Abis, în perilipsis
Category: Philosophical poem
All author's poems: Lorena-Adelina
#abis #necunoscut #viață #deslușire #încercare #început #apus #sfârșit #răsărit #cuprins #înnăscut #pierdut #nepătruns
Date of posting: 2 августа 2023
Added in favorites: 1
Views: 850
Poems in the same category
Plăcerea adierii vântului
Stagnez într-o baltă fără nume și pătată de trecut.
Datorită secetei din inimă.
Conștiința nu se împacă cu gândul ce greșește,
Iar lucrurile ce par simple, sunt eterne.
Lângă zidul din fața realității.
Plăcerea adierii vântului,
Ce vrei cu adevărat?
Nu crede ce se risipește.
Păstrează ce prinde rădăcini în leș.
În suflet rămân sechele adânci.
Umbresc sufletul, nu găsesc să aprind lumina, căci mi s-a ofilit gândul.
Lași bucăți risipite, pe marginea amintirilor neplătite.
Imaginile îmi înspăimântă originile și tresar în fața ecoului,
Ce aduce ceața incandescentă.
Emigrezi către trepte ruinate, ce nu duc nicăieri,
Decât provizoriu, analgezia stagna ca o nălucă.
https://letras.ro/product/ebook-ritm-surd-florentina-magdalena-editura-letras/
DACĂ DESTINUL !
DACĂ DESTINUL
MĂ CHEAMĂ
FĂRĂ SĂ MĂ ÎNTREBE:
-EȘTI GATA ?
POT EU FACE GREVĂ ?...
ȘI LAS CHEMAREA FĂRĂ RĂSPUNS ?.
ȘTIU ,DEJA SOARTA-I HĂRĂZITĂ ,
DE ACOLO ,DE SUS .
SE POATE NEGOCIA CEVA?
CUM ALTFEL , TOATE SE POT?
UN RĂSPUNS ...NIMENI
NU-MI POATE DA !
DOAR ,POT AȘTEPTA...
Break
As the survey becomes silent,
As the truth remains afloat,
I embraced the duty destined for myself,
Of working in my dark mind's delf.
But I still beg,
The other's carriage to bootleg,
Like the small daughter of the sea,
To be struck and rendered null like a flea.
And yet,
I lay plagued by the need of a break,
The final blow, the sadness of the weak,
A sumptuous and endless banquet.
"From "Volumul Floare de piatră/Stone Flower""
Ard
Îmi plânge un ochi, dar nu și celălalt,
nu,
El râde când o rază îl lovește și pe loc–
arsura e ceea ce-și dorește,
numai să fie...
Să-l cuprindă pe neașteptate ca pumnalul
de îl înfingi în spate și să cadă,
însă nu prea departe...
Arde ca talpa pe nisipul prea tare și nu se zbate,
rămâne până se oprește și mai vrea:
nu se potolește...
Caută să aprindă iar focul și să-l facă tot mai mare,
să nu îl stingă nici vântul, nici apa cu sare,
să-l vadă ca pe o salvare...
Îl acopăr pe zi ce trece cu o cârpă din ce în ce mai rece,
să stingă din scânteie, să o lase să plece,
dar nu mă părăsește...
Pe cât îmi plânge ochiul cel de bază, vrea și celălalt,
să ardă cu atât mai mult decât în prima fază,
și se chinuie prin fum și multă gheață...
Se usucă și cârpa care cândva era rece și apare din nou,
focul pornește mai repede până ce crește,
mă arde mai tare și nu se oprește...
A secat ca fântâna din curte și ochiul care s-a luptat zile multe,
și curgea așa de lin înainte de uitam de arsuri–
și de flăcările de la frunte...
Acum că nu se mai oprea din a-mi provoca durere,
căutam să nu plec fără nicio părere,
și m-am rugat în serile infernale...
Am plâns în mine și mă abțineam să ard în tăcere,
să nu m-audă nimeni că urlu de durere,
să nu mă vadă nicio privire...
Dimineață, mă simțeam ca înainte și nu mai aveam piele,
căutam să scap și de surzenie și de noua durere,
apoi am văzut că în ochi mai aveam o scânteie...
Lacrima pot s-o șterg și azi, și mâine,
dar focul tot rămâne,
nu dispare...
Cântec de dor
Gaia, O, tu zeu ce neîncetat
Suporţi a noastră vieţuire
Sub scoarţa ta ne ducem rostul
Trăind prezentul dezlegat
În mod pasiv precum un arc
Încordat şi pregătit
A lansa în timp şi spaţiu
O săgeată cu mesajul
Am fost şi noi atunci aici.
Aseară, când voi n-ați fost
Dintr-un vis vă veți trezi
Cu ecoul unui şuier
Precum o rază zgomotoasă
Prăbuşită în extaz.
Te rugăm pe tine Doamne
Ghidează a noastră omenire
Căci din legile lăsate
Toate au fost... încălcate
Iar poveţele sfătoase
Toate au fost... periculoase
De ce acum ne îndoim
De-a ta esenţa în divin
Ne târâm precum un şarpe
Rătăcind fără scăpare
În deşertul pustiit
Plin de oaze irosit
Şi când mori, tu zămisleşti
Un alt crez, într-un alt destin.
Tot ce atingem se ofileşte
Sfărâmam până şi miezul
Palempsistic de a trăi?
Odată, atunci când ne-ai creat
Aminteşte-ţi,
Pe loc, Tu ai regretat
Însă timpul e un năvod
Al căror ochiuri întâmplătoare
Te cuprind în mreaja lor
Tot şoptindu-ţi încetişor
Nu mă uita, eu sunt văpaia şi genunea
Din
Mânia ta.
Astfel noi te-am renegat
Creând zei falşi
Al căror chip
Metamorfozat
Din Peste, Leu
Maimuţa, Om
Involuând toţi împreună
Tu cu noi
Noi fără tine
Oare în timp ce va urma?
Uitarea ta?
Culeg
Culeg o sămânță, un fir de nisip și doar trei grăunțe,
Mă aplec la Soare, mă întorc la mare și împrăștii sare...
Pentru mine-i casă, pentru mama-i masă fericirea-n viață,
Rog de tine soartă, că te am în față și mă protejează!
Un suflet de inel plânge-n copăcel că-i frunza uscată...
Să nu-l lași în vânt pe omul bătut care plânge mult!
Și du-l lâng-un nuc să vadă un câmp cât ar fi de lung...
Să vadă lumina și să simtă ziua când coboară mâna,
Eu mă așez la vale și văd o cărare fără viață-n zare...
Toți l-au părăsit pe cel amăgit, doar tu ai rămas, Soare!
Nu e timp să plâng și nici să mă afund în liniște de mare,
Ci merg să culeg și să mai privesc încă o cărare...
Plăcerea adierii vântului
Stagnez într-o baltă fără nume și pătată de trecut.
Datorită secetei din inimă.
Conștiința nu se împacă cu gândul ce greșește,
Iar lucrurile ce par simple, sunt eterne.
Lângă zidul din fața realității.
Plăcerea adierii vântului,
Ce vrei cu adevărat?
Nu crede ce se risipește.
Păstrează ce prinde rădăcini în leș.
În suflet rămân sechele adânci.
Umbresc sufletul, nu găsesc să aprind lumina, căci mi s-a ofilit gândul.
Lași bucăți risipite, pe marginea amintirilor neplătite.
Imaginile îmi înspăimântă originile și tresar în fața ecoului,
Ce aduce ceața incandescentă.
Emigrezi către trepte ruinate, ce nu duc nicăieri,
Decât provizoriu, analgezia stagna ca o nălucă.
https://letras.ro/product/ebook-ritm-surd-florentina-magdalena-editura-letras/
DACĂ DESTINUL !
DACĂ DESTINUL
MĂ CHEAMĂ
FĂRĂ SĂ MĂ ÎNTREBE:
-EȘTI GATA ?
POT EU FACE GREVĂ ?...
ȘI LAS CHEMAREA FĂRĂ RĂSPUNS ?.
ȘTIU ,DEJA SOARTA-I HĂRĂZITĂ ,
DE ACOLO ,DE SUS .
SE POATE NEGOCIA CEVA?
CUM ALTFEL , TOATE SE POT?
UN RĂSPUNS ...NIMENI
NU-MI POATE DA !
DOAR ,POT AȘTEPTA...
Break
As the survey becomes silent,
As the truth remains afloat,
I embraced the duty destined for myself,
Of working in my dark mind's delf.
But I still beg,
The other's carriage to bootleg,
Like the small daughter of the sea,
To be struck and rendered null like a flea.
And yet,
I lay plagued by the need of a break,
The final blow, the sadness of the weak,
A sumptuous and endless banquet.
"From "Volumul Floare de piatră/Stone Flower""
Ard
Îmi plânge un ochi, dar nu și celălalt,
nu,
El râde când o rază îl lovește și pe loc–
arsura e ceea ce-și dorește,
numai să fie...
Să-l cuprindă pe neașteptate ca pumnalul
de îl înfingi în spate și să cadă,
însă nu prea departe...
Arde ca talpa pe nisipul prea tare și nu se zbate,
rămâne până se oprește și mai vrea:
nu se potolește...
Caută să aprindă iar focul și să-l facă tot mai mare,
să nu îl stingă nici vântul, nici apa cu sare,
să-l vadă ca pe o salvare...
Îl acopăr pe zi ce trece cu o cârpă din ce în ce mai rece,
să stingă din scânteie, să o lase să plece,
dar nu mă părăsește...
Pe cât îmi plânge ochiul cel de bază, vrea și celălalt,
să ardă cu atât mai mult decât în prima fază,
și se chinuie prin fum și multă gheață...
Se usucă și cârpa care cândva era rece și apare din nou,
focul pornește mai repede până ce crește,
mă arde mai tare și nu se oprește...
A secat ca fântâna din curte și ochiul care s-a luptat zile multe,
și curgea așa de lin înainte de uitam de arsuri–
și de flăcările de la frunte...
Acum că nu se mai oprea din a-mi provoca durere,
căutam să nu plec fără nicio părere,
și m-am rugat în serile infernale...
Am plâns în mine și mă abțineam să ard în tăcere,
să nu m-audă nimeni că urlu de durere,
să nu mă vadă nicio privire...
Dimineață, mă simțeam ca înainte și nu mai aveam piele,
căutam să scap și de surzenie și de noua durere,
apoi am văzut că în ochi mai aveam o scânteie...
Lacrima pot s-o șterg și azi, și mâine,
dar focul tot rămâne,
nu dispare...
Cântec de dor
Gaia, O, tu zeu ce neîncetat
Suporţi a noastră vieţuire
Sub scoarţa ta ne ducem rostul
Trăind prezentul dezlegat
În mod pasiv precum un arc
Încordat şi pregătit
A lansa în timp şi spaţiu
O săgeată cu mesajul
Am fost şi noi atunci aici.
Aseară, când voi n-ați fost
Dintr-un vis vă veți trezi
Cu ecoul unui şuier
Precum o rază zgomotoasă
Prăbuşită în extaz.
Te rugăm pe tine Doamne
Ghidează a noastră omenire
Căci din legile lăsate
Toate au fost... încălcate
Iar poveţele sfătoase
Toate au fost... periculoase
De ce acum ne îndoim
De-a ta esenţa în divin
Ne târâm precum un şarpe
Rătăcind fără scăpare
În deşertul pustiit
Plin de oaze irosit
Şi când mori, tu zămisleşti
Un alt crez, într-un alt destin.
Tot ce atingem se ofileşte
Sfărâmam până şi miezul
Palempsistic de a trăi?
Odată, atunci când ne-ai creat
Aminteşte-ţi,
Pe loc, Tu ai regretat
Însă timpul e un năvod
Al căror ochiuri întâmplătoare
Te cuprind în mreaja lor
Tot şoptindu-ţi încetişor
Nu mă uita, eu sunt văpaia şi genunea
Din
Mânia ta.
Astfel noi te-am renegat
Creând zei falşi
Al căror chip
Metamorfozat
Din Peste, Leu
Maimuţa, Om
Involuând toţi împreună
Tu cu noi
Noi fără tine
Oare în timp ce va urma?
Uitarea ta?
Culeg
Culeg o sămânță, un fir de nisip și doar trei grăunțe,
Mă aplec la Soare, mă întorc la mare și împrăștii sare...
Pentru mine-i casă, pentru mama-i masă fericirea-n viață,
Rog de tine soartă, că te am în față și mă protejează!
Un suflet de inel plânge-n copăcel că-i frunza uscată...
Să nu-l lași în vânt pe omul bătut care plânge mult!
Și du-l lâng-un nuc să vadă un câmp cât ar fi de lung...
Să vadă lumina și să simtă ziua când coboară mâna,
Eu mă așez la vale și văd o cărare fără viață-n zare...
Toți l-au părăsit pe cel amăgit, doar tu ai rămas, Soare!
Nu e timp să plâng și nici să mă afund în liniște de mare,
Ci merg să culeg și să mai privesc încă o cărare...
Other poems by the author
Perpetuum tumultum
Ți-s cărările-ncurcate,
de gânduri necurate,
ce-ți răsar necontenit,
și-amar în tine au sădit.
Făr' de seamăn simțăminte,
jelesc nestăvilit morminte;
îngropata-i tu mâhnirea,
spre sfânta-ți ispită: nemurirea.
Paradis făgăduit ca un blestem,
din Iad pe cine să mai chem?
străini ți-s toți, toate-s departe;
osemintele ți-s vii,
speranțele moarte.
Rafinat și repugnant
Suflete destoinice și de-ar mai fi,
Locuri vrednice nu mai sunt.
Astronomie vrei să ştii,
Dar "Cerul" zace-ndată sub pământ.
Să simți e un blestem,
Rațiunea oarbă e în floare.
"Doar" luminați, nu mai Suntem,
Am vrea un Soare fiecare.
Cerem iubire ca la târg,
Tranzacții nesfârșite zi de zi.
Iluzorii iubiri ori prietenii;
Se laudă cu câte strâng.
Empatia e la căutare,
Dar nu în relațiile sociale;
Ci ca adaos în CV. apare.
Şi e cognitivă, nu de-oricare.
Principii frânte-n afaceri crescânde,
Visuri zdrobite-n realități absurde,
Emoții, sentimente-năbuşite,
Toate, pentru statut şi cariere „reuşite".
Perpetuum tumultum
Ți-s cărările-ncurcate,
de gânduri necurate,
ce-ți răsar necontenit,
și-amar în tine au sădit.
Făr' de seamăn simțăminte,
jelesc nestăvilit morminte;
îngropata-i tu mâhnirea,
spre sfânta-ți ispită: nemurirea.
Paradis făgăduit ca un blestem,
din Iad pe cine să mai chem?
străini ți-s toți, toate-s departe;
osemintele ți-s vii,
speranțele moarte.
Rafinat și repugnant
Suflete destoinice și de-ar mai fi,
Locuri vrednice nu mai sunt.
Astronomie vrei să ştii,
Dar "Cerul" zace-ndată sub pământ.
Să simți e un blestem,
Rațiunea oarbă e în floare.
"Doar" luminați, nu mai Suntem,
Am vrea un Soare fiecare.
Cerem iubire ca la târg,
Tranzacții nesfârșite zi de zi.
Iluzorii iubiri ori prietenii;
Se laudă cu câte strâng.
Empatia e la căutare,
Dar nu în relațiile sociale;
Ci ca adaos în CV. apare.
Şi e cognitivă, nu de-oricare.
Principii frânte-n afaceri crescânde,
Visuri zdrobite-n realități absurde,
Emoții, sentimente-năbuşite,
Toate, pentru statut şi cariere „reuşite".
Perpetuum tumultum
Ți-s cărările-ncurcate,
de gânduri necurate,
ce-ți răsar necontenit,
și-amar în tine au sădit.
Făr' de seamăn simțăminte,
jelesc nestăvilit morminte;
îngropata-i tu mâhnirea,
spre sfânta-ți ispită: nemurirea.
Paradis făgăduit ca un blestem,
din Iad pe cine să mai chem?
străini ți-s toți, toate-s departe;
osemintele ți-s vii,
speranțele moarte.
Rafinat și repugnant
Suflete destoinice și de-ar mai fi,
Locuri vrednice nu mai sunt.
Astronomie vrei să ştii,
Dar "Cerul" zace-ndată sub pământ.
Să simți e un blestem,
Rațiunea oarbă e în floare.
"Doar" luminați, nu mai Suntem,
Am vrea un Soare fiecare.
Cerem iubire ca la târg,
Tranzacții nesfârșite zi de zi.
Iluzorii iubiri ori prietenii;
Se laudă cu câte strâng.
Empatia e la căutare,
Dar nu în relațiile sociale;
Ci ca adaos în CV. apare.
Şi e cognitivă, nu de-oricare.
Principii frânte-n afaceri crescânde,
Visuri zdrobite-n realități absurde,
Emoții, sentimente-năbuşite,
Toate, pentru statut şi cariere „reuşite".