Surpare

Acum când gândurile îmi sunt

La unison cu bătăile inimii,

Și razele de soare mă descrunt,

Dăruiesc sentimente pure omenimii.

Doresc mereu ca să descopăr

O lume plină de candoare,

Și iubire cu care să acopăr

Tot ce din trecut mă doare.

O cunoaștere a conștiinței

Din teancul de necunoașteri,

Subjugate zilnic tendinței

De a înfăptui, zidi renașteri.

Cu stihuri blânde să dezmierd,

Clipele minunate să le amintesc,

Luptând cu anii să nu le pierd

Și iubirea de frumos să n-o clintesc.

Prin odiseea gândirii, pe marea suișurilor intime,

Axiomele se destramă, în ecourile sublime.

Ontologia se-ntrepătrunde cu epistemologia vastă,

Și-n labirintul eticii, moralitatea noastră se-ncastă.

Cogitația, veșnică flacără, în creuzetul minții arde,

Conștiința, printr-un spectru larg de culori, se desfășoară și se pierde.

Alegoria peșterii, rediviva, umbre pe pereți păstrează,

Ce în lumina cunoașterii, forme noi și neașteptate le ia și le învăluie în ceață .

Neliniștea existențială, pe drumul rațiunii se grăbește ,

În dialog socratic, sufletul cu sine se întrece.

Prin deducții și inducții, în abstracțiuni înalte,

Filosofia, precum Penelopa, realități înfiripă și destramă.

Prin odiseea gândirii, ontologic se naște și se desface,

În sinele ce-l explorăm, noi găsim și pierdem ace.

Metafizica ne cheamă, s-o urmăm în vise și trezie,

Navigăm prin ceața efemerului, spre portul esențelor eterne.

Prin odiseea gândirii, într-un pelerinaj al minții,

Ne plecăm la templele gândirii, cu întrebări și amintiri sacre în desagă.

În acest panteon conceptual, unde divinități nevăzute licăresc ,

Filosofia-și întinde vela, spre orizonturi noi, mereu provocând.

Si eu traiesc in aceeasi frică

Dar o astup cu o mareață mască

Zambesc amar, cu inima de gheață

Alergând din doliu in speranță

Si astept venirea inceputului

Sa aud ale liniști zgomotului

Si sa nu mai simt nevoia sentimentului

Si ale fiara manifestului

Am oferit destule bucati din mine

Am impartit destul ale altor destine

In timp ce mureau ale mele vise

Nu mai astept ziua de mâine

Incep de azi sa ma rup de trecut

Si sabia moralei am s-o ascut

Ca sa tai orice sa petrecut

Ca protectie, morala-mi va fi scut

Condu-mi în tihna mântuirea
Căci mă numeam nemuritor
Nu înțelegeam ce e sfințirea
Nici gândul cel chinuitor.

Condu-mi și sufletul cel rece
Ce n-a putut să mai iubească
Nici om, nici gând, nici o fereastră.

Condu-mi și mâinile croite
Ce au odihnă doar pe piept
Căci mă simțeam fierbinte-n iarnă
Cu grijă, fără de dezmăț.

Umbrește-mi trupul gol și sumbru
Ce ține-n el amarul surd
Nu-i epopee cum nici gândul
Amarnic se lovește-n rug.

Deschide-mi ochii ce visează
Cuvântătoarele povești
Și soarele ce tranzitează
O lume mare de curenți.

Aruncă-mă în apa moartă
Căci eu știu sigur că plutesc
N-ar scufunda oceanul mare
Pentru un corp fără dureri.

Rasuna linistea catastrofal

Din peretii de metal

In timp ce din monocristal

Se reflecta digital

Direct pe-al meu moral

Profetii din repertorial

In timp ce ascensional

Ma despart diapetal

In multe egouri pozitionate zenital

În jurul acelui pocal

S-aude un semnal spiritual

Realizam ca avem același ideal

De a raspândi pacea monumental

Varsand sangele nevinovatiei din pocal

Peste tot acest taram infernal.

Anostă închipuire despre nemurire

Funest,emfatic,secat gând

Pătrunzătoare pedeapsa de degradare

A sufletului părăgănit.

Extazul,desfătare pământească

Ilogic,perspicace și efemer

Când sufletul e călător

Din ființă în neființă

Treptat ne pierdem în timp

Conștientizăm că itinerariul este veșnic

Posomorât,ambiguu și nemulțumiti

Ajungem să cerșim un moment

Ce cadru incomparabil,viața

Un dar,un dar greu de înțeles

De ce oamenii se pierd in nonvalori atât de des?

Mă întreb adesea și mă întreb mereu de ce?

Când fiecare are un destin de cănd e în pântece!

Ți-s cărările-ncurcate, 

de gânduri necurate, 

ce-ți răsar necontenit, 

și-amar în tine au sădit.

Făr' de seamăn simțăminte, 

jelesc nestăvilit morminte;

îngropata-i tu mâhnirea, 

spre sfânta-ți ispită: nemurirea. 

Paradis făgăduit ca un blestem, 

din Iad pe cine să mai chem?

străini ți-s toți, toate-s departe;

osemintele ți-s vii, 

speranțele moarte. 

Suflete destoinice și de-ar mai fi,

Locuri vrednice nu mai sunt.

Astronomie vrei să ştii,

Dar "Cerul" zace-ndată sub pământ.

Să simți e un blestem,

Rațiunea oarbă e în floare.

"Doar" luminați, nu mai Suntem,

Am vrea un Soare fiecare.

Cerem iubire ca la târg,

Tranzacții nesfârșite zi de zi.

Iluzorii iubiri ori prietenii;

Se laudă cu câte strâng.

Empatia e la căutare,

Dar nu în relațiile sociale;

Ci ca adaos în CV. apare.

Şi e cognitivă, nu de-oricare.

Principii frânte-n afaceri crescânde,

Visuri zdrobite-n realități absurde,

Emoții, sentimente-năbuşite,

Toate, pentru statut şi cariere „reuşite".