Îmi pare rău

Prolog:

Au atomii tăi agilitate emoțională?

Pot ei să-și arate sentimentele?

Cu sentimentele te poți identifica

sentimentele i-ar face să pară aproape umani

iar în mintea mea ei sunt atât de-aproape de divinitate

(o modalitate ciudată de a privi a unui ateu convins).

Ficțiune #1:

În vasta infinitate a Universului

atomii noștri au decis într-o zi să prindă viață.

Stând singuratici, înconjurați de-alte particule și zumzet,

atomii tăi au întins timid mâinile către univers.

Atomii mei s-au prefăcut că nu știu despre ce e vorba

în timp ce simțeau cum li se schimbă gravitația,

cum începe să le bată mai tare inima electronică, până atunci inertă,

cum sunt atrași de însăși chemarea destinului

(dat de concepte complicate spațio-temporale și relativitate, deci aproape divin),

cum mâinile lor se pierd conștient în focul mâinilor îndreptate spre ei..

S-a produs o reacție cu adevărat neașteptată.

În vasta infinitate a Universului, un act neînsemnat

dar plin de însemnătate.

Până și divinitatea a fost surprinsă.

Atomii - plini de fizică, chimie, știință și logică -

se transformau, prindeau agilitate emoțională,

se îndrăgosteau, în felul lor științific.

Ficțiune #2:

În vasta infinitate a Universului

sunt mândru deținător al unui început clar

(particule, atomi, celule, evoluție, energie cinetică, sex, frustrare, regret)

și al unui final și mai clar

(moarte! decadență! moarte! nimic! moarte! întuneric! moarte! rece! moarte!)

de care mă apropii cu claritate după fiecare respirație,

după fiecare pas pe care-l fac pe câmpiile deloc infinite ale vieții.

Mi-am acceptat soarta echilibrată de moarte,

atât de evident de tragică, dar complex de minunată

(dacă viața nu ar avea un sfârșit, cum ar mai putea pretinde vreun sens??)

Dar o singură teamă îmi macină liniștea zi de zi:

Atomii tăi….

se vor regăsi oare cu ai mei după ce dispărem în abis?

poate într-o altă viață? într-un alt univers?

sunt sigur că atomii mei vor fi tulburați

își vor privi anxioși filmele de toate zilele pe canapea

simțind mereu că le lipsește ceva,

ceva vital, însuși sensul vieții, un gol imens

pe care nu-l poate umple nici capitalismul, nici socialismul.

Navigând monoton prin eterna uitare și apatie,

vor fi tot timpul rătăciți, căutând, căutând, căutând…

Epilog:

Atomii mei sunt vast adepți ai extremelor

pentru fiecare efect dăunător pe care-l ai asupra lor

vor exploda în mii și mii de noi universuri toxice

fugind cât mai departe de tine,

așteptându-și eterna, plăcuta, dulce reîntoarcere.

(la viață?! la singurătate!? la tine?!)

Realitate:

În vasta infinitate a Universului

realitatea este într-adevăr mai complexă.

complex de tristă,

lipsită de vreun sens anume, dar mai ales

lipsită de atomi cu agilitate emoțională.

Spun Te Iubesc, inima grea abia de bate

A obosit, de-atâta liniște se zbate

Nu simt nici veri, nici primăveri, zile uitate

Strivit de cer sufletul strigă, foc îl arde

Spun Te Iubesc, prin uşa-nchisă nu răzbate

Chiar şi pereţii se topesc s-asculte-aproape

Acoperişul a zburat, ploaie se-abate

Trimisă-n ceruri către nori pleacă departe

Plimbaţi de dor stropii se-arată la ferestre

Pământul florilor din geam udând de sete

Când tu răsari în dimineţi privind prin gene

Dintr-e petale-un Te Iubesc va face semne

Şi Te Iubesc pe-un singur sens fără scăpare

Chiar de e-nchisă către tine orice cale

Ne-am împărţit în două lumi clădind hotare

Ce e stupid, un Te Iubesc sau pagini goale?

Spun Te Iubesc seara când somnul nu mai vine

 Adorm cu greu, visul frumos iarăşi revine

Tu mă săruţi până topit dispar în tine

Cu două inimi vei trăi şi pentru mine

Cum ar fii să nu fim?

Să uităm tot ce știm?

Sa învățăm să iubim?

Sa ne cerem iertare?

Scrisă într-o scrisoare,

Cum ar fii?

Sa fim copii?

Să ne îndrăgostim umil,

Uitând de ce va fii.

Cum ar fii?

Să te îndrăgostești de o inima pătată,

Suflată,poate fără viață,

Poate neștiind a iubi,

Poate neștiind a trăi.

Tu sperând că ai,

Ceva să-i dai,ce nu vezi ‘n rai.

Poate ai să-i dăruiești,

Dar poate nu ai sa primești.

Cum ar fii?

Să încă speri în fantezii.

 Câtă iubire strânsă-n pumn

S-a adunat până acum?

La cât din tine-ai renunțat?...

Mă-mpac cu mine-n fiecare seară,

Si-adorm plângând a lăcrămioară,

Si-n fiecare gând de-al tău

Mă regăsesc. Sunt EU!

Mă port copil în devenire.

Așteaptă-mi ochii să se mire

Si brațele să te-nconjoare,

Inima să se-nfioare...

Deschide-te!

Este iubire!

Las-o să zboare-a NEMURIRE...

Înclină ploaia toamnei oțelul pur din axe

Spre galbenul solubil al frunzei cuvenite

Să cadă în oglinda chemărilor subite

Acolo unde vina coboară în sintaxe.

Și orice picatură e mir și e otravă

Gustată de mesteceni cu limbi sorbite-n vânt

Cât să albească vina din faptă și cuvânt

Ca lumea fără doruri să-și simtă soarta sclavă.

Căci vei veni la mine topind acel departe

La flacăra albastră a sensului din palme

Perechea care suntem nu are alte arme

Decât căușul toamnei și-o literă de carte. 

Azi, mi-a venit așa deodată,
Cu foc să te îmbrățișez,
Dar, ești departe și-ți creez,
O rimă doar, îmbrățișată.

Și, ți-o trimit ca-ntr-o scrisoare,
Pe-o caldă aripă de vânt,
Când îți va coborâ în gând,
Să simți a mea îmbrățișare.

Mai fac o rimă și-n pereche,
Să te sărute în ureche
Și, ca un răsărit de soare,
Duios în suflet să-ți coboare.

Să te învăluie-n iubire,
Ca într-un voal de-argint, subțire,
Astfel, privindu-te, oricine,
Iubirii tale să se-nchine.

Și, să-nțelegi cât te visez,
În orice zi, în orice noapte,
Încep și rima-ncrucișez
Dar, tot iubire o s-arate.

Nopți împletesc și sori în ea,
Spre tine o trimit și, fie
Să împletească-n viața ta
Numai surâs și bucurie!

Să te înveselesc nițel,
Îți scriu acum și-um mic gazel.
Mă cerți? Trimit la tine dorul,
De-o ști să te-mbuneze el.
Nu vrei nici dor? Îți trimit gândul
Sau, iată, am găsit alt fel:
Am să trimit la tine vântul
Să mângâie-al tău păr rebel
Și, să-ți șoptească-ncetinel,
Iubirea mea-ntr-un cântecel.

Ce e greșit și ce-i corect?

Astăzi vorbim și mâine nu,

Tot ce rostim are efect,

De vină eu sau poate tu...

Ba îmi vorbești, ba esti tăcut,

Când ne certăm te faci ca plouă,

Și dar iar vina pe trecut,

Aștepți o oră,poate două...

Nici timpul nu ține cu noi,

Pe ceas arată ora zece,

Mă uit cum este iară joi,

Orgoliul tău nu vrea să plece.

Poate că sunt eu vinovată,

Pentru ce ți se-ntâmplă ție,

Mai rup din mine o bucată,

Și timp să mă destăinui mie.

De ce alegem mereu drama?

Când totul e atât de simplu,

Cuvântul și-l va spune karma,

Iar restul ne arată timpul.

Bun-rămas

În tumultuosul timp prezent

Mai alergăm independent

Căci pentru frica de hârtie

Ne punem țel ca datorie

Trăind în umbrele unui anotimp

Ne bucurăm cât ne-a rămas

Așteptând mereu un timp

Când va fi doar un bun-rămas.

Și pui zâmbete, doar de fațadă

Și te apleci pe esplanadă

Gândindu-te, cea mai rămas?

Din personalul nostru ceas.

Doar mica limbă de speranță

Și marea limbă de suspans

Căci într-o clipă de exuberanță

Nu ți-au lăsat nici, bun-rămas.

Trezit in roua dimineții,

In zbuciumata zi a vieții,

Și chior de somn văd printre rânduri,

Lumina întunecată-n gânduri.

Nebun e gândul unde eu,

Mă tot zbat sa fiu un zeu,

Dar am puteri ce-s limitate,

Și ancorat mă țin in departe.

Departe-n văi de realitate,

Poteci de gânduri strâmtorate,

Și-n briza rece de îndoială,

Devin mahmur, căci gândul zboară.

Dar in văzduhul omenirii,

Recapăt gândul scurt al firi,

Căci nu pot să străbat pământul,

Decât purtat pe sus de Gândul.

În zadar… îți cer doar pace,

Când nu știu să te ascult ,

În zadar … suspin și îmi place

Dacă tu mă ții drept scut.

În zadar… trăiesc și râd,

Dacă tu mă placi plângând.

În zadar… iubesc și ofer,

Dacă tu nu știi ce-ți cer.

În zadar… îmi dai vibrații ,

Dacă-n negură mă ții.

În zadar… ne iubim noi,

Dacă dansul  nu-i în doi.

În zadar…mă cerți, mă împaci

Dacă nu știi când să taci.

În zadar…respir iubirea,

Dacă nu imi dai nemurirea.

Cu lacrimi calde, pe borderou,

Pictez cu drag, eu, chipul tău

Și-i dau contur nedefinit,

Iubirii,ce m-a înlănțuit.

Culori calzi, culori reci,

Prin mii de stări, vrei să mă treci.

Creând vizual acest tablou,

Dansând în vals sau tangou.

Și tot pictez, dar, tremurând,

Formele ce îmi stau în gând.

Și cad culori , ca din cascadă,

Vrăjit, cât ești de minunată.

În gustul sec de Sauvignon,

Am stări ce vin în domino.

Dar pun garou, acest tablou,

Căci la final, e chipul tău .

Doamne, nu te mânia pe noi

Căci am creat vânturi și ploi,

Doamne , ai chiar și răbdare,

Căci din lacrimi facem Mare.

Doamne, iubite al meu Tată,

Se distruge lumea toată ,

Preoții ce își spurcă slujirea,

Spre vrășmași își pun zidirea.

Doamne , miluiește-ne pe noi

Zi de zi suntem mai goi,

Nu credință, nu iubire ,

Doar în păcate, robie.

Doamne, întărește nădejdea,

Căci e mare pofta noastră,

Nu de rugă și căință,

Doar păcate, necredință.