Păcat

Simt nevoia și am nevoie de tine.

Am nevoie de ochii tăi, pentru că iubesc arta.

De buzele tale am nevoie, pentru că ador gustul dulce.

M-aș pierde prin adâncul fiinţei tale, pentru că am nevoie.

Simt nevoia să-ţi aud glasul , pentru că îmi place vocea lină.

Să-ţi ating trupul simt nevoia, pentru că visez să mângâi ceva catifelat.

Ţi-aș săruta fruntea, să-ţi fac o promisiune, pentru că simt nevoia.

De amari de luni te port obsesiv 

crezând ca în trecut că-mi vei fi cult și blajin cu ochii mei cristalini.

Te-am bine-voit în viața mea, 

tu, stând așezat în fața ochilor mei,

pentru ca tu să-mi ocrotești,

să-mi întărești problemele și 

să-mi statornicești întreaga mea viață, să nu mor batjocorit.

M-am lăsat păcălit și orbit de "calitățile" tale prea fascinante.

Erai prea gentil cu mine, de aia m-am lăsat suspus de dioptriile tale.

Și-n prezent mă îngrozești și-mi controlezi întreaga viață, tu fiind obsedată să-mi dominezi gândurile, stările și emoțiile.

Nici acum nu te pot smulge de la ai mei ochi unde irișii sunt epuizați, parcă mai exagerați decât acum amari de luni.

Evoluezi, hrănindu-te, să-mi macini cea ce-ți place la mine: întreaga mea ființă.

Și în anii ce vin tot mai sclav o să-ți devin,

stăpâna mea.

Regret, cu fiecare secundă că te-am salvat de la ruine, de la cei care te-au abandonat, dreptate le dau.

Am văzut în dioptriile tale, la început, iubire sinceră și respect fără margini, dar, de fapt, falsificări erau toate, rău îmi pare.

Dependent de tine am devenit, parcă obligat te port, tu-mi ești setea: mă provoci să te consum, ce prost sunt...

O piatră pe inimă am, că-s conștient că te vei juca cu a mea viață până eu o-i pieri.

Mi-e bine și fără iubire,

fără iubirea ta.

M-am obișnuit și fără prezența ei,

care dulce părea.

Mi-e bine și-n lipsa aripilor tale,

care albe păreau.

M-am obișnuit și-mi pietrific mintea să supraviețuiască și-n absența ta.

Mi-e bine și când îmi vine să-mi metamorfozez versiunea - 

mască - cretină-mi puneai la cea

veche.

M-am obișnuit și de manipulările tale 

nu m-ai am parte - seducătoare păreau.

Și uite cât de bine-mi păreai.

Și uite cum mă faci să-mi fie bine și fără tine.

Mințit mă simt când liniștea își face apariția.

Am picat în capcana liniștii, unde vindecare căutam, scopul mi-era să capăt tratamente în camere.

Minciuna că liniștea-i sfântă în memorie mi s-a tipărit.

În camere am pășit, ușor cu timpul m-am prăbușit.

Camerele îmi sunt închisori unde liniștea profită de mine, de limitele mele - ce nemernică!

Doar voci triste și țipete aud de peste tot - îmi vin amintirile forțat.

Urechile îmi țiuie, ochii îmi sunt agitați,

la marginea de pat îmi strâng la piept picioarele și mă clatin de nebun.

Singur vorbesc, liniștea mi-a acaparat mințile - exagerată este.

Prin camere las amprente de pași agitați,

unde podelele sunt uzate de la tălpile deja prea obosite.

Nervii îmi izbucnesc și în ritm iute cedez - râd isteric de unul singur.

Tânjesc pentru o scăpare din închisoare, dar mințit sunt - m-am acomodat și adevărul l-am ignorat.

Liniștea îmi oferă carențe de amor, de pace, de extaz - nenorocită este.

Habar n-am cum fac, dar în camere m-am lăsat blocat și ferit mi-s de lumea vie.

Lacăt mi-a pus la ușă, cheia de evadare am fost chiar eu - mi-am bătut joc, "cheia" s-a lăsat pradă.

M-o apuca aici toate zilele până când liniștea mă va transforma din om într-o ființă paranormală.

Mature-s aripile mele - radical s-au dezvoltat.

Din tinerețea lor le folosesc abuziv când capriciile mă izbesc - săracele de ele.

Doamne ce le ador... Mi-au dat harul să zbor!

Le iubesc, deși nu mi-am dat seama că le și obosesc.

Isprăvile mele cotidiene depindeau enorm de ele - îmi eradicau toate problemele.

Bucată cu bucată le evapor energia toată, sper să mă ierte vreodată.

Cumva, încă mai îmi pot eradica trei - patru necazuri - ușor, ele decad.

Grație lor că nu mă lasă să mor - încă mai supraviețuim.

Trăiam cu fantasme mărețe că până voi îmbătrâni sănătoși îmi vor fi.

Bolnavi și cu sechele noi, am rămas, Doamne... Ce am făcut?

Îmi plâng ochii de dorul tău, ce doare tare.

Obrajii mei sunt cascadele lacrimilor neîncetate.

Cerul gurii este negustorul picăturilor amare, care li se par și acre.

Mintea înnebunește și tânjește după ajutor, ce-i greu de găsit.

Sufletul i se pare că lacrimile suferă, fără pic de rușine, ci o dă înainte.

Iar, corpul rezistă zilelor cu picăturile amare, care-i deja o obișnuință, căci trecută -i vremea de la prima picătură.

Pe cărării necunoscute

Înserarea vine,

Se destramă în depărtări,

Umbre-n valuri fine.

Cerul nopții e înstelat

Vântul încet adie,

Tott în jur e captivat

De-o tristă melodie

Singur sunt

Și parcă nu-s

Ce simt eu ?

E greu de spus!...

Deși-s mic în univers

Viața mea îi la mare preț.

Strâng în brațe

Tot ce-i falnic și măreț.

Pădurea ,lacul din vale,

Omenirea la un loc

Cerul luminat de stele

Cu toate visele mele.

O altă zi de luni, după tot felul de presiuni
' Offf, trei stații în plus ', în soaptă mi-am spus
După ce, câteva stații am mers, cumva într-o amețeală dus
Gândindu-mă la tot felul de sesiuni
 
 
O femeie plictisită, de fericire lipsită
Acum, foarte dichisită, tocmai din vacanță venită
Merge la muncă, într-o transă atât de adancă
Încă pe malurile Italiei, unde valurile bat o singuratică stâncă
 
 
Lângă ea stă un bărbat în vârstă
Cu un zâmbet pe buze, chiar dacă poate gustă
O ultimă dată din viața sa măreață
Și, cu o atitudine glumeață, se întreabă ce o să îi mai aducă această dimineață
 
 
Puțin mai departe, niște copii vorbesc de un profesor care îi plictisește de moarte
Și că ar vrea mai multe materii bazate pe arte, în școală
Că matematica e nasoală și că profa de română e prea vocală
Mai mult, dacă din guvern ar face parte, ar face totul ca la carte
 
 
Metroul se oprește și o femeie spune așa, pe zărește, " Piața Romană "
Ușile se deschid și totul se oprește cand în metrou se urcă, ea
Merge încet, de parcă vrea să se dea, cea mai rea
Parcă purta o coroană, era de o frumusețe de icoană
 
 
Toate mișcările ei erau ca dintr-un portret
M-am uitat la ea, indiscret dar fără vreun regret
Un zâmbet mi-a sărit în ochi și fără vreun interpret
Era de parcă știa un secret, atât de șiret
 
 
O fericire ascunsă de noi, undeva pierdută într-o mulțime de nevoi
De parcă toți duceam lipsă dar ea, atât era de aprinsă
Și din nou, ce rost are o candelă dacă e stinsă?
Pentru un moment, am pășit înapoi, nevrând să fiu vreun țărănoi
 
 
Nici un pas nu am făcut, că s-a întamplat, un lucru atât de plăcut
Ochii ei căprui, s-au uitat în ai mei verzui
Și cu pași repezi înspre mine a mers, unde a stătut
Liniște, pentru câteva clipe amărui
 
 
Ușile se închid și totul devine din nou rapid
Până când să îi aud glasul subțire, tăcut și timid
" Vreun buton mi s-a desfăcut? "
" Dacă nu, atunci la mine de ce te uiți, asa de urât? "
 
 
' Defapt, nu doar unul ci chiar doi'
Îi zâmbesc și ea îmi zâmbește înapoi
" Maria, de cunoștiință îmi pare bine "
' Andrei, atenția mea îți aparține '
 
 
Totul părea ca un vis, unul de așa de mult timp interzis
Totuși, nimic nu era promis, nimic nu era scris
Așa că am decis să îi pun o întrebare
' Maria, cu mine la o cafea ai merge oare?'
 
 
Înainte să îmi răspundă, s-a auzit " Piața Unirii "
Ea, mă întreabă, realizând efectul știrii
" Dacă spun da, promiți că vei mai sta? "
' Dacă asta înseamnă cafea atunci cum să spun nu și a pleca? '
 
 
Avea un mers ca de prințesă
O privire de duchesă
Elegantă dar fără să fie ignorantă
Extravagantă dar fără să fie arogantă
 
 
Totuși, pe cât era de perfectă pe atât de defectă
Atât de furioasă când simțea că viața nu o respectă și nu e corectă
Atât de nervoasă atunci când se simțea neputincioasă
Când simțea că nu avea ceva sau pe cineva, atât de mofturoasă
 
 
Și totuși, am crezut că dupa o vreme
Totul va devenii fundamental de banal
Până să mă cheme, de un scaun să mă rezeme
Și să o fi văzut pe tocurile ei de cristal
 
 
Când am ajuns, ne-am luat o cafea
Și am întrebat-o dacă am putea
Să ne ținem de mână
Și dacă ar vrea, măcar pentru puțin, să rămână
 
 
Dintr-o dată, sare din scaun și spune
Că ea presupune că am o pasiune pentru un joc
"Se pare că ai noroc, te provoc"
' Hmmm, pentru a mă răpune, ar trebuii să ai măcar o noțiune despre această chestiune '
 
 
' Nu te speria dacă vei greșii, dar știi ce e această piesă? '
Toată fața i se înroșește și ea îmi șoptește, "e o prințesă"
Îmi zâmbește timid și îmi dă regina
"Okay, nu prea știu să joc dar asta înseamnă că mă vei lumina, nu-i așa?  "
 
 
Cu cât s-a înserat, cu atât, mai mult am jucat
Și cu un zâmbet de neînduplecat spune, " E patru "
I-am răspuns cu un simplu atac, fără vreo piesă să înșfac
' E-5, draga mea ', am spus eu într-o voce ca de teatru
 
 
Nimic din partea ei, stătea, se gândea, la executarea mea, " patru C "
Eu, nepăsător si visător, gândul meu zburase, ' B sașe '
Nici acum nu știu, cum ea m-a putut seduce încât nu am putut deduce, ce făcea - deoarece
Ce urmase, a făcut sigur că nu mai aveam mișcari rămase
 
 
Cu o voce tandră și dulce, mă reduce, la nimic, " F trei "
Marii, doamne dar ce vrei să îmi iei?
Când aude, ' B șapte ', nu face un sunet și trece direct la fapte
A zâmbit mai frumos și mai inimos ca în oricare altă noapte
 
 
" Si, sah mat", spune ea cu un glas entuziasmat
" Sper că acum nu te deranjeaza că te-am chemat"
' Ha, în niciun caz, m-ai calcat ca pe un gândac '
' Și nu m-a deranjat, defapt, cred că te plac '

Acea sonată izvorăște din dorința ta

de a explora o anumită idee muzicală.

Mă uit la "The Sky", o capodoperă

pictată cu foarfeca de Henri Matisse,

în timp ce te ascult. Acele păsări albe,

care se înalță, se aseamănă cu niște

hieroglife în mișcare. Pare atât de diferită

această duminică, în zorii zilei și

în secreția de lumină a soarelui,

ce pare că vrea să se ascundă!

Câteva raze aurii țes o pânză pentru

a crea noi spirale de viață

complexe și atrăgătoare. ‘Visele care

se ridică și îngerii care cad’ este tema piesei tale de pian.

Acest timp neobișnuit se balansează

făcând sincronism cu albirea treptată a părului tău.

Două foarfecuțe Mizutani par să fie uitate

pe un scaun similar cu cele care se găsesc

în saloanele de coafură. Dar salonul nostru

este destinat să fie un loc de întâlnire

pentru numeroși artiști.

Casa are scări în spirală care

duc până la Strada Singurătății. Duminicile

nu sunt importante pentru noi,

dar cred că ar trebui să fie,

din moment ce ele servesc

ca un memento pentru oameni.

Ei pot avea, astfel, mai mult timp pentru

rugăciune și pentru meditație în biserici, mai ales.

Acea ușă, care închide camera ta secretă,

se mișcă, spulberând tăcerea.

Din când în când, eu totuși aud

notele pianului tău dispărând în aer.

Ele sunt precum pașii de pe holul nostru ; sunt fugitive.

Este o nouă duminică, dar lacrimi vechi

curg din ochii albi ai norilor. Deși plouă torențial,

prietenii nu vor să rateze momentul în care

pot să te audă cântând la pian.

Notele scrise de tine pe caietul de muzică seamănă

cu niște hieroglife antice.

Sunetele pianului strălucesc.

Nu ți-am spus niciodată cât de mult te iubesc în zori,

atunci când mă trezesc și te văd dormind lângă mine.

În fiecare dimineață, sentimentul renaște din nou

din cenușa zilei de ieri.

Poezie de Marieta Maglas

Poezia este publicata in OPA.

Rănile mele sunt flori ce nu mor,

Petale de foc ce ard în decor.

Le port cu tăcere, le-ascund cu sfială,

Dar cântă în mine, cu voce brutală.

În suflet se scurg ca un râu fără mal,

Îmi șoptesc adevăruri în ton abisal.

Din durerea ce arde, un sens se arată,

Un drum ce renaște din inima spartă.

Le privesc ca pe stele ce cad și se-aprind,

Și-n ele găsesc tot ce vreau să cuprind.

Sunt urme adânci, dar sunt ale mele,

Povestea ce-ncape în mii de lulele.

Căci rănile spun, chiar de-ți vine să plângi,

Că-n viață renasc doar cei care se frâng.

Iar din lutul durut, în tăcere te-nalți,

Mai puternic, mai viu, din umbre renaști.

Plouă din cer cu stropi înmiresmați,

Cât de frumos miroase ploaia-n seri de vară,
Iar eu, cu gândul tot la tine,
Înșir cuvinte pe o foaie de hârtie,
A nu știu câta oară…

Cât de frumos se-aștern picuri de ploaie
Pe frunzele și florile de verde sănătos,
Cât de duios adie gândul meu spre tine,
Atent, să nu-mi șteargă sărutul
De pe ale sale aripi fine…

Cât de frumos șoptește ploaia asta seară,
Tot despre tine și ale tale carismatice culori,
Iar eu ascult atent dulcele-i cântec
Și nu mai știu dacă-i visare,
Căci fiecare vers e un buchet de flori…

    Învăluit în tăcere, 
    cristalul roşu moare încet, 
    în faţa ochilor tăi miraţi, 
    rănind cald lumina...
    
    Umbre grele se-nalţă, 
    înfricoşând stelele palide... 
    de sus, cad pulberi de-argint, 
    în murmur de cântece sacre...
    
    Făclii se aprind, şi 
    blestemat, din neanturi, 
    şuieră vântul,

    cantațiile reci,
    uitate de timp...