Ochii lumii interlope

Se-adună-n ferestre o tainică tihnă,

Și ceasul din perete măsoară tăcut,

Purtând în oglindă o veche lumină

Din tot ce-a fost in viață și s-a petrecut.

Pășim printre umbre de ieri și de mâine,

Căutând o potecă pe-un mal nesfârșit,

Cu sufletul gol și-o bucată de pâine,

Între ce-a fost rouă și ce-a adormit.

Rămânem ades între două hotare,

Cu ochii la drumul ce-o ia pe ocol,

Purtând în spinare o veche povară,

Și-un dor care cere un liman și un sol.

Acolo, pe pragul dintre ele o clipă,

Se leagă-n tăcere tot ce-am fost cândva,

Și simțim cum bate din nou o aripă,

Lăsând tot trecutul în urma sa.

Se cerne-n tăcere o vreme curată,

Pământul ascultă ce pașii îi spun,

Iar umbra din urmă rămâne uitată,

Un drum care duce spre-un vechi mănunchi bun.

Păstrăm în privire o floare uscată

Și-un cântec ce-ncearcă să urce la cer,

Și tot ce-am dorit să fim vreodată

Se scaldă-n lumina dată din cer.

Dacă calea dintre trecut și viitor s-ar rupe,

Oare-n care parte pașii s-ar opri?

Pe-a trecutului să ne reparăm o clipă greșeile,

Ori spre viitor viața să ne-o putem croi?

Dar timpul nu-ntreabă pe nimeni ce-alege,

El curge spre mare, la fel ca un râu,

Și-n fața tăcerii ce-aduce o lege,

Rămânem cu tot ce-am sădit în ce-i viu.

Ieși din umbră, dar nu ai contur,

Timpul șterge ce-am crezut că rămâne,

Niciun spațiu nu e atât de sigur,

Când prezentul se desface de mâine.

Gânduri vechi se adună în rafturi,

Iar memoria le caută rece.

Niciun chip nu mai are hotaruri,

Doar un abur prin spațiu mai trece.

Nu poți prinde o imagine-n mână,

Ea se schimbă la orice privire.

O amprentă ce n-o să rămână,

O arhivă fără de numire.

Tot ce-a fost s-a prefăcut în cenușă,

Iar trecutul e doar dâră ușoară.

Ea se strecoară încet pe sub ușă,

Și în noapte tăcută coboară.

În sertare de umbră și goluri,

Gândul caută vechiul repaus.

Lumea veche se sparge în cioburi,

Prăbușită în propriul ei haos.

Ce-a fost viu se dizolvă-n uitare,

Restul e doar un praf de cărbune.

Peste tot e o liniște mare,

O arhivă ce nimic nu mai poate spune.

Nu sunt doar numele purtat în treacăt,

Nici umbra ce se pierde pe asfalt,

Sunt un răspuns zăvorât cu un lacăt,

Un gând ce caută un alt tărâm înalt.

Privesc în sticlă și nu văd un chip,

Ci doar o mască prinsă într-un rol,

Un turn zidit pe cioburi și pe nisip,

Ce se dărâmă într-un spațiu gol.

Sunt cel ce tace când ar vrea să strige,

Sau cel ce râde când e frânt în doi?

Un foc ce arde fără să se stingă,

Sau un străin ce trece printre noi?

O luptă dură între oră și gând,

Un pas făcut pe margine de stâncă,

Sunt cel ce caută un rost pe pământ,

Purtând o taină ce rămâne adâncă.

Desfac din mine straturi de tăcere,

Să caut urma primului semnal,

Nu e un nume, nu este durere,

Ci doar un spasm din pulsul inițial.

Sunt o întrebare fără răspuns,

Pășind peste al timpului hotar,

Un adevăr sub noapte bine ascuns,

Un căutător ce nu luptă-n zadar.

Nu o să caut prin file îngălbenite,

Nici prin arhive cu anii din urmă,

Biografie mi-e-n palmele ostenite

Și-n pașii ce-au mers cu a lumii turmă.

Am un capitol cu nopți fără număr,

Când gândul fugea prin pustiuri de plumb,

Și altul cu munții căzuți pe un umăr,

Pe care-am învățat să-i ocolesc din drum.

Sunt fapte scrise cu cerneală și tăcere,

Promisiuni făcute în fața unor oglinzi,

O colecție lungă de mii de dureri

Pe care-am învățat cum să le cuprind.

Am rătăcit prin orașe cu nume străine,

Căutând o chemare ce nu mai venea,

Dar m-am întors mereu înapoi la mine

Cu ce-a mai rămas în cămăruța mea.

Nu-s date exacte pe-o foaie curată,

Ci doar o poveste cu lupte și rânduri,

O viață trăită pe muchie tăiată

Și-o inimă bătând în mii de rânduri.

Nu pot spune multe în această povestire,

Căci cuvintele și-așa sunt de prisos.

Dar un lucru știu bine, și sincer,

În biografie scrii tot ce-i mai dureros.

Vechime de 9 ani

Am primit la început o pecete pe corpul de lut,

O linie frântă în palme, un drum ne-nceput,

O umbră ce trage de pași spre pământul tăcut.

Și m-am întrebat în nopți fără capăt și stele:

E un blestem scris de vremuri pe oasele mele?

Sau poate e piatra pe care un meșter o sapă,

Să scoată din ea o lumină ce nu se arată?

Căci dacă e doar un blestem, sunt un rob în lanțuri legat,

Un simplu spectator la un joc ce mi-a fost dictat.

Dar dacă e drumul spre sine, destinul meu pur,

Atunci din durere pot fura un contur,

Din noapte pot scoate un cântec, din piatră un zbor,

Și pot fi arhitectul propriului dor.

Nu soarta decide ce sunt, nici zbuciumul ei,

Ci focul ce arde discret în spatele ochilor mei.

O rană deschisă e-o poartă prin care privesc

Spre tot ce e veșnic, adânc și ceresc.

Nu știu dacă cerul mi-a dat o pedeapsă sau un dar,

Dar pun pe hârtie tot ce am ars pe altar.

Și-n fiecare cuvânt ce-l aștern, tot mai plin:

Transform un blestem greu de dus... în destin.

În rețeaua de siliciu și-n pulsul de sub piele,
E-o lege veche, scrisă-n metabolism de stele.
Păstrăm o ordine fragilă, un desen, un cod,
În timp ce universul își caută-al său nod.

Secunda-i un pixel ce arde și dispare,
O eroare de sistem în marea nemișcare.
Construim catedrale din biți și din cuvinte,
Săgeata entropiei să o mințim, înainte.

Dar timpul nu e cerc, e o pantă de nisip,
Ce spală orice formă, orice nume, orice chip.
Fiecare gând e-o scânteie ce consumă,
Lăsând în urmă doar o dâră de cenușă și de spumă.

Și totuși, în regresul spre marele zero,
Suntem un design scurt, un efemer erou.
Căci frumosul nu e-n starea ce rămâne,
Ci în lupta de-a fi azi... în ciuda lui „mâine”.

Cad frunzele galbene,trec clipele...

Copacii-și plâng nostalgic copiii când pleacă,

Ce mor să renască..

Și-așteaptă ca iarna să treacă!

Speranța nu moare ușor...

Iar noi stăm departe visând,

Visarea e gratis vinu-i mai scump,

Și totuși iubirea nu pleacă curând!

Romanța aceasta-i chiar toamna frumoasa!

Privește-o mereu,privește-o dimineața..

Căci toamna zâmbește și cântă-n apus,

Concertul de toamnă nu-i trist cum s-a spus,

Doar dragostea noastră are aceleași culori,

Iubirea nu-i anotimp muribund,

Tristețea ascunde-un fior,

Căci toamna-i romanță de vrei, Sau mai degrabă un cântec de amor!

(3 noiembrie 2022 Horia Stănicel)

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

Pedanti profesori

Si examene grele...

Si azi ma-nfiori

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele! –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare –

Azi nu mai sunt eu

Si mintea ma doare...

Nimic nu mai vreau –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare... –

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

In lume m-ai dat

In valtorile grele,

Atat de blazat...

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele!

Gymnasiet

Gymnasiet, - kyrkogård

Av min ungdom -

Pedantlärare

Och tuffa tentor...

Och idag får du mig att rysa

Gymnasiet, - kyrkogård

Av min ungdom! –

Gymnasiet, - kyrkogård

Med långa korridorer –

Idag är jag inte längre jag

Och jag gör ont...

Jag vill inte ha något längre -

Gymnasiet, - kyrkogård

Med långa korridorer... –

Gymnasiet, - kyrkogård

Av min ungdom -

Du gav mig till världen

I de tunga vågorna,

Så blasé...

Gymnasiet, - kyrkogård

Av min ungdom!

How nerve-wracking,

this tender-hearted syndrome,

to be both the star

and audience of your show.

Exhausting to be so self-aware —

always cautious, always there,

knowing that you should heal,

hearing them say the fear

of abandonment is not real;

promising “we'll stay together,”

persisting in the self-love —

and all will be good, sort of —

until the dry replies, the no replies,

excusing that they don't have time,

they have a life,

when not long ago

they said you were their life.

But —

you'll be okay.

Of course the fears will go away;

they’ll take them with them when they leave,

the never-ending show,

never boring, guaranteed,

give me the love that I need,

but don't hurt me,

and most important,

don't leave me,

please.

Acum cănd sănătatea și viața își dau mâna,

Fă abstracție, de cele rele, ce te înconjoară,

Trăiește, iubește, culege din stele putere,

Adună-ți pe cei dragi lângă tine;

Fă sărbătoare când se poate,

Spunele că-i iubești, cât trăiești

Nu te mai speti să aduni avere,

Comoara ce-o lași la plecare, 

E dragostea din inima lor,

Și amintirile care îi dor!

Cuvântul când ni sa dat,

Fie domnul lăudat,

Prin el bunul Dumnezeu,

Ne vorbește tot mereu.

Ne învață și ne îndrumă,

Cum să avem o viață bună.

Duhul sfânt a învățat,

Pe apostoli nencetat.

Toate limbile din lume,

Bunul Dumnezeu le știe.

Trebuie să-l căutăm,

Prin cuvânt să apelăm.

Și să cerem a avea,

Toate in viața asta,

Să ne fie cum dorim,

Pe domnul să-l îndrăgim.

Doamne noi îți mulțumim,

Acest dar, noi îl dorim,

Știm că tu le faci pe toate,

Toate bune bune toate.

Tot ce noi îți cerem ție,

Cu iertare și iubire,

Ne dai toate nencetat,

Fie domnul lăudat .

Cândva, o femeie cu parul blond,iti va apărea în cale

Nu o întrebi cum e viața ei

Nici ea pe tine,

O vei vedea aranjată la volan,ducându-și pisica la veterinar

Se va uita o secundă ,Acea secundă în care..nu te mai recunoaște,

Nici acea noapte plină de sărutări,Și nici paharul cu vin..ce de dor îl mai scuturi.