Автор Petru BALAN

Se-aud fantomele plângând 

Si ei cum rand , tăind, țipând 

Iar eu cu sângele mă lupt 

Și cu durerea lor în gând .

Și-i simt cum parca ei suspin 

Când mii de membre eu străpung

Înspre tăiat și pierzaciuni ,

Și parcă tot mai tare plâng.

Acolo ,ei vor fi mereu ,

Cu alte mii și mii de mii

Ce vin țipând la Prometeu ,

Dar nu-i aud decât doar eu.

Se-adună-n călimară dor nătâng

Îl scurg adăpostindu-l pe o foaie

Arunc pagina scrisă fremătând

E plin de ghemotoace în odaie

 Se umple călimara suspinând

Primește a tristeților șuvoaie

Ard litere mușcate din cuvânt

E liniște aprinsă în odaie

Mă seacă timpul veșnic numărând

Secundele uzate se înmoaie

Trecutu-n călimară adunând

Stau singur vizitându-mă-n odaie

Apusul prin fereastră cade strâmb

A umbrelor tulpină se-ncovoaie

Lumina-n călimară înecând

Se-afundă întunericu-n odaie

M-așteaptă patul rece tremurând

Să depăn amintirile pietroaie

Am visu-n călimară așteptând

Sihastru doarme somnul în odaie

n-ai de ce să te simți așa mândră

pojghița de gheață lăsată aseară la minus zero

grade celsius

ți-acoperit fața

ți-au înghețat vorbele ascuțite în forme megalitice

precum pietrele din Stonehenge

și ochii ți-au înghețat în orbite

ai zice că sunt două cuiburi de viespi părăsite

sub streșina zâmbetului

care nu mai înseamnă nimic

oricât ai încerca să reînvii pasărea moartă

a amintirii

e inutil

pasărea-i moartă

mai bine ai încerca să mă-njuri

să-mi arăți degetul mijlociu

deși n-ar avea sens

cum ai mai putea face asta acum

după ce ți-ai scrijelit zâmbetul pe inima mea

cu țurțuri de gheață

eu pot trăi și cu inima înotând în sânge

să știi

tu însă nu vei putea rămâne la infinit în starea aceasta frivolă

de grație

mâine va ninge cu îngeri triști peste banchizele arctice

ale sufletului tău

iar urșii polari îți vor sfâșia zâmbetul…

O! Tu, prea frumoasă lună.

Tot aștept ca soarele să apună.

Ca în fiecare seară să mă seduci.

Ca din nou la tine să mă aduci.

Superba mea, steauă a nordului,

Maestră a mărilor și a timpului.

Cu tine la spate, toate păcatele purtate,

Nu cântăresc nici jumătate.

Dar tu mi te arăți puțin câte puțin.

Uneori doar jumătăți obțin.

Iar alteori, doar sferturi.

De asta în fiecare dimineață, sper să uiți de ale noastre certuri.

Da, știu, că tu te îmbraci în nori,

Și până de înserare, tinzi să mă ignori.

Dar atunci când uit să te iubesc,

Te dezbraci și mă faci să mă înrobesc.

Numai la tine mă gândesc.

Ești cu adevărat un dar ceresc.

Pierdut într-o mare a uitării,

Tu ești farul pe care îl urmez în drumul salvării.

Lumina ochiilor tăi mă ghidează,

Și următoarea destinație mi-o fixează-

Chiar și atunci când absența ta mă îndepărtează.

Lună dragă, iubirea ta mă completează.

Ai vrea să îți mai citesc ceva?

Sau să ne mai întalnim pe undeva?

Vreau să îți vorbesc dar fără supărare...

... Eu pentru tine vreau să fiu mai mult decât un oarecare.

Vreau să îmi șoptești cu drag,

Lângă mine să pot să te trag.

Să mă joc cu părul tău fin,

Să îți sărut buzele moi când termin.

Mâinile pe al tău spate să le mișc ușor.

Iar când prea jos am să cobor, să mă împingi gentil cu un picior.

Vreau să îți aud râsul de fetiță,

Când îți gâdil corpul de zeiță.

Să îți văd privirea de femeie.

Și să simt acea scânteie...

Dar... Așa de mulți bărbați te vor.

Eu sunt un amărât de scriitor.

Ce mă face să cred că sunt mai mult decât un trecător?

Chiar dacă pentru mine timpul zboară,

Tu ești la fel de frumoasă ca odinioară.

Încă îmi zâmbești în timp ce îți cânt la vioară.

Acum, eu sunt bătrân și în păr gri apare.

Dar nu există motiv de îngrijorare.

Tu mereu mi-ai fost cea mai mare preocupare.

Obrajii tăi sunt de un roșu atât de puternic,

În timp ce eu încă mă întreb dacă sunt vrednic.

Aș fi vrut să îmi fi spus cu ce te luptai.

Eu te-am rugat doar să mai stai.

Dar tu mi-ai spus că nu puteai.

Pentru că nu poți să fi acolo pentru mine mereu.

Pentru că nu totul se învârte în jurul meu.

Că frumusețea ta nu poate fi doar a mea.

Te întreb: îți amintești când poezia mea te uimea?

Te îmbujorai și ochii îți lăcrimau neîncetat,

Acum,nici nu te-a mai emoționat.

O! Tu, prea frumoasă lună,

Astea sunt ultimele momente împreună.

Strălucește acum a mea femeie dragă,

Adu fericire în viața mea oloagă.

Atât de mare ești pe cer, înconjurată de ceață,

Dar chiar și așa îți văd în obraji roșeață.

Când inima în sfârșit mi se potolii,

Îmi întind mâna spre buzele tale rozalii.

Dar sărutându-mi mâna ușor îmi șoptești,

Încercând pentru ultima oară să mă liniștești.

" Pentru mine, încearcă să fi curajos,

Și într-un final, pune penița jos.

Povestea noastră se termină din nou.

Dar îmi e frică că ăsta va fi ultimul nostru tablou.

Soarele dintre nori are să răsară...

Iar dragostea noastră, pentru ultima dată, să moară..."

In amintirea mea traiesti
Ce des te rasfoesc prin ginduri
Macar odata sate recitesc
Apoi Sate recit in minte.

 

Plouă atunci când frunzele foșnet grăiesc,
Sau fulgi de zăpada mângăie plaiul,
Când copiii-a colind au dulcele graiu’
Și afară nu-i o vreme-i un întreg paradis!
Și codrii se-nalță și frageda iarba
Adună de rouă mărgele șireag,
Și cânta și mierla și zboară cocorii
Și îmi zburdă gândul unde mi-e drag!
Și apele iuți ale cristalinelor râuri
Curg lin la vale cu lacrimi de sticlă
Lovind cu putere pietrele care
Cu veac de izbânda nu ar crăpa-ntr-o clipă.
Și mugurii apar în coroana scorțoasă
A falnicilor pomi ai livezii de peri
Și speri să fie vară mai blândă
Să sufere-n stropi greoi peste ei.
Și totul unit ca într-o horă
Jucată de-anotimp,pe-al Alba Iuliei plai
Așa se unesc ca într-un joc
Și mândrele-anotimpuri
De când e sămânța ieșită din “arborele de trai”.
Și tot stând pe plai privesc către marea spumoasă de sus
E cerul albastru pictat cu splendoare
Ce-a ținut să adopte norii de puf.