Surpare

știi, câteodată 

îmi place cum apa

îmi perforează visele

pătate de umbrele mele egoiste

și alintate, 

îmi place cum corpul se 

macină-n moara infinitului, 

dar mă tem veninul să 

nu crească în broderii de 

mucegai pe pâine,

dar mă tem nuferii

să își uite casele și să vină

după mine. 

mai știi tu oare că

eroarea mi-e prietenă 

mă conduce pe urme de 

soare către luna cea sfredelitoare,

dar, totodată, mă tem să-mi

hotărască sentința în judecată...

eu am încredere în nebuloase

la fel ca și în astre, 

aș vrea să sting tot ce mă face om, 

chiar și intuiția stranie, neomenească, 

să mă las tăiat și operat

sub orbite înfricoșătoare

să mă regăsesc 

eu, copil, aer al dealului

îndrăgostit de-o zare...

deci, fie cum o fi,

eu sunt un 

afluent venerat și înmulțit 

de-ale mele siluete albăstrui

venite de pe alte planete,

de după cortina

teatrului oropsit.  

Unde-s nopţile în care
Tu fiind un visător,
Printre stele, ca în mare
Te plimbai neştiutor.

Fiind zeu, sau un copac
Rătăcind prin amintiri,
Şi bogat, dar şi sărac
Tot copil, şi versuri scrii.

Adorai să vezi lumina
Liniştea, în plină noapte,
Încercînd să afli taina,
De parcă citeai o carte.

Eşti copil, dar şi matur
Te impui sau nu cu paşi!
Timpul e nemuritor,
Apa curge, tu o laşi.
...

În strălucirea sacrală a înțelepciunii,

Unde magia veche stă închisă în simboluri aurii ,

Cuvinte arse cu foc, tălmăcite doar cu sfinții,

Semn măreț al cunoașterii ascunse și adânci,

Pe bolta de safir se-așează petale de catifea

Plutind ușor inima timpului pe fildeș și abanos

Spre margini de topaz ale dimineții calea

Descifrând taina stelelor și glasul vântului sfânt.

Reminescența de glorie trecută și căderi umane,

Se răsfrâng în calupuri, croind noi blasfemii 

Ca să stingă orice umbră de amurg cu farmece

Aruncând vorbe ca un râu sălbatic involburat,

Dar din colț de patos, strălucește înțelepciunea,

Arhiplină cu inscripții aurii, argintii și flori,

Nu reușesc nicidecum să tulbure mintea

Unui simplu bicisnic, răzvrătit cu ale veacuri!

Mă voi opri aici, ...am fost destul,

Țărâna ce-o frământă soarta sub copite,

De zbateri și înfrângeri prea sătul,

Silit într-un târziu să iau aminte.

Să tac atunci când neagră, mârâind,

În calea mea, rânjește noaptea,

Securea gâdelui, vicleană scânteind,

Pe umăr adăstând și mirosind ca moartea.

De parc-aud pe-aproape, murmur de cădere,

Prelug, precum chemările din haită,

Știu sigur asta, nu-i decât părere,

Când vântul strâns în pumni se vaită.

Și-n ochii mei privirea se întoarce,

Ca un pumnal înveninat rotindu-se în rană,

Gem valurile vieții sfârtecând vorace,

Luntrașul istovit, cu tot cu ramă.

Mă voi opri aici, pentru o vreme,

Și nod voi face depărtării cu răbdarea,

Cât timp în mine se vor cerne,

Abisuri și furtuni, veghindu-mi așteptarea.

Ce ciudată e clipa aceasta,

Cu gustul ei amărui, de rugină,

Împietrită în vene, de parcă,

Nicicând n-ar fi timpul să vină.

Risipită pe aripi de fluturi,

Ricoșând egoist din cortina,

Unei lumi desenând începuturi,

Așteptând înnoptate lumina...

Și poate că focul, ...șăgalnic,

Răscolind ca un demon uitarea,

E doar clipa izbită năvalnic,

În destine ce-aleg așteptarea.

Peste umeri înfrânți de rutină,

Răsuciți în vitralii păgâne,

E veninul picurat pe retină,

E cenușa vărsată din urne.

Spune tu, dacă știi vreo cărare,

Drum săgeții aprinsă-n departe,

Printre vânturi de ploi și de mare,

Alegând între viață și moarte.

Dacă știi vreun cuvânt cu destulă,

Chibzuință și rost să răzbată,

În oceanul de minciună și hulă,

Spre izvorul cu apă curată.

Nu e vreme acum de visare,

Ori de somn, sub a viperei umbră,

Dacă versul acesta te doare:

,,Te ridică, ia-ți patul și umblă!”

Ți-s cărările-ncurcate, 

de gânduri necurate, 

ce-ți răsar necontenit, 

și-amar în tine au sădit.

Făr' de seamăn simțăminte, 

jelesc nestăvilit morminte;

îngropata-i tu mâhnirea, 

spre sfânta-ți ispită: nemurirea. 

Paradis făgăduit ca un blestem, 

din Iad pe cine să mai chem?

străini ți-s toți, toate-s departe;

osemintele ți-s vii, 

speranțele moarte. 

Suflete destoinice și de-ar mai fi,

Locuri vrednice nu mai sunt.

Astronomie vrei să ştii,

Dar "Cerul" zace-ndată sub pământ.

Să simți e un blestem,

Rațiunea oarbă e în floare.

"Doar" luminați, nu mai Suntem,

Am vrea un Soare fiecare.

Cerem iubire ca la târg,

Tranzacții nesfârșite zi de zi.

Iluzorii iubiri ori prietenii;

Se laudă cu câte strâng.

Empatia e la căutare,

Dar nu în relațiile sociale;

Ci ca adaos în CV. apare.

Şi e cognitivă, nu de-oricare.

Principii frânte-n afaceri crescânde,

Visuri zdrobite-n realități absurde,

Emoții, sentimente-năbuşite,

Toate, pentru statut şi cariere „reuşite".