Pilda Copacului Rănit și a Umbrei Sale
Pilda Copacului Rănit și a Umbrei Sale
Într-un sat îndepărtat trăia odată un om pe nume Ion, care purta în suflet răni pe care nimeni nu le putea vedea. Când era copil, casa în care trăia nu era întotdeauna un loc al liniștii. Tatăl său era aspru și, în loc să-l învețe cu răbdare și iubire, îl pedepsea cu cruzime. Copilul creștea cu frică în inimă și cu lacrimi pe care adesea le ascundea de ceilalți.
Ion se întreba uneori:
— De ce tocmai cei care ar trebui să ne iubească cel mai mult ne pot răni cel mai adânc?
Dar nu primea niciun răspuns.
Anii au trecut, iar copilul a devenit bărbat. Însă, deși trupul lui crescuse, o parte din sufletul său rămăsese copilul speriat de odinioară. Rănile pe care le primise nu dispăruseră; ele se ascunseseră adânc în inima lui.
Pentru a uita de durere, Ion a început de tânăr să caute alinare în lucruri care nu puteau vindeca sufletul. A început să fumeze, iar mai târziu să bea. Pentru o vreme, avea impresia că uită. Dar durerea pe care o ascunzi nu moare; ea rămâne înăuntru și crește în tăcere.
Ion avea și un fiu. Își iubea copilul, poate mai mult decât putea să spună. Dar nu știa întotdeauna cum să arate iubirea. Uneori, când era cuprins de mânie, devenea rece și aspru tocmai cu cel care îi era cel mai aproape.
Cu străinii putea fi bun și prietenos. Cu oamenii din jur putea să vorbească frumos și să ofere ajutor. Dar în propria casă, unde sufletul lui era cel mai descoperit, ieșeau la iveală umbrele trecutului.
Fiul său nu înțelegea.
— De ce tatăl meu este bun cu alții, dar uneori atât de aspru cu mine?
Și copilul nu știa că uneori oamenii care au fost răniți nu au învățat niciodată să-și vindece propriile răni.
Într-o zi, un bătrân înțelept din sat l-a văzut pe Ion stând singur și i-a spus:
— Ai văzut vreodată un copac care a fost lovit de furtuni?
Ion a răspuns:
— Am văzut.
Bătrânul i-a spus:
— Dacă furtunile îi rup ramurile și nimeni nu îl îngrijește, uneori copacul crește strâmb. Nu pentru că a ales să fie strâmb, ci pentru că a crescut luptând împotriva vântului. Dar chiar și un copac rănit poate fi îngrijit. Și, chiar dacă poartă urmele furtunii, poate să ofere umbră și roade.
Ion a tăcut mult timp.
Apoi bătrânul a continuat:
— Să nu lași furtuna care te-a rănit să devină furtuna pe care o lași în urma ta.
Aceste cuvinte au rămas în inima lui.
Dar viața lui Ion fusese grea, iar anii de durere, fumat și băutură își cereau prețul. Trupul lui a început să slăbească. Nu a avut parte de o viață lungă și a plecat din această lume înainte de a apuca să vadă toate zilele pe care poate și le-ar fi dorit.
După plecarea lui, cei care îl cunoscuseră și-au amintit lucruri diferite despre el. Unii își aminteau bunătatea lui. Alții își aminteau asprimea lui. Dar nimeni nu putea cunoaște în întregime războiul pe care îl purtase în suflet.
Fiul său a crescut și, într-o zi, a înțeles un lucru important:
Un om poate face rău și totuși să fi fost, la rândul lui, rănit. Înțelegerea trecutului nu face răul să dispară și nu îl transformă în bine, dar ne poate ajuta să nu ducem mai departe aceeași durere.
Și fiul și-a spus în inima lui:
„Nu pot schimba ceea ce a fost înaintea mea. Nu pot șterge lacrimile celor care au suferit. Dar pot alege ca durerea să se oprească aici. Nu voi răspunde rănii cu o altă rană, ci voi căuta să pun iubire acolo unde a fost lipsă de iubire.”
Aceasta este învățătura pildei:
Omul rănit poate răni, dacă nu caută vindecare. Dar cel care înțelege durerea trecutului poate rupe lanțul și poate începe o nouă poveste. Nu suntem întotdeauna vinovați pentru rănile pe care le-am primit, dar putem alege ce facem cu ele.
Căci cea mai mare biruință nu este să întorci răul pentru rău, ci să nu lași întunericul altora să stingă lumina din tine.
❤️🙏[Cristian Diaconița]
Категория: Проза
Все стихи автора: Cristian Diaconița 
Дата публикации: 26 августа
Timp de citire: ~7 min.
Просмотры: 290
Другие стихотворения автора
500 de Poezii Creștine 1-50
1. Lumina lui Hristos
Hristos coboară peste lume,
Cu har și pace peste noi,
Și-n sufletele cele triste
Aprinde candela-napoi.
La Cruce stăm cu umilință,
Privind spre Cel ce ne-a iubit,
Căci prin a Sa dumnezeire
Pe noi din moarte ne-a trezit.
O, Doamne, fii cu noi în toate,
În zi, în noapte, la necaz,
Și du-ne către Împărăție,
Spre veșnicul Tău sfânt locaș.
Cristian Diaconița
2. Rugăciunea
Când lumea tace și adoarme,
Eu, Doamne, vin să mă rog Ție,
Îți spun durerea mea ascunsă
Și cer lumină-n veșnicie.
Nu aur vreau și nici mărire,
Ci inimă curată vreau,
Să pot ierta pe orice frate
Și către Tine să privesc.
Primește, Doamne, rugăciunea
Pe care-o spun cu glas smerit,
Și nu mă lăsa niciodată
Să uit cât Tu m-ai iubit.
Cristian Diaconița
3. Sub Crucea Ta
Sub Crucea Ta, Iisuse Doamne,
Îmi plec genunchii și suspin,
Căci pentru mine și păcate
Ai suferit amar și chin.
Piroanele au fost durere,
Cununa spini Ți-a fost altar,
Dar dragostea Ta pentru oameni
A fost mai mare decât toate.
Și când mă clatin pe cărare
Și pașii mei se pierd mereu,
Mă uit spre Crucea Ta cea sfântă
Și mă întorc spre Dumnezeu.
Cristian Diaconița
4. Maica Domnului
Preasfântă Maică, Născătoare,
Tu, Maica Domnului Iisus,
Acoperă-ne cu iubire
Și du-ne către Cel de Sus.
În ceas de teamă și durere,
Ridică rugăciunea ta,
Și fii aproape de creștinii
Ce caută în cer pacea.
Tu, floare sfântă și aleasă,
Primește glasul nostru lin,
Și roagă-te pentru noi, Maică,
Când către Domnul noi venim.
Cristian Diaconița
5. Calea spre Cer
Pe calea vieții merg, Iisuse,
Cu pași adesea obosiți,
Dar știu că Tu ești lângă mine
Când pașii mei sunt rătăciți.
Când drumul este plin de spini,
Nu vreau să fug, ci să rămân,
Căci Tu ai mers întâi pe cale
Și m-ai chemat să Te urmez.
Dă-mi, Doamne, inimă smerită,
Credință, dragoste și har,
Ca la sfârșitul vieții mele
Să intru-n cerul Tău cel clar.
Cristian Diaconița. 500 DE POEZII CREȘTINE
de Cristian Diaconița
Poeziile 6–50
6. Inima mea către Hristos
Iisuse, Doamne, vin la Tine,
Cu sufletul smerit și greu,
Aprinde-n mine sfânta pace
Și fă din inimă altarul Tău.
Când lumea-mi pare fără cale,
Tu fii lumina mea mereu,
Căci numai lângă Tine, Doamne,
Găsesc iubirea lui Dumnezeu.
Cristian Diaconița
7. Candela credinței
Aprinde, Doamne, candela
În sufletul meu trecător,
Să lumineze peste toate
Când vine noaptea de fior.
Să nu se stingă niciodată
Credința mea în Dumnezeu,
Ci să rămână peste vreme
Ca o lumină-n drumul meu.
Cristian Diaconița
8. Rugăciune în tăcere
În liniștea acestei seri
Îmi plec genunchii înaintea Ta,
Și spun cu inimă smerită:
„Iisuse, nu mă părăsi.”
Tu știi durerea mea ascunsă,
Tu știi și gândul cel mai greu,
De aceea vin cu toată viața
Și o așez în mâna Ta.
Cristian Diaconița
9. La icoana Maicii Domnului
La icoana Maicii Sfinte
Aprind o candelă ușor,
Și cer în taină mijlocirea
Pentru al meu suflet călător.
Preasfântă Maică, roagă-te
Pentru cei ce Te cinstesc,
Și du-ne către Fiul Tău,
Spre cerul cel dumnezeiesc.
Cristian Diaconița
10. Crucea vieții
Când crucea vieții este grea
Și drumul pare fără sfârșit,
Privesc spre Crucea lui Hristos,
Spre Cel ce pentru noi S-a jertfit.
Atunci găsesc putere iarăși
Să merg cu sufletul curat,
Căci El ne spune prin iubire:
„Nu te teme, Eu te-am chemat.”
Cristian Diaconița
11. Doamne, rămâi cu mine
Doamne, rămâi mereu cu mine
Când zorii vin, când noaptea cade,
Când am lumină în privire
Și când mă cuprind multe griji.
Nu mă lăsa să pierd cărarea
Ce duce către cerul Tău,
Ci ține-mi sufletul aproape
De sfântul Tău nume mereu.
Cristian Diaconița
12. Nădejde
Când toate par că se destramă
Și omul nu mai vede-un drum,
Eu mă încred în Dumnezeu,
Căci El mă poate ridica.
Nădejdea mea nu este lumea,
Nici bogăția ei deșartă,
Ci Domnul care ține viața
Și-mi poate lumina cărarea.
Cristian Diaconița
13. Hristos și pacea
Acolo unde este Hristos
Se naște pacea în suflet,
Iar inima ce Îl primește
Nu mai rămâne fără rod.
Iisuse, fă-mi și mie inima
Un loc curat pentru iubire,
Să pot să duc în lumea aceasta
Lumina Ta și-a Ta sfințire.
Cristian Diaconița
14. Întoarcerea
Am rătăcit prin multe drumuri,
Dar astăzi iarăși Te-am găsit,
Iisuse, Tu m-ai chemat acasă
Și sufletul mi-ai liniștit.
Primește-mă cu milă, Doamne,
Nu după câte am greșit,
Ci după marea Ta iubire
Și harul Tău nemărginit.
Cristian Diaconița
15. Înaintea altarului
În fața sfântului altar
Îmi plec genunchii în tăcere,
Și simt cum sufletul se umple
De pace, har și mângâiere.
Biserica devine casă
Pentru un suflet apăsat,
Iar rugăciunea se ridică
Spre Dumnezeu Cel minunat.
Cristian Diaconița
16. Glasul Evangheliei
Când Evanghelia răsună,
Aud chemarea lui Hristos:
„Veniți la Mine, cei ce sunteți
Osteniți și apăsați.”
Cuvântul Lui îmi este hrană,
Lumină pentru orice zi,
Și mă învață să iubesc
Și să trăiesc pentru cei vii.
Cristian Diaconița
17. Bucuria Învierii
Hristos a înviat din moarte,
Iar piatra nu L-a mai oprit,
Și peste lumea cea cuprinsă
De teamă, viață a răsărit.
Să cânte cerul și pământul,
Să cânte omul credincios:
„Moartea nu are ultimul cuvânt,
Căci a-nviat Iisus Hristos!”
Cristian Diaconița
18. Betleem
În Betleem, în noaptea sfântă,
O stea străluce peste sat,
Iar Pruncul Sfânt Se naște-n iesle,
De îngeri fiind înconjurat.
Păstorii vin cu bucurie,
Magii Îi aduc daruri sfinte,
Iar lumea primește Lumina
Vestită de profeții sfinți.
Cristian Diaconița
19. Îngerul păzitor
Îngerul meu, trimis de Domnul,
Păzește-mi pașii zi de zi,
Ferește-mi sufletul de rău
Și-nvață-mă spre bine a privi.
Când noaptea vine peste mine,
Rămâi aproape, înger sfânt,
Și roagă-te pentru sufletul meu
În drumul meu pe acest pământ.
Cristian Diaconița
20. Iubirea creștină
Iubirea nu răspunde răului
Cu ură și cu răzbunare,
Ci pune peste rana lumii
Balsamul sfânt al unei iertări.
Așa ne-a învățat Hristosul,
Prin viața Sa și prin Crucea Sa:
Să ne iubim unii pe alții
Și să păstrăm în noi iertarea.
Cristian Diaconița
21. Lacrima pocăinței
O lacrimă căzută-n taină
Poate spăla un suflet greu,
Când omul își recunoaște vina
Și se întoarce la Dumnezeu.
Doamne, primește pocăința
Și dă-mi putere să mă schimb,
Să las păcatul în urmă
Și către Tine să mă-ndrept.
Cristian Diaconița
22. Sfânta Liturghie
Când clopotele cheamă lumea
La sfânta slujbă în locaș,
Se umple inima de pace
Și sufletul devine mai curat.
În rugăciune stăm împreună,
Uniți prin credință și iubire,
Și Îl slăvim pe Dumnezeu
Cu inimă și mulțumire.
Cristian Diaconița
23. Sfinții
Sfinții au mers prin încercare
Cu ochii către Dumnezeu,
Și au păstrat credința vie
În orice ceas și-n orice greu.
Ei sunt lumină pentru lume,
Modele sfinte de urmat,
Și ne arată că prin Hristos
Sufletul poate fi curat.
Cristian Diaconița
24. Apostolii
Doisprezece au mers cu Domnul
Pe drumurile Galileei,
Vestind cuvântul Evangheliei
Și Împărăția lui Dumnezeu.
Au dus lumina peste lume,
Cu jertfă și cu mult curaj,
Și au vestit că Iisus Hristos
Este al lumii Mântuitor.
Cristian Diaconița
25. Petru
Petru, pescarul din Galileea,
A lăsat plasa și-a urmat
Pe Cel ce l-a chemat la viață
Și către cer l-a îndreptat.
Chiar dacă uneori s-a clătinat,
Hristos nu l-a abandonat,
Ci i-a redat credința vie
Și turma Sa i-a încredințat.
Cristian Diaconița
26. Ioan
Ioan, apostolul iubirii,
A stat aproape de Hristos,
Și a păstrat în inimă
Cuvântul sfânt și luminos.
El ne învață că iubirea
Este poruncă de la Domnul,
Și cine umblă în iubire
Rămâne-n Dumnezeu cu totul.
Cristian Diaconița
27. Pavel
Pavel a dus Evanghelia
Prin multe țări și prin cetăți,
Vestind pe Hristos cu îndrăzneală
În mijlocul multor greutăți.
N-a fost oprit de suferință,
Nici de prigoană sau de lanț,
Căci dragostea pentru Hristos
Îi era veșnică putere.
Cristian Diaconița
28. Psalmul inimii
Când sufletul meu este trist,
Ridic privirea către cer,
Și spun: „Doamne, Tu ești păstorul,
De nimic nu mă voi teme.”
Tu-mi dai odihnă și lumină,
Mă duci pe cărări de dreptate,
Și chiar de trec prin valea morții,
Tu ești cu mine, Doamne.
Cristian Diaconița
29. Dumnezeul meu
Dumnezeul meu, Părinte Sfânt,
Tu ai creat cerul și pământul,
Și ai pus viață peste toate,
Cu înțelepciunea Ta cea mare.
Primește lauda mea smerită
Și fă-mă vrednic de iubirea Ta,
Să Te caut în fiecare zi
Și să păstrez porunca Ta.
Cristian Diaconița
30. Duhule Sfinte
Duhule Sfinte, vino-n mine,
Adu-mi lumină și curaj,
Curăță gândurile mele
Și fă-mi din inimă locaș.
Călăuzește-mi orice pas,
Ferește-mă de rătăcire,
Și dă-mi iubire pentru oameni,
Credință, pace și smerire.
Cristian Diaconița
31. Smerenia
Smerenia nu caută slavă,
Nici laude de la oameni,
Ci stă în liniște și slujește
Cu dragoste și cu răbdare.
Iisuse, dă-mi această cale,
Să nu mă laud cu nimic,
Ci să mă bucur când pot face
Un bine mic pentru un frate.
Cristian Diaconița
32. Milostenia
O pâine dată celui flămând
Este iubire înaintea Ta,
O haină dată celui gol
Poate aprinde o stea.
Învață-mă să văd aproapele
Și să nu trec nepăsător,
Căci orice bine făcut în taină
Se înalță către Dumnezeu.
Cristian Diaconița
33. Postul inimii
Nu doar de hrană vreau să postesc,
Ci și de ură și mândrie,
De vorbe rele și de judecată,
De orice gând fără iubire.
Ajută-mă, Iisuse Doamne,
Să-mi curăț sufletul mereu,
Ca postul meu să fie jertfă
Și să mă apropie de Dumnezeu.
Cristian Diaconița
34. Iertarea
Doamne, învață-mă să iert
Pe cel ce poate m-a rănit,
Așa cum Tu ne ierți păcatul
Când ne întoarcem smeriți.
Să nu păstrez în mine ura,
Nici răzbunarea să n-o chem,
Ci să răspund cu rugăciune
Și cu iubire să înving.
Cristian Diaconița
35. Drumul spre cer
Nu știu cât este de lung drumul,
Dar știu că vreau să merg cu Tine,
Iisuse, până la sfârșit,
Pe calea care duce bine.
Să nu mă pierd în lumea aceasta,
În lucruri care pier trecând,
Ci să-mi păstrez privirea sus,
Spre cerul Tău cel luminat.
Cristian Diaconița
36. Rugăciunea mamei
O mamă își ridică glasul
Și pentru pruncul ei se roagă,
Cerând lui Dumnezeu lumină
Și pază sfântă peste casă.
Primește, Doamne, rugăciunea
Celui ce plânge pentru ai săi,
Și pune pace peste familie
Și dragoste între copii și părinți.
Cristian Diaconița
37. Casa creștinului
În casa unde se roagă omul
Se aprinde o lumină,
Iar icoana de pe perete
Amintește calea cea bună.
Doamne, binecuvântează casa,
Păzește-i pe cei ce locuiesc,
Și fă ca dragostea și pacea
În ea mereu să înflorească.
Cristian Diaconița
38. Duminica
Duminica este ziua sfântă,
Când clopotul ne cheamă iar,
Să mergem către casa Domnului
Cu sufletul curat și clar.
Să lăsăm grijile deoparte
Și să-I aducem mulțumire,
Căci Dumnezeu ne dăruiește
O zi de pace și iubire.
Cristian Diaconița
39. Lumina Învierii
O, ce lumină minunată
Strălucește în noaptea sfântă!
Hristos a biruit mormântul,
Iar moartea nu mai înspăimântă.
Să cântăm cu toți împreună:
„Hristos a înviat din morți!”
Și să păstrăm această veste
În inimile noastre toate.
Cristian Diaconița
40. Jertfa lui Hristos
Pe Golgota, sub cerul greu,
Hristos Și-a dus Crucea cu iubire,
Și pentru oameni S-a jertfit,
Ca să ne dea nouă mântuire.
Iubirea Lui nu are margini,
Nici lumea n-o poate cuprinde,
Căci din Jertfa Mântuitorului
Nădejdea veșnică se aprinde.
Cristian Diaconița
41. În grădina Ghetsimani
În Ghetsimani, în noaptea grea,
Hristos Se roagă Tatălui,
Iar ucenicii dorm aproape,
În ceasul mare-al încercării.
„Facă-se voia Ta”, răsună
Din rugăciunea Celui Sfânt,
Și El primește Crucea lumii
Din dragoste pentru pământ.
Cristian Diaconița
42. Mormântul gol
Femeile vin dis-de-dimineață
Și găsesc mormântul gol,
Iar îngerul vestește lumii
Că Domnul este viu din nou.
Nu mai este moartea stăpână,
Nu mai domnește întunericul,
Căci Hristos a biruit moartea
Și ne-a deschis drumul spre viață.
Cristian Diaconița
43. Înălțarea
Pe Muntele Măslinilor
Ucenicii privesc spre cer,
Iar Domnul Se înalță-n slavă
După lucrarea Sa pe pământ.
Dar nu ne lasă fără nădejde,
Ci ne trimite Duhul Sfânt,
Să ducem Evanghelia Sa
Până la marginile lumii.
Cristian Diaconița
44. Rusaliile
În ziua sfântă a Cincizecimii
Duhul lui Dumnezeu S-a pogorât,
Iar inimile ucenicilor
De har și foc s-au umplut.
Biserica începe să vestească
Pe Hristos Cel înviat,
Iar Evanghelia străbate lumea
Ca un soare minunat.
Cristian Diaconița
45. Cuvântul lui Dumnezeu
Cuvântul Domnului este lumină
Pentru sufletul care caută,
Este sabie împotriva răului
Și pâine pentru inima flămândă.
Când citesc Sfânta Scriptură,
Îl caut pe Dumnezeu în ea,
Și fiecare pagină mă cheamă
Să trăiesc mai aproape de El.
Cristian Diaconița
46. Împărăția Cerurilor
Dincolo de lumea trecătoare
Există veșnica Împărăție,
Unde cei ce-L iubesc pe Domnul
Vor afla pace și bucurie.
Nu aurul mă cheamă acolo,
Nici slava lumii de aici,
Ci dorul după Dumnezeu
Și viața trăită în iubire.
Cristian Diaconița
47. Judecata
Va veni o zi în care
Fiecare suflet va răspunde,
Iar toate faptele ascunse
Înaintea Domnului vor fi văzute.
De aceea vreau să trăiesc astăzi
Cu inimă curată și smerită,
Să fac bine cât încă pot
Și să cer iertare de la Domnul.
Cristian Diaconița
48. Viața veșnică
Nu pentru lumea aceasta singură
Ne-a chemat Hristos la credință,
Ci pentru viața cea veșnică,
Pentru lumină și făgăduință.
Doamne, păstrează-mi sufletul
În adevăr și în iubire,
Ca la sfârșitul călătoriei
Să aflu veșnica mântuire.
Cristian Diaconița
49. Când sunt singur
Când sunt singur, Tu ești aproape,
Când plâng, Tu vezi lacrima mea,
Când nu mai am putere-n suflet,
Tu îmi întinzi mâna Ta.
Nu mă lăsa, Iisuse Doamne,
Să cad în deznădejde grea,
Ci pune iar lumină-n mine
Și fă să crească nădejdea mea.
Cristian Diaconița
50. Laudă lui Dumnezeu
Slavă Ție, Dumnezeule,
Pentru lumină și pământ,
Pentru viață și iubire,
Pentru al Tău Cuvânt cel Sfânt.
Slavă Ție pentru toate,
Pentru bine și-ncercări,
Căci prin Tine, Doamne Sfinte,
Vom găsi mereu cărări.
MARIA ÎN ȚARA POMILOR
PROLOG
Clopotul care a bătut în miezul nopții
Într-un sat așezat între dealuri înalte și păduri adânci trăia o fată pe nume Maria.
Satul era mic, dar avea o biserică veche de piatră, cu ziduri acoperite de iederă și cu o turlă albastră, pe care se ridica o cruce aurită. În fiecare dimineață, când soarele se ivea peste dealuri, lumina atingea crucea și o făcea să strălucească de parcă ar fi fost o stea coborâtă pe pământ.
Maria crescuse aproape de biserică. Îi plăcea să intre acolo când satul era liniștit și să privească picturile de pe pereți.
Nu înțelegea întotdeauna toate chipurile sfinților sau toate scenele zugrăvite pe ziduri, dar simțea că acele picturi îi spuneau o poveste.
O poveste despre oameni care au trecut prin încercări și nu și-au pierdut credința.
Într-o seară de toamnă, când vântul bătea printre ramurile pomilor, Maria stătea la fereastră și privea luna.
Pe masă avea o carte veche, cu coperți groase și închise la culoare.
Cartea fusese a bunicii ei.
Pe prima pagină era desenat un pom uriaș, ale cărui ramuri păreau să atingă cerul.
Sub desen se aflau câteva cuvinte:
„Cel ce caută lumina trebuie să treacă prin grădina inimii sale.”
Maria reciti propoziția de mai multe ori.
— Ce înseamnă oare? șopti ea.
Atunci se auzi clopotul bisericii.
O singură dată.
Dong!
Maria ridică privirea.
Era aproape miezul nopții.
Clopotul nu trebuia să bată.
Se ridică de la masă și se apropie de fereastră.
În curtea bisericii nu era nimeni.
Dar, în spatele gardului, la marginea pădurii, se vedea ceva neobișnuit.
O lumină.
Nu era lanternă.
Nu era foc.
Era o lumină albă și aurie, asemenea unei raze de soare.
Maria își puse haina și ieși.
Nu știa de ce.
Parcă cineva o chema.
---
CAPITOLUL I
Ușa din trunchiul bătrânului pom
Maria trecu de biserică și intră pe cărarea care ducea spre pădure.
Frunzele foșneau sub pașii ei.
Luna lumina drumul.
După câteva minute, Maria ajunse într-un loc pe care nu-l mai văzuse niciodată.
În mijlocul pădurii se afla un pom uriaș.
Trunchiul lui era atât de gros, încât zece oameni nu l-ar fi putut cuprinde cu brațele.
Pe scoarță era sculptată o cruce.
Maria se apropie.
În trunchi exista o ușă mică.
Ușa nu avea clanță.
În schimb, pe ea era desenată o inimă.
Maria puse mâna pe ușă.
În clipa aceea, pomul începu să lumineze.
O voce blândă se auzi:
— Nu orice ușă se deschide cu cheia.
Maria tresări.
— Cine a vorbit?
— Unele uși se deschid cu inima.
Ușa se deschise.
Dincolo de ea nu era întuneric.
Era o lume întreagă.
Maria păși înainte.
Și deodată căzu.
Nu într-o prăpastie.
Ci prin lumină.
Coborî încet, asemenea unei frunze purtate de vânt.
În jurul ei treceau stele, frunze aurii, păsări albe și mici clopote care nu aveau turnuri.
Apoi picioarele ei atinseră pământul.
Maria deschise ochii.
Se afla într-o grădină nesfârșită.
Pretutindeni creșteau pomi.
Unii aveau mere de aur.
Alții aveau pere albastre.
Unii aveau frunze argintii.
Iar alții erau acoperiți cu flori.
Departe, pe un deal, se vedea un oraș cu ziduri albe și cupole aurii.
În centrul lui se înălța o biserică uriașă.
Turlele sale străluceau în lumina dimineții.
Maria rămase nemișcată.
— Unde sunt?
Dintr-un tufiș se auzi o voce:
— În Țara Pomilor.
Maria se întoarse.
În fața ei se afla o pasăre albă.
Avea ochii negri și purta la gât o cruciuliță mică.
— Tu vorbești?
— Bineînțeles.
— Cine ești?
Pasărea își plecă ușor capul.
— Mă numesc Teofil. Sunt păzitorul Căii dintre Pomii Luminii.
— Dar eu vreau să mă întorc acasă.
Teofil o privi cu blândețe.
— Te vei întoarce.
— Când?
— După ce vei găsi Pomul Vieții.
Maria se uită spre oraș.
— Și unde este?
Pasărea tăcu.
— Asta trebuie să descoperi singură.
---
CAPITOLUL II
Țara Pomilor
Maria porni împreună cu Teofil.
Țara Pomilor era mai mare decât își imaginase.
Nu existau drumuri obișnuite.
Cărările se schimbau.
Uneori erau acoperite cu pietre albe.
Alteori treceau prin păduri.
Uneori dispăreau cu totul și apăreau în alt loc.
Pe fiecare pom era câte un simbol.
O cruce.
O inimă.
O stea.
Un pește.
O coroană.
Un porumbel.
— De ce sunt toate acestea pe pomi? întrebă Maria.
Teofil răspunse:
— Pentru că fiecare pom păstrează o lecție.
— Ce fel de lecție?
— Uneori despre curaj. Alteori despre răbdare. Uneori despre iertare.
Maria atinse un pom mic.
Pe scoarța lui scria:
„Nu te teme.”
Când atinse cuvintele, pomul începu să tremure.
O voce se auzi:
— De ce te temi?
Maria se gândi.
— De faptul că nu voi găsi drumul spre casă.
— Atunci trebuie să înveți să mergi chiar și când nu vezi tot drumul.
Maria înțelese.
Nu trebuia să știe unde va ajunge.
Trebuia doar să facă următorul pas.
---
CAPITOLUL III
Orașul cu șapte porți
După multe ore de mers, Maria ajunse la oraș.
Avea șapte porți.
Prima era din piatră.
A doua din lemn.
A treia din marmură.
A patra din fier.
A cincea din cristal.
A șasea din aur.
A șaptea era atât de simplă, încât părea făcută din lemnul unui copac obișnuit.
Deasupra ei scria:
„Intră cel ce caută adevărul, nu slava.”
Maria întinse mâna.
Poarta se deschise singură.
În interior era o piață uriașă.
Oamenii purtau haine lungi, asemănătoare celor din vechile cetăți bizantine.
Pe ziduri se aflau mozaicuri.
Aurul mozaicurilor strălucea în lumina soarelui.
În centrul pieței se afla o fântână.
Apa ei curgea fără oprire.
Lângă fântână stătea un bătrân.
Avea o mantie albastră și un toiag.
— Tu ești Maria?
Fata se opri.
— De unde știi numele meu?
Bătrânul zâmbi.
— În Țara Pomilor, cei care vin din lumea de dincolo sunt cunoscuți înainte de a ajunge.
— Cine ești?
— Sunt Grigorie, păzitorul Porții Adevărului.
Maria privi în jur.
— Unde este Pomul Vieții?
Bătrânul arătă spre munți.
— Dincolo de Valea Umbrelor.
Maria se încruntă.
— Și de ce trebuie să merg acolo?
— Pentru că Pomul Vieții nu crește într-un loc în care omul nu a fost încercat.
---
CAPITOLUL IV
Valea Umbrelor
A doua zi, Maria plecă.
Teofil o însoțea.
Drumul devenea din ce în ce mai întunecat.
Pomi mari acopereau cerul.
La un moment dat, soarele dispăru complet.
Maria simți teamă.
Din întuneric se auzi un glas:
— Întoarce-te!
Maria se opri.
— Cine ești?
— Sunt glasul fricii tale.
— Și ce vrei?
— Să te fac să crezi că nu poți merge mai departe.
Maria strânse cruciulița pe care o purta la gât.
Teofil îi spuse:
— Nu trebuie să învingi întunericul cu puterea ta.
— Atunci cu ce?
— Cu lumina pe care ai primit-o.
Maria își aminti de biserica din satul ei.
Își aminti de lumina lumânărilor.
Își aminti de bunica ei.
Și își continuă drumul.
Umbrele se retrăgeau.
Cu fiecare pas, drumul devenea mai luminos.
---
CAPITOLUL V
Împărăția Regelui de Aur
Dincolo de Valea Umbrelor se afla un palat.
Era construit din piatră albă.
Ferestrele erau împodobite cu mozaicuri.
Pe zidul principal se afla o imagine a unui pom uriaș.
În fața palatului stătea un rege.
Purta o coroană simplă și o mantie aurie.
— Maria, ai ajuns.
— Tu ești regele acestei țări?
— Nu sunt stăpânul ei.
— Atunci cine este?
Regele ridică privirea spre cer.
— Adevăratul Împărat nu are nevoie de un tron făcut de oameni.
Maria tăcu.
Regele îi întinse un măr.
— Ia-l.
Maria privi fructul.
— Ce este?
— O alegere.
— Dacă îl mănânc?
— Vei primi ceea ce crezi că îți dorești.
Maria se gândi.
— Și dacă nu îl mănânc?
— Vei rămâne ceea ce ești.
Maria puse mărul înapoi.
— Atunci nu-l vreau.
Regele zâmbi.
— Ai trecut prima încercare.
---
CAPITOLUL VI
Pomul Vieții
Maria urcă muntele.
Teofil zbura înainte.
În cele din urmă ajunseră într-o vale ascunsă.
În centrul ei se afla un singur pom.
Nu era cel mai mare.
Nu avea cele mai strălucitoare fructe.
Nu era făcut din aur.
Era simplu.
Dar din ramurile lui se răspândea o lumină blândă.
Maria se apropie.
Pe trunchi era sculptată o cruce.
Sub cruce scria:
„Viața adevărată nu se păstrează pentru sine.”
Maria puse mâna pe trunchi.
Pomul începu să lumineze.
În fața ei apărură imagini.
Văzu oameni care iertau.
Oameni care ajutau.
Oameni care plângeau, dar continuau să spere.
Văzu copii care împărțeau pâinea.
Văzu bătrâni care se rugau.
Văzu oameni singuri care primeau un cuvânt bun.
Maria înțelese.
Pomul Vieții nu era doar un loc.
Era un simbol.
Viața adevărată creștea atunci când omul o dăruia altora.
Atunci o voce se auzi:
— Maria.
— Da?
— Ce ai învățat?
Maria răspunse:
— Că lumina nu este făcută pentru a fi ascunsă.
---
CAPITOLUL VII
Întoarcerea
Teofil o conduse înapoi.
Când Maria ajunse la pomul de la marginea pădurii, în trunchiul lui apăruse din nou ușa.
— Trebuie să plec? întrebă Maria.
— Da.
— Te voi mai vedea?
Teofil zâmbi.
— Ori de câte ori îți vei aminti ceea ce ai învățat.
Maria trecu prin ușă.
Într-o clipă se afla din nou în pădure.
Era dimineață.
Clopotul bisericii bătea.
Maria alergă spre sat.
Când ajunse acasă, cartea bunicii era încă pe masă.
O deschise.
Desenul pomului dispăruse.
În locul lui era o singură propoziție:
„Cea mai îndepărtată călătorie este cea spre propria inimă.”
Maria zâmbi.
Începuse să înțeleagă.
Țara Pomilor nu fusese doar o lume fantastică.
Fusese o călătorie prin propriile ei frici, alegeri și speranțe.
---
EPILOG
Pomul care a rămas
Anii au trecut.
Maria nu a uitat niciodată Țara Pomilor.
În fiecare primăvară, când pomii satului înfloreau, ea mergea la biserică.
Într-o zi, copiii satului au întrebat-o:
— Maria, există cu adevărat Țara Pomilor?
Maria privi spre pădure.
Apoi spre biserică.
— Poate că există mai aproape decât credeți.
— Unde?
Maria zâmbi.
— În locul în care omul învață să nu se teamă de lumină.
Copiii nu înțeleseră pe deplin.
Dar Maria știa.
Știa că lumea poate fi plină de drumuri care se despart.
Unele duc spre bogăție.
Altele spre putere.
Altele spre faimă.
Dar există un drum care nu strălucește prin aur și nu promite slavă.
Drumul credinței.
Iar la capătul lui nu se află o coroană făcută de oameni.
Se află lumina.
În fiecare primăvară, în mijlocul pădurii, pomul cel bătrân înflorea.
Nimeni din sat nu știa de ce.
Dar într-o dimineață, Maria a găsit pe o ramură o mică pasăre albă.
Avea la gât o cruciuliță.
Maria zâmbi.
— Teofil...
Pasărea cântă.
Și pentru o clipă, printre ramuri, Maria văzu din nou lumina aurie a Țării Pomilor.
Apoi totul dispăru.
Rămase doar vântul.
Și glasul clopotului.
Dong!
Maria închise ochii.
Iar în inima ei înțelese ultimul adevăr al călătoriei:
Omul poate pierde multe drumuri, poate rătăci prin multe păduri și poate trece prin multe încercări, dar cât timp caută lumina, nu este niciodată cu adevărat pierdut.
Și astfel începu legenda Mariei în Țara Pomilor.
O legendă despre curaj.
Despre iertare.
Despre credință.
Despre lumină.
Și despre un pom care, într-o lume ascunsă dincolo de toate drumurile, continua să înflorească.
Sfârșit.
500 de Poezii Creștine 51–100
51. Chemarea lui Hristos
Când glasul Tău mă cheamă, Doamne,
Las tot ce-i trecător în drum,
Și vreau să merg după Iisus,
Pe calea sfântă, pas cu pas.
Să-mi fie inima deschisă,
Să nu mă-ntorc spre lumea rea,
Ci să păstrez mereu în suflet
Chemarea sfântă de la Tine.
Cristian Diaconița
52. Icoana
În fața sfintei Tale icoane
Îmi plec genunchii cu smerire,
Și cer, Iisuse, peste mine
Lumina Ta și-a Ta iubire.
Privind chipul Tău zugrăvit,
Îmi amintesc de veșnicie,
Și sufletul meu caută pace
În sfânta Ta împărăție.
Cristian Diaconița
53. Clopotul Bisericii
Când clopotul răsună-n sat,
Aud chemarea către Domnul,
Și las în urmă grijile lumii
Ca să mă-ntorc spre Dumnezeu.
În glasul lui aud speranța,
Aud chemarea către bine,
Și merg spre sfânta Biserică
Cu sufletul aproape de Tine.
Cristian Diaconița
54. Doamne, miluiește
„Doamne, miluiește” spun,
Când inima mi-e apăsată,
Când nu mai știu ce drum să aleg
Și lumea pare-ntunecată.
În două vorbe este cuprinsă
Nădejdea sufletului meu:
Că mila Ta este mai mare
Decât păcatul meu cel greu.
Cristian Diaconița
55. Tatăl nostru
Când spun „Tatăl nostru” în tăcere,
Îmi amintesc că nu sunt singur,
Că Dumnezeu din cer privește
Spre fiecare om cu milă.
„Facă-se voia Ta” rostesc,
Și-mi plec smerit întreaga viață,
Căci numai voia Ta, Părinte,
Îmi poate fi cărare dreaptă.
Cristian Diaconița
56. Credință neclintită
Chiar dacă vântul bate tare
Și valul vieții se ridică,
Credința mea rămâne-n Domnul,
Căci mâna Lui mă ocrotește.
Nu mă voi teme de furtună,
Cât timp Hristos este cu mine,
Căci după noaptea cea mai grea
Răsare iarăși o lumină.
Cristian Diaconița
57. Pacea sufletului
Dă-mi, Doamne, pace înlăuntru,
Când lumea este tulburată,
Să nu răspund cu răutate
Și să nu port în suflet ură.
Fă-mi inima asemenea apei
Ce stă liniștită sub lumină,
Ca pacea Ta să se reverse
Peste întreaga mea ființă.
Cristian Diaconița
58. Calea îngustă
Calea spre cer nu este largă,
Și nu-i mereu ușor de mers,
Dar cine merge după Domnul
Găsește viață la sfârșit.
Chiar dacă drumul are spini
Și pașii mei mai cad uneori,
Hristos îmi este călăuză
Și mă ridică din căderi.
Cristian Diaconița
59. Păcatul
Păcatul pare uneori
O floare dulce la vedere,
Dar după ea rămâne-n suflet
O rană plină de durere.
Iisuse, scapă-mă de rău,
Păzește-mi mintea și privirea,
Și pune-n locul întunericului
Lumina Ta și pocăința.
Cristian Diaconița
60. Harul
Harul Tău, Doamne, mă ridică
Atunci când cad și sunt slăbit,
Îmi dă putere să merg iarăși
Pe drumul meu către Hristos.
Nu pentru vrednicia mea
Îți mulțumesc, Părinte Sfinte,
Ci pentru mila Ta cea mare
Și pentru dragostea Ta sfântă.
Cristian Diaconița
61. În numele lui Iisus
Când rostesc numele Iisus,
În suflet parcă se aprinde
O mică flacără de pace
Ce întunericul îl învinge.
Iisuse, numele Tău sfânt
Să fie-n inima mea mereu,
Ca fiecare pas din viață
Să fie către Dumnezeu.
Cristian Diaconița
62. Sfântă Treime
Slavă Tatălui și Fiului,
Și Duhului Celui Sfânt,
Unui Dumnezeu în Treime,
Acum și-n vecii de veci.
Primește lauda smerită
A inimii ce Te slăvește,
Și fă să crească-n noi iubirea
Ce către Tine ne unește.
Cristian Diaconița
63. Când plâng
Când plâng și nimeni nu mă vede,
Tu, Doamne, vezi lacrima mea,
Și știi de unde vine durerea
Ce s-a ascuns în inima mea.
Nu mă lăsa singur în noapte,
Ci fii aproape, Dumnezeu,
Și schimbă lacrima în pace
Prin mila și iubirea Ta.
Cristian Diaconița
64. Bunul Păstor
Hristos este Păstorul nostru,
Ne caută când ne rătăcim,
Și lasă turma Sa în pace
Când pe cel pierdut îl găsește.
O, Bunule Păstor, Iisuse,
Păzește sufletul meu slab,
Și du-mă către apa vie
Și către veșnicul Tău staul.
Cristian Diaconița
65. Oaia pierdută
Am fost asemenea unei oi
Ce s-a pierdut pe cale,
Dar Bunul Păstor m-a căutat
Cu dragoste și răbdare.
Când m-a găsit, nu m-a certat,
Ci m-a întors spre casa Sa,
Arătându-mi că iubirea
Nu lasă sufletul să piară.
Cristian Diaconița
66. Fiul risipitor
Am plecat de lângă Tatăl
Și am pierdut ce am primit,
Dar când m-am întors spre casă,
Părintele m-a întâmpinat.
Nu mi-a cerut decât întoarcerea,
Ci m-a primit cu bucurie,
Ca pe un fiu care se-ntoarce
Dintr-o lume de rătăcire.
Cristian Diaconița
67. Samarineanul milostiv
Pe omul rănit de pe cale
Un străin l-a văzut plângând,
Și nu a trecut nepăsător,
Ci i-a venit în ajutor.
Doamne, învață-mă și pe mine
Să văd durerea celui trist,
Să fiu aproape de aproapele
Și să iubesc precum ai spus.
Cristian Diaconița
68. Fericirile
Fericiți cei blânzi și smeriți,
Fericiți cei ce plâng cu credință,
Fericiți cei ce iubesc dreptatea
Și cei ce caută pacea.
Hristos ne-a arătat fericirea
Ce nu se cumpără cu bani:
O inimă curată înaintea
Lui Dumnezeu și-a oamenilor.
Cristian Diaconița
69. Sămânța bună
Doamne, pune-n inima mea
Sămânța sfântului Tău Cuvânt,
Să nu cadă între spini
Și nici pe piatră fără rod.
Fă-mă pământ bun și roditor,
Să cresc în credință și iubire,
Și să aduc în viața mea
Roade de pace și sfințire.
Cristian Diaconița
70. Lumina lumii
Hristos este Lumina lumii,
Ce-alungă noaptea din noi,
Și cine merge după Dânsul
Nu rămâne-n întuneric.
Aprinde, Doamne, și în mine
Lumina sfântă a iubirii,
Ca să pot duce mai departe
Un strop din pacea Ta în lume.
Cristian Diaconița
71. Sarea pământului
Doamne, ajută-mă să fiu
Sarea cea bună pentru lume,
Prin fapte bune și iubire
Să fac cunoscut al Tău nume.
Nu prin vorbe mari și goale,
Ci printr-o viață curată,
Să arăt celor de aproape
Că dragostea Ta ne schimbă.
Cristian Diaconița
72. Pâinea vieții
Hristos este Pâinea Vieții,
Hrana sufletului flămând,
Și cel ce vine către Dânsul
Găsește viață și lumină.
Doamne, hrănește-mă cu harul
Și cu al Tău sfânt adevăr,
Ca să nu caut în lumea aceasta
Ceea ce doar Tu poți să-mi dai.
Cristian Diaconița
73. Apa cea vie
Dă-mi, Doamne, apa cea vie
Ce stinge setea sufletului,
Și curăță în mine totul
Prin mila Ta și adevărul Tău.
Să nu mai caut fericirea
În lucruri care pier curând,
Ci să găsesc izvorul vieții
În Tine, Doamne, Cel Preasfânt.
Cristian Diaconița
74. Bucuria credinței
Credința nu este tristețe,
Ci bucurie în Hristos,
Căci chiar în mijlocul durerii
El ne ridică luminos.
Să cânt cu inimă smerită
Și-n ziua bună, și-n necaz,
Căci Dumnezeu nu mă abandonează
Și-mi dă putere la orice pas.
Cristian Diaconița
75. Mulțumire
Îți mulțumesc, Doamne, pentru viață,
Pentru lumina dimineții,
Pentru familie și prieteni,
Pentru speranța zilei noi.
Îți mulțumesc pentru încercări,
Căci și prin ele am crescut,
Și pentru toate câte vin
Îți spun: „Slavă Ție, Doamne!”
Cristian Diaconița
76. Dimineața
Când soarele răsare-n zare,
Îți mulțumesc, Iisuse Sfânt,
Că mi-ai mai dăruit o zi
Să fac un bine pe pământ.
Păzește-mi pașii în această zi,
Ferește-mă de orice rău,
Și fă ca tot ce voi lucra
Să fie spre slava Ta.
Cristian Diaconița
77. Seara
Când seara cade peste lume
Și liniștea cuprinde casa,
Îți mulțumesc pentru această zi
Și-mi plec genunchii înaintea Ta.
Iartă-mi greșelile de astăzi,
Curăță sufletul meu greu,
Și dă-mi odihnă peste noapte
Sub sfântă binecuvântarea Ta.
Cristian Diaconița
78. Noaptea
Când stelele apar pe cer
Și lumea doarme liniștită,
Eu știu că ochiul Tău veghează
Peste făptura Ta iubită.
Păzește-ne în astă noapte,
Ferește-ne de orice rău,
Și pune pace peste case
Și peste sufletul meu.
Cristian Diaconița
79. Încercarea
Când vine încercarea grea
Și simt că nu mai pot să merg,
Îmi amintesc că lângă mine
Este Hristos, Păstorul meu.
Nu orice cruce este pedeapsă,
Uneori ea mă poate crește,
Și prin răbdare Dumnezeu
Un suflet nou în mine zidește.
Cristian Diaconița
80. Răbdarea
Învață-mă să am răbdare
Când lucrurile nu ies bine,
Să nu cârtesc împotriva vieții,
Ci să mă-ncred mereu în Tine.
Căci toate vin la timpul lor
Sub ochiul Tău cel minunat,
Iar omul care rabdă-n Domnul
Nu este niciodată abandonat.
Cristian Diaconița
81. Mântuitorul
Iisus Hristos este Mântuitorul,
Lumina lumii și Păstor,
El ne-a chemat din întuneric
Spre viață veșnică și har.
În El găsesc iertare, pace,
În El găsesc un drum curat,
Și vreau să-I fiu aproape veșnic,
Cu sufletul încredințat.
Cristian Diaconița
82. Golgota
Pe dealul Golgotei, Iisuse,
Ai dus povara tuturor,
Și Crucea Ta a devenit
Semnul iubirii pentru noi.
Când mă gândesc la Jertfa Ta,
Îmi plec privirea cu durere,
Dar știu că din iubirea Ta
A răsărit marea mântuire.
Cristian Diaconița
83. Cununa de spini
Cununa care Ți-a fost pusă
A fost durere pentru Tine,
Dar spinii lumii au devenit
O lecție sfântă pentru mine.
Să nu mai caut slavă deșartă,
Nici cinste de la oameni mulți,
Ci să rămân smerit în viață
Și către Dumnezeu să urc.
Cristian Diaconița
84. Pilatul
Înaintea lui Pilat ai stat,
Deși erai nevinovat,
Și ai primit osânda lumii
Din dragoste pentru păcat.
Tăcerea Ta mă învață, Doamne,
Să nu răspund mereu cu rău,
Ci să-mi păstrez sufletul curat
Și să mă-ncred în Dumnezeu.
Cristian Diaconița
85. Răstignirea
Pe Cruce, între cer și lume,
Hristos S-a dat pentru noi toți,
Iar dragostea Lui fără margini
A biruit puterea morții.
Să nu uit niciodată, Doamne,
Jertfa pe care ai adus,
Și să răspund iubirii Tale
Cu viața mea de zi cu zi.
Cristian Diaconița
86. Învierea lui Hristos
Mormântul gol vestește lumii
Că moartea nu L-a biruit,
Că Fiul Tatălui cel veșnic
A înviat și ne-a iubit.
Hristos a înviat! Să cânte
Pământul plin de bucurie,
Căci prin Învierea Domnului
S-a deschis drumul către viață.
Cristian Diaconița
87. Hristos a înviat
Hristos a înviat din morți,
Cu moartea pe moarte călcând,
Și celor din morminte viață
Dăruindu-le prin iubire.
Să răsune peste sate
Cântarea sfântă de Paști,
Iar inimile tuturor
Să fie pline de lumină.
Cristian Diaconița
88. Lumina Paștilor
Lumina sfântă strălucește
Și noaptea nu mai este grea,
Căci vestea Învierii sfinte
Cuprinde toată lumea.
Să ducem lumina și acasă,
Să o păstrăm în suflet viu,
Și să trăim cu bucurie
În Domnul nostru, Iisus Hristos.
Cristian Diaconița
89. Paștele
La Paști, creștinii se adună
Cu bucurie și cântare,
Vestind că Domnul a-nviat
Și moartea nu mai are stăpânire.
Hristos ne cheamă la lumină,
La pace și la pocăință,
Să fim oameni noi prin har
Și să păstrăm mereu credința.
Cristian Diaconița
90. Bucurie sfântă
O bucurie fără margini
Se naște-n sufletul curat,
Când omul știe că Hristos
Din moarte iarăși a-nviat.
Nu este bucurie lumească,
Ce trece precum floarea-n vânt,
Ci este bucuria vie
A celui ce-L urmează pe Domnul.
Cristian Diaconița
91. Maica Domnului
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,
Primește rugăciunea mea,
Și roagă pe Fiul Tău cel Sfânt
Să mă păzească-n calea mea.
Când sunt căzut, fii lângă mine,
Când plâng, acoperă-mă blând,
Și îndreaptă-mi pașii către Hristos,
Cel ce ne mântuiește pe pământ.
Cristian Diaconița
92. Acoperământul
Sub sfântul tău acoperământ,
Preasfântă Maică, ne rugăm,
Să fim feriți de rău și teamă
Și către Fiul tău să mergem.
Nu cerem bogății lumești,
Ci pace pentru suflete,
Și mijlocirea ta cea sfântă
În clipele de încercare.
Cristian Diaconița
93. Buna Vestire
În ziua mare-a Bunei Vestiri
Un înger vine către Maria,
Vestind că Fiul lui Dumnezeu
Se va naște pentru mântuirea lumii.
Cu smerenie Maria primește
Cuvântul sfânt și dumnezeiesc,
Iar prin ascultarea ei curată
Se pregătește taina cea mare.
Cristian Diaconița
94. Nașterea
În peștera săracă și smerită
Se naște Pruncul cel Preasfânt,
Iar îngerii cântă în ceruri
Și pace vestesc pe pământ.
Magii vin cu daruri sfinte,
Păstorii vin să-L vadă,
Iar lumea primește pe Hristos,
Lumina care nu apune.
Cristian Diaconița
95. Steaua
Steaua i-a călăuzit pe magi
Spre locul unde S-a născut
Mântuitorul lumii noastre,
Pruncul cel Sfânt și Preacurat.
Doamne, fii și Tu steaua mea
Când nu mai știu unde să merg,
Și luminează-mi calea vieții
Spre adevărul Tău cel sfânt.
Cristian Diaconița
96. Păstorii
Păstorii vegheau în noapte
Când îngerul le-a apărut,
Vestindu-le cu mare bucurie
Că Mântuitorul S-a născut.
Ei au plecat fără întârziere
Să vadă Pruncul minunat,
Și s-au întors cu bucurie
Slăvind pe Dumnezeu Preasfânt.
Cristian Diaconița
97. Magii
Din depărtări au venit magii
Călăuziți de steaua sfântă,
Aducând daruri Pruncului
Și plecându-se cu credință.
Și eu vreau, Doamne, să-Ți aduc
Nu aur, smirnă sau tămâie,
Ci inima mea, viața mea,
Și dragostea ce-n mine este.
Cristian Diaconița
98. Sfântul Ioan Botezătorul
Ioan striga în pustie tare:
„Gătiți calea Domnului!”
Și chema oamenii la pocăință,
La întoarcerea către Dumnezeu.
El a vestit venirea lui Hristos
Cu glas puternic și curat,
Și ne învață și pe noi
Să pregătim sufletul pentru Domnul.
Cristian Diaconița
99. Botezul Domnului
În Iordan, Hristos Se botează,
Iar cerurile s-au deschis,
Și Duhul Sfânt Se arată
Iar glasul Tatălui S-a auzit.
Taina aceasta ne amintește
De începutul vieții curate,
De chemarea noastră către Domnul
Și de lumina cea adevărată.
Cristian Diaconița
100. Slavă lui Hristos
Slavă Ție, Iisuse Hristoase,
Pentru iubirea Ta cea mare,
Pentru Cruce și Înviere,
Pentru sfânta Ta chemare.
Slavă Ție în veci, Iisuse,
Mântuitorul tuturor,
Și fă din inima mea, Doamne,
Un loc al sfântului Tău dor.
Cristian Diaconița. 500 DE POEZII CREȘTINE
de Cristian Diaconița
Poeziile 101–150
101. Iubirea lui Hristos
Iubirea Ta, Iisuse Doamne,
Nu poate fi măsurată-n cuvinte,
Ea trece peste orice teamă
Și vindecă inimi rănite.
Ai coborât din slava Ta
Și ai venit între oameni,
Ca să ne chemi la mântuire
Și să ne faci ai Tăi fii.
Cristian Diaconița
102. Doamne, luminează-mă
Când gândurile mă apasă
Și nu mai văd cărarea dreaptă,
Ridică peste mine, Doamne,
Lumina Ta cea minunată.
Să nu aleg cărări greșite,
Nici glasul lumii să-l ascult,
Ci să păstrez în mine veșnic
Cuvântul Tău cel sfânt și bun.
Cristian Diaconița
103. Inima smerită
O inimă smerită, Doamne,
Este comoară înaintea Ta,
Căci nu se laudă cu sine,
Ci Îți încredințează viața sa.
Învață-mă să fiu smerit,
Să nu caut întâietate,
Ci să iubesc și să slujesc
Cu pace și sinceritate.
Cristian Diaconița
104. În casa Domnului
În casa Ta, Iisuse Doamne,
Aud cântarea îngerilor,
Iar candela din fața icoanei
Îmi amintește de-al Tău dor.
Aici îmi las durerea toată,
Aici găsesc din nou putere,
Căci Biserica este locul
În care sufletul se cere.
Cristian Diaconița
105. Rugăciunea unui creștin
Nu cer, Doamne, viață fără
Încercări și fără greu,
Ci cer să fii mereu cu mine
Și să mă ții în harul Tău.
Când voi cădea, să mă ridici,
Când voi greși, să mă îndrepți,
Iar când voi fi departe, Doamne,
Cu mila Ta să mă aștepți.
Cristian Diaconița
106. Sfântul altar
În fața sfântului altar
Se liniștește orice teamă,
Iar sufletul găsește pace
Când către Dumnezeu se-ndeamnă.
Aici învăț să fiu mai bun,
Aici îmi văd greșeala mea,
Și plec din nou cu nădejde
Pe calea către Împărăția Ta.
Cristian Diaconița
107. Cuvântul sfânt
Cuvântul Tău este lumină,
Când întunericul mă-nconjoară,
Și-mi arată drumul drept
Când inima începe să doară.
Păstrează-l, Doamne, în mine,
Ca pe-o comoară neprețuită,
Și fă-mi viața mărturie
Pentru iubirea Ta nesfârșită.
Cristian Diaconița
108. Nu mă lăsa
Nu mă lăsa, Iisuse Doamne,
Când drumul meu devine greu,
Când oamenii mă uită-n urmă,
Rămâi aproape, Dumnezeu.
Ține-mă strâns de mâna Ta
Și du-mă către liman,
Să nu mă pierd prin lumea aceasta
Și să ajung la Tine-n veac.
Cristian Diaconița
109. Lacrima
O lacrimă căzută-n taină
Tu, Doamne, o cunoști prea bine,
Căci nimeni nu poate ascunde
Durerea inimii de Tine.
Primește lacrima aceasta
Ca pe-o smerită rugăciune,
Și schimb-o, Doamne, în lumină,
În pace și în înțelepciune.
Cristian Diaconița
110. Credința mea
Credința mea nu este aur,
Nici bogăție trecătoare,
Ci este legătura sfântă
Cu Dumnezeu cel iubitor.
Chiar dacă lumea se schimbă
Și multe lucruri vor pieri,
Credința mea rămâne-n Domnul
Și mă va duce către veșnicii.
Cristian Diaconița
111. Când vine furtuna
Când peste viața mea se-abate
O furtună fără sfârșit,
Eu strig către Iisus,
Cel care m-a iubit.
Și chiar de valurile cresc,
Nu vreau să cad în disperare,
Căci Dumnezeu este cu mine
Și-mi poate da din nou salvare.
Cristian Diaconița
112. Mâna Domnului
Mâna Domnului mă ține
Când picioarele-mi slăbesc,
Și mă ridică din țărână
Când mă întorc și mă smeresc.
Nu sunt singur pe cărare,
Chiar dacă uneori așa pare,
Căci Dumnezeu merge cu mine
Prin fiecare încercare.
Cristian Diaconița
113. O rugă pentru pace
Doamne, adu pace în lume,
Adu pace între oameni,
Stinge ura și mânia
Și apropie inimile.
Fă-ne frați prin iubire sfântă,
Fă-ne oameni milostivi,
Ca să nu mai fie ură
Și să fim cu toții vii în Tine.
Cristian Diaconița
114. Iubirea aproapelui
Să-l iubesc pe cel aproape
Chiar când nu gândește ca mine,
Să-i întind o mână sinceră
Și să-i doresc numai bine.
Căci Hristos ne-a spus să fim
Frați în dragoste și pace,
Iar iubirea pentru oameni
Sufletul din rău îl scoate.
Cristian Diaconița
115. Bunătatea
O faptă bună făcută-n taină
Nu cere laudă de la oameni,
Ea se ridică către ceruri
Ca o rugăciune fără glas.
Doamne, fă-mă bun cu toți,
Cu cei puternici și cu cei slabi,
Ca prin iubire și răbdare
Să fiu aproape de Tine.
Cristian Diaconița
116. Iertarea fratelui
De câte ori fratele meu
Mă rănește printr-un cuvânt,
Ajută-mă să nu răspund
Cu aceeași rană înapoi.
Adu-mi aminte de Hristos,
De Crucea Lui și de iertare,
Și fă-mi din inimă un loc
În care ura să nu moară.
Cristian Diaconița
117. Fapta bună
Nu spune numai că-L iubești
Pe Dumnezeu cu toată viața,
Arată dragostea prin fapte
Și fă lumină dimineața.
Un om flămând, un om bolnav,
Un om căzut pe lângă drum,
Așteaptă poate mâna ta
Să-l ridice din nou acum.
Cristian Diaconița
118. Inima curată
Ferice este omul care
Păstrează inima curată,
Nu judecă și nu urăște,
Ci face bine tuturor.
Doamne, spală-mi orice gând
Care nu este după Tine,
Și fă-mi sufletul asemenea
Luminii care vine.
Cristian Diaconița
119. Rugăciunea nopții
Înainte să închid ochii,
Îți mulțumesc, Iisuse Sfânt,
Pentru ziua care trece
Și pentru viața de pe pământ.
Iartă tot ce-am făcut rău,
Păzește casa mea în noapte,
Și dă-mi odihnă până mâine
Sub aripa iubirii Tale.
Cristian Diaconița
120. O nouă zi
O nouă zi îmi dai, Iisuse,
Un nou început și-un nou drum,
O nouă șansă să fac bine
Și să iubesc mai mult acum.
Ajută-mă să nu risipesc
Darul acestei zile sfinte,
Ci să o umplu de iubire
Și de fapte bune înainte.
Cristian Diaconița
121. Înaintea Crucii
Înaintea Crucii Tale
Îmi plec capul cu smerire,
Căci acolo văd iubirea
Care duce la mântuire.
Crucea nu este doar durere,
Ci și speranță pentru noi,
Căci după Golgota cea grea
Vine Învierea înapoi.
Cristian Diaconița
122. Drumul Golgotei
Pe drumul Golgotei ai mers
Cu Crucea grea pe umeri, Doamne,
Și-ai primit pentru omenire
Păcatul și rușinea lumii.
Când drumul meu devine greu,
Privesc spre Tine și învăț
Să port cu răbdare crucea mea
Și să nu fug de Dumnezeu.
Cristian Diaconița
123. Spinii
Spinii cununii Tale sfinte
Îmi amintesc de-al Tău sacrificiu,
De dragostea fără de margini
Ce ne-a chemat din întuneric.
Doamne, ferește-mă de mândrie
Și de dorința de mărire,
Și dă-mi în loc smerenie,
Răbdare și iubire.
Cristian Diaconița
124. Lemnul Crucii
Pe lemnul Crucii ai purtat
Povara lumii noastre, Doamne,
Iar sângele Tău ne-a arătat
Cât de adâncă este iubirea.
Să port și eu cu demnitate
Crucea ce-mi este dată mie,
Cu credință și cu răbdare
Și cu nădejde în veșnicie.
Cristian Diaconița
125. Taina iubirii
Nu pot cuprinde cu mintea
Taina iubirii Tale mari,
Cum Tu, Cel fără de păcat,
Ai primit pentru noi dureri.
Dar pot să-Ți spun cu umilință:
„Iisuse, vreau să Te iubesc”,
Și prin viața mea de fiecare zi
Să-Ți arăt că Te urmez.
Cristian Diaconița
126. Învierea ne cheamă
Învierea ne cheamă iarăși
Să lăsăm păcatul în trecut,
Să fim oameni noi în Hristos,
Cu sufletul curat și renăscut.
Hristos a biruit moartea
Și ne-a deschis un drum spre cer,
De aceea cânt cu bucurie
Și-n El mereu eu sper.
Cristian Diaconița
127. Mormântul gol
Mormântul gol vorbește lumii
Mai tare decât orice glas:
Hristos este viu pentru totdeauna,
Iar moartea nu L-a biruit.
De aceea nu mă tem de moarte,
Ci mă încred în Dumnezeu,
Căci viața adevărată
Este cu Hristos mereu.
Cristian Diaconița
128. Îngerul Învierii
Îngerul de lângă mormânt
A vestit femeilor cu bucurie
Că Cel răstignit nu mai este acolo,
Ci a înviat în slavă.
Vestea aceasta să rămână
În fiecare inimă creștină,
Căci prin Învierea Domnului
Lumea primește iar lumină.
Cristian Diaconița
129. Paștele inimii
Să fie Paști și-n inima mea,
Nu doar o zi de sărbătoare,
Ci o trecere din întuneric
La viață și la lumină.
Să învie-n mine iubirea,
Să învie credința curată,
Să învie dorința de bine
Și să moară răutatea.
Cristian Diaconița
130. Hristos este viu
Hristos este viu și ne cheamă
Să mergem cu El înainte,
Să lăsăm în urmă păcatul
Și să trăim prin cele sfinte.
El este viața și nădejdea,
El este drumul către Tatăl,
El este Lumina veșnică
Ce luminează tot pământul.
Cristian Diaconița
131. Duhul Sfânt
Duhule Sfinte, vino iarăși
Și luminează mintea mea,
Alungă tot întunericul
Și pune pace-n inima mea.
Dă-mi putere să fac bine,
Să mă feresc de orice rău,
Și să păstrez mereu în suflet
Iubirea către Dumnezeu.
Cristian Diaconița
132. Pogorârea Duhului
La Cincizecime, peste oameni
S-a pogorât Duhul Sfânt,
Și inimile ucenicilor
S-au umplut de har și curaj.
Ei au vestit Evanghelia
În multe limbi și multe țări,
Și au aprins în lume focul
Credinței în Mântuitor.
Cristian Diaconița
133. Biserica lui Hristos
Biserica este casa sfântă
În care ne-adunăm mereu,
Uniți în rugăciune și credință
În numele lui Dumnezeu.
Aici ascult Cuvântul vieții,
Aici primesc îndemn spre bine,
Și plec din nou cu nădejde
Să-L urmez pe Hristos.
Cristian Diaconița
134. Clopotele
Clopotele bat peste sat,
Vestind că ziua se sfințește,
Și sufletul care le ascultă
Spre casa Domnului pornește.
Bateți, clopote, peste lume,
Chemați oamenii la rugăciune,
Să fie pace între frați
Și dragoste în orice casă.
Cristian Diaconița
135. Candela
O candelă arde-n biserică
În liniștea serii târzii,
Și flacăra ei mică spune
Că Dumnezeu este aici.
Așa să ardă și în mine
Credința care nu se stinge,
Oricât ar bate vântul lumii
Și orice teamă m-ar cuprinde.
Cristian Diaconița
136. Tămâia rugăciunii
Tămâia se ridică-n aer
Ca rugăciunea către cer,
Iar sufletele stau smerite
Înaintea lui Dumnezeu.
Primește, Doamne, rugăciunea
Pe care Ți-o aducem noi,
Și pune pace peste lume,
Peste familii și nevoi.
Cristian Diaconița
137. Sfântul Nicolae
Sfinte Nicolae, chip al milei,
Învață-ne să dăruim,
Să nu trecem nepăsători
Pe lângă cei ce suferă.
Să fim și noi mâini pentru bine,
Să ajutăm cu bucurie,
Și prin iubirea către oameni
Să ne apropiem de Hristos.
Cristian Diaconița
138. Sfântul Gheorghe
Sfinte Gheorghe, purtătorule
De biruință prin credință,
Tu ai rămas statornic Domnului
În vreme de mare prigoană.
Ajută-ne și nouă astăzi
Să nu fugim de adevăr,
Ci să păstrăm credința vie
În Dumnezeu cel veșnic.
Cristian Diaconița
139. Sfinții Apostoli
Sfinții Apostoli au plecat
Să ducă lumii Evanghelia,
Fără avere și fără teamă,
Cu Hristos în inima lor.
Doamne, ajută-ne și nouă
Să fim mărturisitori ai binelui,
Prin cuvinte și prin fapte
În fiecare zi din viață.
Cristian Diaconița
140. Sfântul Andrei
Sfinte Andrei, Apostole,
Cel ce-ai vestit pe Hristos aici,
Ajută-ne să ținem vie
Credința moștenită de la sfinți.
Roagă-te pentru neamul nostru,
Pentru pace și credință,
Și pentru toți cei care caută
Lumina adevărului.
Cristian Diaconița
141. Sfântul Ioan
Sfinte Ioane, Apostol iubit,
Tu ai rămas aproape de Hristos,
Și-ai mărturisit cu dragoste
Cuvântul Său cel luminos.
Învață-ne să iubim
Fără ură și fără teamă,
Și să păstrăm în suflete
Lumina dragostei creștine.
Cristian Diaconița
142. Sfântul Pavel
Sfinte Pavel, Apostole,
Cu râvnă ai vestit pe Hristos,
Ai trecut prin multe încercări
Și n-ai lăsat credința jos.
Ajută-ne să fim puternici
Când viața ne pune la încercare,
Și să nu ne lepădăm vreodată
De adevărul Evangheliei.
Cristian Diaconița
143. Sfinții mucenici
Mucenicii au mers spre moarte
Cu numele lui Hristos pe buze,
Și n-au schimbat credința sfântă
Pentru plăceri sau bogății.
Doamne, dă-ne și nouă putere
Să fim statornici în credință,
Chiar când lumea ne încearcă
Și ne cheamă spre rătăcire.
Cristian Diaconița
144. Mănăstirea
În liniștea unei mănăstiri
Se aud doar clopote și rugăciuni,
Iar sufletul uită pentru-o clipă
Zgomotul lumii trecătoare.
Acolo omul caută pacea
Prin post, smerenie și rugăciune,
Și își ridică inima
Către veșnica Împărăție.
Cristian Diaconița
145. Călugărul
Un călugăr merge-n tăcere
Pe drumul rugăciunii sfinte,
Lăsând în urmă multe lucruri
Pentru a-L căuta pe Dumnezeu.
Învață-ne și pe noi, Doamne,
Să fim mai simpli și smeriți,
Să nu fim robi ai lumii
Și să rămânem credincioși.
Cristian Diaconița
146. Post și rugăciune
Postul împreună cu rugăciunea
Curăță sufletul încet,
Când omul lasă răutatea
Și caută chipul lui Hristos.
Nu este doar abținere, Doamne,
Ci luptă împotriva păcatului,
O cale spre curățirea inimii
Și apropierea de Tine.
Cristian Diaconița
147. Milostenia
Dacă ai două pâini, frate,
Împarte una celui flămând,
Căci binele făcut cu dragoste
Nu se pierde niciodată.
Dumnezeu vede mâna întinsă,
Vede inima care dă,
Și binecuvântează sufletul
Care trăiește prin iubire.
Cristian Diaconița
148. Slujirea
Nu vreau să fiu mare-n lume,
Ci vreau să pot sluji smerit,
Să fiu aproape de cel care
Are nevoie de ajutor.
Hristos ne-a arătat prin viață
Că slujirea este iubire,
Și cel ce slujește cu smerenie
Găsește adevărata mărire.
Cristian Diaconița
149. Sufletul meu
Sufletul meu Te caută, Doamne,
În fiecare zi din viață,
Și chiar când mă abat de Tine,
Tu mă întorci către lumină.
Nu mă lăsa să uit vreodată
Că fără Tine sunt sărac,
Ci fă-mi inima plină de Tine
Și drumul meu să fie curat.
Cristian Diaconița
150. Slavă Ție
Slavă Ție, Doamne Sfinte,
Pentru tot ce ne-ai dăruit,
Pentru viață și lumină,
Pentru Fiul Tău iubit.
Slavă Tatălui și Fiului,
Și Duhului Celui Sfânt,
Acum și pururea și-n vecii,
În ceruri și pe acest pământ.
LUMINA CRUCII ȘI SABIA LUI CRISTIANUS FEROX
PROLOG
Umbra unui nume vechi
Înainte ca oamenii să fi învățat să-și scrie istoria în cărți, o scriau cu sângele, cu lacrimile și cu faptele lor.
Veacurile au trecut peste oameni asemenea unui râu care nu se întoarce niciodată la izvor. Cetăți puternice au devenit ruine, împărați au murit, steagurile lor au fost coborâte de pe ziduri, iar numele celor care odinioară porunceau unor ținuturi întregi s-au pierdut în tăcerea timpului.
Dar unele nume au rămas.
Unul dintre acestea era Spartacus.
Se povestea despre el că fusese un om care nu se plecase cu ușurință în fața puterii și care dorise libertatea. Viața lui fusese zbuciumată, plină de primejdii și lupte. Însă, odată cu trecerea generațiilor, povestea lui căpătase alte înțelesuri.
Într-o ramură îndepărtată a neamului său, numele fusese transmis din tată în fiu, până când, după multe veacuri, ajunse într-un ținut românesc ascuns între munți.
Acolo, într-o casă veche de lemn, lângă o biserică zidită în piatră, se născu un copil.
Era anul 18—.
În noaptea nașterii sale, peste sat căzuse o ninsoare mare. Vântul izbea ferestrele, iar crengile brazilor se plecau sub greutatea zăpezii.
În bisericuța satului ardea o singură candelă.
Preotul satului, părintele Nicolae, stătea înaintea icoanei Maicii Domnului și se ruga.
La casa de la marginea satului, copilul plângea.
Bunicul său îl privi îndelung.
— Cum îl veți numi?
Tatăl copilului tăcu.
Mama îl ținea la piept.
Bătrânul se apropie de leagăn și făcu semnul crucii.
— Cristianus, spuse el.
— Cristianus?
— Da. Pentru că numele acesta să-i amintească mereu că este creștin.
Apoi se opri.
— Iar dacă va avea nevoie de tărie, să-și amintească de strămoșul nostru.
Tatăl îl privi.
— Spartacus?
Bătrânul încuviință.
— Dar copilul acesta să nu moștenească doar sabia lui. Să moștenească și dorința de dreptate.
Afară, vântul urla.
În biserică, candela continua să ardă.
Copilul încetă să plângă.
Și nimeni nu știa atunci că, peste ani, numele lui avea să fie rostit prin munți:
Cristianus Ferox.
---
CAPITOLUL I
Copilul din satul dintre munți
Satul se numea Valea Luminii.
Nu era mare. Avea case răspândite de-a lungul unui râu limpede, iar deasupra lui se ridicau munții, acoperiți cu păduri dese.
Primăvara, livezile se umpleau de flori.
Vara, pășunile erau verzi.
Toamna, munții se îmbrăcau în aramă.
Iarna, satul devenea aproape nevăzut sub zăpadă.
În centrul lui se afla biserica.
Era veche, dar frumoasă. Zidurile ei albe erau împodobite cu picturi în stil bizantin. Deasupra intrării se afla o cruce de piatră.
Cristianus crescuse privind-o.
De mic copil era diferit de ceilalți.
Nu pentru că ar fi fost mai puternic.
Nu pentru că ar fi fost mai înțelept.
Ci pentru că întreba mereu.
— De ce?
De ce răsare soarele?
De ce oamenii se ceartă?
De ce există războaie?
De ce unii oameni sunt bogați, iar alții săraci?
De ce trebuie omul să ierte?
Bunicul său, bătrânul Andrei, îi răspundea răbdător.
Într-o seară, când Cristianus avea aproape șaisprezece ani, cei doi stăteau lângă sobă.
Bunicul ținea în mână o carte veche.
— Bunicule, este adevărat ce se spune despre Spartacus?
Bătrânul ridică privirea.
— Unele lucruri sunt adevărate. Altele au fost schimbate de oameni.
— Și ce a fost cu adevărat?
Bunicul închise cartea.
— A fost un om care a vrut să fie liber.
Cristianus tăcu.
— Dar libertatea nu este numai să nu ai lanțuri, continuă bătrânul. Poți să fii liber în trup și rob în suflet.
— Cum?
— Prin ură. Prin lăcomie. Prin răzbunare. Prin mândrie.
Cristianus privi focul.
— Atunci care este adevărata libertate?
Bătrânul făcu semnul crucii.
— Să poți face binele chiar atunci când ai puterea să faci răul.
Cuvintele acestea aveau să rămână în mintea tânărului pentru tot restul vieții.
---
CAPITOLUL II
Strămoșul și sabia
Într-o noapte, Cristianus intră în podul casei.
Căuta o lampă veche.
Într-un colț, sub câteva pături, descoperi un cufăr.
Era acoperit de praf.
Pe capac era sculptată o cruce.
Cristianus îl chemă pe bunicul său.
Bătrânul veni încet.
Când văzu cufărul, chipul i se schimbă.
— Unde l-ai găsit?
— Aici.
Bătrânul rămase nemișcat.
— Nu trebuia să-l vezi încă.
— De ce?
După câteva clipe, bătrânul deschise cufărul.
Înăuntru se afla o mantie veche, câteva manuscrise și o sabie.
Nu era împodobită cu aur.
Era simplă.
Lama purta urmele timpului.
Cristianus o privi.
— A cui este?
— A fost transmisă din generație în generație.
— A lui Spartacus?
Bătrânul clătină din cap.
— Nu pot spune că aceasta a fost sabia lui. Adevărul este mai complicat. Este o sabie păstrată de urmașii săi.
Cristianus întinse mâna.
— Pot s-o ating?
Bunicul încuviință.
Tânărul luă sabia.
Era grea.
— Nu o purta pentru mândrie, îi spuse bătrânul. Și nici pentru răzbunare.
— Atunci pentru ce?
— Pentru apărarea celor care nu se pot apăra singuri.
Cristianus privi crucea sculptată pe mâner.
— Și dacă trebuie să aleg între sabie și cruce?
Bătrânul zâmbi trist.
— Atunci să alegi crucea.
---
CAPITOLUL III
Străinul
Într-o dimineață de toamnă, un călăreț apăru la marginea satului.
Calul era obosit.
Haina călătorului era ruptă.
La brâu purta un mic medalion.
Cristianus îl întâlni lângă fântână.
— Ești străin?
— Da.
— De unde vii?
Omul îl privi atent.
— Dinspre răsărit.
— Și unde mergi?
— Spre mănăstirea Sfântului Ioan.
Cristianus se încruntă.
— Mănăstirea aceea este părăsită.
Străinul zâmbi.
— Așa spun oamenii.
— Și nu este adevărat?
— Uneori, Cristianus, oamenii văd doar ceea ce vor să vadă.
Tânărul tresări.
— De unde îmi știi numele?
Străinul nu răspunse.
Se urcă pe cal.
Înainte să plece, aruncă spre Cristianus o mică bucată de pergament.
Tânărul o prinse.
Pe ea era desenată o cruce.
Sub cruce se afla o inscripție:
„Caută lumina acolo unde întunericul este mai adânc.”
Cristianus privi în urma călărețului.
Atunci înțelese că ceva se schimbase.
---
CAPITOLUL IV
Chemarea
În aceeași seară, Cristianus merse la biserică.
Părintele Nicolae îl găsi în fața icoanei Mântuitorului.
— Ce ai?
Tânărul îi povesti tot.
Preotul ascultă fără să-l întrerupă.
Apoi merse la un dulap vechi și scoase un manuscris.
— Mă temeam că ziua aceasta va veni.
— Ce este?
— O hartă.
Cristianus deschise manuscrisul.
Era desenată o parte din munți.
Pe hartă apărea o cetate.
Deasupra ei era scris:
CETATEA SFINTEI LUMINI.
— Există?
— Odinioară a existat.
— Și acum?
Părintele Nicolae îl privi.
— Poate că există încă.
— Trebuie să merg acolo.
— Nu trebuie să pleci doar pentru că te cheamă aventura.
— Atunci de ce?
Preotul îi răspunse:
— Pentru că uneori Dumnezeu ne pune înainte un drum, dar nu ne obligă să-l urmăm. Alegerea rămâne a noastră.
Cristianus își plecă privirea.
— Voi pleca.
Părintele Nicolae îi puse mâna pe umăr.
— Atunci pleacă în pace. Dar amintește-ți: cea mai grea călătorie nu este prin munți.
— Ci prin suflet?
Preotul zâmbi.
— Ai început să înțelegi.
---
CAPITOLUL V
Călătoria
A doua zi, Cristianus părăsi satul.
Purta o mantie simplă, o traistă, manuscrisul și crucea primită de la bunicul său.
Sabia rămăsese acasă.
Nu pentru că se temea de ea.
Ci pentru că încă nu înțelegea de ce fusese păstrată.
Mergea de ore întregi când auzi un glas.
— Așteaptă!
Se întoarse.
Era un tânăr de aceeași vârstă.
Avea părul negru și purta un toiag.
— Cine ești?
— Matei.
— Unde mergi?
— Oriunde mă duce drumul.
Cristianus zâmbi.
— Nu este un răspuns.
— Nici întrebarea ta nu a fost prea bună.
Cei doi râseră.
Din acel moment, drumurile lor se uniră.
Mai târziu aveau să li se alăture și alții.
Un călugăr bătrân, pe nume Ilarion.
O fată curajoasă numită Ana.
Și un fost soldat, Damian, care purta în suflet amintirea unor vremuri grele.
Împreună aveau să formeze un grup pe care oamenii îl vor numi mai târziu:
Călătorii Luminii.
---
CAPITOLUL VI
Pădurea fără ecou
După trei zile, ajunseră într-o pădure despre care oamenii spuneau că nu are ecou.
— De ce? întrebă Ana.
Călugărul Ilarion răspunse:
— Pentru că pădurea aceasta ascunde multe taine.
— Pădurile nu ascund taine, spuse Matei.
— Oamenii le ascund.
În aceeași noapte, auziră pași.
Cristianus se ridică.
— Cine este acolo?
Nimeni nu răspunse.
Se auziră din nou pașii.
Apoi o voce:
— Întoarceți-vă!
Damian puse mâna pe arma sa.
Cristianus ridică mâna.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că nu știm cine este.
Din întuneric apăru un bătrân.
— Căutați cetatea.
Nu era o întrebare.
— Da, răspunse Cristianus.
Bătrânul îi privi.
— Atunci trebuie să treceți prin vale.
— Ce se află acolo?
— Frica voastră.
Apoi dispăru între copaci.
---
CAPITOLUL VII
Valea fricii
Valea era acoperită de ceață.
Fiecare dintre ei începu să vadă lucruri diferite.
Matei își văzu casa arzând.
Ana își văzu familia plecând.
Damian își văzu trecutul.
Cristianus îl văzu pe bunicul său.
— Cristianus!
Tânărul se apropie.
— Bunicule?
Chipul bătrânului era trist.
— Întoarce-te.
— De ce?
— Pentru că vei pierde tot.
Cristianus făcu un pas.
Apoi se opri.
Își aminti cuvintele părintelui Nicolae.
„Cea mai grea călătorie este prin suflet.”
Cristianus își făcu semnul crucii.
— Nu te voi urma.
Imaginea dispăru.
Ceața începu să se ridice.
În fața lor apăru drumul.
Ilarion zâmbi.
— Frica poate fi puternică.
Cristianus răspunse:
— Dar nu trebuie să ne conducă.
---
CAPITOLUL VIII
Cetatea Sfântă
După multe zile de mers, ajunseră la o stâncă uriașă.
În spatele ei se ridicau ziduri.
Cetatea exista.
Era magnifică.
Turnurile erau acoperite cu piatră albă.
Pe ziduri se vedeau cruci.
În centru se ridica o biserică mare, cu cupole asemenea celor din vechile cetăți bizantine.
Deasupra porții era scris:
„Adevărul este lumină.”
Poarta se deschise.
Un călugăr îi întâmpină.
— Cristianus Ferox.
Tânărul rămase nemișcat.
— Mă cunoașteți?
— Te așteptam.
— De când?
— De mulți ani.
— Dar eu m-am născut acum șaisprezece ani.
Călugărul zâmbi.
— Nu pe tine te așteptam.
Cristianus nu înțelese.
— Ci pe alegerea pe care o vei face.
---
CAPITOLUL IX
Manuscrisul
În adâncul cetății se afla o bibliotecă.
Pereții erau plini de manuscrise.
Acolo, Cristianus găsi o carte despre neamul său.
Citi despre Spartacus.
Despre generațiile care au urmat.
Despre oameni care au fugit din calea războaielor.
Despre oameni care au ajuns în ținuturile de la Dunăre.
Și, la sfârșit, găsi numele său.
Cristianus Ferox.
— Cum este posibil?
Călugărul Ilarion răspunse:
— Nu este scris destinul tău.
— Atunci ce este?
— O avertizare.
În manuscris era scris:
„Va veni un om care va avea puterea de a alege între răzbunare și iertare, între mândrie și smerenie, între întuneric și lumină.”
Cristianus închise cartea.
— Și ce trebuie să fac?
Călugărul răspunse:
— Asta numai tu poți hotărî.
---
CAPITOLUL X
Întoarcerea umbrei
În aceeași noapte, clopotele cetății începură să bată.
Nu era sărbătoare.
Era primejdie.
Pe dealurile din depărtare apăruseră torțe.
Un grup de oameni se apropia.
Damian privi zidurile.
— Sunt mulți.
Cristianus întrebă:
— Cine sunt?
Un călugăr răspunse:
— Oameni care caută manuscrisul.
— De ce?
— Pentru puterea lui.
Cristianus strânse crucea în palmă.
— O carte nu dă putere.
Ilarion îl privi.
— Uneori oamenii cred că puterea se află în ceea ce pot controla.
Cristianus răspunse:
— Atunci trebuie să-i oprim fără să devenim asemenea lor.
---
CAPITOLUL XI
Noaptea cetății
Noaptea fu lungă.
Oamenii cetății se adunară împreună.
Nu pentru cucerire.
Nu pentru răzbunare.
Ci pentru apărare.
Cristianus își aminti de sabia din casa bunicului.
Pentru prima dată înțelese de ce fusese păstrată.
Nu ca simbol al urii.
Ci ca simbol al responsabilității.
Când zorii apărură, primejdia trecuse.
Cetatea rămăsese în picioare.
Dar Cristianus știa că aventura sa abia începea.
---
CAPITOLUL XII
Drumul spre casă
După ce află adevărul despre manuscris, Cristianus hotărî să se întoarcă.
— De ce pleci? îl întrebă călugărul.
— Pentru că lumina nu trebuie ascunsă într-o cetate.
— Unde trebuie dusă?
Cristianus privi spre munți.
— Acolo unde oamenii au nevoie de ea.
Și astfel începu drumul spre casă.
Dar nu mai era copilul care plecase.
Se întorcea un tânăr care învățase că adevăratul curaj nu înseamnă să nu-ți fie frică.
Înseamnă să faci ceea ce este drept chiar și atunci când ți-e frică.
---
EPILOG
Numele care a rămas
Anii trecură.
Cristianus Ferox deveni cunoscut în multe sate.
Dar nu ca un cuceritor.
Oamenii îl numeau:
„Purtătorul Luminii.”
A construit școli.
A ajutat biserici.
A ridicat case pentru cei săraci.
A apărat oamenii atunci când au fost nedreptățiți.
Iar sabia strămoșilor săi nu a fost folosită pentru răzbunare.
A fost așezată într-o biserică, lângă o cruce.
Sub ea a fost scris:
„Puterea fără iubire naște frică.
Curajul fără înțelepciune naște pierzare.
Dar curajul unit cu credința poate aprinde o lumină în cele mai întunecate vremuri.”
Și astfel, povestea lui Spartacus nu se sfârși cu Spartacus.
Ea continuă peste veacuri.
Nu prin sânge.
Nu prin război.
Ci prin memoria unui neam și prin alegerile oamenilor care vin după el.
Iar într-o seară, când Cristianus era deja bătrân, stătea în fața bisericii din Valea Luminii.
Un copil îl întrebă:
— Bunicule Cristianus, ai fost vreodată speriat?
Bătrânul zâmbi.
— De multe ori.
— Și atunci cum ai fost curajos?
Cristianus privi spre crucea de deasupra bisericii.
— Curajul nu înseamnă să nu te temi.
— Atunci ce înseamnă?
Bătrânul răspunse:
— Să nu lași frica să hotărască în locul tău.
Clopotul începu să bată.
Soarele cobora după munți.
Lumina aurie se așeză peste sat, peste case, peste păduri și peste vechea biserică.
Cristianus își făcu semnul crucii.
Și pentru o clipă i se păru că vede, undeva departe, pe creasta muntelui, umbra unui călător.
Un om dintr-un alt veac.
Un om care purtase cândva numele Spartacus.
Cristianus zâmbi.
Apoi șopti:
— Odihnește-te, strămoșule. Drumul merge mai departe.
Iar clopotul bătu din nou.
Sfârșit.
MIHAIL, SABIA CUVÂNTULUI
PROLOG — VEACUL ÎNTREBĂRILOR
Se spune că au existat vremuri în care lumea părea să fi uitat drumul către Dumnezeu.
Cetățile erau mari, bibliotecile pline, iar oamenii vorbeau despre înțelepciune în piețele publice. Se ridicau temple, școli și monumente. Filosofii discutau despre începutul lumii, despre suflet și despre moarte.
Dar, cu cât oamenii adunau mai multe răspunsuri, cu atât se nășteau mai multe întrebări.
În acele vremuri trăia un tânăr numit Mihail.
El crescuse lângă o veche mănăstire bizantină, înconjurată de munți.
Acolo învățase să citească.
Acolo învățase să se roage.
Acolo studiase Sfânta Scriptură.
Și tot acolo auzise pentru prima dată cuvintele bătrânului Andronic:
— Dacă vrei să aperi adevărul, trebuie mai întâi să-l cunoști.
Mihail studiase ani întregi.
Cunoștea istoria poporului ales, profețiile mesianice, viața Mântuitorului, parabolele, minunile, Patimile, Învierea și Înălțarea Domnului.
Cunoscuse viețile Apostolilor.
Cunoscuse istoria primilor creștini.
Cunoscuse mărturiile martirilor.
Și învățase despre credințele popoarelor pe care urma să le întâlnească.
Nu pentru a-i urî pe oameni.
Ci pentru a înțelege întrebările lor.
Într-o noapte, Mihail stătea înaintea icoanei lui Hristos.
Candela tremura.
Umbrele se mișcau pe zidurile vechi.
Mihail își plecă fruntea.
— Doamne, dacă Evanghelia Ta trebuie vestită până la marginile lumii, fă din mine un slujitor al ei.
Apoi adăugă:
— Și păzește-mă de mândrie.
Din acea noapte începu marea sa călătorie.
---
PARTEA I
DRUMUL
CAPITOLUL I — PLECAREA
În dimineața plecării, Mihail îmbrăcă o haină simplă.
Își puse Evanghelia în traistă.
Luă crucea de lemn primită de la Andronic.
Bătrânul îl aștepta la poarta mănăstirii.
— Unde vei merge?
— Până unde mă va purta Dumnezeu.
— Și ce vei face?
— Voi vorbi despre Hristos.
Andronic îl privi lung.
— Ai grijă.
— De ce?
— Pentru că cel care intră într-o cetate cu adevărul în mână poate fi primit cu bucurie sau cu furie.
— Nu mă tem.
— Să nu spui asta.
Mihail îl privi nedumerit.
— De ce?
— Pentru că omul care spune „nu mă tem” poate descoperi că încă nu a fost încercat. Mai bine spune: „Mă tem, dar nădăjduiesc în Dumnezeu.”
Mihail zâmbi.
— Atunci asta voi spune.
Bătrânul îl binecuvântă.
Clopotul bătu.
Porțile mănăstirii se deschiseră.
Mihail porni.
---
CAPITOLUL II — CETATEA CELOR O MIE DE ALTARE
După luni de călătorie, Mihail ajunse într-o cetate uriașă.
Acolo se întâlneau negustori și cărturari din toate ținuturile.
În cetate se găseau numeroase temple și școli religioase.
Într-o piață, Mihail observă oameni care discutau despre diferite concepții despre Dumnezeu, despre lume și despre sensul existenței.
Un bătrân îl întrebă:
— Cine ești?
— Un creștin.
— Și ce cauți aici?
— Adevărul lui Hristos vreau să-l mărturisesc.
— Crezi că religia ta este adevărată?
Mihail răspunse:
— Da.
Mulțimea începu să murmure.
— Atunci dovedește!
Mihail deschise Evanghelia.
— Nu voi dovedi credința prin forță. Vom cerceta.
Astfel începu prima mare confruntare.
---
CAPITOLUL III — PRIMA CETATE: ÎNTÂLNIREA CU O ALTĂ CREDINȚĂ
Mihail intră într-o școală unde se discutau concepții religioase foarte diferite de creștinism.
Învățații îl întrebau.
El răspundea.
Când nu înțelegea întrebarea, cerea explicații.
Când considera că o idee este greșită, o argumenta.
— Nu venim să vă rănim, spunea Mihail. Venim să cercetăm ceea ce crede fiecare.
Un filosof îl provocă:
— Și dacă descoperi că ai greșit?
Mihail răspunse:
— Atunci voi fi primul care va recunoaște.
Sala amuți.
Filosoful nu se așteptase la acel răspuns.
— Atunci nu ești un fanatic.
Mihail zâmbi.
— Un creștin trebuie să caute adevărul chiar și atunci când adevărul îl mustră.
---
CAPITOLUL IV — ZIDURILE MINCIUNII
În zilele următoare, Mihail începu să studieze sistemele religioase pe care le întâlnea.
Citea.
Asculta.
Întreba.
Apoi compara.
În mintea lui se forma o mare hartă a ideilor lumii.
El considera că unele învățături se contraziceau cu revelația creștină.
Dar nu voia să distrugă oamenii care le urmau.
Voia să le arate ceea ce credea el că este adevărul.
Într-o seară, Ioan, un tânăr cărturar care îl însoțea, îl întrebă:
— Crezi că toate aceste credințe vor dispărea?
Mihail privi spre cetate.
— Nu știu ce va face istoria.
— Dar tu ce vrei?
Mihail răspunse:
— Vreau ca minciuna să nu mai aibă putere asupra inimii omului.
— Și cum o vei distruge?
Mihail ridică Evanghelia.
— Prin lumină.
---
CAPITOLUL V — MAREA SALĂ A CELOR ȘAPTE ÎNVĂȚĂTURI
În cele din urmă, conducătorii cetății îi oferiră lui Mihail o provocare.
Într-o sală imensă se adunară șapte mari învățați.
Fiecare reprezenta o tradiție filosofică sau religioasă diferită.
În mijlocul sălii se afla un tron gol.
Pe peretele din spatele lui era scris:
„Cine cunoaște adevărul?”
Mihail păși înăuntru.
Primul învățat întrebă:
— Ești sigur că ai dreptate?
— Sunt convins de credința mea.
— Și noi suntem convinși de ale noastre.
— Atunci să cercetăm.
De dimineață până seara, întrebările se succedară.
Dumnezeu.
Omul.
Păcatul.
Moartea.
Mântuirea.
Rugăciunea.
Viața veșnică.
Hristos.
Crucea.
Învierea.
Mihail răspundea din Scriptură și din învățătura Bisericii.
Nu ridica vocea.
Nu insulta.
Nu râdea.
Cu cât ceilalți vorbeau mai tare, cu atât el vorbea mai liniștit.
La sfârșitul zilei, un bătrân filosof spuse:
— Nu ai distrus oamenii care stau în această sală.
Mihail răspunse:
— Nici nu am venit pentru asta.
— Atunci ce ai vrut să distrugi?
Mihail închise Evanghelia.
— Minciuna care îl împiedică pe om să caute adevărul.
---
CAPITOLUL VI — FURTUNA DE PE MARE
După dezbatere, Mihail plecă din cetate.
Se urcă pe o corabie.
În a treia noapte, o furtună cumplită se abătu asupra mării.
Cerul se întunecă.
Valurile loviră corabia.
Un catarg se rupse.
Marinarii strigau.
Mihail îi ajută.
Un tânăr marinar căzu pe punte.
Mihail îl ridică.
— Ține-te bine!
— Vom muri!
— Nu știu ce se va întâmpla. Dar cât timp suntem aici, facem tot ce putem.
Toți munciră.
În cele din urmă, furtuna trecu.
Când soarele răsări, marea devenise liniștită.
Căpitanul se apropie.
— Tu ai spus că Dumnezeu este cu noi.
— Da.
— Atunci de ce a îngăduit furtuna?
Mihail privi marea.
— Nu știu.
— Și totuși crezi?
— Da.
— De ce?
Mihail răspunse:
— Pentru că credința nu înseamnă că vom avea mereu o mare liniștită. Înseamnă că nu suntem singuri când vine furtuna.
---
CAPITOLUL VII — ORAȘUL ÎN CARE CREȘTINII ERAU PUȚINI
În următoarea cetate, Mihail găsi o mică comunitate creștină.
Erau puțini.
Aveau o biserică mică.
Clopotul era vechi.
Icoanele erau simple.
Dar oamenii se rugau.
Preotul cetății îi spuse:
— Suntem puțini.
Mihail răspunse:
— O lumânare este mică, dar poate lumina o cameră întreagă.
— Și dacă vântul o stinge?
— O aprindem din nou.
Mihail rămase acolo câteva săptămâni.
Îi învăță pe copii din Scriptură.
Vorbi oamenilor despre Evanghelie.
Îi îndemnă să nu răspundă urii prin ură.
— Dacă vreți ca oamenii să-L cunoască pe Hristos, începeți prin a trăi asemenea unor oameni care Îl cunosc.
---
CAPITOLUL VIII — CEA MAI GREA LUPTĂ
Într-o noapte, Mihail rămase singur.
Se uită la toate manuscrisele sale.
Își aminti de toate dezbaterile.
De toate drumurile.
De toate victoriile.
Și atunci o întrebare îl lovi:
„Nu ai început să te lauzi cu ceea ce ai făcut?”
Mihail închise ochii.
Pentru prima dată, înțelese că cea mai periculoasă armă împotriva credinței sale nu era o altă religie.
Era propria lui mândrie.
Îngenunche.
— Doamne, păzește-mă de mine însumi.
Atunci înțelese adevăratul sens al sabiei sale.
Nu era făcută să lovească oameni.
Era făcută să taie mândria.
---
CAPITOLUL IX — MAREA BIRUINȚĂ
Anii trecură.
Mihail deveni cunoscut în multe ținuturi.
În fiecare cetate apărea aceeași poveste:
un creștin tânăr, cu o Evanghelie în mână, care intra într-o sală plină de învățați și vorbea despre Hristos.
Nu toate cetățile îl ascultau.
Nu toți îl credeau.
Uneori era alungat.
Alteori era primit.
Uneori câștiga dezbateri.
Alteori era învins într-un argument.
Dar continua.
Într-o zi, după mulți ani, ajunse într-o cetate în care oamenii veniseră din toate părțile lumii.
Acolo avea să aibă loc ultima și cea mai mare dezbatere.
Mii de oameni umplură piața.
Mihail urcă pe trepte.
În mâna sa avea Evanghelia.
În spatele lui se ridica o cruce.
Un conducător al cetății întrebă:
— De ce ai venit?
Mihail răspunse:
— Pentru a mărturisi ceea ce am crezut toată viața.
— Și ce ai învățat după atâția ani?
Mihail privi mulțimea.
— Că lumea poate construi palate, poate ridica statui și poate inventa mii de răspunsuri. Dar omul continuă să întrebe: „Cine sunt? De ce exist? Ce este moartea? Există viață veșnică?”
Apoi ridică Evanghelia.
— Eu am găsit răspunsul în Hristos.
Piața deveni tăcută.
— Nu vă cer să mă credeți pentru că vă poruncesc. Vă cer să cercetați. Citiți Evanghelia. Cercetați viața lui Hristos. Cercetați mărturia Apostolilor. Cercetați istoria Bisericii. Și apoi hotărâți.
Un vânt puternic trecu prin piață.
Crucea din spatele lui Mihail rămase neclintită.
---
CAPITOLUL X — CÂND VECHILE IDEI ÎȘI PIERD PUTEREA
După acea zi, oamenii începură să cerceteze.
Unii descoperiră creștinismul.
Alții rămaseră în tradițiile lor.
Dar, în povestea lui Mihail, zidurile ideilor pe care el le considera false începură să se prăbușească.
Nu prin foc.
Nu prin sabie.
Ci prin întrebări.
Prin cărți.
Prin dezbateri.
Prin rugăciune.
Prin convertiri sincere.
Mihail privea toate acestea și spunea:
— Nu eu am biruit. Adevărul nu are nevoie de mine ca să fie adevăr.
Un tânăr îl întrebă:
— Atunci cine a biruit?
Mihail privi spre cruce.
— Hristos.
---
EPILOG — ÎMPĂRĂȚIA CUVÂNTULUI
Mihail îmbătrâni.
Părul îi deveni alb.
Pașii îi erau mai lenți.
Dar ochii îi păstrau aceeași lumină.
Într-o seară, se întoarse pentru ultima dată la mănăstirea copilăriei sale.
Bătrânul Andronic nu mai era.
Mormântul său se afla lângă biserică.
Mihail se opri înaintea lui.
— Părinte, m-am întors.
Vântul mișcă frunzele.
Mihail zâmbi.
Apoi intră în biserică.
În fața icoanei lui Hristos, aprinse o lumânare.
— Doamne, nu știu câte dintre cuvintele mele au rămas în inimile oamenilor. Dar știu că am încercat să nu ascund lumina pe care am primit-o.
Tăcu.
Clopotul începu să bată.
Un sunet adânc se răspândi peste munți.
Mihail privi crucea.
În acea clipă își aminti toate drumurile.
Marea.
Furtunile.
Cetățile.
Dezbaterile.
Prietenii.
Adversarii.
Oamenii care îl ascultaseră.
Oamenii care îl respinseseră.
Și înțelese ceva.
Nu câștigase o luptă împotriva unor popoare.
Câștigase o luptă împotriva fricii sale.
Și, prin cuvântul său, îi ajutase pe unii oameni să-L caute pe Dumnezeu.
Adevărata biruință nu fusese prăbușirea templelor.
Nu fusese distrugerea oamenilor.
Nu fusese cucerirea cetăților.
Fusese lumina aprinsă în suflete.
Iar pentru Mihail, acea lumină avea un singur nume:
HRISTOS.
De atunci, povestea lui a fost transmisă din generație în generație.
Se spunea că Mihail umblase prin lume cu o sabie.
Dar cei care îl cunoscuseră știau adevărul.
Sabia lui nu fusese făcută din fier.
Era Cuvântul.
Scutul lui era credința.
Armura lui era rugăciunea.
Puterea lui era adevărul.
Iar legea lui era:
„Mărturisește adevărul fără să urăști omul.”
Și astfel, în legenda lui Mihail, toate împărățiile lumii puteau să se ridice și să cadă, toate ideile puteau fi cercetate și contestate, toate cetățile puteau deveni ruine.
Dar crucea rămânea.
Evanghelia rămânea.
Credința creștină rămânea.
Iar Mihail, bătrânul mărturisitor, pleca din această lume cu un singur gând în inimă:
Hristos este începutul și sfârșitul căutării omului după Dumnezeu.
LUMINA ANULUI 2100
PROLOG
Lumea de după două veacuri
Anul 2100 venise fără să întrebe pe nimeni dacă era pregătit.
Pe Pământ se născuseră deja generații care nu cunoscuseră lumea de odinioară. Pentru ele, lucrurile care păruseră cândva imposibile deveniseră obișnuite.
Orașele erau uriașe. Turnurile de sticlă se ridicau deasupra norilor, iar între clădirile moderne se întindeau grădini suspendate. Vehiculele se deplasau singure, iar oamenii puteau comunica aproape instantaneu cu orice loc de pe Pământ.
Pe cer se vedeau uneori nave care plecau către stațiile spațiale.
Știința făcuse pași uriași.
Dar, în mijlocul acestei lumi care părea aproape perfectă la exterior, exista o întrebare pe care tehnologia nu reușise să o rezolve:
De ce este omul încă neliniștit?
Avea aproape tot ce își putea dori.
Dar nu avea întotdeauna pace.
Într-un mare oraș european se afla o biserică veche, ridicată cu multe decenii înainte.
Era mică în comparație cu turnurile moderne din jurul ei.
Dar avea ceva ce zgârie-norii nu aveau.
Avea tăcere.
Pereții erau acoperiți cu icoane.
În centrul turlei se afla Hristos Pantocrator.
Înaintea icoanelor ardeau candele.
Deasupra ușii era scris:
„Lumina luminează în întuneric.”
Biserica se numea Biserica Sfântul Ioan.
În anul 2100, un tânăr pe nume Andrei avea să-i treacă pragul.
Iar viața lui avea să se schimbe.
---
PARTEA I
COPILUL CARE CĂUTA UN RĂSPUNS
Capitolul 1 – Andrei
Andrei avea șaisprezece ani.
Locuia împreună cu părinții într-un apartament aflat la etajul șaptezeci și doi al unui turn.
Dimineața, ferestrele deveneau transparente automat, lăsând lumina soarelui să pătrundă în încăpere.
În bucătărie, un sistem inteligent pregătea micul dejun.
Totul era ordonat.
Totul era rapid.
Totul era automat.
Dar Andrei nu era fericit.
Într-o dimineață, mama lui îl întrebă:
— Ești bine?
— Da.
— Pari trist.
— Nu sunt trist.
Mama îl privi câteva clipe.
— Atunci de ce te uiți mereu pe fereastră?
Andrei nu răspunse.
Privea orașul.
Milioane de oameni se mișcau sub el.
Și totuși, pentru prima dată în viață, Andrei simțea că lumea era foarte mare, iar el era foarte singur.
---
Capitolul 2 – Întrebarea
La școală, profesorul vorbea despre dezvoltarea civilizației.
— În anul 2100, omenirea a depășit multe dintre limitele trecutului, spuse el. Putem explora spațiul, putem trata boli care odinioară erau foarte greu de vindecat și putem comunica aproape instantaneu.
Un elev ridică mâna.
— Mai există ceva ce oamenii nu pot face?
Profesorul zâmbi.
— Desigur.
— Ce anume?
Profesorul se opri pentru câteva clipe.
— Nu știm încă toate răspunsurile.
Andrei ridică și el mâna.
— Dar știm de ce existăm?
Clasa amuți.
Profesorul îl privi.
— Aceasta este o întrebare filozofică.
— Dar este importantă.
Profesorul nu mai răspunse.
În acea zi, Andrei începu să caute.
Căută în arhive.
Citi cărți.
Ascultă oameni de știință.
Citi filozofi.
Dar întrebarea rămânea:
De ce existăm?
---
PARTEA A II-A
BISERICA
Capitolul 3 – Lumina
Într-o seară rece, Andrei mergea singur prin oraș.
Nu știa unde merge.
Apoi văzu o lumină.
Era o candelă care ardea în spatele unei ferestre mici.
Andrei se opri.
În fața lui se afla Biserica Sfântul Ioan.
Ușa era deschisă.
Intră.
Liniștea îl înconjură.
Nu existau ecrane.
Nu existau reclame.
Nu existau zgomote.
Doar lumina candelelor și mirosul de tămâie.
Andrei privi icoanele.
În fața lui se afla Hristos.
Chipul din icoană era solemn, dar plin de pace.
Din apropiere se auzi o voce:
— Cauți ceva?
Andrei se întoarse.
Era preotul bisericii.
Un bătrân pe nume Părintele Gavriil.
— Nu știu, răspunse Andrei.
— Atunci ai venit într-un loc bun.
— De ce?
— Pentru că aici oamenii vin adesea fără să știe ce caută.
---
Capitolul 4 – Părintele Gavriil
Andrei se așeză.
— Părinte, pot să vă pun o întrebare?
— Poți.
— Dumnezeu mai există într-o lume ca aceasta?
Părintele Gavriil nu se grăbi să răspundă.
Privi spre icoana lui Hristos.
— Fiule, Dumnezeu nu depinde de lume.
— Dar oamenii au devenit atât de diferiți.
— Au devenit mai puternici în anumite privințe. Dar inima omului încă are aceleași întrebări.
— Care?
— Cine sunt? De ce trăiesc? Ce este binele? Ce este răul? Ce se întâmplă după moarte? Și, mai ales, dacă există Cineva care îi iubește.
Andrei tăcu.
Părintele continuă:
— Hristos nu a venit doar pentru oamenii unei anumite epoci.
— Pentru cine a venit?
— Pentru oameni.
— Pentru toți?
— Pentru toți.
---
PARTEA A III-A
CARTEA
Capitolul 5 – Biblia
Părintele Gavriil îl conduse într-o cameră veche.
Pe un raft se afla o Biblie.
Andrei o luă în mâini.
— Este foarte veche.
— Da.
— De ce nu folosiți una digitală?
— Putem folosi și una digitală.
— Atunci de ce o păstrați pe aceasta?
Părintele zâmbi.
— Pentru că oamenii au nevoie uneori să atingă ceea ce au primit de la cei dinaintea lor.
Andrei deschise cartea.
— De unde să încep?
— De la Evanghelie.
— De ce?
— Pentru că acolo Îl întâlnești pe Hristos.
Andrei începu să citească.
Nu înțelese totul.
Dar ceva îl atrăgea.
Nu era doar o carte despre trecut.
Era mărturia unei chemări a omului către Dumnezeu.
---
PARTEA A IV-A
ÎNCERCAREA
Capitolul 6 – Orașul
În următorii ani, Andrei deveni unul dintre cei mai buni elevi.
Învăță despre medicină, tehnologie, istorie și astronomie.
Dar nu uită biserica.
Într-o zi, îi spuse părintelui:
— Cred că Dumnezeu și știința nu trebuie să fie dușmani.
Părintele zâmbi.
— Nu trebuie să fie.
— Atunci de ce oamenii se ceartă?
— Pentru că uneori oamenii confundă ceea ce știu cu ceea ce cred că știu.
Andrei începu să înțeleagă că adevărul nu trebuia căutat cu mândrie.
Trebuia căutat cu sinceritate.
---
Capitolul 7 – Iarna
Într-o iarnă, o serie de furtuni puternice loviră continentul.
Rețelele energetice fură afectate.
Sistemele automate se opriră.
Orașul rămase fără comunicații pentru mai multe zile.
Oamenii care depindeau aproape în totalitate de tehnologie intrară în panică.
În jurul bisericii se adunară sute de oameni.
Părintele Gavriil deschise porțile.
— Intrați.
Oamenii intrară.
Unii aveau nevoie de hrană.
Alții de căldură.
Alții aveau nevoie doar de cineva care să le spună:
„Nu sunteți singuri.”
Andrei începu să ajute.
Căra apă.
Împărțea mâncare.
Mergea la bătrâni.
Stătea lângă copiii speriați.
Într-o noapte îl întrebă pe părinte:
— De ce oamenii sunt mai buni când totul se prăbușește?
Părintele răspunse:
— Poate pentru că atunci își amintesc că nu pot trăi singuri.
---
PARTEA A V-A
ÎNTOARCEREA
Capitolul 8 – Alegerea
După ce orașul își reveni, oamenii se întoarseră la viețile lor.
Mulți uitară repede ce se întâmplase.
Andrei însă nu uită.
Înțelesese ceva:
Un om nu este măsurat doar prin ceea ce poate construi, ci și prin ceea ce este dispus să ofere.
Într-o zi, Părintele Gavriil îi spuse:
— Andrei, într-o zi biserica aceasta nu va mai avea nevoie de mine.
— Nu spuneți asta.
— Este firesc.
— Și cine va avea grijă de ea?
Părintele privi spre icoana lui Hristos.
— Oamenii.
— Care oameni?
— Cei care vor înțelege că lumina trebuie dusă mai departe.
---
PARTEA A VI-A
ULTIMA CĂLĂTORIE A PĂRINTELUI
Capitolul 9 – Bătrânul
Anii trecură.
Andrei deveni profesor.
Părintele Gavriil îmbătrâni.
Într-o seară, Andrei îl găsi stând în fața icoanei.
— Părinte.
— Da?
— Vă este teamă?
Bătrânul zâmbi.
— De ce să-mi fie teamă?
— De moarte.
Părintele privi spre icoana lui Hristos.
— Creștinul nu privește moartea ca pe sfârșitul existenței, ci nădăjduiește în Dumnezeu și în Înviere.
Apoi adăugă:
— Dar nu trebuie să trăim preocupați de moarte. Trebuie să trăim bine cât timp Dumnezeu ne dă viață.
Andrei îi luă mâna.
— Vă mulțumesc.
— Pentru ce?
— Pentru că m-ați învățat să caut.
— Eu nu te-am învățat să găsești.
— Atunci?
— Te-am învățat să nu încetezi să cauți.
---
PARTEA A VII-A
LUMINA RĂMÂNE
Părintele Gavriil muri liniștit câteva luni mai târziu.
Biserica fu plină.
Andrei stătea în fața icoanei.
Își aminti de prima sa întâlnire cu bătrânul.
Atunci întrebase:
„Dumnezeu mai ascultă oamenii în anul 2100?”
Acum cunoștea răspunsul.
Da.
Pentru că Dumnezeu nu ascultă oamenii după anul în care trăiesc.
Îi ascultă pentru că sunt oameni.
---
PARTEA A VIII-A
ANDREI
Mulți ani mai târziu, Andrei devenise bătrân.
Orașul se schimbase din nou.
Clădirile vechi dispăruseră.
Alte tehnologii apăruseră.
Oamenii ajunseseră mai departe în spațiu.
Dar Biserica Sfântul Ioan rămăsese.
Andrei devenise cel care aprindea candela.
În fiecare dimineață.
În fiecare seară.
Într-o zi, un copil intră în biserică.
— Domnule, de ce arde lumina aceea?
Andrei îi răspunse:
— Pentru că cineva trebuie să o păstreze.
— De ce?
— Pentru ca cei care vin după noi să nu uite.
— Ce să nu uite?
Andrei privi spre icoana lui Hristos.
— Să nu uite că omul nu trăiește numai pentru ceea ce poate vedea.
Copilul privi icoana.
— Cine este?
Andrei zâmbi.
— Iisus Hristos.
— Și ce a făcut?
Andrei se așeză lângă el.
— A venit în lume ca să-i cheme pe oameni la Dumnezeu și la iubire.
Copilul îl privi.
— Și povestea Lui s-a terminat?
Andrei clătină din cap.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că Învierea nu este sfârșitul unei povești.
— Atunci ce este?
— Începutul nădejdii.
---
EPILOG
PENTRU TOȚI OAMENII
În acea seară, biserica era goală.
Andrei aprinse candela.
Apoi se opri în fața icoanei.
Lumina tremura pe chipul lui Hristos.
Afară, orașul era plin de lumini artificiale.
Dar în biserică exista o altă lumină.
Una pe care niciun om nu o putea fabrica.
Andrei închise ochii.
Își aminti de toate generațiile care trecuseră.
De oamenii care iubiseră.
De cei care greșiseră.
De cei care se pocăiseră.
De cei care ajutaseră.
De cei care se rugaseră.
De cei care păstraseră credința.
Și înțelese că anul 2100 nu fusese, de fapt, povestea unei lumi perfecte.
Fusese povestea omului.
Omul care avea nevoie de Dumnezeu.
Omul care căuta adevărul.
Omul care putea să cadă și să se ridice.
Omul care putea să uite și să-și amintească.
Omul care putea să construiască orașe până la cer, dar care trebuia să învețe mai întâi să-și deschidă inima.
Andrei privi pentru ultima dată candela.
Și șopti:
— Doamne, păstrează lumina aceasta pentru cei care vor veni după noi.
Apoi ieși din biserică.
În urma lui rămase candela.
Flacăra ei era mică.
Dar nu se stingea.
Pentru că, în fiecare generație, exista cineva care o reaprindea.
Și poate că aceasta este adevărata poveste a oamenilor:
Nu cât de mult au cucerit lumea, ci câtă lumină au lăsat în urma lor.
Iar peste ani, peste zeci de ani și peste veacuri, când toate lucrurile omenești se vor schimba, aceeași întrebare va rămâne:
Ce ai făcut cu lumina pe care ai primit-o?
Iar răspunsul fiecărui om va fi al lui.
Pentru că fiecare viață este o poveste.
Fiecare om primește libertatea de a o scrie.
Și fiecare faptă bună poate deveni o lumină pentru altcineva.
Sfârșit.
Стихи про любовь
Напутственные стихи
Стихи о природе
Весенние стихи
Стихи посвящены матери
Стихи для детей
Родительский дом
Стихи для папы
Стихи про животных
Стихи о смерти
Философские стихи
Исповедальные стихи
Грустные стихи
Мотивационные стихи
Проза
Рождественские колядки
Смешные стихи
Патриотические стихи
Стихи 8 марта
Пасхальные стихи
Стихи на Новый год
Различные стихи
Мысли
Посвящены стихи
Поздравления
Стихи о дружбе
Стихи из этой категории
Kiki-Riki
Doamne, ce mai așteptam pachetul de la mătușă-mea, atât de greu venea!, încât cercetam căsuța poștală în fiecare zi, în speranța înștiințării de la poștă: ați primit coletul... vă așteptăm la poștă între orele...
Cred că ajungeam și cu jumătate de oră înainte ca ușița ghișeului să se deschidă și o doamnă blazată cu priviri întotdeauna suspicioase, să-ți smulgă înștiințarea din mâinile tremurânde de emoție, ca mai apoi să caute îndelung "în spate", coletul mult dorit...
Îl primeam cu brațele deschise, simțindu-mă mai degrabă ca fata babei, decât ca cea a moșului, așteptând un pachet cât mai mare, și mă simțeam mereu dezamăgit dacă pachetul nu avea dimensiunile măcar pe jumătate cât le potriveam eu în imaginația mea...
Zburam literalmente cu pachetul în brațe până acasă, știind oricum că trebuia să mai așteptăm câteva ore până când veneau acasă adulții, să-l desfacem împreună și să împărțim bunătățile pe care mătușa cu siguranță ni le pregătise.
Odată desfăcut, după un inventar riguros al comorilor, urma împărțeala: cupoanele cu materiale strălucitoare greu de găsit în comerțul comunist, dar absolut necesare toaletelor feminine pentru nunți și alte zaiafeturi, pungi cu cafea arabica, cutii cu ness și cartușe cu țigări Kent și Marlboro, marfă rară destinată șpăgilor pe la doctori, și nu pentru consum propriu, pungi cu vegeta și cosmeticale nou apărute dar care nu se găseau în comerțul local, precum săpunurile și deodorantele "Fa".
Și în sfârșit dulciuri pentru noi: pliculețe cu praf de suc de portocale și lămâi, sucuri instant ce mergeau bine cu apă minerală sau sifon, tablete de ciocolată, pachete cu gumă de mestecat ce imitau țigaretele și care conțineau ca "surprize" cărți de joc, și ei bine, celebrele alune Kiki-Riki, care erau atât de bine prăjite cu sare, încât chiar dădeau savoare filmelor western de sâmbătă seara de după "Teleenciclopedia".
Îmi amintesc nerăbdarea, o încerc și acum cu fiecare Ajun de Crăciun, sau zi de naștere, acea emoție stăpânită-n frâu, ca încântarea să fie reală, formă maximă de respect pentru cel care dăruiește. Dar îmi place și să fac cadouri. Să ghicesc cu mult înainte dorințe și să le împlinesc, astfel încât surpriza și încântarea să fie maxime, bucuria celui dăruit să fie măcar un pic, așa, și a mea...
Pentru că, da, am încercat și gustul amar al dezamăgirii, când odată intrat în adolescență, cadourile de Crăciun au devenit mai degrabă simbolice spre deloc, Sărbătorile de Iarnă se desfășurau mai degrabă sub zodia lucrului care trebuia făcut, bucuria cadourilor pălind de cele mai multe ori sub imperiul necesităților decât cel al dorințelor.
Așa că, uneori, când deschid o cutie veche sau simt miros de cafea tare, prefer mai degrabă să mă trezesc zâmbind fără să vreau, decât să simt apa searbădă a regretelor. Parcă aud iar foșnetul coletului desfăcut, glasurile amestecate, nerăbdarea noastră cumințită cu greu. Și-mi dau seama că nu pachetul în sine era bucuria, ci felul în care așteptam împreună, felul în care împărțeam și gustam totul ca pe un miracol rar.
Poate că asta a rămas în mine cel mai puternic: nu lucrurile, ci lumina aceea din ochii noștri, suspansul curat al copilăriei, fără umbră de teamă că vom greși sau că nu va fi destul.
Lumina aceea… o voi purta mereu în mine. Și uneori, când viața își pierde gustul, deschid în gând un alt pachet imaginar, venind de departe, cu alune sărate, gumă de mestecat și surprize fără preț. Iar în clipa aceea simt că timpul se dezleagă, și pentru o secundă redevin copilul care aleargă spre casă, cu brațele pline și suflet ușor.
Vin cald
O cameră mică, veche, cu ferestre înghețate și geamuri acoperite de brumă. Afară ninge torențial, iar vântul urlă printre crengile copacilor. În interior, o masă de lemn scârțâie sub greutatea unui vin roșu. O lumânare pâlpâie pe marginea mesei, aruncând umbre dansante pe pereți. Liriel și Caelum stau la masă, înfofoliți în pături groase.
Liriel (aprinde cu grijă lumânarea, flacăra tremurându-i în față, ochii reflectând):
-Uite, aprindem o lumânare… să nu fie totul doar frig și întuneric.
Caelum: (zâmbind, își ridică paharul spre lumina de la lumânare):
-Da, e bun… noroc Lariel!
Liriel (privește prin geamul acoperit de brumă, unde fulgii se izbeau și se întorceau în vânt, iar lumina lumânării se reflectă în ochii lui):
– Da, e… e ca un foc mic într-o noapte mare. Uneori, chiar și când totul pare alb și rece, un gest mic… o lumină… poate să încălzească mai mult decât crezi.
Caelum (oftează, privindu-i flacăra tremurândă):
– Așa e… și vinul ăsta parcă nu e doar vin. E timp oprit, povești nerostite, amintiri care se încălzesc sub palme.
Liriel (ridică ușor paharul, lăsând lumina să-i joace pe chip):
– Afară vântul urlă și zăpada mușcă la geamuri, dar aici… aici e un colț de iarnă care nu doare. Poate că asta e tot ce ne trebuie: o lumină mică care să nu lase întunericul să ne înghețe sufletul.
Caelum (ciocnind ușor paharul de-al lui, zâmbind cu o tristețe blândă):
– Noroc… la lumina asta și la nopțile care ne amintesc că, chiar și când totul e rece, ceva cald rămâne mereu cu noi.
Liriel (se apleacă spre lumânare, urmărind cum flacăra dansează și se stinge aproape, apoi revine):
– Să fim atenți la luminile mici… ele țin afară frigul, dar mai ales umbrele din noi.
Caelum (aproape șoptind):
– Da… și să nu uităm să le aprindem ori de câte ori avem nevoie.
Proiect de construcții plus câteva inepții în olandeză
Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space.
Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.
Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.
Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".
Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."
Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"
Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare.
Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."
Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."
Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice.
Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.
Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.
Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.
Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.
Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase.
Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."
Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.
Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".
Bouwproject plus wat onzin
Cecilia en haar man zijn van plan om naar een nieuw huis te verhuizen. Ze bleven op internet zoeken naar advertenties van makelaarskantoren. In principe is het niet ingewikkeld wat ze willen, een appartement met drie kamers, twee badkamers, een woonkamer, twee balkons, van de ontdekte, die geen muren of ramen hebben (omdat Cecilia graag in de zon zit, bruint), een keuken, maar ook een opslagruimte voor schoenendozen. De meeste argumenten beginnen vanuit deze opslagruimte, Cecilia's man is het daar niet mee eens. Hij denkt dat de plaats van die dozen precies op het balkon zou kunnen zijn. Bovendien liet de opslagruimte hem niet toe zijn badkamer uit te breiden met een hangmat. Praktisch gezien wil de mens een open badkamer.
Ze kijken rond, op zoek naar aanbiedingen, ze zien een nogal voordelige, een driekamerappartement zoals ze wilden, maar niet in het centrale deel van de stad, maar ergens aan de rand, in het noordwesten van de stad. De locatie zal Cecilia's behoefte aan zon en warmte niet echt bevredigen, maar wat kunnen we doen, we kunnen ze niet allemaal hebben, we moeten nog steeds een aantal selectiecriteria opgeven die ze graag hadden gewild voor hun toekomstige huis.
Ze gaan woensdag rond 9.00 uur op pad om met de bouwers te praten. Maar vanaf de ingang heeft Cecilia een vreemd gevoel. De man vraagt haar waarom het niet goed zou zijn om daar te blijven. Ze begint met een reeks redenen: dat het ver verwijderd is van de kleuterschool van de jongen, van zijn pianolessen, van het gemeentehuis, van de schoonheidssalon die hij bezoekt, van zo'n winkel waar hij zijn boodschappen zou kunnen doen.
Op dit alles geeft de man een zeer "intelligent" antwoord: ,, er is openbaar vervoer". Cecilia zenuwachtig: ,, Dus je gaat me niet helpen om van de ene plaats naar de andere te verhuizen?".
Cecilia's man heeft weer een zin die ons doet afvragen hoe trouw en toegewijd hij is als echtgenoot: "Je hebt een vergunning voor alle categorieën, je wilt echt niet eens scooter rijden, er zijn taxi's die je op elk gewenst moment kunt bellen." moment van de dag en van de nacht." Cecilia is nog feller: ,,Weet je iets, ik heb mijn licenties voor mezelf gehaald, om mezelf te laten zien dat ik het kan, wat is mijn schuld dat ik in het verkeer allerlei gekken heb gehad, die net als jij echt tegen me aan willen botsen? Ik ben bang voor zoveel verkeersdeelnemers.' De man zegt met een verlegen stem tegen haar: 'Oké, ik zal je helpen met de uitstapjes.'
Het is voorlopig rustiger en de twee gaan met de bouwers praten. Ze geven hen een plattegrond van het appartement, zodat ze alle architectonische details in meer detail kunnen zien. De man ziet de kleinere badkamer, waarvan hij een open ruimte wil maken. Cecilia begint met een kritische en moraliserende stem: "Ik begrijp niet waarom je een open badkamer nodig hebt?" Waar heb je dit badkamermodel eerder gezien? In de kroeg?!"
De man zegt dat hij haar wil omdat hij innovatieve ideeën heeft, geen conservatieve, om de dingen eenzijdig te zien zoals Cecilia, om alle muren mooi op orde te hebben, om niet 95 graden gekanteld te komen en dat Cecilia's behoefte aan perfectie hem overbelast, blokkeert , het voelt alsof alles stagneert vanwege haar typische voorkeuren.
Cecilia bloost, zwijgt, maar merkt dingen op. Cecilia zegt: ,,En het lijkt mij dat er zoveel dingen ontbreken, ik zou hier niet blijven, het is een lege ruimte."
De bouwers vertellen hem: "Het is nu leeg, omdat er geen voorwerpen zijn, we zijn er nauwelijks in geslaagd de muren te bouwen. Als je hierheen verhuist, zul je zien dat het huis vorm begint te krijgen, je kunt het inrichten zoals je wilt, aanpassen , en zo."
Cecilia praat met haar man. Ze wil hem ervan overtuigen de verhuizing uit te stellen totdat haar zoon de kleuterschool afmaakt, omdat hij een zeer emotionele jongen is en elke grote verandering een onaangename invloed kan hebben op zijn academische prestaties.
De man is het daar niet mee eens, wijst het voorstel van Cecilia af en belooft de bouwers dat hij er in zal trekken zodra het appartement gebouwd, ingericht en gestuukt is. Hij accepteert echter dat de opbergruimte voor de schoenendozen zich in de open badkamer bevindt.
Cecilia geeft toe, ze ziet dat ze toch niemand heeft om mee te praten, ze heeft nog een laatste verzoek voordat ze het appartement van haar grootouders verlaat, namelijk: wees voorzichtig met alle 20 schilderijen van haar grootouders, verlies ze niet, trek ze aan hun frame niet kapot als hij ze uit de auto haalt en naar het appartement draagt. Hij belooft dat hij voorzichtig zal zijn, dat hij ze niet zal laten vallen, krabben, de reling zal aanraken enzovoort.
De dag van de verhuizing komt, op een vrijdag, hij heeft de jongen nog niet eens opgehaald van de kleuterschool, hij heeft geen kompas in zijn tas, geen kaarten, noch de applicatie "Maps" op zijn telefoon geïnstalleerd, hij heeft om te raden waar het nieuwe huis is. Als het hem thuis goed lukt, zo niet, slaapt hij op straat.
De schilderijen van Cecilia, de arme, zitten in de kofferbak naast twee Aqua Carpatica waterflessen, een zak vol dozen Cremșnit, nog een zak met acht pakken meel, een aquarium, ik weet niet hoeveel dozen servetten, vodden en dat allemaal.
Terwijl hij ze draagt, is hij voorzichtig met elke stap die hij zet, maar omdat hij er vijf in de ene hand heeft en vijf in de andere hand, krabt hij aan de lijst van een schilderij dat hij in zijn rechterhand houdt. Cecilia vermoedt niet wat er is gebeurd totdat haar man hem tegen de muur drukt. Cecilia met haar behendige visie, adelaarsoog dat zelfs het kleinste defect bij +1,75 dioptrie opmerkt, ziet de kras. Hij zegt tegen de man: ,,Morgen wil ik dat je naar de Chinese winkel op de kleine markt gaat en een nieuw, maar nog steeds gouden frame zoals dit koopt. Ik kan niet naar dit schilderij kijken, je hebt het verpest door je onzorgvuldigheid!" En echt, wat was het voor zo'n fortuin? Het was gewoon een schilderij van harige katten.
De man vraagt haar: ,,Maar kan het niet met lijm worden gerepareerd?" Cecilia ergert zich aan zo'n onbekwaamheid, ,Nee, het kan niet met lijm worden gerepareerd. Er zitten krassen op, er ontbreekt geen stukje van het frame... "
De echtgenoot die buiten reflecteert op de woorden van Cecilia: ,,Een vrouw die ook niet weet wat ze wil, wil geen lijm, ik geef haar redenen om lijm te willen." En hij gaat verder met nog moedigere daden, breekt het aquarium in Cecilia ziet alles vanaf het balkon, stuurt haar een bericht aan de telefoon om ook een nieuw aquarium te kopen bij de Chinese winkel en eventueel nieuwe vissen bij de dierenwinkel, terwijl ze moeite heeft om iedereen die in dat aquarium zat te reanimeren, ze neer te zetten van de kraan, onder de waterstraal en in een vaas met bloemen.
Wat moeten we doen? Cecilia's echtgenoot had moeten weten dat "haast de baan bederft".
TIHIRCĂ, SOTIRESCU ȘI GEORGIANA
PROLOG
Scrisoarea din nord
Era o toamnă târzie, dintre acelea în care cerul pare că s-a coborât peste acoperișurile caselor, iar frunzele ruginii se desprind una câte una de ramuri, purtate de vânt pe ulițele aproape pustii.
Într-un oraș din România, nu departe de o biserică veche cu ziduri albe și cu o turlă înaltă, trei oameni aveau să primească o scrisoare care urma să le schimbe pentru multă vreme viața.
Tihircă era un om curios, iubitor de cărți și de călătorii. Avea obiceiul de a pune întrebări chiar și atunci când ceilalți credeau că lucrurile erau lămurite.
Sotirescu era cu totul altfel.
El era prudent, calculat și, după cum spunea singur, „un om care nu pleacă nicăieri fără să știe unde se întoarce”.
Georgiana era cea mai liniștită dintre ei. Avea o fire milostivă și o credință pe care nu o arăta prin vorbe mari, ci prin fapte.
Într-o seară, cei trei se aflau în casa lui Tihircă.
Pe masă se găsea o lampă cu lumină gălbuie, câteva cărți și un ceainic.
Deodată, se auzi o bătaie în ușă.
Tihircă se ridică.
— Cine să fie la ora asta?
Deschise.
Poștașul îi întinse o scrisoare.
— A venit de departe.
Tihircă privi plicul.
Pe el era scris numele său.
Se întoarse în cameră.
— Din Finlanda.
Sotirescu lăsă ceașca jos.
— Finlanda?
Georgiana se ridică și ea.
— De la cine?
Tihircă deschise plicul.
Era o scrisoare de la părintele Andrei, un vechi cunoscut al familiei, care slujea într-o mică parohie ortodoxă din nordul Finlandei.
Tihircă începu să citească.
„Dragă Tihircă,
Au trecut mulți ani de când ne-am văzut. Dumnezeu m-a trimis într-un ținut îndepărtat, unde am întâlnit oameni buni, dar și oameni singuri, oameni care caută un răspuns la întrebările vieții.
Avem aici o mică biserică și o veche mănăstire care a rămas multă vreme părăsită.
Acum încercăm să o redeschidem.
Am nevoie de oameni care să ajute.
Dacă poți, vino.
Și, dacă nu vii singur, cu atât mai bine.
Poate că drumul acesta nu este doar un drum prin țări străine.
Poate fi și un drum spre înțelegerea propriului suflet.
Dumnezeu să vă lumineze.”
Tihircă termină de citit.
În cameră se făcu liniște.
— Ei bine? întrebă Sotirescu.
Tihircă ridică privirea.
— Eu plec.
Sotirescu se uită la Georgiana.
Georgiana zâmbi.
— Și eu.
Sotirescu oftă.
— Atunci, pesemne, trebuie să vin și eu.
— De ce? întrebă Tihircă.
— Pentru că dacă vă las singuri, Dumnezeu știe ce veți face pe acolo.
Toți trei izbucniră în râs.
Și astfel începu călătoria.
---
CAPITOLUL I
Pregătirea
În următoarele zile, casa lui Tihircă deveni un adevărat depozit.
Pe masă erau hărți.
Pe scaune erau haine.
Lângă ușă se aflau bagajele.
Sotirescu își făcea inventarul pentru a treia oară.
— Haine?
— Da.
— Acte?
— Da.
— Medicamente?
— Da.
— Lanterna?
— Da.
— A doua lanternă?
Tihircă îl privi.
— De ce ai două?
— Pentru că una se poate strica.
— Și dacă se strică și a doua?
Sotirescu rămase o clipă pe gânduri.
— Atunci aprind lumânarea.
Georgiana râse.
— Tu nu pleci în Finlanda. Tu te pregătești pentru sfârșitul lumii.
— Nu se știe niciodată.
Georgiana avea un singur bagaj.
În el se găseau câteva haine, o carte de rugăciuni, o icoană mică a Maicii Domnului și câteva lucruri pentru oamenii pe care urmau să-i întâlnească.
Tihircă observă.
— Tu ai cel mai puțin.
— Pentru că nu vreau să car lucruri inutile.
Sotirescu arătă spre cele două valize ale sale.
— Ai grijă ce spui.
În dimineața plecării, cei trei merseră la biserică.
Era încă întuneric.
Preotul îi aștepta.
După rugăciune, îi binecuvântă.
— Mergeți cu pace și să vă întoarceți cu folos.
Tihircă întrebă:
— Părinte, ce înseamnă să ne întoarcem cu folos?
Preotul îl privi.
— Să nu vă întoarceți aceiași oameni care ați plecat.
---
CAPITOLUL II
Spre nord
Drumul fu lung.
Trecuseră prin orașe pe care nu le mai văzuseră niciodată.
Priviseră peisaje străine.
Auzeau limbi pe care nu le înțelegeau.
La început, Tihircă era încântat.
Sotirescu devenise însă din ce în ce mai tăcut.
Georgiana îl întrebă:
— Ce ai?
— Mă gândesc.
— La ce?
— Cât mai avem.
Tihircă izbucni în râs.
— Nici nu am ajuns bine.
— Tocmai.
După multe ore, peisajul începu să se schimbe.
Copacii se întindeau în păduri uriașe.
Lacurile apăreau printre dealuri.
Aerul devenea tot mai rece.
Apoi apăru prima zăpadă.
Georgiana privi pe fereastră.
— Finlanda.
Tihircă zâmbi.
Sotirescu își puse încă un fular.
— Nu-mi place începutul.
---
CAPITOLUL III
Țara liniștii
Când ajunseră în Finlanda, cei trei fură uimiți.
Totul părea diferit.
Casele erau așezate ordonat.
Drumurile erau liniștite.
Pădurile păreau nesfârșite.
În unele locuri, lacurile se întindeau atât de departe, încât păreau că se unesc cu cerul.
— Este frumoasă, spuse Georgiana.
Tihircă o aprobă.
Sotirescu se uită la termometru.
— Minus...
Se opri.
— Nu vreau să mai știu.
La gară îi aștepta părintele Andrei.
Era un om trecut de cincizeci de ani, cu barbă căruntă și ochi blânzi.
— Bine ați venit!
— Părinte! spuse Tihircă.
Se îmbrățișară.
— Mă bucur că ați venit.
Sotirescu îi întinse mâna.
— Noi ne bucurăm că încă mai avem degete.
Părintele începu să râdă.
— Vă veți obișnui.
— Cu frigul?
— Nu.
— Atunci cu ce?
— Cu Dumnezeu.
Sotirescu tăcu.
Părintele continuă:
— Frigul îl suporți cu haine bune. Dar singurătatea o suporți numai dacă ai credință.
---
CAPITOLUL IV
Biserica din pădure
Biserica era mică.
Se afla la marginea unei păduri.
Înăuntru, însă, era o frumusețe aparte.
Icoanele erau pictate în stil bizantin.
Chipurile sfinților păreau liniștite.
Candelele ardeau înaintea icoanelor.
Georgiana se apropie de icoana Maicii Domnului.
Părintele Andrei o privi.
— Îți place?
— Da.
— Știi de ce?
— Pentru că este liniște.
— Nu doar pentru asta.
Părintele arătă spre icoane.
— Aici au venit oameni care au plâns. Au venit oameni care au mulțumit. Au venit oameni care nu mai știau ce să facă. Și toți au plecat cu nădejde.
Tihircă privi în jur.
— Câți oameni vin?
— Nu foarte mulți.
— Atunci pentru cine țineți biserica deschisă?
Părintele răspunse:
— Pentru oricine are nevoie de ea.
---
CAPITOLUL V
Mănăstirea uitată
A doua zi, părintele Andrei îi conduse către vechea mănăstire.
Drumul era greu.
Mergeau prin zăpadă.
La un moment dat, Sotirescu se opri.
— Cât mai avem?
— O oră.
— De mers?
— Da.
— Și după aceea?
— Mai vedem.
— Asta nu-mi place deloc.
Tihircă râse.
În cele din urmă, ajunseră.
Mănăstirea era veche.
Clădirile aveau nevoie de reparații.
Dar biserica încă stătea în picioare.
Părintele deschise ușa.
Înăuntru era frig.
Praful se așezase peste unele icoane.
Georgiana aprinse o lumânare.
Flacăra lumină încet încăperea.
Toți tăcură.
— Aici, spuse părintele, s-au rugat oameni timp de generații.
Sotirescu privi pereții.
— Și acum?
— Acum trebuie să vedem dacă mai putem aprinde lumina.
Georgiana răspunse:
— O putem aprinde.
---
CAPITOLUL VI
Oamenii din nord
În zilele următoare, cei trei începură să cunoască oamenii locului.
Îl întâlniră pe Mikael, un bătrân finlandez.
Era ortodox și locuia singur.
Mai era Anna, o femeie care avea grijă de mai mulți copii.
Era și Petri, un tânăr care nu mai intrase de ani întregi în biserică.
Tihircă îl întrebă:
— De ce nu mai vii?
Petri ridică din umeri.
— Nu știu.
— Nu crezi?
— Uneori cred. Alteori mă îndoiesc.
Tihircă tăcu.
Georgiana interveni:
— Îndoiala nu trebuie să fie sfârșitul drumului.
Petri o privi.
— Dar dacă nu mai găsesc drumul?
— Atunci mergi cu cineva care încă îl vede.
Petri nu răspunse.
Dar a doua zi veni la mănăstire.
---
CAPITOLUL VII
Furtuna
Într-o seară, vremea se schimbă.
Vântul începu să bată cu putere.
Zăpada cădea fără încetare.
Părintele Andrei primi vestea că o familie era izolată.
Avea nevoie de ajutor.
— Trebuie să mergem, spuse el.
Sotirescu îl privi.
— În noaptea asta?
— Da.
— Pe vremea asta?
— Da.
Sotirescu oftă.
— De ce nu putem face fapte bune pe vreme frumoasă?
Tihircă îl bătu pe umăr.
— Pentru că atunci ar veni toată lumea.
Porniră.
Drumul deveni din ce în ce mai greu.
La un moment dat, Sotirescu căzu în zăpadă.
— Sunt bine!
Georgiana îl ajută să se ridice.
— Sigur?
— Da.
Tihircă îl privi.
— Ai zăpadă pe cap.
— Unde?
— Peste tot.
Ajunseră la casă.
Familia era speriată.
Părintele îi liniști.
Georgiana îi ajută.
Tihircă aduse lemne.
Sotirescu aprinse focul.
După câteva ore, toți erau în siguranță.
Înainte de plecare, tatăl familiei îi spuse părintelui:
— Nu voi uita niciodată.
Părintele răspunse:
— Nu nouă trebuie să ne mulțumești. Mulțumește lui Dumnezeu și fă și tu, când vei putea, același bine altuia.
---
CAPITOLUL VIII
Cufărul
Într-o zi, Tihircă descoperi în mănăstire o cameră veche.
Într-un colț se afla un cufăr.
Îl chemă pe Sotirescu.
— Iar ai găsit ceva?
— Da.
— Dacă e aur, să știi că am fost primul care a venit.
Georgiana veni și ea.
Cufărul fu deschis.
Nu era aur.
Erau manuscrise.
Cărți.
Scrisori.
Fotografii.
Părintele Andrei le cercetă.
— Sunt documentele vechii comunități.
Georgiana luă o carte.
Pe prima pagină scria:
„Pentru cei care vor veni după noi.”
Citi mai departe.
Cartea vorbea despre oameni care ajutaseră săracii, îngrijiseră bolnavii și păstraseră biserica deschisă chiar și în vremuri grele.
Ultima frază era:
„Nu lăsați lumina să se stingă.”
Tihircă închise cartea.
— Acum înțeleg.
— Ce? întrebă Sotirescu.
— Nu mănăstirea trebuie doar reparată.
Georgiana completă:
— Trebuie continuată.
---
CAPITOLUL IX
Georgiana și copiii
Georgiana începu să organizeze întâlniri pentru copii.
Le citea povești.
Îi învăța rugăciuni.
Le vorbea despre bunătate.
Într-o zi, un copil o întrebă:
— De ce trebuie să ne rugăm?
Georgiana se gândi.
— Pentru că omul nu poate trăi numai cu lucrurile pe care le vede.
Copilul o privi.
— Dumnezeu ne vede?
— Da.
— Și când suntem singuri?
— Mai ales atunci.
Copilul zâmbi.
---
CAPITOLUL X
Sotirescu se schimbă
La început, Sotirescu fusese cel mai sceptic.
Îl interesa frigul, mâncarea, drumurile și bagajele.
Dar încet, ceva se schimba.
Într-o zi, văzu un bătrân venind singur la biserică.
Ningea.
Sotirescu îl ajută să intre.
Bătrânul îi mulțumi.
— Dumnezeu să vă răsplătească.
Sotirescu răspunse:
— Nu am făcut mare lucru.
Bătrânul zâmbi.
— Pentru dumneavoastră poate nu. Pentru mine a fost mult.
Sotirescu rămase pe gânduri.
În acea seară, intră singur în biserică.
Se opri în fața unei icoane.
Și pentru prima dată după mult timp se rugă fără să se grăbească.
---
CAPITOLUL XI
Tihircă și întrebarea
Tihircă devenise preocupat de o întrebare.
Într-o seară, îl întrebă pe părintele Andrei:
— De ce oamenii trebuie să plece atât de departe ca să înțeleagă lucruri simple?
Părintele răspunse:
— Pentru că omul nu vede întotdeauna ceea ce se află în fața lui.
— Și călătoria îl ajută?
— Uneori.
— Alteori?
— Alteori îl ajută suferința.
— Și alteori?
— Dragostea.
Tihircă tăcu.
— Iar Dumnezeu?
Părintele zâmbi.
— Dumnezeu este prezent în toate acestea, dacă omul știe să-L caute.
---
CAPITOLUL XII
Mănăstirea renaște
Lunile trecură.
Mănăstirea se schimba.
Acoperișul fu reparat.
Ferestrele fură schimbate.
Icoanele fură curățate cu grijă.
Curtea fu îngrijită.
Biserica fu pregătită pentru prima slujbă.
În ziua redeschiderii, oamenii veniseră din mai multe locuri.
Români.
Finlandezi.
Greci.
Sârbi.
Bătrâni.
Tineri.
Copii.
Părintele Andrei intră în biserică.
Candelele se aprinseră.
Tihircă stătea în spate.
Georgiana avea ochii umezi.
Sotirescu ținea în mână vechea lanternă.
Tihircă îl privi.
— Ce faci cu ea?
— Amintire.
— De ce?
— Pentru că într-o noapte credeam că lumina vine de la lanternă.
Tihircă zâmbi.
— Și acum?
Sotirescu privi spre altar.
— Acum știu că lanterna doar luminează drumul. Omul trebuie să găsească lumina din suflet.
---
CAPITOLUL XIII
Vestea întoarcerii
Într-o dimineață, părintele Andrei îi anunță:
— Trebuie să vă întoarceți acasă.
Tihircă fu surprins.
— De ce?
— Pentru că misiunea voastră aici s-a încheiat.
Georgiana privi biserica.
— Dar abia acum începe.
— Tocmai.
Sotirescu se uită la bagaje.
— În sfârșit!
Georgiana râse.
— Îți era dor de România?
— Da.
— De ce?
— De vreme.
---
CAPITOLUL XIV
Ultima seară
În ultima seară, cei trei merseră singuri la mănăstire.
Era liniște.
Zăpada strălucea sub lumina lunii.
În biserică ardea o singură candelă.
Georgiana se opri în fața icoanei Maicii Domnului.
Tihircă se rugă.
Sotirescu stătea în tăcere.
După câteva minute, spuse:
— O să-mi fie dor.
Tihircă se întoarse.
— De ce?
— De locul acesta.
Georgiana zâmbi.
— Atunci nu l-ai pierdut.
— Cum?
— Pentru că ceea ce iubești cu adevărat porți cu tine.
---
CAPITOLUL XV
Înapoi în România
Când ajunseră acasă, primăvara începuse.
Era cu totul altă lume.
Soarele era mai cald.
Copacii înfloreau.
Clopotele bisericii se auzeau peste oraș.
Tihircă se opri.
Ascultă.
— Ce este?
Sotirescu îl privi.
— Clopotul.
— Știu.
— Atunci?
Tihircă zâmbi.
— Nu l-am mai auzit niciodată așa.
Georgiana înțelese.
— Pentru că acum îl auzi după ce ai cunoscut liniștea.
---
CAPITOLUL XVI
Povestea spusă mai departe
În următoarele săptămâni, oamenii îi întrebau despre călătorie.
Tihircă povestea despre Finlanda.
Sotirescu vorbea despre frig.
Georgiana vorbea despre oameni.
Dar, în cele din urmă, povestea lor ajungea mereu la aceeași idee.
Nu distanța îi schimbase.
Ci oamenii.
O familie pe care o ajutaseră.
Un bătrân singur.
Un copil care învățase să se roage.
Un tânăr care se întorsese la biserică.
O mănăstire care fusese redeschisă.
Și o lumină care nu se stinsese.
---
CAPITOLUL XVII
A doua scrisoare
După aproape un an, veni o altă scrisoare din Finlanda.
Părintele Andrei scria:
„Dragii mei,
Mănăstirea este plină.
Vin oameni.
Copiii cresc.
Tinerii au început să ajute.
Biserica este vie.
Vă mulțumesc că ați venit atunci când v-am chemat.
Dar să știți ceva: voi nu ați făcut singuri toate acestea.
Dumnezeu a lucrat prin voi.”
Tihircă citi scrisoarea cu glas tare.
Sotirescu zâmbi.
Georgiana își făcu semnul crucii.
---
CAPITOLUL XVIII
O nouă generație
Au trecut anii.
Copiii pe care Georgiana îi cunoscuse în Finlanda deveniseră adolescenți.
Petri, tânărul care se îndoia, ajunsese să ajute la biserică.
Mikael îmbătrânise, dar continua să vină la slujbe.
Mănăstirea devenise un loc de întâlnire.
Într-o zi, un copil întrebă:
— Cine a reparat-o?
Petri răspunse:
— Mulți oameni.
— Cine a început?
Petri zâmbi.
— Trei călători.
— Cine?
— Tihircă, Sotirescu și Georgiana.
---
CAPITOLUL XIX
Ultima întâlnire
După mulți ani, Tihircă, Sotirescu și Georgiana se întoarseră în Finlanda.
Erau mai bătrâni.
Dar în sufletul lor călătoria părea să fi început abia ieri.
Când intrară în mănăstire, găsiră biserica plină.
Un tânăr slujea alături de părintele Andrei.
Tihircă îl recunoscu.
Era Petri.
— Tu?
Petri zâmbi.
— V-am spus că nu voi uita.
Georgiana îl îmbrățișă.
Sotirescu se uită în jur.
— Și lanterna mea?
Petri izbucni în râs.
— Este într-un muzeu.
— Ce?
— Copiii o numesc „lanterna lui Sotirescu”.
Toți râseră.
---
EPILOG
Lumina care nu se stinge
În seara aceea, cei trei stăteau în fața mănăstirii.
Soarele cobora încet.
Cerul nordic era luminat.
Pădurea era liniștită.
Tihircă privi în depărtare.
— Am venit aici crezând că vom vedea Finlanda.
Georgiana zâmbi.
— Și ce ai văzut?
— Oamenii.
Sotirescu adăugă:
— Și multă zăpadă.
Tihircă râse.
— Da. Și multă zăpadă.
Apoi se făcu liniște.
Din biserică se auziră clopotele.
Georgiana își făcu semnul crucii.
Tihircă privi spre luminile bisericii.
Sotirescu își scoase căciula.
Pentru câteva clipe, niciunul nu mai spuse nimic.
În fața lor se afla mănăstirea.
Aceeași clădire care odinioară părea părăsită.
Aceeași biserică în care intrase o singură lumânare.
Dar acum ferestrele erau luminate.
Oamenii se rugau.
Copiii alergau prin curte.
Bătrânii vorbeau.
Tinerii ajutau.
Viața se întorsese.
Tihircă spuse încet:
— Acum înțeleg cuvintele din manuscris.
Georgiana îl privi.
— „Nu lăsați lumina să se stingă.”
— Da.
Sotirescu privi către biserică.
— Și noi am crezut că lumina este numai lumina unei lumânări.
Georgiana răspunse:
— Lumina adevărată este cea pe care o duci mai departe.
Părintele Andrei ieși din biserică.
— Vă așteaptă.
Cei trei se ridicară.
Înainte de a intra, Tihircă se întoarse pentru o ultimă privire către pădure.
Se gândi la ziua în care plecase din România.
Atunci fusese curios.
Acum era recunoscător.
Înțelesese că o călătorie adevărată nu este aceea în care omul schimbă doar locurile, ci aceea în care se schimbă pe sine.
Poți trece peste granițe.
Poți vedea țări străine.
Poți traversa păduri și mări.
Poți ajunge într-un ținut în care ziua este scurtă și noaptea lungă.
Dar, dacă sufletul rămâne întunecat, omul nu a ajuns nicăieri.
Iar dacă sufletul primește lumina credinței, omul poate fi singur într-o pădure din nord și totuși să nu fie singur.
Pentru că Dumnezeu este mai aproape decât pare.
Tihircă, Sotirescu și Georgiana intrară în biserică.
Ușa se închise încet în urma lor.
Candelele ardeau.
Icoanele străluceau în lumina lor.
Și, undeva, într-un colț al bisericii, se afla vechiul manuscris.
Pe prima pagină era aceeași frază:
„Pentru cei care vor veni după noi.”
Iar pe ultima pagină:
„Nu lăsați lumina să se stingă.”
Lumina continuă să ardă.
Nu numai în biserică.
Nu numai în Finlanda.
Ci în fiecare om care alege să facă binele, să ierte, să ajute, să se roage și să păstreze credința chiar atunci când drumul este greu.
Iar călătoria celor trei nu s-a sfârșit odată cu întoarcerea lor.
Ea a continuat prin oamenii pe care i-au ajutat.
Prin copiii pe care i-au învățat.
Prin mănăstirea pe care au redeschis-o.
Prin fiecare rugăciune rostită acolo.
Și prin fiecare inimă care a primit din nou speranță.
Căci omul poate pleca.
Omul poate îmbătrâni.
Omul poate dispărea din această lume.
Dar binele făcut din iubire și credință poate rămâne mult după ce pașii lui s-au șters din zăpadă.
Iar în țara nordului, acolo unde pădurile sunt întinse și nopțile lungi, o lumină mică continua să ardă înaintea icoanei.
Era aceeași lumină pe care o aprinsese Georgiana în prima zi.
Aceeași lumină pe care o păzise Tihircă.
Aceeași lumină pe care Sotirescu o căutase în noaptea furtunii.
O lumină mică.
Dar nebiruită.
Sfârșit.
Înghețată islandeză în italiană
(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)
Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural.
Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.
Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.
Gelato islandese
(Bene, non esattamente islandese ma hai capito, preso dall'Islanda)
Sono le 9 del mattino, è ancora buio, è normale anche perché siamo vicinissimi al circolo polare artico e andiamo al McDonald's di Reykjavík, più o meno l'unico che si possa ancora trovare in Islanda, dopo che è stato emanato un decreto nel paese si stanno costruendo anche ristoranti che non vendono fast food. Dato che è l'unico rimasto, non vediamo perché non approfittare dell'occasione, quindi andiamo a vedere cosa hanno in menù e, a quanto pare, la maggior parte dei panini sono variazioni sullo stesso tema, versioni diversificate di l'hamburger: Filet-O-Fish. Riceviamo due portate di Filet-O-Fish, una al salmone, una alla trota, due abbondanti porzioni di patatine fritte, perché sono le mie preferite in ogni menu di McDonald's, di qualsiasi paese, muffin al cioccolato e, soprattutto, altro ancora soprattutto, l'islandese McFlurry. Si differenzia dal resto d'Europa perché è molto più fredda, il clima la aiuta anche a conservarsi, ha una consistenza molto più consistente, più gelida e ha una tonalità di azzurro intenso con pezzi di stracciatella anch'essi blu, che sembra strano per me. Hanno usato il colorante alimentare blu che contiene l'E407, sono loro che affermano di non volere alimenti trasformati, che vogliono che tutto sia il più naturale possibile.
Degustiamo l'islandese McFlurry. È buono... diamone un altro boccone... è incredibilmente buono... e un'altra cosa, non dimentichiamoci del gusto... sì, abbiamo capito, è anche il miglior McFlurry che abbiamo mai assaggiato peccato che sia così lontano da casa. Pensiamo però che il ristorante McDonald's in Islanda segua un certo tema, tranne le patatine fritte, tutto il menù ricorda quello di una taverna in riva al mare, anche i tovaglioli sono blu con sopra disegnato dei pesci, sui bicchieri c'è scritto messaggi come, , Pronti per un'avventura marina?", nella stanza tutto è nei toni del blu. Curiosamente troviamo anche McDonald's in Islanda, è molto diverso da tutti gli altri che abbiamo visto finora.
Dato che ci è piaciuto così tanto il gelato del McDonald's islandese, andiamo ad assaggiare altri gusti e palline di gelato delle gelaterie locali, vale a dire Isbúð Vesturbæjar. E qui hanno molti assortimenti tra cui possiamo scegliere. Prendiamo cacao e pistacchi. E questi sono i migliori. Islanda, voglio congratularmi con te, sei il miglior gelataio che abbia mai incontrato. Quello che offri, forse troppo poco o nessuno lo offre più. Ti sei specializzato nel trasformare il freddo in qualcosa di artistico, piacevole da guardare, sentire e gustare, sinestesia in ogni senso.
Cel mai bun serviciu de catering în maghiară
(la modul ironic)
Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...
Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.
În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.
Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.
Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.
A legjobb catering szolgáltatás
(ironikusan)
Péntek este van, késő van, lusták vagyunk főzni. Mi más lenne finomabb egy Quattro Stagioni pizzánál? Megnézzük a táblagépet, a „Kosárba helyezés” gombra kattintva kiválasztjuk, kiválasztjuk a szószt és egy adag sült krumplit. Ezt követően megnyomjuk a „Megrendelés” gombot, megadjuk a címet, a telefonszámot. , a fizetési módot választjuk. Nyálcsorgatva, egyre éhesebben várjuk, nézegetjük az általuk kiállított szépségek képeit. Nagyon izgatottak vagyunk itthon, másrészt szakácstanoncok sora érkezik egy ideje az étterembe. Főzni nem tudnak, de több évtizedes tapasztalattal rendelkező szakácsoktól mentek tanulni. Bármilyen hiba megbocsátható, mert az elején van, és mert csak a hibák elkövetésével tanulnak. Egyáltalán nem mindegy, hogy hányszor hibázik, hogy esetleg leégetné a serpenyőt, a főzést, az egész konyhát vagy csak a konyhát és a fürdőszobát, amelyek egy válaszfalon keresztül kommunikálnak. Így hívás után kapunk hívást, ahol a séf elnézést kér, hogy megrepedt a forralt boros tartály, túlsült a pizza, nem hagyták eléggé megsülni, túl sokat kenődik a sajt, nem tett hozzá paradicsomot és gombát. , hogy nem tett bele fürjtojást (ez egy kicsit diétás pizza), hogy nem tzatziki szószt vettek fel az étlapra, hogy elfelejtették a citromízű Pepsi Twist adagját, hogy a citrommázas fánk nem sikerült túl jól a csokoládé és egyéb...
Megunva a sok magyarázkodást (nem is akartam magyarázatot, csak kaját akartam) szépen elmondtam az illető szakácsnak, hogy szeretném, ha este 12-re megrendelnék az ételt, este 7 körül fogom rendelni. A szakács megértette, szépen szárnyra kapta a tanoncokat, és hazaküldte, hogy rendelése van az elkészítésre.
Ily módon 23 óra 45 perc körül biciklivel érkezett egy fiú a háztömbhöz, felhív és megkérdezi, hogy otthon vagyok-e (hol máshol lehetnék ilyen késői órán?, a piacon?, a tenger mellett a sziklán?, komolyan mondom, hol máshol várhatnék egy pizzára, lefagyva vagy megégve, bármi?), mondtam neki, hogy otthon vagyok, de megkértem, hogy használja a liftet és menjen fel az emeletre. Megérkezett, fizettem, vittem a pizzát minden mással, amit kértem, és kinyitottam a dobozt.
A pizza valójában egy Quattro Stagioni Happy Meal volt, amelyhez a rendelt játékon kívül egy játék is volt. Gyerekmenüt készített, mert a diákok az összes tésztát elhasználták, hogy megtanulják a pizza készítését, és csak ennyi maradt.
A pizza jó volt, megérte a várakozás minden idegeskedés és aggodalom után, még ha gyerekadagrólis volt szó.
Поддержите Poezii Online
Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.
Литературные новости, стихи и культурные события прямо на твоём телефоне.
Подписаться на канал
Yin-Yang
anca_nistor
25 октября
"Și moartea însăși naște o iubire"- atât de frumos descrisă speranța în continuitatea vieții. 🙏
Străin în sinele său
anca_nistor
24 октября
Ai descris perfect omul zilelor noastre, îndepărtat de sinele său autentic, rătăcit în plăcerile și cerințele deșarte ale lumii exterioare. Frumoase v...
Eu cred că-s lacrima lui Dumnezeu
Gabriel Trofin
23 октября
Mulțumesc frumos pentru apreciere!
Eu cred că-s lacrima lui Dumnezeu
Silvia Mihalachi
23 октября
Și eu cred că sunteți ,,lacrima lui Dumnezeu,,… Dovadă sunt frumoasele , creștine motivații în versurile poeziei, o poezie binecuvântată de Biblie...
Caut un om
Gabriel Trofin
22 октября
Mulțumesc frumos Anca... Mă bucur că îți plac versurile mele!
Caut un om
anca_nistor
22 октября
Ai un talent desăvârșit! Mulțumesc pentru toate stările pe care reușești să le transpui in vers🙏
Poem
Deea
21 октября
Mulțumesc
Sunt singur
anca_nistor
21 октября
Profund și răscolitor de frumos descrisă însingurarea .Felicitări!
Catastrofa din mine
Monica P
20 октября
Profund și frumos,felicitări!!!💌
Un lup printre oi
Irina Alexandra
18 октября
Superb!!!