Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Postovan Nicoleta
Дата публикации: 5 ноября
Просмотры: 31
Стихи из этой категории
Simbol convențional
Într-o lume plină de dileme
Oare suntem robii concepțiilor,
Victimele tuturor decepțiilor,
Afișând nepăsători embleme?
Așteptăm cu nerăbdare timpul
Să ne indice drumul de parcurs,
Ca și când viața ni s-a scurs
Precum din clepsidră nisipul.
Evadăm din răcoarea gândului
În îmbrățișarea caldă a inimii,
Exclamând cuvinte-n acronimii
Și acceptăm ideea fondului.
Ne frământă adânci tradiții
Perpetuu în viața noastră,
Ca cerul de culoare albastră,
Urcând spre culmi în noi condiții.
Încercare
Din ochii negrii
Mijiţi în sânge-moarte
Cu amintirea-n suflet
Un gol, pustiu
Îmi văd corpul ca o torţă
Arzând în flacăra iubirii
Descătuşat de propria chemare
Înrobită-n amintirea
Punctului demult uitat.
Tastând cuvinte al căror sens
Uitat de timpul anagnost,
Tot ce-i trist
E un imens
Trec emoții al căror cost
Le vom uita pentru că
Au fost.
Precum trăiești vei reveni
A ta soartă va deveni
O secundă împrăștiată
În viața mea naufragiată.
Eram, am fost, voi fi, nu sunt
Un om al cărui rost străin
Spulberat al cărui suflet
Nu există în abis.
Orice cuvânt, el se aude
Cum e rostit, așa şi este
Esenţa lui e şi chemarea
Unui fel de a fi greşit.
Problema e fără răspuns
Și o spun
Ca...
Să ne înţelegem
Prin ce spunem comunicăm
În limite şi ziduri sterpe
A ce spun tu înţelegi
Pentru că din închisoarea
Societăţii culturale
Cu faţete transparente
In culori strălucitoare
A luminii nevăzute
Și a glasului tactil,
Tu răspunzi inteligibil
Ca triunghiu-n patru laturi
Ca un romb hexagonal
Suntem pe-o dreaptă-nspăimântată
A dorinței de a fi
Neputinței de a trăi.
Ce vreau să spun
Nu pot să afirm nu am cuvinte şi silabe
Inventate-n realitatea
Cea creată fără rost,
Șlefuit de omenirea
Al cărei unic țel si scop
E să trăiască călcând pământul
Distrugându-i esenţa vieţii.
Păduri, tărâmuri, oceane verzi,
Câmpii și munți, nestrăbătuți
Oricine ai fost te voi găsi
Și această viață o vom părăsi.
Sunt o mică înregistrare
Pe hardul vieţii
Upgradat
Al cărui Windows
Eronat
Se aşterne la picioare
Fără ram sau procesor,
Însă viaţa nu suportă
La infinit aceeaşi greşeală
Creând un om ca partener
Din dorinţa de a nu mai fi
Singură-n nimicnicia
Timpului fără sfârşit.
Însă omul acest duşman
A tot ce-i viu, stăpân legal
Distrugând în calea lui
Tot ce vede înverşunat
Că nu e el, la fel,
Creat de el
Cum vrea şi poate
În nețărmuita-i lui gândire.
Fără ea noi n-am mai fi
Oameni a căror soartă
O răsfrângem
Prin credința
Ce-o cunoaştem în prezent
Acel ceva nu poate să fie
N-a fost creat şi nici născut
Pentru a fi un crez al nostru
Al dorinţei de a fi
Un Dumnezeu pe acest Pământ.
Opriţi-vă,
Nu vă mai mişcaţi,
După clipe să alergaţi,
Dăm format dar mai înainte
Lumina vieţii s-o aprindem
Și cu toții să ne rugăm
De păcate să ne lepădăm
Apusul nostru acum va fi.
Suntem nici buni,
Nici cei mai răi
Însă calea ce-o urmăm
Prin crearea nenaturală
A unor zei
Străbuni şi ei
Ce ne cheamă în lumea lor…
Veniţi acum sau niciodată
Lăsaţi timpul să respire
Glasul lui ca un ecou
Din nou, lumina s-o umbrească
Și din moarte să răzbească
Un nou sens
O altă cale,
O altfel de viață,
Poate mai bună.
Zvâcnet
De mult mă hrănesc cu povara diurnă
păstrând pentru viaţă cuvinte povară
şi plânge prin trupu-mi suflarea amară
şi umbre se nasc peste lumea nocturnă.
În noaptea bătrână mi-e ziua bolnavă,
amurgul mă doare, iar zorii se curmă,
chemările pier în chemarea din urmă,
rămâne doar timpul prin lume zăbavă.
Tăcerea domneşte în visul zburdalnic
şi sumbre imagini în minte veghează
să-ngheţe suflarea rămasă drept pază
a vieţii apuse de-un seamăn prădalnic.
În negru de smoală al nopţii flămânde
zvâcneşte din zare-un fuior de lumină,
un dangăt de clopot în plâns de duzină
aruncă în monştrii din oameni osânde.
Pe firul de viaţă ce-mi stinge trăirea
stau visuri şi demoni să scrie destine,
se zbate să-nvingă doar eu-l din mine,
ca-n noapte lumină să poarte simţirea.
un paradox
lumea mea, lumea noastra, nu ar mai fi atat de frumoasa fara haosul din ea
daca nu ar fi haos..cum ne am mai face la timpul potrivit posibila conexiunea sufletelor predestinate
G
Pândesc dintr-o oglindă-ntunecată, fumurie,
Străinul care-mi trece dinainte,
Cu chip de umbră rătăcită-n agonie,
Precum un gând pierdut printre cuvinte.
Din ochii lui firav alunecă, un fulger,
Însigurat clipind în albia secată,
A unui râu poluat, sorbit de-un înger,
Șoptind înveninat cu limba despicată.
Ar vrea să-mi spună parcă o poveste,
Neauzită, …nerostită încă pe pământ,
Din care tot ce-a fost și nu mai este,
Să prindă rost din leagăn în mormânt.
Răspunsuri la-ntrebările nebune,
Vărsate-n noi ca vinul vechi în căni,
Pe zgura-mară fumegând din urne,
A biciurilor ce ni s-au înfipt în răni.
Ne spunem oameni, de o vreme,
Ademeniți de-o boală fără vindecare,
Mușcați pe dinlăuntru de un vierme,
Nevinovați frivoli, cu mâinile murdare.
În jurul nostru mări de sânge,
Băltesc nepăsătoare, picurând din Abel,
Și-n viața noastră frânghia se strânge,
Ca apa de potop sub Turnul Babel.
Și puii noștri zămisliți în beznă,
Întâmpinați cu lacrimi și suspine,
Cu lațuri grele, apucați de gleznă,
Aduc în ei aceleași ancestrale crime.
Însângerate flori sădite pe morminte,
Oarbe săgeți înșurubate în uitare,
Pe drumurile noastre inutile, șerpuite,
Nu vom găsi nicicând o altă cale.
Iar nesfârșitul timp stăpân pe toate,
Aripa lui de plumb voind să o întindă,
Se zbate-n noi prin adevăruri moarte,
Călcând străin, în cioburi de oglindă.
Oglinda care s-a crăpat!
Caut și răscolesc,
În fața ta mă dezgolesc.
Iar tu îmi arăți fiecare defect.
Ar fi ceva care să fie perfect?
Deodată m-am speriat
Căci oglinda s-a crăpat.
Mizerie peste tot.
Să adun nu mai pot.
Mai ușor ar fi cuvintele să le arunc în coș
Pentru că ciobul taie mai puțin decât al tău reproș.
Și deși am emancipat
Oglinda tot s-a crăpat.
Nu-ți plăcea imaginea
Și ai vrut să dispară.
Dar oare dacă ordinea o menținea
Firea ta cea amară
De durere am fi scăpat?
Dar oglinda s-a crăpat
Acum regreți și îți ceri iertare,
Te uiți în bucata spartă și ceri îndurare.
Dar o dată stricată ne-am stricat pe veci...
Singură m-ai lăsat și acuma pleci!
Trecutul nostru l-ai îngropat
După ce oglinda s-a crăpat.
Другие стихотворения автора
Casa cu amintiri
Eu odată am trăit,
Și încă mai trăiesc,
În casa părintească,
Unde mereu mă regăsesc.
Acolo e minune,
Acolo sunt amintiri,
Acolo este bine,
Unde am avut trăiri.
Grădini cu flori,
Cu fructe și legume,
Copaci și sus și nori,
Sunt de toate sunt anume.
Jucării și păpușele,
Mingiuțe și mașinile,
De tot acolo este,
În casa părintească.
Locuim noi toți,
Mama, tata, sora și eu,
Unde ne simțim mai bine,
Noi, familia noastră și mereu.
Aici se întâmplă doar minuni,
Aici mereu privesc,
Aici mă regăsesc,
În casa părintească.
Ce e să fii poetesă
O poetesă înseamnă să fii:
Un autor comic , aventurier,
În care se obțin scene amuzante,
Inspirații nu mai trebuie să cer,
Desigur e grozav mereu,
Să creez ceva doar eu,
Poeme,proze, poezii,
Uite ce înseamnă să fii.
Îmi pare că va ninge-n toamnă
Îmi pare că va ninge-n toamnă,
Că e frig și e vânt mare,
Ploaie , ploaie multă toarnă,
Acuș, acuș de o să ningă .
Mă uit în fereastră și-i mai frig,
Fulgul vrea să vină,
Vreau pe toamnă s-o oblig,
Fulgul parcă dori să spună,
În țară să sosească,
Și pe noi să ne înveselească.
Frunze fără culoare și sens
Frunze fără culoare și sens,
N-au scăriță dar au loc de treaptă,
Pentru toată viața pe perete este o pată,
Au culoarea alb ce-i cam intens,
Ele cad și nu le-ajut,
Căci toamna așa a vrut.
Autor: Nicoleta Postovan
Tăticul meu
Tata e eroul meu,
Mă ajută, el, mereu,
Nu mă lasă nici la greu,
Cel mai bine îl știu doar eu.
Autor: Nicoleta Postovan
Simțuri personale
Inima mea, o simt așa,
Și liniștea se aude a ta.
Viața omului e un destin,
Și fără un vis foarte divin...
În note se aude ghitara,
Mai răsună și minora,
Nu aș mai putea reține,
Înăuntru ce mă ține,
Ce se trage după tine,
Ce se ține după mine,
Ce se leagănă pe buze,
Se mai mișcă buburuze,
În piept bate inimioare,
Am și zile de onoare.
Ochii se clatină că ceasul,
Viața miroase ca parfumul,
În lume e greu să cauți lucruri,
E greu să ajungi undeva pe drumuri,
Ne-a dat viață Dumnezeu,
Ca să mai trăiesc și eu,
Ne ajută la bine și la greu,
Și pentru asta îl susțin mereu.
Inima lui bate...
Amintirile lui minunate...
Zilele întunecoase le răzbate,
Dumnezeu are case luminate,
Ziua și noaptea...
Luminoasă ca o stea!
Doamne fără vrută...
Ocrotitorul ne ajută...
Mama mă îmbracă că pe-o prințesă,
Dar au invidie toți că sunt frumoasă,
Sunt pe cer o stea luminoasă,
Prieteni spre invidie, hai băi mai lasă.
Cine știe că învățământul e deștept,
Poate omul cu învățământ e înțelept...
Eu am învățământul și gândirea mea...
La un moment de evaluare mai apelez la ea.
Cu care dorințe ai merge ,
Unele desigur că se vor îndeplini.
Repede prin vis să alerge,
Acuș ușor ca gândul la tine vor veni...
Jocul nu-i atractiv...
O dar dorința te-atrage ,
A și poate să fie distractiv.
Simțul la joc te trage,
Ăla care te-mpinge înapoi..
Unu doi și apoi...
Știe tot despre noi,
Că citește a noastre scrise, foi...
Te uiți la casa vecinului,
Și vezi că vremea trece,
Cum-se albesc florile copacului
Și viața e pe cale să sece.
Ooou viață cum să te opresc,
Să stau mai mulți ani , pe acest pământ,
Ooou să te opresc ca să iubesc,
Și să-mi i-au mai puțin avânt.
Pe acel copac, al raiului,
La sfârșit de crai
Stă și omul înțelept,
Și milodios cântă, la nai.
Prin toate simțurile,trece pacea,
Iar răul nu câștigă,
Dumnezeu ne-ajutat și ne mai ajută crucea,
Binele prin lume trece,
Și pe noi ne ocrotește.
Autor: Nicoleta Postovan
De fapt poezia era creată: 2023--2024 în luna mai