Aripi pătimitoare

De azi mă gândesc că poate de mâine mă voi gândi și la mine.

Nu m-ai mă vreau pentru ce sunt acum - merit altceva.

Mă mint de azi că mâine poate voi fi un eu mai nou.

Ziua de azi să rămână în istorie și de mâine s-o țin numai-n victorii cu ale mele proprii lupte.

Fie ca eu, cel de azi să pot face diferența dintre azi și mâine - nu vreau să le asemăn.

M-am săturat să mă mint că poate mâine voi fi ce-mi doresc de mult timp, 

și totuși n-am reușit.

Poezie realizată în câteva minute pentru că am scris-o cu cea ce am simțit în acele minute.

Mințit mă simt când liniștea își face apariția.

Am picat în capcana liniștii, unde vindecare căutam, scopul mi-era să capăt tratamente în camere.

Minciuna că liniștea-i sfântă în memorie mi s-a tipărit.

În camere am pășit, ușor cu timpul m-am prăbușit.

Camerele îmi sunt închisori unde liniștea profită de mine, de limitele mele - ce nemernică!

Doar voci triste și țipete aud de peste tot - îmi vin amintirile forțat.

Urechile îmi țiuie, ochii îmi sunt agitați,

la marginea de pat îmi strâng la piept picioarele și mă clatin de nebun.

Singur vorbesc, liniștea mi-a acaparat mințile - exagerată este.

Prin camere las amprente de pași agitați,

unde podelele sunt uzate de la tălpile deja prea obosite.

Nervii îmi izbucnesc și în ritm iute cedez - râd isteric de unul singur.

Tânjesc pentru o scăpare din închisoare, dar mințit sunt - m-am acomodat și adevărul l-am ignorat.

Liniștea îmi oferă carențe de amor, de pace, de extaz - nenorocită este.

Habar n-am cum fac, dar în camere m-am lăsat blocat și ferit mi-s de lumea vie.

Lacăt mi-a pus la ușă, cheia de evadare am fost chiar eu - mi-am bătut joc, "cheia" s-a lăsat pradă.

M-o apuca aici toate zilele până când liniștea mă va transforma din om într-o ființă paranormală.

Mi-e bine și fără iubire,

fără iubirea ta.

M-am obișnuit și fără prezența ei,

care dulce părea.

Mi-e bine și-n lipsa aripilor tale,

care albe păreau.

M-am obișnuit și-mi pietrific mintea să supraviețuiască și-n absența ta.

Mi-e bine și când îmi vine să-mi metamorfozez versiunea - 

mască - cretină-mi puneai la cea

veche.

M-am obișnuit și de manipulările tale 

nu m-ai am parte - seducătoare păreau.

Și uite cât de bine-mi păreai.

Și uite cum mă faci să-mi fie bine și fără tine.

Îmi plâng ochii de dorul tău, ce doare tare.

Obrajii mei sunt cascadele lacrimilor neîncetate.

Cerul gurii este negustorul picăturilor amare, care li se par și acre.

Mintea înnebunește și tânjește după ajutor, ce-i greu de găsit.

Sufletul i se pare că lacrimile suferă, fără pic de rușine, ci o dă înainte.

Iar, corpul rezistă zilelor cu picăturile amare, care-i deja o obișnuință, căci trecută -i vremea de la prima picătură.

De amari de luni te port obsesiv 

crezând ca în trecut că-mi vei fi cult și blajin cu ochii mei cristalini.

Te-am bine-voit în viața mea, 

tu, stând așezat în fața ochilor mei,

pentru ca tu să-mi ocrotești,

să-mi întărești problemele și 

să-mi statornicești întreaga mea viață, să nu mor batjocorit.

M-am lăsat păcălit și orbit de "calitățile" tale prea fascinante.

Erai prea gentil cu mine, de aia m-am lăsat suspus de dioptriile tale.

Și-n prezent mă îngrozești și-mi controlezi întreaga viață, tu fiind obsedată să-mi dominezi gândurile, stările și emoțiile.

Nici acum nu te pot smulge de la ai mei ochi unde irișii sunt epuizați, parcă mai exagerați decât acum amari de luni.

Evoluezi, hrănindu-te, să-mi macini cea ce-ți place la mine: întreaga mea ființă.

Și în anii ce vin tot mai sclav o să-ți devin,

stăpâna mea.

Regret, cu fiecare secundă că te-am salvat de la ruine, de la cei care te-au abandonat, dreptate le dau.

Am văzut în dioptriile tale, la început, iubire sinceră și respect fără margini, dar, de fapt, falsificări erau toate, rău îmi pare.

Dependent de tine am devenit, parcă obligat te port, tu-mi ești setea: mă provoci să te consum, ce prost sunt...

O piatră pe inimă am, că-s conștient că te vei juca cu a mea viață până eu o-i pieri.

Simt nevoia și am nevoie de tine.

Am nevoie de ochii tăi, pentru că iubesc arta.

De buzele tale am nevoie, pentru că ador gustul dulce.

M-aș pierde prin adâncul fiinţei tale, pentru că am nevoie.

Simt nevoia să-ţi aud glasul , pentru că îmi place vocea lină.

Să-ţi ating trupul simt nevoia, pentru că visez să mângâi ceva catifelat.

Ţi-aș săruta fruntea, să-ţi fac o promisiune, pentru că simt nevoia.

Pe-o stradă veche intrai, sub cer de plumb,
Un felinar bolnav veghea tăcut;
Pășeam firesc, cu pasul meu de drum,
Crezând că-i doar un colț de timp trecut.

Piatra sub tălpi avea un sunet stins,
Ca o mustrare spusă prea târziu;
Și-n aerul acela, greu, aprins,
Simțeam trecutul cum mă trage viu.

La început, zidurile, cuminți,
Lăsau destul loc inimii să bată;
Dar pașii mei, tot mai nehotărâți,
Chemau o teamă veche, neiertată.

Mi-am amintit iubiri neterminate,
Priviri oprite-n prag de adevăr,
Cuvinte mari, voit amânate,
Și gesturi moarte-nainte să se ceară.

Am fost tăcut când trebuia să ard,
Am fost absent când focul mă voia;
Am ales pacea falsă drept stindard
Și-am numit frică… înțelepciunea mea.

Zidurile veneau, nu prin forțare,
Ci lent, ca gândul care nu mai minte;
Și-n strâmtoare simțeam o condamnare
Nu dată-n carne, ci în oseminte.

Mi-am revăzut trădările mărunte,
Rănile primite fără glas,
Iubirea dusă-n râs, pe nepăsare,
Și jurăminte arse fără ceas.

Respirația-mi devenea cuțit,
Felinărul tremura ca un martor;
În fiecare pas eram strivit
De ce-aș fi fost… și n-am avut curaj.

Atunci am înțeles: nu moartea vine,
Ci viața netrăită până-n capăt;
Zidul nu-i piatră, sunt chiar eu în mine,
Închis de ani de fugă și de patimi.

Nu cavou de carne, ci de sens,
Nu groapă, ci o formă de refuz;
Un eu rămas pe veci adolescent,
Care-a confundat tăcerea cu virtus.

Și-n strâmtoarea finală, fără loc,
Am stat în fața celui ce-am fost eu:
Un om ce-a vrut să ardă, nu un foc
Ținut sub lespede de „e prea greu”.

De voi ieși, va fi prin adevăr;
De nu, rămân, dar știu de ce-am căzut:
Nu m-au ucis zidurile, în zadar,
Ci lipsa de-a trăi… până la sfârșit.

    În umbra munţilor înalţi şi tăcuţi,
    În bocetul mut al celor născuţi,
    Pierdut în această ploaie de vară,
    Mă lepăd de griji şi-a vieţii povară…
    
    Doar păsări albastre căzute din rai,
    În tihna adâncă a nopţii de mai,
    Mai pot lumina catedrale înalte,
    De spiritul meu cu migală durate...
    
    Şi-ascult în tăcere frânturi de lied,
    Ciudatele rugi în care încă mai cred,
    Stranii ecouri în neanturi pierdute,
    Ale vieţilor mele demult petrecute...
    
    Acum am răzbit în lumina cea caldă,
    Să văd cu uimire cum soarele scaldă,
    Acei munţi tăcuţi cu toată fiinţa,
    Ce-n suflet îşi poartă, mândri, credinţa...

Mă așez în fața oportunității

Si degust puțin curaj.

Îmi pun șervețelul în poală,

Închid ochii.

Mirosul de nou îmi gâdilă nasul...

Nu mă pot abține și gust din cunoaștere,

Are o textură oportunistă.

Mușc din entuziasmul bine gătit,

Îi mestec fiecare clipă

Iar aroma trăirilor se descompune lent ,

În gura mea. 

O descopăr până la ultima bucată,

O privesc euforic,

O condimentez cu amintiri

Si savurez fiecare firmitură de bucurie.

Un fir de gând se naște-n zori de zi,

Și tremură ușor, dar nu va dăinui,

Căci timpul curge rece, neînduplecat,

Și tot ce pare trainic e spulberat.

În pașii noștri, clipa se destramă,

Un foc mocnit sub propria sa vamă,

Privim în urmă, umbre ce dispar,

Privim în față, ceața unui hău bizar.

Existența e un vis ce se destramă lin,

Într-un „azi" fragil și un „nicicând" străin,

Doar în neființă, ca într-un ocean tăcut,

Se stinge zbuciumul și tot ce am avut.

Fiecare zi pleacă, nu se întoarce. 

Orice șansă, când pierdută, pleacă, nu se întoarce. 

Când cartea vieții se descoarce,

Dacă pleacă, nu se întoarce. 

Nodul vieții nu se desntoarce, 

Atunci când pleacă, nu se întoarce

Când fericirea vieții se stoarce

Mereu când pleacă, nu se întoarce. 

Când coca pâinii vieții nu se mai coace

Doar când pleacă nu se întoarce. 

Când gura vieții de-odată tace

Ea când pleacă, nu se întoarce. 

Când viața însăși nu te mai place

Atunci ea pleacă, nu se întoarce

Ieri îmi face trist cu mâna, 

Azi mă bate încet pe umăr, 

Mâine parcă nu-i totuna, 

Când trecuții ani mi-i număr. 

Timpul n-are nici mustrare,

Nici cuvinte de prisos;

Doar mă schimbă cu răbdare, 

Alungând tot ce-i frumos. 

Mă privesc în câte-o clipă

Ca-ntr-o apă fără fund,

Îmi văd zilele în pripă, 

Și de teamă mă ascund. 

Nu mă-ntreabă dacă-s gata,

Nici de vreau să mai rămân;

Spre sfârșit se-nvârte roata:

Prunc, copil, tânăr, bătrân.

Iar când ultimul meu mâine, 

Va veni c-un ieri tăcut,

Va rămâne după mine,

Binele ce l-am făcut.