Lacrima îndurerată

El nu purta mătase, nici haine de oraș,

Ci-o cămașă veche de lucru și-un simplu guler ras,

Mirosul slab de lemn și liniștea-n spate,

Când se-ntorcea din vie, cu pași egali, la noapte.

Nu-i plăceau vorbele multe, nici sfaturile lungi,

El îți arăta cum în viață, frica s-o alungi;

Ținea un pahar de cristal , cu apă rece și pură,

Și-și ștergea fruntea de sudoare, după munca dură.

Ne-am așezat o dată pe-o bancă de brad cioplită,

Fără să spunem vreun cuget, cu lumea-n fața oprită;

El a tăiat o felie de pâine cu briceagul lui bun,

Și mi-a dat-o-n tăcere, ca pe-un legământ străbun.

Acolo-s înfipți toți anii, în scândura de la ușă,

În urmele de pe vatră, în fiecare fir din cenușă;

Și-acum, când privesc în oglindă și văd asemănarea,

Știu că din el mi se trage și pasul, și toată cărarea.

Mi-e frică de mine, cât pot să tac,

De liniștea aia ce crește-n odaie,

De locul din suflet în care mă fac

Că plouă cu gheață, nu e doar soare.

Mi-e frică de umbra ce doarme-n oglindă

Și cată la mine cu ochi atât de străini,

De mândria aia nebună ce vrea să se-aprindă

Chiar dacă mă trezesc singur, înconjurat de spini.

Căci știu ce furtuni locuiesc sub un zâmbet,

Ce mii de cuvinte nespuse mă rod,

Cum pot să dărâm tot ce-i sfânt printr-un foșnet

Și să transform totul în scrum și în iod.

Păstrez înăuntru o mie de lacrimi

Ce n-au îndrăznit niciodată să iasă,

O tainică teamă de propriile-mi patimi,

De tot ce m-apasă și nu mă mai lasă.

Nu mă tem de o lume ce vine spre mine

Cu vorbe grele sau cu un cuțit,

De oamenii care nu vor să mă țină în bine...

Mi-e frică de mine. De ce-am devenit.

Iluzie

Dimineața nu avea soare. Cerul era de un alb uniform, iar lumina difuză venea din toate direcțiile în mod egal, fără să existe o sursă vizibilă. Mergeam pe o stradă lungă, pavată cu piatră veche, iar la fiecare pas auzeam ecoul clar al propriilor picioare, deși în jur nu se zărea nicio altă persoană.

Clădirile de pe marginea drumului se schimbau continuu, fără ca tranziția să poată fi sesizată pe moment: o casă simplă devenea o bibliotecă, biblioteca se transforma într-o gară pustie, gara într-un parc, iar parcul revenea la forma acelei prime case în care intrasem la început.

Am privit structura și am zâmbit scurt:

— De data asta nu mă mai păcălești.

Am împins ușa și am intrat. Înăuntru spațiul era complet gol, lipsit de mobilierul aristocratic sau de ruine; singurul obiect existent era o oglindă foarte înaltă, așezată în centru. M-am apropiat de ea. Reflexia mea din sticlă nu îmi imita mișcările, ci rămânea complet nemișcată. Apoi, silueta din oglindă a ridicat încet mâna și a arătat spre spatele meu.

M-am întors imediat. Ana stătea în picioare lângă intrare. Purta aceeași rochie albă, iar în mâini ținea buchetul alcătuit din flori variate și un con de cedru. Chipul îi rămânea mai departe ascuns de lumina orbitoare din jur.

— Ești reală?, am întrebat-o.

A râs încet, cu aceeași voce lină:

— Dacă mă poți întreba asta, atunci nici tu nu știi dacă ești.

În aceeași clipă, pereții casei s-au dizolvat complet, iar spațiul s-a deschis într-un câmp nesfârșit. Anotimpurile coexistau simultan în direcții diferite: într-o parte era vară plină, în alta ningea cu fulgi mari, în depărtare cădea ploaia, iar deasupra unui deal din apropiere frunzele de toamnă se roteau în aer fără să atingă pământul.

Ana a pornit înainte prin câmp, iar eu am urmat-o. Privind în jos, am observat un detaliu straniu: pașii ei nu lăsau nicio urmă pe pământ, în timp ce tălpile mele lăsau amprente clare.

— De ce când tu mergi nu sunt urme, dar la mine sunt?, am întrebat-o.

Ana s-a oprit și s-a întors spre mine:

— Pentru că tu încă aparții lumii care uită. Eu aparțin lumii care își amintește.

Înainte să pot cere o explicație, în fața noastră a apărut lupul alb. De data aceasta nu era singur: în jurul lui alergau siluete transparente de lupi, ca niște reflexii mișcătoare pe suprafața unei ape.

Lupul masiv s-a apropiat și s-a așezat exact între noi doi. Ana și-a pus o mână pe capul lui lat, iar eu am făcut la fel, atingându-i Blana albă. În acel moment de contact, dualitatea dintre realitate și percepție a devenit clară: locurile, faptele și creaturile puteau fi reale sau simple reprezentări, însă un singur element rămânea constant — prezența Anei la capătul fiecărei schimbări.

Ne-am oprit acolo, în mijlocul câmpului unde toate anotimpurile existau în același timp, lăsând căutarea răspunsurilor deoparte.

Cum să-ți spun că timpul nu mai are

Nici umbră, nici o oră de oprit,

Că mergem pe-o cărare de pierzare

Și-am știut-o parcă, dar n-am știut să fii iubit?

Pășesc prin propria-mi tăcere

Și-mi caut chipul în oglinzi străine,

Un asfințit ce-și caută putere

Să moară-n pace, fără să suspine.

Aș vrea să-ți descifrez în taină clipa,

Când totul se preface-n humă și-n cuvânt,

Când marea își întinde iarăși aripa

Și ne înghite-n vechiul legământ.

Dar cum să-ți spun când gura e o rană

Și sufletul e-un un templu pustiit,

Unde lumina-i doar o părăsită stană

Și tot ce-am fost e-un vis neîmplinit?

Mă uit câteodată și mă mir
De zgomotul aripilor mele,
De cum am ajuns să respir,
În lumina unei singure stele...

Așa că m-am tot gândit
La a mea anevoioasă devenire,
Cum, de cuvinte, desfrunzit,
Am fost adus spre împlinire...

Căci să trăiesc nu mi-a fost greu,
Așa cum mi-a fost dat să zbor,
C-am fost și eu la rândul meu,
Un boț de humă vorbitor...

În suflet trec repezi ceasuri

Arse de focuri dese.

Pline de-ntelesuri, 

Dar tot neintelese.

Pasărea cândva divină,

De flăcări mistuită,

Zace goală si suspina.

Nu s-ar lăsa chinuită,

Dar aripile ofilite

Vântul nu i le atinge,

Iar speranța, pe sfârșite,

Flacăra n-o poate stinge. 

Pierit-a și codrul verde,

Fărâme gri prin aer zboară.

Prin ele nu se-ntrevede

Sa apară vreo fecioară,

Ce s-aducă un strop de apă

Aripile ca să-i stingă.

Să pot coborî a mea pleoapă,

Sufletul să mi-l atingă

Și să curgă.. Lacrimi gri,

Cenușă a trăirilor ce or fi.

Viața unui om este ca un film

De groază, de romanță,

De comedie, de tragedie,

Însă viața bate filmul.

Ți s-a-ntâmplat vreodată să te uiți la un film

Şi apoi involuntar să-l compari cu realitatea?

Dacă da, e un semn bun

Pentru că sunt inspirate din clipe trăite.

Întreabă pe oricine vezi pe stradă

Şi-ai să vezi că umbra lui

Duce-n spate o povară anume,

Chiar dacă-i mai grea sau mai uşoară.

Viața bate filmul

Aşa că lasă-n spate tot răul trăit,

Chiar dacă ai suferit,

Pentru că orice film are şi un sfârşit!

    O, Ammon, soare pe pământ,
    Eşti zeul ce voiesc să-l cânt,
    Crează-mi umbra pe nisip fierbinte,
    Pe trupul sfânt al templelor-cuvinte!
    
    O, Amon-Ra, al zeilor conducător,
    Eşti tatăl meu, precum eşti tatăl lor,
    Eşti zeul mai presus de orice odă-ntreagă,
    Pe care timpul n-are cum s-o şteargă!
    
    O, Anubis, zeu al sfântului ţinut,
    Prinde-n palma ta, ca-n aşternut,
    Firicel de spirit, umil şi supus,
    Spre drumul vieţii, către roşu apus!
    
    O, tu Apis, zeul-taur, eşti fecund,
    În răsuflarea ta eu vreau să mă scufund,
    Să cresc în umbră de altar deosebit,
    Urmaşii tăi de drept, cu cornul ascuţit!

Am rescris destine, refăcut genomul,

Dar nu putem să înțelegem omul.

Comunic cu oameni oriunde pe glob,

Dar nu mă salut cu vecinii de bloc.

Știm algoritmi, știm rețete de succes,

Știm cum să părem buni în zece pași, simpli,

Citim cărți despre iubire, „termeni și condiții”,

Dar căutăm slăbiciuni, nu conexiuni, nu definiții.

Știm adevărul, dar mințim frumos,

Învățăm iubirea, dar o dăm pe dos.

Citim despre sensuri, despre Dumnezeu,

Dar judecăm omul doar pentru ce e al său.

Spunem „te iubesc” ca pe un status temporar,

Și plecăm când vedem un defect elementar.

Nu mai știm să stăm. Nu mai știm să iertăm.

Ne sperie sinceritatea — prea greu de controlat.

Putem clona voci, chipuri, zâmbete.

Dar nu mai știm cum e să simți unul real.

Și iar mă strânge o întrebare veche:

Când am uitat să fim oameni?

E o noapte timidă de vânt bântuită,
Un înger coboară pe scara lui sfântă,
Un suflet de om creat din lumină
Pășește timid într-o lume de umbre.

Se adapă încet din cana sfințită,
În ochi licăresc cristale din sticlă,
Prin brațele-i lungi se scurge nisipul,
Clepsidra - destin îi numără timpul.

Un țânc de copil își plânge venirea,
O mamă slăbită își strigă durerea,
Un tată voinic își râde uimirea,
O soartă de om primește ursirea.

Se bucură lumea de darul primit,
Se scutură cerul de stele grăbit,
Un sunet de goarnă vestește în noapte,
E timpul în care se naște prin moarte.