Cine ma aude?
Oh suflet drag ,
Din al meu trup
Un sunet nu mai iese
Fara vorbe am ramas
Chiar de in minte
Romane am de spus ....
Corp de lut am ajuns
Sau asa ma simt ...
Rece, moale si far de viata
Cand glasul impietrit a devenit
Cand strig si nu ma auzi
Cand vorbesc si nu ma asculti
Cand spui ca doar un suflet tanar sint
Si ma renegi
Ma ignori si diminuezi
Crezand ca n-am habar
Ce este viata
In vid plutesc
Vorbele îmi rasuna
Si numai luceferi banlzi ma aud
Si ma alina de la rasarit pana la apus
Caci vorbele sufletului
Nu le aude oricine
Si le citeste numai
Cine ochi are sa vada
Категория: Философские стихи
Все стихи автора: Thazoyom
Дата публикации: 2 октября 2023
Просмотры: 445
Стихи из этой категории
Creatura
Ființa plăsmuită din noroaie,
Fără de inimă și fără de creier,
Crescută din apa de șuvoaie,
Gândirea-i mai mică de-un greier.
O nebuloasă enormă are-n minte,
Urzeală, intrigă și răutate,
Folosind amalgam de cuvinte
Cu care duce viața pe mai departe.
False păreri față de spirite.
Culege fără limite, minciuna,
Pe care-o îmbracă în haine poleite
Unde are culcuș cald, ura.
Ura față de cei cu credință,
Pizma pe cei cu idei,
Frica de cei cu voință,
Îndoiala de cei cu un temei.
Să îndepărtăm creatura aceasta!
Pătrundă lumina-ntre flori.
Să nu ne mai aducă năpasta
Rămășițe care dau fiori.
Un maniac și-un salvator: Pocalul
Se lăfăi un timp monarhul, stăpânul ce guverna regatul,
Sub coroana-i enormă de flăcări, mistuia un gând pe-alocuri;
Și-a deschis ochii ca dintr-o boală, coșmarul din înserat despre soartă,
Trezi o întreagă generație și porni galop în agitație.
Fără zăbavă, fără să se culce; slujitorul pe-ntuneric fuge,
Cât mai departe și nu înapoi, căci monstrul șiret ucide pe eroi,
Cursa după șoarecii de casă nu i-a uimit pe paznicii de bază,
Chiar fără să discute pretenții, monarhul organiză și alte intervenții...
Mută i-a mai fost uimirea slujitorului fugar,
Când prin desișuri îl zări ogarul celestial,
Strigăte de jale surdă imită al nostru erou,
Să crească mica speranță a monarhului cel rău.
Noaptea era stăpâna lumii, acum că nu îl mai zăreau,
Doar cu torțe aprinse-n grabă, călăreții zăreau pe fugar,
Care-și ținea strâns comoara, definită printr-un pocal,
Ce-a aprins mânia regelui, nici străjerii nu-l mai vedeau.
Prin spuma râului, avea să treacă micul nostru salvator,
Regele mâhnit de tândă, scăpă pe drum de-un muritor,
Că-ntr-o grămadă de dulăi flămânzi, cel slab va pierde mereu,
Legea nescrisă-l guverna, deși înainta greu, așa de greu...
O dilemă crește-n bezna răcoroasă – graba de-a ajunge acasă,
Îl cuprinse și pe fugar, aflat în fața râului-Tartar,
Precum săgeata trecea și apa; era mânioasă și rea,
Prin mintea eroului-hoț se năzări un truc de negoț.
Hainele rupte și mâncate în pădure, le-aruncă deștept în ture,
La văzul ochiului regal, o dilemă creștea-n zadar,
Fără o-ntrebare, fără răspuns: alte ajutoare pe râu s-au dus,
Și tot în ciuda regelui nebun, nimeni n-a prins zdrențele din râu.
Ar fi scăpat eroul, acum mai gol; și pe frig îl luă un fior,
Monarhul însă nu era prost, urme de picioare citea atunci pe dos,
Și s-a întors mai repede și cu ură, că sărmanul s-a ascuns într-o șură,
Un foc cuprinse ca un altar mica ascunzătoare a micului fugar.
Scăpă din flăcările-aprinse morțește, iar monarhul ucise câțiva prostește;
Fugarul ajunse la mulțime, în satul său uitat de lume,
Monarhul mai avea două speranțe: un cavaler și-un arcaș de mațe.
Primul a-ncercat o strategie, al doilea s-a ascuns în mulțime.
Monarhul pândea de la poarta cea mare, să vadă mort pe hoțul de pocale.
Tristă deznădejea i-a fost: cavalerul a căzut lat, deci mort.
Sătenii erau mâhniți pe Coroană și i-au ucis singura garnizoană.
Arcașul ce pântece viza, s-a ales cu o soartă mult mai grea.
Nu durere, nu strigăte adânci, ci jefuit de suflete pitici,
Apoi, biciuit afară din cetate și decapitat de-a Sa întâietate,
Monarhul, sătul de eșecuri, s-a strecurat printre tarabe și trăsuri,
Îl ochise pe hoțul nemernic, își dorea să-și cheme un sfetnic.
Dar, cum singur era și făr' de-ajutor, el s-a dus după hoțul-erou,
Eroul l-a văzut dinainte și a aruncat pocalul în mulțime,
Monarhul a urlat și-a fugit după pocalul său mult-cărat,
Și s-a-mpiedicat de o căldare, zdrobit de grilaj și grele pietroaie.
În căderea sa ce s-a-ntâmplat, pocalul nu l-a mai apucat,
Doar mâna sa grea și neiertătoare rămase nezdrobită, plină de inele.
Sărmanii au jefuit până și mâna, iar fugarul a ajuns monarhul cu cununa.
Iată deci o schimbare de roluri: monarhul – zdrobit și fugarul – pe tronuri.
Umbra
În fiecare zi
De un infinit de ori
Și copacii mor
Așteptând în rând ca la tăiere
În a omului onor
Sacrificați pentru o clipă de plăcere.
Ne mișcăm, trezim, visăm
Fără ca-n viață să discernem
Un cărbune de diamant
Un diamant ce-i tot cărbune.
Nu conștiința, inteligenţa
E ceea ce
Ne face umani, geniali sau raţionali.
Deşi trecură
Eoni întregi
N-am învăţat
Cum să trăim în armonie
În agonie
Sau entropie
Cu mişcarea pendulară
A timpului neînăscut.
Orice făptură, oricât de mică
Inteligentă de-ar fi,
Ca și norii distrugători
A căror spaime seducătoare
Creează viață din eter.
Trăiește în sine prin ea însăși
Precum o umbră neluminată
Ca o rază întunecată.
Din spaime abrupte înălțate
O pădure milenară
Ar fi arsă, reclădită
Sub chip de om reconstruită.
Suntem o umbră
(Da, doar o umbra, nu te mira, chiar daca îți închizi ochii, O, tu cititorule, umbra, aceeași umbră, tot te va urmări).
În căutarea dimineții.
Noaptea găsim ce e tristeţea
Fericirea de a jeli, bucuria de a sluji
Şi totuşi pentru a noastră mântuire
Strivim și baza rădăcina
Rugându-ne ca și tulpina
Să stea dreaptă înălțată
Strigând zadarnic un crez impur.
Un sunet alb de a viețui
Neputința de a muri.
Suntem trăitori doar cu gândul,
Pe vecie trădători,
Vom fi.
Suntem aici, ai voștri stăpâni
Vai de noi căci prin
Tăiere
Ce distrugem ne înconjoară
Ca-ntr-o plasă a minciunii
A durerii, slăbiciunii
Și a bolii de a fi
Un om prea mic pentru a întelege
Căci prin viaţa ce-o curmăm
Noi la moarte ne condamnăm.
Trăim şi nu ne uităm
La umbra ce-o călcăm.
Corp
Condu-mi în tihna mântuirea
Căci mă numeam nemuritor
Nu înțelegeam ce e sfințirea
Nici gândul cel chinuitor.
Condu-mi și sufletul cel rece
Ce n-a putut să mai iubească
Nici om, nici gând, nici o fereastră.
Condu-mi și mâinile croite
Ce au odihnă doar pe piept
Căci mă simțeam fierbinte-n iarnă
Cu grijă, fără de dezmăț.
Umbrește-mi trupul gol și sumbru
Ce ține-n el amarul surd
Nu-i epopee cum nici gândul
Amarnic se lovește-n rug.
Deschide-mi ochii ce visează
Cuvântătoarele povești
Și soarele ce tranzitează
O lume mare de curenți.
Aruncă-mă în apa moartă
Căci eu știu sigur că plutesc
N-ar scufunda oceanul mare
Pentru un corp fără dureri.
Mama știe
Mama, știe de ce gânduri,
Câteodată dau năvală,
Revărsându-se în rânduri,
Sub ciocan, pe nicovală.
Frânte aripi fumegânde,
Aruncate spre pământ,
Lacrimi gata să inunde,
Orice glas pierdut în vânt.
Îndoieli părând mărunte,
Flăcări înlăuntru stinse,
Mama știe să asculte,
Lanțuri zornăind prin vise.
Ploi gigantice de smoală,
Sfărâmând sub picături,
Clipa de secundă goală,
Prinsă sub dărâmături.
Mama poartă-n ochi tăcerea,
Răstignită, dureroasă…
Primului născut, căderea,
Într-un nor de ceață, deasă.
Știe …dar nu poate spune,
Pașii ăstei primăveri,
Peste podul de cărbune,
Drum trecut spre nicăieri.
Înserare peste lume
Când seara respiră precum o fiinţă
chiar umbra de ziuă aproape opacă,
căderi de culori ce ascund stăruinţă
se duc printre nori să le fie o joacă.
Un pisc de cenuşă născut din înalturi
înghite în trupu-i un con de culoare
şi muşcă din cer, fără milă, în salturi,
aruncă cortine în gest de grandoare.
Mai piere-o paletă din cerul sălbatic,
dispar holograme învinse vremelnic,
curg semne discrete pe cerul apatic,
împunge o rază zâmbind şovăielnic.
Cupola renaşte sub ploaia de stele,
halouri respiră rotunduri de-aramă,
coboară în noapte, şirag de mărgele,
şi pier în tăcere murind în maramă.
Speranţele pleacă prin anii-lumină
spre noaptea rămasă grădină fertilă,
o floare de viaţă vremelnic s-o ţină,
cu vraja din vorbe să nasc-o idilă.
În colţul de iad dănţuind neputinţă,
umanul se-apleacă spre zarea orfană,
un cuib de războaie e-a lumii credinţă,
iubirea de oameni e-o pată sărmană.
Pe frunţi părăsite de gândul luminii,
în jocuri de vânt cad şuviţe înfrânte,
ţărâna le prinde, stindarde prin spinii
crescuţi ca în veacuri pustiul să cânte.
În ochi se aprinde un picur năvalnic,
cristalul de ură ce moartea ascunde
să poarte sămânţa din care năvalnic
un veac fără viaţă în lume pătrunde.
Speranţele pier din chemarea astrală
topite ca fulgul când focul atinge,
pământul se-aprinde când cerul înşală,
o noapte mai doare când ziua se stinge.
Другие стихотворения автора
Poem pentru suflet
Oh suflet drag,
Oare de nu as scrie
Acest vers pe hartie
Ai aude ce am de spus ?
O foaie alba-goala
In mana sa ti dau
Ai putea sa citesti acest poem ?
Ai aprecia metafore ,
Epitete si invataturile
Puse cu talc de mine,
Pentru a ajunge la tine ?
Poeme pentru suflet le as numi
Si totusi ,
Ai simti ce simt si yo?
In miez de noapte
Stelele le ai vedea
Luna metafora ti ar fii
Si epitelele ti le ar sopti suav
Nimeni altu' decat un luceafar bland
Ai simti cum emotiile curg
In valuri line
Si aurora boreala ar dansa lin
Peste varfurile inzapezite ale muntiilor
In al meu univers ai patrunde
Sau poate campuri
Cu macii rosii asemenea unui vin bun
Oare de ce nu ai ajunge
Chiar in orase de mult uitate ?
Doar de iti doresti
Inima iti deschizi
Ochi ii lasi sa vada
Potentialul unei simple
Foi albe
Portal sa o vezi
Si sa ti fie
Spre adevaratul tau sine .
Alt străin
Iar trecător, uneori, mă gândesc
La tine, la noi, dar care noi? – nefiresc.
Eu și acel străin, atât de tăcut,
Cu suflet rece, pe chip abătut.
Zâmbetul îi pare de piatră, pustiu,
În asfințit mohorât, târziu.
Dar ochii-i sclipesc, ascund o poveste,
Un țipăt de dor în agonie-l veste.
Durerea apasă în lumină fierbinte,
Speranța îl poartă spre visuri cuminți.
Tânjește-o îmbrățișare caldă, mereu,
Un cămin să-l primească, să-i fie al său.
Și poate, cândva, pe străinul acesta,
Ai să-l saluți, întinzându-i povestea.
De mână l-ai trage, când umbră devine,
Privindu-l în ochi, să-i vezi rădăcine.
Și poate-ți va plăcea ce-ai aflat,
Două inimi ce ard în același oftat.
V-ați înțelege, dincolo de fel,
Fără teamă să-l vezi pe străinul din tine.
Un simplu joc fara sens
Oh suflet drag,
Idee n ai
Cugetare nu gasesti
Spre a alinia tot ce gandesti
Un rost sa gasesti
In evenimentele insirate in viata ta
Spre a nu accepta ca este
Un simplu joc fara sens
Si ca toate sint coincidente
Principii se surpa
Obosit te simti
Sa mai cari acelasi bagaj greoi
Cu flori ale trecutului
Si ghipi dureorisi
Care te strapung
Si tu sa accepti ... macar poti simti ceva
Caci si durerea este un sentiment ....
Atunci cand altceva nu mai poate domni
Si accepti caldura sangelui care se prelinge
Cand totul este rece
Si strangi mai tare
Spre a te incalzi
Dar nu mai simti nimic ...
Plutesti fata gravitatie
Intr un vid al fiintei
Spectator al unui duel
Dintre un hyde si altul
Care se lupta
Chiar in tine
Dar in parfum deznadejdiei
Si al incaiereri
Nu mai poti sta
Renunti ...
Lasi totul jos
Mergi inainte
In adierea increderii
Cu iz de cratie
Si suflu de inspiratie
Cu incredere
Ca ai un scop si un rost
Bine alese
Care te asteapta
Sa ajungi cu pasi marunti
Spre visul tau
Ce iti face inima sa ti bata
Acaparat
Oh suflet drag ,
Oare după ce masca
Se ascunde zâmbetul?
Zâmbetul blând al copilului
Care râde din orice
De soare se bucură,
De vânt,
De ploaie,
De apus,
De răsărit,
Copilul acela blajin
Chiar inocent
Care ai fost o dată ...
Ignorant l-ai abandonat
În frig și nepăsare
Lăsat după a societății mască
După griji și frici
După încordare și rigiditate
Cerul numai întunecat îl vezi
Frigul îl simți...
Uiți să privești stelele
Fară întuneric ele nu s ar vedea
Uiți să visezi
Să trăiești cu și pentru visul tău
Căci un visător te ai nascult
Acaparat de propia lume ai devenit
Și totuși adânc în tine
Stelele luminează
Focul viu arde
Răsuflare are
Aminte adu ți
Că din praf de stele și lumină
Presărate de suflu divin
Viață ai luat
Speranță să te îndrume
Spre bucurie și vise dulci
Că ale unui copil
Acum trăiești
În armonie cu tine
Iar se te bucuri de flori ,
De zâmbete,
De viață .
Mintea te minte
Oh suflet drag ....
Iar în iluzi m-am priponit
Iar alerg după răspunsuri deja știute
Și refuzate a fi crezute ....
Iar inima se îmbată cu un parfum de speranță
Cu iz de încredere
Însă ști clar că nu asta trebuie
Adânc în sinea ta ști ce e de făcut
Da oare ai curaj ?
Ai curajul de a te lasă liber
Să cazi în mâinile sufletului tău
Căci bine ști
Că mintea te minte...
Ai să accepți oare cândva
Că nu trebuie să cauți un răspuns
Că deja ai înțeles tot ce necesar era
Și că restu numai a mintii rezultat este ...
Așa ca respiri si observi ca
Tot ce ai de făcut
Suflet drag .... este rai din tot ce ai!!
Un vis
Suflet drag,
Am sa trimit un vis
Spre inaltul ceresc
Pe aripi line purtat
Peste vazduhuri nesfarsite
Peste mari infinite
O secunda infima o sa dureze
Dar pentru mine o viata de om
O sa o cred ...
Acel vis , acea speranta ...
Rasarit sa mi fie
Puterea cordului sa i dea
Spre a ma purta inca o zi
Mai aproape de al meu ideal
De al meu rost ...
Iar toate acestea... o viata sa dureze
Cand defapt abia am clipit
Abia am trait
Asteptand ceva
Ce demult aveam ...