprima în timp voiajul lor, voi spune că după o lună au ajuns pe Europa, o lună în care au supraviețuit doar cu conserve de ton, capsule care înlocuiesc mesele zilei, sunt deshidratați și densitatea oaselor a scăzut. Nu au mai făcut baie de o lună, dar reușita cere sacrificii. 

Au ajuns, au ieșit din rachetă, se plimbau pe suprafața oceanului înghețat al Europei. Pericolul de a aluneca și de a-și luxa glezna nu este ca la patinoar, pentru că gravitația nu este ca pe Pământ, ating suprafața cu tălpile din când în când, nu tot timpul, e un mers mai mult din salturi. Cu un laser care topește, fierbe, lichefiază orice fel de material, au făcut o gaură în suprafața Europei pentru a extrage mostre, probe de viață, de oricare ar fi. Apoi, o undiță electrică este introdusă în gaura respectivă. Când va depista vietăți, va lansa o plasă în care le va prinde. Nici nu a trecut un sfert de oră în timp pământean că deja au prins ceva. Ce folos că a fost prins, dacă nu poate să iasă prin gaura aceea, pentru că este prea mică? Exploratorii măresc gaura cu laserul. Au scos un animal mare cam de dimensiunea balenelor eșuate despre care se vorbește la știri. Îl pun într-un incubator potrivit dimensiunilor sale și îl iau în rachetă.

Pare destul de amorțit, deja moare pentru că a fost luat din habitatul lui natural. 

Unul dintre cercetători ia un atlas despre anatomia animalelor marine de pe Europa. Se uită la acel pește, seamănă cu o plătică de pe Pământ, combinată cu pisică de mare. Gura este destul de interesantă, nasul este pătrățos și mai are și mustăți. 

Prima dată au crezut că este o specie rară din regnul Felinae Purcicae natāre, însă după ce l-au înțepat să îi ia sânge, rezultatul testului ADN a fost unul puțin spus șocant.

Cercetătorii țineau captivă o felină a oceanului înghețat, mai precis Nebelung de apă dulce. Era unul dintre puținii Nebelungi subacvatici (destul de bătrân după cum pare), care trăiesc de fapt în apele liniștite ale lunii Europa. Era gri la fel ca pisicile Nebelung de pe Pământ. Are formă de peste, dar, conform atlasului cică ar fi felină. Deci nu poate fi altceva decât focă, dacă are atât caracteristici de pisică, cât și de pește.

Forsögulegur fiskur

Hópur ástralskra vísindamanna og geimkönnuða hefur vogað sér að taka þátt í verkefni sem þeir hafa aldrei heyrt um áður, nefnilega að fara í ferð með nýju Kepler 170 eldflauginni. Eldflaugin er í raun frumgerð, enn í þróunarprófunum, en voru lofaði að þeir yrðu verðlaunaðir fyrir hugrekki sitt ef þeir kæmu aftur heilu og höldnu til jarðar.

Þeir tóku áhættuna sem þeir verða fyrir, gerðu sér grein fyrir að þeir gætu ekki litið dagsins ljós aftur, tóku áskoruninni, tóku allt sem þeir þurftu, fengu tvenns konar búnað (einn fyrir þegar þeir eru í eldflauginni og annan fyrir þegar það mun tungl og þeir verða að fara upp á yfirborð Júpíters tungls Evrópu). Verkefni þeirra miðar að því að kanna og greina himintunglann Europa, sem fleiri kenningar hafa heyrst um, en ekkert áþreifanlegt í meginatriðum. Leyndardómurinn er þeim mun meiri að það hafi verið gefið þetta nafn "Evrópa", mjög almennt nafn, vegna þess að það er meginland Evrópu og myndun Europa FM, en ég sé eitthvað kunnuglegt í þessu nafni, bendir það ekki einhvern veginn til hugmyndina um að það gæti lofað tilvist lífsforma, hvort sem það jafnvel örverur?Og ef satt er, þá: Hvernig myndi dagur á Evrópu líta út?, Hversu margar klukkustundir hefur sólarhring þar?, Hver væri meðalhiti? , Er himinninn einhver sérstakur litur þarna, eins og hvernig sjáum við á jörðinni?, Eru árstíðir á þeim eða er það eilífur vetur?, Í ljósi þess að það er vatnsrík pláneta, er flogi og flæði?

Hugrakkir vísindamenn okkar munu gefa okkur svar við öllum spurningum. Stjórnturninn sér til þess að allar nauðsynlegar athuganir séu gerðar til að fara í loftið og vélarnar fara í gang, skrúfurnar snúast hraðar og hraðar, þær eru slökktar. Þeir fara í gegnum öll lög lofthjúps plánetunnar jarðar, þeir hristast eins og þeir geta, þeir geta ekki einu sinni haft augun opin lengur og þeir hafa yfirgefið lofthjúpinn. Nú er eldflaugin enn á leið í átt að Evrópu, en á hægari hraða, eins og hún sé á floti, sem er það sem hún gerir í raun og veru.

Til að draga ferðalag þeirra segi ég að eftir mánuð komu þeir til Evrópu, mánuð þar sem þeir lifðu aðeins á niðursoðnum túnfiski, hylkjum sem koma í stað daglegra máltíða, þeir eru þurrkaðir og beinþéttni þeirra hefur minnkað. Þeir hafa ekki farið í bað í mánuð, en árangur krefst fórna.

Þeir komu, þeir komust út úr eldflauginni, þeir voru að ganga á yfirborði frosnu hafsins í Evrópu. Hættan á að renna og togna á ökkla er ekki eins og á skautavellinum, því þyngdaraflið er ekki eins og á jörðinni, ég snerti yfirborðið með fótunum öðru hvoru, ekki alltaf, þetta er meira stökkganga. Með leysi sem bráðnar, sýður, gerir hvers kyns efni fljótandi, kýldu þeir gat á yfirborð Evrópu til að draga sýni, vísbendingar um líf, hvað sem er. Rafmagnsstöng er síðan sett í það gat. Þegar það finnur skepnur mun það setja net þar sem það mun veiða þær. Það er ekki einu sinni stundarfjórðungur liðinn á jörðinni að þeir hafi þegar náð einhverju. Hver er tilgangurinn með því að vera fastur ef hann kemst ekki upp úr holunni vegna þess að hún er of lítil? Landkönnuðir stækka gatið með leysinum. Þeir drógu út stórt dýr á stærð við strandhvalirnar sem eru í fréttum. Ég set hann í hitakassa af hans stærð og fer með hann í eldflaugina.

Hann virðist frekar dofinn, þegar hann er að deyja úr því að vera tekinn úr sínu náttúrulega umhverfi.

Einn vísindamannanna tekur atlas um líffærafræði sjávardýra á Evrópu. Sjáðu þennan fisk, hann lítur út eins og jarðarbrauð ásamt steinbít. Munnurinn er nokkuð áhugaverður, nefið ferhyrnt og með yfirvaraskegg.

Í fyrstu héldu þeir að um sjaldgæfa tegund væri að ræða úr ríkinu Felinae Purcicae natāre, en eftir að þeir stungu hann fyrir blóð var niðurstaða DNA prófsins vægast sagt átakanleg.

Rannsakendur héldu frystum kattardýri í haldi, nánar tiltekið ferskvatninu Nebelung. Hann var einn af fáum Nebelungum neðansjávar (alveg gamlir að því er virðist) sem raunverulega búa í kyrrlátu vatni tunglsins Evrópu. Það var grátt eins og Nebelung kettirnir á jörðinni. Það hefur lögun eins og fiskur, en samkvæmt atlasinu væri það kattardýr. Þannig að það getur ekki verið annað en selur ef hann hefur bæði kött- og fiskeiginleika.

1. Întâmpină fiecare dimineață cu zâmbet

2. Ascultă-ți muzica preferată

3. Nu lăsa ca eșecurile din trecut să-ți dirijeze viața

4. Iubește

5. Visează cu ochii deschiși

6. Când ai realizat că ai greșit, grăbește-te să te corectezi

7. Fii primul care face un pas spre împăcare

8. Zâmbește tuturor

9. Dăruiește-ți o baie cu spumă

10. Nu-ți complica viața- iartă!

11. Mulțumește-i lui Dumnezeu pentru fiecare răsărit trăit

12. Nu mai folosi expresia " Nu Pot!"

13. Privește pozele vechi ( amintește-ți copilăria)

14. Îndeplinește-ți o dorință

15.Vizitează noi locuri

16. Bucură un copil

17. Trăiește-ți viața astfel încât să fii mândră/u de ea

18. Împlinește-ți pofta.

19. Nu-i permite orgoliului să hotărască în locul tău

20. Amintește-ți de fiecare faptă bună pe care ai făcut-o săptămâna aceasta

21. Rîzi

22. Sterge-ți lacrimile

23. Spune-i sufletului tău pereche " Te iubesc!"

             Ce reprezintă pentru mine stema R. S. R. ?

E cea mai frumoasă imagină. Nu știu cine, sau câte minți 

au contribuit la realizarea ei.

           Am văzut diverse steme, embleme, dar nici una 

care să-mi sugereze atâta frumusețe, bogăție, mărăție .

Nici trecutul și nici viitorul nu va ridica ROMÂNIA în 

culmea dezvoltării și respectului în lume, având un 

conducător cizmar cu patru clase.Cei de azi au studii 

înalte și unde am ajuns ?Pe cizmarul, după care azi plâng mulți 

îl va reabilita istoria, chiar și peste sute de ani. Poate, va 

trece multă vreme, să se mai nască un patriot ca el.