Aripi pătimitoare

Mințit mă simt când liniștea își face apariția.

Am picat în capcana liniștii, unde vindecare căutam, scopul mi-era să capăt tratamente în camere.

Minciuna că liniștea-i sfântă în memorie mi s-a tipărit.

În camere am pășit, ușor cu timpul m-am prăbușit.

Camerele îmi sunt închisori unde liniștea profită de mine, de limitele mele - ce nemernică!

Doar voci triste și țipete aud de peste tot - îmi vin amintirile forțat.

Urechile îmi țiuie, ochii îmi sunt agitați,

la marginea de pat îmi strâng la piept picioarele și mă clatin de nebun.

Singur vorbesc, liniștea mi-a acaparat mințile - exagerată este.

Prin camere las amprente de pași agitați,

unde podelele sunt uzate de la tălpile deja prea obosite.

Nervii îmi izbucnesc și în ritm iute cedez - râd isteric de unul singur.

Tânjesc pentru o scăpare din închisoare, dar mințit sunt - m-am acomodat și adevărul l-am ignorat.

Liniștea îmi oferă carențe de amor, de pace, de extaz - nenorocită este.

Habar n-am cum fac, dar în camere m-am lăsat blocat și ferit mi-s de lumea vie.

Lacăt mi-a pus la ușă, cheia de evadare am fost chiar eu - mi-am bătut joc, "cheia" s-a lăsat pradă.

M-o apuca aici toate zilele până când liniștea mă va transforma din om într-o ființă paranormală.

Nu sunt eu cel care par acum.

De fapt, cine este?

Port zeci de măști doar ca să mă ascund de cunoscuți.

Nu sunt eu cel care scrie acum.

Cine o scrie?

Deținutul din mine caută evadare prin versuri adânci - cicatriciale.

Nu sunt eu cel care par tăcut și ușă de biserică.

Cine este?

Gălăgia din mine creează haosul exagerat care-mi obosește mintea și-mi provoacă violență de sine.

Nu sunt eu cel care par leneș.

Cine o fi?

Psihologul din mine muncește pentru echilibrul psihic.

Nu sunt eu cel care suferă de boala sentimentală - dragostea-i flacără sadică.

Cine o suferă?

Pacientul din mine își cară cancerul în spinare 

și habar n-are ce o să-l mai aștepte în continuare.

Nu sunt eu cel care par a nimănui, la exterior am zis multe, dar aparențele înșeală.

A cui sunt?

Existențele dovedite îmi sunt familie - îi accept pe fiecare fără nicio rușinare și ele mă " îngrijesc " cu asemenea povare.

Mi-e bine și fără iubire,

fără iubirea ta.

M-am obișnuit și fără prezența ei,

care dulce părea.

Mi-e bine și-n lipsa aripilor tale,

care albe păreau.

M-am obișnuit și-mi pietrific mintea să supraviețuiască și-n absența ta.

Mi-e bine și când îmi vine să-mi metamorfozez versiunea - 

mască - cretină-mi puneai la cea

veche.

M-am obișnuit și de manipulările tale 

nu m-ai am parte - seducătoare păreau.

Și uite cât de bine-mi păreai.

Și uite cum mă faci să-mi fie bine și fără tine.

Măcelară de sentimente ești - nemiloasă tai cu cuțitul.

Îmi inunzi toată dragostea în ape tulburate care-s controlate de caracterul tău parșiv.

Îmi incendiezi toate emoțiile în flăcări acidate care-s bulversate de cuvintele tale false.

Violentă cu stările mele ești - cu al tău râs malefic dai cu bâta în ele. 

Mă bârfești pe la spate - oamenii se lasă pradă manipulărilor tale.

Târfă cu diplomă ai devenit - te culcai cu cine apucai, parcă timidă erai.

Profitoare însetată ai devenit - averea ți-au luat mințile, parcă chipzuită erai.

Cu scandal îți faci apariția când prezența mea îți încruntă dispoziția - din priviri mai omorî.

Mă bagi în probleme pe care le simt până în vene - ura din tine nu se poate abține.

Îmi bagi în gât oameni cu care să mă înfrunt - până mă obosești nu te oprești.

Îmi dovedești că o scorpie n-are valoare în fața unui om demn de respect.

Adeverești că o prefăcută nici dacă ar cere milă în genunchi nu mai poate fi crezută - te cunosc.

De amari de luni te port obsesiv 

crezând ca în trecut că-mi vei fi cult și blajin cu ochii mei cristalini.

Te-am bine-voit în viața mea, 

tu, stând așezat în fața ochilor mei,

pentru ca tu să-mi ocrotești,

să-mi întărești problemele și 

să-mi statornicești întreaga mea viață, să nu mor batjocorit.

M-am lăsat păcălit și orbit de "calitățile" tale prea fascinante.

Erai prea gentil cu mine, de aia m-am lăsat suspus de dioptriile tale.

Și-n prezent mă îngrozești și-mi controlezi întreaga viață, tu fiind obsedată să-mi dominezi gândurile, stările și emoțiile.

Nici acum nu te pot smulge de la ai mei ochi unde irișii sunt epuizați, parcă mai exagerați decât acum amari de luni.

Evoluezi, hrănindu-te, să-mi macini cea ce-ți place la mine: întreaga mea ființă.

Și în anii ce vin tot mai sclav o să-ți devin,

stăpâna mea.

Regret, cu fiecare secundă că te-am salvat de la ruine, de la cei care te-au abandonat, dreptate le dau.

Am văzut în dioptriile tale, la început, iubire sinceră și respect fără margini, dar, de fapt, falsificări erau toate, rău îmi pare.

Dependent de tine am devenit, parcă obligat te port, tu-mi ești setea: mă provoci să te consum, ce prost sunt...

O piatră pe inimă am, că-s conștient că te vei juca cu a mea viață până eu o-i pieri.

Simt nevoia și am nevoie de tine.

Am nevoie de ochii tăi, pentru că iubesc arta.

De buzele tale am nevoie, pentru că ador gustul dulce.

M-aș pierde prin adâncul fiinţei tale, pentru că am nevoie.

Simt nevoia să-ţi aud glasul , pentru că îmi place vocea lină.

Să-ţi ating trupul simt nevoia, pentru că visez să mângâi ceva catifelat.

Ţi-aș săruta fruntea, să-ţi fac o promisiune, pentru că simt nevoia.

Tu ca o lumânare arzi,și focul,

Sunt nedreptatea,ura,nenorocul,

Eu ca un jar m-aprind,privind o floare,

După ce-am ars văzând a lumii cale,

Te stingi încet, cuprins de umbre triste

In timp ce eu renasc..

Așa destinele ne-or fi fost scrise, tu norii grei să-i vezi,

Eu picurii de ploaie puri și calzi...

Ca într-un tablou derizoriu

Pictat de-un nebun cu harapnice,

Zăresc epave pline de pustiu

Ce exprimă dorințe sadornice.

Nu zăresc vreun necesar ambulatoriu,

Numai sunete în tonuri diatonice,

Ce-mi trezesc un gând de purgatoriu,

Ale sunetelor de metal ruginite

Și plutesc în plin delir

În largul oceanului de necunoscute

Aspirând toți după ghelir

Și închinând genunchi la prefăcute.

Acum  torn speranțe din clondir

Sperând la un strop de castitate,

Dar voi o luați ca drept clistir,

Din speța diviziunilor clericiste.

Există un om ce pare normal

Dar ține în mână un glob crăpat

El ia un lipici şi l-a și reparat

Ăsta-i e jobul ce şi l-a revendicat.

Vorbim de un om

Ce ține arma lângă pat

Și care-i deja echipat

Când cineva e atacat

Există undeva

O femeie fără copil

Ce-n fața unui pericol

Devine mamă din instinct

Vorbim de un copil

Ce nu cere ajutor

Căci îi vede pe ai lui

Că o duc mult mai rau

Vorbim de acei oameni

Ce sunt zilnic eroi

Și care uită

Cum e sa mai şi dormi

Dar cine-l salvează pe Salvator

Când puterile-i mor brusc sau ușor?

Care mână-l ridică de jos

Când pasul îi fuge pe-un drum alunecos?

Probabil tot el se va salva

Ăsta ii e destinul ce-l va condamna

Și se va ține singur de mână

Fără să se uite cine vine din urmă

Și visează noaptea un vrajitor

Ce-i va rupe blestemul ce-l sfâşie domol

Dar e totuşi un cuțit cu două tăişuri

Că după cine-i salvează pe muritori?

Cine-i va ține de mană?

Pe care umar o sa plangă?

Cine le va fi erou?

Sub a cui aripă vor fi in zbor?

Orice dar ascunde-un blestem

Eroul piere azi, fiindc-a salvat ziua de ieri

A dus pe umeri viețile tuturor

Dar cei ca el rămân singuri când se sting usor

Dar cine-l salvează pe Salvator

Când puterile-i mor brusc sau ușor?

Care mană-l ridică de jos

Când pasul îi fuge pe-un drum alunecos?

Probabil tot el se va salva

Ăsta îi e destinul ce-l va condamna

Și se va ține singur de mână

Fară să se uite cine vine din urmă

Salveaza-l pe Salvator

A obosit să fie erou

Salveaza l pe Salvator 

S-a născut şi moare erou.

Un ecou reflectă o voce.

O voce se poate estompa în depărtare

și poate chiar avea o rezonanță cosmică.

O voce se aude doar atunci când

cineva vorbește.

Imaginați-vă ecoul unui monolog

care devine piesă de teatru.

Un cuvânt se eliberează de sine,

nemaifiind legat de originea sa~

pentru a deveni fantomatic;

o fantomă nu mai aparține niciodată

sinelui uman din timpul vietii.

O fantomă poate semăna chiar

cu rămășițele traumatizate

ale acelor vrăjitori care țipă și

care au intentii morbide.

Un cuvânt este o idee tangibilă;

folosim cuvintele pentru a forma

expresii vocale.

Uneori, impactul expresiilor grele

poate genera

o neliniște seismică în jur;

efectul de fluture sau

schimbare la față și transfigurare;

a țese povești în ceață;

tonurile răutăcioase și

splenice pot deveni ecouri

pe vârfurile de munte,

acolo unde rugăciunile devin mesaje

către cer; ascensiune; clarviziune;

îngenuncherea în rugăciune,

în ciuda tensiunii dinților încleștați,

se face doar atunci cand avem idei esențiale

si care, in anumite circumstante,

sunt efectul unor revelatii divine.

Orice idee esentiala are întotdeauna

nevoie de inspirație, inspiratie 

care se gaseste intotdeauna doar

în cuvintele adânc înrădăcinate;

a crea versuri melodioase care

captivează inimile tuturor

celor care ascultă.

Imaginați-vă cenușa acelor inimi care

au tânjit după sfințire.

Cenusa este asemănătoare ecourilor;

a îndura suferință, in mod benevol,

pentru o zeitate in care crezi cu adevarat;

existenta atât la timpul perfect simplu,

cât și la timpul viitor anterior.

Cuvintele sunt refractate ecouri

ale sinelui lor de odinioară.

Imaginați-vă golul divinității și

gândurile care au fost abandonate.

Poezie de Marieta Maglas

Nota: Aceasta poezie este publicata.

Dorul nu va dispărea

Prin el vei putea crea

Artă de neprețuit

Din ceea ce ai trăit

El ține-n viață trecutul

Care mai e doar în gândul

La ce-a fost și e în tine

El dă sensul în sine

E o durere plăcută

Ce-n minte e simțită

E un vis bun sau de necaz

Ce-l visezi doar când ești treaz 

E un gând și-un sentiment

Pentru un trecut moment

Care-acum nu mai există

Decât prin mintea artistă 

Simți ceva pentru ceva

Ce e doar în mintea ta

Simți durere și iubire

La ceva ce n-are trăire

    O, Nun, cu trupul sinuos din apă,
    Stai un pic şi sufletu-mi adapă,
    Fă ca Nilul, la izvoare, uşor să rodească,
    Pe cer stea nouă, mult, să strălucească!
    
    O, mama Nut, zeiţa cerului albastru,
    Când am să mor prefă-mă-n praf de astru,
    Veşnic pe cerul nopţii să răsar,
    Lumina caldă-a lumii la hotar!
    
    O, Osiris, zeu al umbrelor eterne,
    Peste trupul meu uşor aşterne,
    Răsuflarea vieţii de apoi,
    Să mă renasc în trup de zeu ca voi!
    
    O, Ptah, credinţă-n tine am, aşa cum ştii,
    Că inima-n balanţă, numai tu, mi-o ţii,
    Să cântăreşti cât bine sau rău am făcut,
    În viaţa care tocmai prin mine s-a trecut!