Pilda Copacului Rănit și a Umbrei Sale
Pilda Copacului Rănit și a Umbrei Sale
Într-un sat îndepărtat trăia odată un om pe nume Ion, care purta în suflet răni pe care nimeni nu le putea vedea. Când era copil, casa în care trăia nu era întotdeauna un loc al liniștii. Tatăl său era aspru și, în loc să-l învețe cu răbdare și iubire, îl pedepsea cu cruzime. Copilul creștea cu frică în inimă și cu lacrimi pe care adesea le ascundea de ceilalți.
Ion se întreba uneori:
— De ce tocmai cei care ar trebui să ne iubească cel mai mult ne pot răni cel mai adânc?
Dar nu primea niciun răspuns.
Anii au trecut, iar copilul a devenit bărbat. Însă, deși trupul lui crescuse, o parte din sufletul său rămăsese copilul speriat de odinioară. Rănile pe care le primise nu dispăruseră; ele se ascunseseră adânc în inima lui.
Pentru a uita de durere, Ion a început de tânăr să caute alinare în lucruri care nu puteau vindeca sufletul. A început să fumeze, iar mai târziu să bea. Pentru o vreme, avea impresia că uită. Dar durerea pe care o ascunzi nu moare; ea rămâne înăuntru și crește în tăcere.
Ion avea și un fiu. Își iubea copilul, poate mai mult decât putea să spună. Dar nu știa întotdeauna cum să arate iubirea. Uneori, când era cuprins de mânie, devenea rece și aspru tocmai cu cel care îi era cel mai aproape.
Cu străinii putea fi bun și prietenos. Cu oamenii din jur putea să vorbească frumos și să ofere ajutor. Dar în propria casă, unde sufletul lui era cel mai descoperit, ieșeau la iveală umbrele trecutului.
Fiul său nu înțelegea.
— De ce tatăl meu este bun cu alții, dar uneori atât de aspru cu mine?
Și copilul nu știa că uneori oamenii care au fost răniți nu au învățat niciodată să-și vindece propriile răni.
Într-o zi, un bătrân înțelept din sat l-a văzut pe Ion stând singur și i-a spus:
— Ai văzut vreodată un copac care a fost lovit de furtuni?
Ion a răspuns:
— Am văzut.
Bătrânul i-a spus:
— Dacă furtunile îi rup ramurile și nimeni nu îl îngrijește, uneori copacul crește strâmb. Nu pentru că a ales să fie strâmb, ci pentru că a crescut luptând împotriva vântului. Dar chiar și un copac rănit poate fi îngrijit. Și, chiar dacă poartă urmele furtunii, poate să ofere umbră și roade.
Ion a tăcut mult timp.
Apoi bătrânul a continuat:
— Să nu lași furtuna care te-a rănit să devină furtuna pe care o lași în urma ta.
Aceste cuvinte au rămas în inima lui.
Dar viața lui Ion fusese grea, iar anii de durere, fumat și băutură își cereau prețul. Trupul lui a început să slăbească. Nu a avut parte de o viață lungă și a plecat din această lume înainte de a apuca să vadă toate zilele pe care poate și le-ar fi dorit.
După plecarea lui, cei care îl cunoscuseră și-au amintit lucruri diferite despre el. Unii își aminteau bunătatea lui. Alții își aminteau asprimea lui. Dar nimeni nu putea cunoaște în întregime războiul pe care îl purtase în suflet.
Fiul său a crescut și, într-o zi, a înțeles un lucru important:
Un om poate face rău și totuși să fi fost, la rândul lui, rănit. Înțelegerea trecutului nu face răul să dispară și nu îl transformă în bine, dar ne poate ajuta să nu ducem mai departe aceeași durere.
Și fiul și-a spus în inima lui:
„Nu pot schimba ceea ce a fost înaintea mea. Nu pot șterge lacrimile celor care au suferit. Dar pot alege ca durerea să se oprească aici. Nu voi răspunde rănii cu o altă rană, ci voi căuta să pun iubire acolo unde a fost lipsă de iubire.”
Aceasta este învățătura pildei:
Omul rănit poate răni, dacă nu caută vindecare. Dar cel care înțelege durerea trecutului poate rupe lanțul și poate începe o nouă poveste. Nu suntem întotdeauna vinovați pentru rănile pe care le-am primit, dar putem alege ce facem cu ele.
Căci cea mai mare biruință nu este să întorci răul pentru rău, ci să nu lași întunericul altora să stingă lumina din tine.
❤️🙏[Cristian Diaconița]
Категория: Проза
Все стихи автора: Cristian Diaconița ![]()
Дата публикации: 26 августа
Timp de citire: ~7 min.
Просмотры: 367
Другие стихотворения автора
ROMÂNUL ȘI ARABUL
PROLOG
În vremea clopotelor și a drumurilor lungi
În vremuri de demult, când cetățile își ridicau zidurile spre cer, când călătorii mergeau zile întregi pe drumuri de pământ, iar clopotele mănăstirilor vesteau dimineața și seara peste munți, trăia într-un ținut românesc un om pe nume Ion.
Ion era cunoscut în sat pentru trei lucruri:
era bun la inimă,
era foarte curios,
și vorbea atât de mult, încât până și cocoșul satului se plictisea să-l asculte.
Dacă îl întâlneai dimineața și îl întrebai:
— Ion, ai dormit bine?
Până seara aflai cum dormise bunicul lui în tinerețe, cum se stricase căruța vecinului și de ce unchiul său cumpărase odată un măgar care nu voia să meargă decât înapoi.
Ion nu era bogat și nici puternic.
Dar avea o credință simplă, o inimă ospitalieră și o dorință sinceră de a-i ajuta pe ceilalți.
Într-o dimineață de toamnă, viața lui urma să se schimbe.
Clopotele vechii Mănăstiri a Sfântului Nicolae răsunau peste dealuri.
Dang! Dang! Dang!
Ion mergea spre mănăstire când observă un călător străin la poartă.
Omul purta haine de călătorie, avea un sac pe umăr și ținea în mână un toiag.
Ion se apropie.
— Pace ție!
— Pace și ție! răspunse străinul.
— Ești pierdut?
— Puțin.
Ion zâmbi.
— Atunci ai noroc.
— De ce?
— Pentru că eu mă pricep foarte bine la găsit oameni pierduți.
Străinul râse.
— Și dacă tu ești pierdut?
Ion rămase câteva clipe pe gânduri.
— Atunci suntem doi.
Străinul întinse mâna.
— Mă numesc Yusuf.
— Ion.
— Sunt călător.
— Și eu.
Yusuf se uită la el.
— Tu?
— Eu călătoresc până la satul vecin aproape în fiecare săptămână.
Yusuf izbucni în râs.
— Cred că avem definiții diferite pentru cuvântul „călător”.
Ion îl bătu prietenește pe umăr.
— O să te obișnuiești.
Nu știau atunci că acea întâlnire avea să-i poarte prin păduri, cetăți, mănăstiri și drumuri primejdioase și că avea să-i transforme din doi străini în cei mai buni prieteni.
---
CAPITOLUL I
Străinul de la mănăstire
Părintele Teofan, starețul mănăstirii, îi primi pe cei doi în biserică.
Era un bătrân cu barbă albă și ochi liniștiți.
— Bine ai venit, fiule, îi spuse lui Yusuf.
— Vă mulțumesc, părinte.
Yusuf privi icoanele.
— Am venit de foarte departe pentru a vedea aceste locuri creștine.
— Atunci vei fi primit ca un oaspete.
Ion zâmbi.
— Părinte, pot să-i arăt eu mănăstirea?
Părintele Teofan îl privi.
— Poți.
— Tot?
— Tot.
— Și turnul?
— Da.
— Și pivnița?
— Da.
— Și cămara?
Părintele se opri.
— De ce vrei să-i arăți cămara?
Ion răspunse foarte serios:
— Pentru cultură.
Yusuf izbucni în râs.
Părintele clătină din cap.
— Du-te, Ion.
Ion îl luă pe Yusuf.
— Ai auzit? Avem binecuvântare.
— Pentru ce?
— Pentru cămară.
---
După ce îi arătă curtea, clopotnița și grădina, Ion îl duse în biserică.
Yusuf privi icoanele cu atenție.
— Sunt foarte frumoase.
— Da.
— Ce înseamnă icoanele pentru creștini?
Ion deveni serios.
— Ne amintesc de Dumnezeu, de Maica Domnului și de sfinți. Nu ne închinăm lemnului sau vopselei, ci cinstim persoana reprezentată.
Yusuf dădu din cap.
— Înțeleg.
În acel moment, părintele Teofan veni spre ei.
— Priviți icoana Sfântului Nicolae.
Cei doi se apropiară.
Părintele observă ceva.
— Asta nu era aici.
În partea de jos a icoanei apăruse o mică inscripție.
Era aproape ascunsă.
Ion se apropie.
— Ce scrie?
Părintele citi:
„Când omul răsăritului va întâlni omul ținutului de miazănoapte, se va deschide drumul către comoara ascunsă.”
Ion se uită la Yusuf.
Yusuf se uită la Ion.
— Eu sunt omul răsăritului?
Părintele nu răspunse.
Ion ridică mâna.
— Atunci eu sunt omul miazănoaptei?
Părintele zâmbi.
— Poate.
Ion oftă.
— Părinte, de ce toate lucrurile misterioase încep cu „poate”?
---
CAPITOLUL II
Harta din clopotniță
Părintele Teofan îi conduse în turn.
Acolo, printre funii, grinzi și praful adunat de-a lungul anilor, găsiră o cutie veche.
Ion suflă praful de pe ea.
— Hapciu!
Yusuf râse.
— Ai trezit cutia.
— Nu râde. Praful de aici are probabil mai mulți ani decât mine.
Deschiseră cutia.
Înăuntru era o hartă.
Pe ea se vedeau munți, râuri, drumuri și trei clopote desenate.
În partea de jos scria:
„Trei clopote vor arăta calea. Trei chei vor deschide piatra. Iar cartea va fi găsită de cei care caută nu aurul, ci lumina.”
Yusuf privi harta.
— Este o hartă veche.
— Foarte veche, spuse părintele.
Ion întrebă:
— Și ce trebuie să facem?
— Să aflați unde duc cele trei clopote.
Ion privi harta.
— Părinte...
— Da?
— Nu putem să așteptăm să vină ele la noi?
Părintele începu să râdă.
— Nu.
— Am încercat.
---
CAPITOLUL III
Plecarea
A doua zi, Ion și Yusuf porniră la drum.
Părintele Teofan le dădu pâine, brânză, apă și o mică cruce de lemn.
— Luați-o cu voi.
Ion o primi cu respect.
— Vă mulțumim, părinte.
— Aveți grijă unul de altul.
— Vom avea.
— Și nu vă lăsați conduși de lăcomie.
Yusuf răspunse:
— Nu ne vom lăsa.
Ion tăcu.
Părintele îl privi.
— Ion?
— Da?
— Ai înțeles?
— Da.
— Bine.
Ion se uită la sacul cu merinde.
— Dar dacă găsim ceva bun de mâncare pe drum?
Părintele izbucni în râs.
— Mergi, fiule.
---
CAPITOLUL IV
Calul împărătesc
La un han din apropiere, cei doi găsiră doi cai.
Unul era alb și liniștit.
Celălalt era maro și foarte încăpățânat.
Ion îl privi.
Calul îl privi.
Ion făcu un pas înapoi.
— Yusuf, eu îl aleg pe cel alb.
— De ce?
— Cel maro pare că știe mai multe decât mine.
— Poate chiar știe.
— Atunci este periculos.
Yusuf începu să râdă.
Porniră.
După o vreme, calul lui Ion se opri.
Ion trase de frâu.
— Hai!
Calul nu se mișcă.
— Hai!
Nimic.
Yusuf strigă:
— Ce faci?
— Îl conving.
— Cum?
— Vorbesc cu el.
Yusuf se uită la Ion.
— Și înțelege?
— Până acum nu.
Ion îi șopti calului:
— Dacă mergem mai departe, primești un morcov.
Calul porni imediat.
Yusuf râse.
— Deci ai găsit metoda.
Ion zâmbi.
— Toți avem un punct slab.
---
CAPITOLUL V
Hanul celor trei clopote
Spre seară, ajunseră la un han.
Deasupra porții erau trei clopote.
Ion sări de pe cal.
— Yusuf!
— Ce?
— Uite!
— Cele trei clopote.
— Exact!
Intrară în han.
Hangioaica îi privi atent.
— Sunteți călători?
— Da.
— Ce căutați?
Ion răspunse:
— O carte veche.
Femeia tăcu.
— Cine v-a trimis?
— Părintele Teofan.
Femeia își schimbă expresia.
— Atunci trebuie să vedeți pe cineva.
— Pe cine?
— Pe bătrânul Ilie.
— Unde este?
— În grajd.
Ion se uită la Yusuf.
— De ce toate persoanele importante din poveste locuiesc în grajduri?
---
CAPITOL VI
Bătrânul Ilie
Ilie era un bătrân cu barbă albă și o voce puternică.
Când văzu harta, se ridică.
— De unde aveți asta?
— De la mănăstire.
Ilie oftă.
— Credeam că nu va mai veni nimeni.
Yusuf întrebă:
— Ce știți despre hartă?
— Știu că duce spre o cetate veche.
— Și cheia?
Ilie scoase o cutie.
În ea se afla o cheie.
— Aceasta este prima.
Ion o privi.
— Și celelalte?
— Una este ascunsă în munți.
— Iar a treia?
— Într-o cetate părăsită.
Ion oftă.
— Nu putea fi una lângă fântână?
Ilie râse.
— Nu.
— Am întrebat.
---
CAPITOL VII
Furtuna
A doua zi, cei doi porniră spre munți.
Pe la prânz, cerul se întunecă.
Vântul începu să sufle.
— Vine furtuna! strigă Yusuf.
— O văd!
— Trebuie să găsim adăpost!
— Unde?
— Nu știu!
— Atunci suntem în aceeași situație!
Ploaia începu.
Cei doi găsiră o peșteră.
Intrând, Yusuf aprinse o torță.
Pe pereți erau picturi vechi.
Cruci.
Clopote.
Și un drum desenat.
Ion se apropie.
— Yusuf...
— Da?
— Cred că am găsit următorul indiciu.
În acel moment se auzi un zgomot.
Ion încremeni.
— Ce a fost?
Zgomotul se auzi din nou.
— Urs? întrebă Ion.
— Nu.
— Lup?
— Nu.
Din întuneric apăru un călugăr.
Ion sări înapoi.
— Maica Domnului!
Călugărul îl privi calm.
— Pace vouă.
Ion puse mâna pe inimă.
— Părinte, data viitoare tușește înainte să apari din întuneric!
Călugărul începu să râdă.
---
CAPITOL VIII
Călugărul Damian
Călugărul se numea Damian.
Locuia de mulți ani într-un mic schit din munți.
— Știu legenda cărții, spuse el.
Yusuf îl întrebă:
— Unde este?
— Într-un loc pe care nu-l poate găsi un om care caută aur.
Ion oftă.
— Iar nu este aur.
— Nu.
— Bănuiam.
Călugărul îi conduse într-o încăpere ascunsă.
Acolo se afla o ușă de piatră.
Pe ușă erau trei semne:
clopotul, crucea și steaua.
— Aveți nevoie de trei chei.
Ion scoase cheia de la Ilie.
— Una o avem.
Damian dădu din cap.
— A doua este în cetatea veche.
— Și a treia?
— În locul în care trei drumuri se întâlnesc.
Ion privi harta.
— Și unde este acel loc?
Damian arătă spre vale.
— La răscrucea celor trei drumuri.
Ion zâmbi.
— Asta chiar pare ușor.
Yusuf îl privi.
— Când spui că ceva pare ușor, întotdeauna se întâmplă ceva.
Ion oftă.
— Nu mai spune asta.
---
CAPITOL IX
Răscrucea
A doua zi, ajunseră la o răscruce.
Trei drumuri.
Unul spre nord.
Unul spre sud.
Unul spre munți.
Ion scoase harta.
— Și acum?
Yusuf arătă spre nord.
— Nord.
Ion arătă spre sud.
— Sud.
Se uitară unul la altul.
— Cine are dreptate? întrebă Yusuf.
— Eu.
— De ce?
— Pentru că am zis primul.
— Asta nu este logică.
— Este logică românească.
Au ales drumul din mijloc.
După două ore, ajunseră exact de unde plecaseră.
Yusuf se uită la Ion.
Ion se uită la Yusuf.
— Nu spune nimic.
— Nu spun.
— Bine.
— Dar ai ales tu drumul.
— Știu.
---
CAPITOL X
Cetatea părăsită
După ce se întoarseră la răscruce, urmară drumul corect.
Ajunseră la o cetate veche.
Zidurile erau înalte.
Poarta era deschisă.
— Asta nu-mi place, spuse Yusuf.
— De ce?
— Pentru că o cetate părăsită nu ar trebui să aibă poarta deschisă.
Ion se uită la poartă.
— Poate au uitat să o închidă.
— Acum o mie de ani?
Ion tăcu.
— Bun argument.
Intrară.
În centrul cetății era o capelă veche.
Pe altar se afla o stea de piatră.
Yusuf o ridică.
Dedesubt era cheia.
— Am găsit-o!
În acel moment, se auziră pași.
Ion se întoarse.
La intrare se aflau trei oameni.
Era o ceată de tâlhari.
Conducătorul lor strigă:
— Dați-ne harta!
Ion șopti:
— Yusuf.
— Da?
— Am o idee.
— Care?
— Fugim.
— Este cea mai bună idee pe care ai avut-o azi.
---
CAPITOL XI
Urmărirea
Cei doi alergară spre cai.
Tâlharii îi urmăreau.
Ion urcă pe cal.
Yusuf urcă și el.
— Pleacă!
Caii porniră.
Drumul cobora printre stânci.
— Mai repede! strigă Yusuf.
— Încerc!
— De ce mergi atât de încet?
— Pentru că al meu este cal creștin!
— Ce înseamnă asta?
— Merge numai dacă are voie!
Yusuf începu să râdă.
Tâlharii se apropiau.
Ion observă un pod vechi.
— Yusuf!
— Ce?
— Podul!
— Trebuie să trecem!
Trecură.
Când ajunseră pe partea cealaltă, podul se rupse.
Tâlharii se opriră.
Ion răsuflă ușurat.
— Slavă lui Dumnezeu!
Yusuf zâmbi.
— Am scăpat.
Ion scoase harta.
— Și avem cheia.
— Atunci să mergem.
---
CAPITOL XII
Ultima cheie
Se întoarseră la mănăstirea din munți.
Călugărul Damian îi aștepta.
— Ați găsit cheia?
Yusuf o ridică.
— Da.
— Atunci mai aveți nevoie de ultima.
Ion întrebă:
— Unde este?
Damian zâmbi.
— La mănăstirea voastră.
Ion făcu ochii mari.
— Adică am călătorit până aici și trebuie să ne întoarcem?
— Da.
Ion se așeză pe o piatră.
— Eu cred că această aventură are ceva personal cu mine.
Yusuf râse.
---
CAPITOL XIII
Întoarcerea la Sfântul Nicolae
Când se întoarseră la mănăstire, părintele Teofan îi aștepta.
— V-ați întors.
— Da, părinte.
— Ați găsit cheia?
Ion se uită la el.
— Părinte...
— Da?
— Dumneavoastră știați unde este?
Părintele zâmbi.
— Da.
Ion rămase fără cuvinte.
Yusuf râse.
— Cred că este prima dată când Ion nu știe ce să spună.
— Părinte!
Călugărul scoase o mică cheie de sub haina sa.
— A treia cheie.
Ion aproape că se prăbuși.
— Noi am trecut prin păduri, furtuni, cetăți și tâlhari!
— Știu.
— Și cheia era aici?!
— Da.
Ion se uită spre cer.
— Doamne, dă-mi răbdare.
Yusuf îl bătu pe umăr.
— Măcar am avut aventură.
Ion zâmbi.
— Asta este adevărat.
---
CAPITOL XIV
Camera ascunsă
Cei trei merseră în biserică.
Părintele Teofan îi conduse în spatele altarului.
Acolo se afla o ușă veche, ascunsă după o perdea.
Ion privi cele trei chei.
— Acum?
— Acum.
Prima cheie.
Clic.
A doua.
Clic.
A treia.
Clic.
Ușa se deschise.
Înăuntru era o cameră mică.
Pe o masă de piatră se afla o carte veche.
Coperta era simplă.
Avea o cruce.
Yusuf se apropie.
— Aceasta este cartea?
— Da.
Ion se uită în jur.
— Și unde este aurul?
Părintele îl privi.
— Ion...
— Glumeam.
Cartea era plină de învățături despre credință, milostenie, iertare, pace și iubirea aproapelui.
Yusuf citi cu atenție.
Ion deveni liniștit.
— Atâta drum pentru asta...
Părintele Teofan răspunse:
— Uneori, Dumnezeu îngăduie omului să parcurgă un drum lung pentru a găsi un adevăr simplu.
Ion dădu din cap.
— Acum înțeleg.
Yusuf zâmbi.
— Și eu.
---
CAPITOL XV
Ultima aventură
Credeau că aventura se terminase.
Dar în noaptea aceea, clopotul mănăstirii începu să bată singur.
Dang!
Ion se ridică din pat.
— Yusuf!
— Ce este?
— Clopotul!
— Poate bate vântul.
Dang!
— Nu bate vântul, spuse Ion.
Părintele Teofan intră.
— Ce se întâmplă?
Cei trei merseră spre clopotniță.
Acolo găsiră o ușă deschisă.
Înăuntru era un băiat speriat.
Era un copil din sat care venise să caute un miel pierdut.
Ion îl privi.
— Pentru asta am venit?
Băiatul spuse:
— Mielul meu a intrat aici.
Yusuf începu să râdă.
— Aventura continuă.
Ion oftă.
— Să găsim mielul.
După o oră, îl găsiră în magazia mănăstirii.
Ion îl scoase.
— Iată-l!
Băiatul îl luă în brațe.
— Mulțumesc!
Părintele Teofan zâmbi.
— Vedeți? Uneori cea mai importantă faptă nu este să găsești o carte veche, ci să ajuți un copil să-și găsească mielul.
Ion zâmbi.
— Și mie îmi place mai mult mielul decât harta.
Yusuf râse.
— Pentru că mielul nu te pune să mergi trei zile prin munți.
---
EPILOG
Prietenia
Au trecut anii.
Yusuf s-a întors în țara sa, dar nu a uitat niciodată mănăstirea.
Ion a rămas în sat.
Când primea vești de la Yusuf, mergea imediat la mănăstire să i le spună părintelui Teofan.
Într-o zi, după mulți ani, Yusuf s-a întors.
Ion îl aștepta la poartă.
— Yusuf!
— Ion!
Se îmbrățișară ca doi vechi prieteni.
— Ți-a fost dor de România? întrebă Ion.
— Da.
— De mănăstire?
— Da.
— De mine?
Yusuf zâmbi.
— Și de tine.
Ion se lumină.
— Dar de halva?
Yusuf începu să râdă.
— Mai ales de halva.
Ion scoase imediat o pungă.
— Știam eu!
Părintele Teofan îi privea de la fereastră.
Clopotele începură să bată.
Dang! Dang! Dang!
Yusuf privi mănăstirea.
— Am venit aici ca străin.
Ion îi răspunse:
— Dar ai plecat ca prieten.
Yusuf zâmbi.
— Asta este adevărata comoară.
Ion dădu din cap.
— Da.
Se făcu liniște.
Apoi Ion întrebă:
— Mergem să mâncăm?
Yusuf începu să râdă.
— Știam că vei întreba.
— După atâtea aventuri, merităm.
— Ce avem?
Ion zâmbi larg.
— Pâine, brânză, miere...
Yusuf completă:
— Și halva.
— Exact!
Cei doi intrară în mănăstire.
Clopotele continuau să răsune peste dealuri.
Iar povestea lor rămase în amintirea oamenilor ca povestea Românului și Arabului — doi oameni veniți din locuri diferite, care au descoperit că o prietenie adevărată poate trece peste hotare, limbi și distanțe.
Nu aurul fusese comoara.
Nu cartea.
Nu cheile.
Nu cetatea.
Comoara fusese prietenia.
Iar lumina pe care o căutaseră în toate acele locuri fusese, în cele din urmă, lumina binelui din inima omului.
Ion ieși pentru ultima dată în curtea mănăstirii.
Se uită spre cer.
— Slavă lui Dumnezeu!
Yusuf zâmbi.
— Amin.
Din clopotniță se auzi încă o dată:
Dang! Dang! Dang!
Ion ridică punga cu halva.
— Și slavă pentru asta!
Yusuf izbucni în râs.
Părintele Teofan își făcu semnul crucii și zâmbi.
Iar peste vechea mănăstire se așternu liniștea serii.
SFÂRȘIT
---
MORALA
Omul poate veni dintr-o țară îndepărtată, poate vorbi o altă limbă și poate avea alte obiceiuri, dar bunătatea, respectul, credința, iertarea și prietenia pot uni inimile.
Adevărata comoară nu este aurul pe care îl găsim într-o peșteră, ci binele pe care îl găsim în oameni.
Iar uneori, cele mai mari aventuri ale vieții nu ne duc acolo unde credeam că trebuie să ajungem, ci ne învață cine suntem și cine ne sunt adevărații prieteni.
Fotografia din ramă
Noaptea se așternuse încet peste casa lui Daniel.
Luminile din camere se stinseseră una câte una, iar liniștea se întindea peste pereți ca o pânză nevăzută. Afară, vântul mișca ușor crengile copacilor, iar din când în când câte o mașină trecea pe strada aproape pustie.
Daniel stătea în pat și privea în întuneric.
Nu putea să adoarmă.
Se întorcea de pe o parte pe alta, își trăgea pătura până la bărbie, apoi o dădea jos. Închidea ochii, dar în clipa în care îi închidea, amintirile începeau să vină.
Una câte una.
Greșeli vechi.
Cuvinte urâte.
Minciuni.
Lucruri pe care le făcuse când era mic și pe care atunci nu le înțelegea cu adevărat. Fapte pe care le uitase pentru o vreme, dar care acum se întorceau în mintea lui.
— De ce am făcut toate lucrurile acelea? șopti el.
Nu aștepta niciun răspuns.
Privea tavanul și simțea că în piept i se strânge ceva.
Daniel nu mai era copilul de atunci. Crescuse. Învățase multe. Începuse să înțeleagă diferența dintre bine și rău și înțelesese cât de mult poate răni un om printr-un cuvânt, printr-o faptă sau printr-o alegere greșită.
Dar în noaptea aceea nu se putea gândi la altceva decât la trecut.
Și, cu cât își amintea mai multe, cu atât îi era mai greu.
O lacrimă i se prelinse pe obraz.
Apoi încă una.
Daniel își acoperi fața cu mâinile.
— Doamne...
Vocea i se frânse.
— Îmi pare rău.
Era singur în cameră.
Dar nu se simțea cu adevărat singur.
În adâncul sufletului său știa că Dumnezeu îl vede.
Știa că Dumnezeu îi cunoscuse și copilăria, și greșelile, și clipele în care făcuse lucruri pe care acum le regreta.
Daniel începu să plângă mai tare.
Nu plângea pentru că cineva îl certase.
Nu plângea pentru că îi spusese cineva că este rău.
Plângea pentru că începuse să înțeleagă.
Uneori, omul nu plânge atunci când face răul.
Plânge mai târziu, când înțelege cât rău a făcut.
Daniel își amintea de copilul care fusese.
Un copil care nu știa cât de importante sunt unele lucruri.
Un copil care făcea uneori lucruri rele și apoi mergea mai departe, fără să se gândească prea mult.
Acum însă, privind înapoi, îl durea.
— Dacă aș putea să mă întorc...
Se opri.
Știa că nu poate.
Timpul nu se întoarce.
Ziua de ieri nu poate fi trăită din nou.
O greșeală făcută nu poate fi ștearsă din trecut ca și cum nu ar fi existat.
Dar Daniel își amintea ceva ce auzise cândva la biserică:
Dumnezeu nu cere omului să se întoarcă în timp. Îi cere să se întoarcă spre El.
Daniel își șterse ochii.
Pentru câteva clipe, se făcu liniște.
Apoi se auzi o bătaie ușoară în ușă.
— Daniel?
Era mama lui.
Băiatul nu răspunse.
— Ești bine?
Daniel își ținu respirația.
Mama deschise puțin ușa și se uită în cameră.
— Nu dormi?
— Nu...
Vocea lui era foarte slabă.
Mama intră și se așeză pe marginea patului.
— Ce ai?
Daniel întoarse capul spre perete.
Nu putea să spună.
Cum să-i explice mamei lui ce se întâmpla în sufletul său?
Cum să-i spună că plângea pentru lucruri făcute cu mulți ani în urmă?
Cum să-i spună că îi era rușine de copilul care fusese?
Cum să-i spună că, în acea noapte, sufletul lui parcă își deschisese toate sertarele și scosese la lumină toate greșelile ascunse?
— Nimic, mamă.
Mama îl privi cu îngrijorare.
Știa că nu era „nimic”.
— Ai plâns?
Daniel nu răspunse.
Mama îi puse mâna pe frunte.
— Te doare ceva?
— Nu.
— Atunci ce ai?
Daniel strânse din ochi.
Ar fi vrut să vorbească.
Ar fi vrut să spună tot.
Dar cuvintele nu veneau.
Uneori, durerea din suflet este atât de mare încât omul nu știe să o transforme în cuvinte.
Mama se ridică încet.
— Bine. Dacă nu vrei să-mi spui acum, nu te oblig.
Se îndreptă spre ușă.
— Dar să știi că sunt aici.
Daniel nu răspunse.
După ce mama ieși, el rămase din nou singur.
Și atunci privirea îi căzu asupra unui obiect aflat pe un raft.
O fotografie.
Era o fotografie veche, pusă într-o ramă.
În fotografie era el.
Daniel, copil.
Avea obrajii rotunzi, ochii mari și un zâmbet larg.
Privea fotografia mult timp.
— Tu ai fost eu...
Și îl cuprinse o tristețe adâncă.
Nu ura copilul din fotografie.
De fapt, tocmai pentru că era copil îl durea atât de mult.
Își amintea de toate lucrurile pe care le făcuse atunci.
Unele erau mici.
Altele îl făceau să se rușineze.
Altele îl făceau să se întrebe de ce fusese capabil să facă asemenea lucruri.
Se ridică din pat și luă fotografia.
Ținu rama în mâini.
— Mi-aș fi dorit să știi atunci ceea ce știu acum...
Ochii i se umplură din nou de lacrimi.
— Mi-aș fi dorit să alegi altfel.
Daniel privi chipul copilului.
Apoi, într-un moment de durere și revoltă față de propriul trecut, scoase fotografia din ramă.
O ținu între degete.
Pentru câteva secunde ezită.
Apoi o rupse.
Rrrrip.
Sunetul hârtiei sfâșiate se auzi în camera liniștită.
Daniel rămase nemișcat.
Privi cele două bucăți.
Își dădu seama că fotografia putea fi ruptă.
Dar trecutul nu.
Nu putea să rupă ceea ce fusese.
Nu putea să distrugă copilul din fotografie.
Nu putea să șteargă faptele.
Și atunci înțelese ceva.
Poate că nu trebuia să-și distrugă trecutul.
Poate că trebuia să-l lase în mâinile lui Dumnezeu.
Daniel îngenunche lângă pat.
Cele două bucăți ale fotografiei erau încă în mâna lui.
Le așeză încet pe podea.
Și începu să se roage.
— Doamne...
Tăcu.
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
— Tu mă cunoști.
Respiră greu.
— Tu știi ce am făcut. Știi lucrurile pe care nu le-am spus nimănui. Știi greșelile mele. Știi cât de mult regret.
Daniel își plecă fruntea.
— Nu pot să schimb trecutul.
O lacrimă căzu pe podea.
— Dar pot să mă schimb eu.
Pentru prima dată în acea noapte, simți că sufletul începe să se liniștească.
Nu pentru că toate problemele dispăruseră.
Nu pentru că trecutul fusese șters.
Ci pentru că înțelesese că Dumnezeu nu îl privea doar prin greșelile lui.
Dumnezeu vedea și pocăința.
Vedea și lacrimile.
Vedea și dorința de a deveni un om mai bun.
Daniel rămase mult timp în genunchi.
Apoi se ridică.
Se uită la fotografia ruptă.
Luă cele două bucăți și le puse înapoi în ramă.
Fotografia nu mai era întreagă.
Se vedea linia rupturii.
Dar Daniel nu o mai aruncă.
O așeză din nou pe raft.
De data aceasta, nu ca să privească un copil perfect.
Ci ca să-și amintească de unde venise.
Și să nu mai fie omul de atunci.
Se întoarse în pat.
Își puse capul pe pernă.
Ochii încă îi erau umezi.
Dar acum plânsul se transformase într-o liniște adâncă.
Înainte să adoarmă, Daniel șopti:
— Doamne, iartă-mă și ajută-mă să nu mai fiu omul care am fost.
Apoi închise ochii.
Și, pentru prima dată în acea noapte, adormi.
Dimineața, mama lui intră în cameră.
Văzu fotografia.
Observă ruptura.
— Daniel...
El deschise ochii.
Mama luă rama în mâini.
— Ce s-a întâmplat cu fotografia?
Daniel tăcu.
Apoi, după câteva secunde, spuse:
— Am rupt-o aseară.
— De ce?
Daniel privi fotografia.
— Pentru că mi-a fost rușine de copilul din ea.
Mama se așeză lângă el.
— Daniel, copilul acela nu mai poate schimba ce a făcut.
— Știu.
— Dar nici tu nu trebuie să rămâi prizonierul greșelilor lui.
Daniel o privi.
Mama continuă:
— Dacă îți pare rău cu adevărat, atunci folosește regretul ca să devii mai bun. Nu ca să te distrugi.
Daniel începu din nou să plângă.
Dar de data aceasta nu se mai ascunse.
Își sprijini capul pe umărul mamei.
— Mamă...
— Da?
— Îmi pare rău pentru multe lucruri.
Mama îl strânse în brațe.
— Atunci începe de astăzi să faci bine.
Daniel închise ochii.
În acea dimineață, înțelese ceva ce nu înțelesese niciodată când era copil:
Pocăința nu înseamnă să urăști omul care ai fost. Înseamnă să recunoști răul pe care l-ai făcut, să ceri iertare și să alegi o altă cale.
Fotografia rămase pe raft.
Ruptă.
Dar nu aruncată.
Iar ruptura aceea avea să-i amintească mereu lui Daniel că trecutul nu poate fi schimbat.
Însă viitorul poate fi.
Și, mai ales, că atunci când omul se întoarce sincer către Dumnezeu, nu trebuie să creadă că este prea târziu.
Pentru că Dumnezeu vede lacrima care cade în întuneric.
Vede rugăciunea pe care omul abia reușește să o rostească.
Vede regretul ascuns.
Și vede și inima care încearcă să se întoarcă spre lumină.
În noaptea aceea, Daniel plânsese pentru copilul care fusese.
Dar în dimineața următoare s-a trezit cu dorința de a deveni un om nou.
Iar fotografia ruptă a rămas acolo, în ramă, ca o mărturie tăcută:
Trecutul poate lăsa cicatrici, dar nu trebuie să hotărască cine vei fi.
Fotografia din ramă – Partea a II-a
Imaginile din trecut
În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.
Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.
Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.
Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.
Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.
Uneori erau doar câteva secunde.
O cameră.
Un chip.
Un loc.
O situație.
Un cuvânt.
O imagine veche care îi apărea brusc în minte.
Daniel încerca să nu se gândească.
Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.
Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.
Mama îl întreba:
— Daniel, ești bine?
El tresărea.
— Da.
— Sigur?
— Da, mamă.
Dar nu era bine.
În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.
Daniel își lăsa privirea în jos.
Nu putea să explice.
Nu putea să spună.
Nu știa cum.
Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.
Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.
Imaginile veneau fără să le cheme.
Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.
Rușine.
Frică.
Regret.
Tristețe.
Vinovăție.
Daniel începea să se întrebe:
De ce îmi apar toate acum?
De ce nu pot să le uit?
De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?
Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.
Mama citea.
Tatăl se uita la televizor.
Daniel era în camera lui.
Privea fotografia din ramă.
Încă se vedea urma rupturii.
Daniel trecu degetul peste fotografie.
— De ce nu pot să uit?
Și iar îi veni în minte o imagine.
Închise ochii.
— Nu...
Își puse mâinile peste față.
— Nu vreau să mă mai gândesc.
Dar imaginea rămânea.
Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.
Nu putea sta locului.
Se simțea prins între trecut și prezent.
Într-un colț al camerei era Biblia.
Daniel o luă.
O deschise fără să știe unde.
Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.
Citi încet.
Apoi se opri.
Și începu să plângă.
— Doamne, eu vreau să mă vindec.
Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.
Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.
Nu mai voia să fugă de trecut.
Nu mai voia să se ascundă.
Dar îi era teamă să vorbească.
Mai ales cu părinții.
De multe ori, mama lui încerca să se apropie.
— Daniel, te văd trist în ultima vreme.
— Sunt doar obosit.
— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.
Daniel deschidea gura.
Și apoi tăcea.
Cuvintele erau acolo.
Dar nu puteau ieși.
Îi era teamă că nu va fi înțeles.
Îi era rușine.
Se temea că părinții îl vor privi altfel.
Așa că spunea mereu:
— Sunt bine.
Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.
Într-o noapte, stătea din nou în pat.
Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.
Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.
Erau și răni.
Unele lucruri pe care le făcuse el.
Alte lucruri pe care le trăise.
Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.
Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.
Daniel se întoarse spre perete.
Lacrimile începură să-i curgă.
— Doamne...
Apoi șopti:
— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.
Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.
Plânse.
Mult.
În liniște.
Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.
Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.
După un timp, Daniel adormi.
Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.
O ridică și o puse pe noptieră.
Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.
Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.
În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.
— Încă te uiți la ea?
Daniel zâmbi trist.
— Da.
— Ce vezi?
Daniel rămase tăcut.
Apoi spuse:
— Văd un copil care nu știa multe lucruri.
Mama se apropie.
— Și ce simți când îl privești?
Daniel coborî privirea.
— Nu știu.
Mama nu îl presă.
Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”
Nu l-a certat.
Doar a rămas lângă el.
Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.
Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.
Nu în acea zi.
Poate nici în următoarea.
Dar într-o zi.
Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.
În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.
— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.
— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.
— Ajută-mă să pot vorbi.
— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.
Apoi tăcu.
Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.
Nădejde.
Nu o nădejde zgomotoasă.
Ci una mică.
Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.
Daniel privi din nou fotografia.
Ruptura era încă acolo.
Dar acum o vedea altfel.
Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.
Era semnul unei alegeri.
Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.
Voia să-l înțeleagă.
Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.
Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.
Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:
Unele răni nu se vindecă prin tăcere.
Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”
Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.
Dar în acea seară reușise să spună ceva.
Nu părinților.
Ci lui Dumnezeu:
— Doamne, mă doare.
Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp. Fotografia din ramă – Partea a II-a
Imaginile din trecut
În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.
Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.
Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.
Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.
Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.
Uneori erau doar câteva secunde.
O cameră.
Un chip.
Un loc.
O situație.
Un cuvânt.
O imagine veche care îi apărea brusc în minte.
Daniel încerca să nu se gândească.
Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.
Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.
Mama îl întreba:
— Daniel, ești bine?
El tresărea.
— Da.
— Sigur?
— Da, mamă.
Dar nu era bine.
În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.
Daniel își lăsa privirea în jos.
Nu putea să explice.
Nu putea să spună.
Nu știa cum.
Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.
Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.
Imaginile veneau fără să le cheme.
Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.
Rușine.
Frică.
Regret.
Tristețe.
Vinovăție.
Daniel începea să se întrebe:
De ce îmi apar toate acum?
De ce nu pot să le uit?
De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?
Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.
Mama citea.
Tatăl se uita la televizor.
Daniel era în camera lui.
Privea fotografia din ramă.
Încă se vedea urma rupturii.
Daniel trecu degetul peste fotografie.
— De ce nu pot să uit?
Și iar îi veni în minte o imagine.
Închise ochii.
— Nu...
Își puse mâinile peste față.
— Nu vreau să mă mai gândesc.
Dar imaginea rămânea.
Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.
Nu putea sta locului.
Se simțea prins între trecut și prezent.
Într-un colț al camerei era Biblia.
Daniel o luă.
O deschise fără să știe unde.
Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.
Citi încet.
Apoi se opri.
Și începu să plângă.
— Doamne, eu vreau să mă vindec.
Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.
Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.
Nu mai voia să fugă de trecut.
Nu mai voia să se ascundă.
Dar îi era teamă să vorbească.
Mai ales cu părinții.
De multe ori, mama lui încerca să se apropie.
— Daniel, te văd trist în ultima vreme.
— Sunt doar obosit.
— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.
Daniel deschidea gura.
Și apoi tăcea.
Cuvintele erau acolo.
Dar nu puteau ieși.
Îi era teamă că nu va fi înțeles.
Îi era rușine.
Se temea că părinții îl vor privi altfel.
Așa că spunea mereu:
— Sunt bine.
Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.
Într-o noapte, stătea din nou în pat.
Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.
Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.
Erau și răni.
Unele lucruri pe care le făcuse el.
Alte lucruri pe care le trăise.
Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.
Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.
Daniel se întoarse spre perete.
Lacrimile începură să-i curgă.
— Doamne...
Apoi șopti:
— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.
Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.
Plânse.
Mult.
În liniște.
Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.
Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.
După un timp, Daniel adormi.
Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.
O ridică și o puse pe noptieră.
Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.
Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.
În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.
— Încă te uiți la ea?
Daniel zâmbi trist.
— Da.
— Ce vezi?
Daniel rămase tăcut.
Apoi spuse:
— Văd un copil care nu știa multe lucruri.
Mama se apropie.
— Și ce simți când îl privești?
Daniel coborî privirea.
— Nu știu.
Mama nu îl presă.
Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”
Nu l-a certat.
Doar a rămas lângă el.
Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.
Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.
Nu în acea zi.
Poate nici în următoarea.
Dar într-o zi.
Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.
În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.
— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.
— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.
— Ajută-mă să pot vorbi.
— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.
Apoi tăcu.
Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.
Nădejde.
Nu o nădejde zgomotoasă.
Ci una mică.
Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.
Daniel privi din nou fotografia.
Ruptura era încă acolo.
Dar acum o vedea altfel.
Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.
Era semnul unei alegeri.
Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.
Voia să-l înțeleagă.
Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.
Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.
Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:
Unele răni nu se vindecă prin tăcere.
Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”
Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.
Dar în acea seară reușise să spună ceva.
Nu părinților.
Ci lui Dumnezeu:
— Doamne, mă doare.
Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp.
Fotografia din ramă – Partea a III-a și finalul
Lumina care rămâne
Au trecut câteva zile.
Daniel încă avea momente în care imaginile din trecut îi reveneau în minte. Uneori apăreau fără veste, alteori seara, înainte de culcare.
Dar ceva se schimbase.
Daniel nu mai încerca să fugă de Dumnezeu.
Dimpotrivă.
Într-o dimineață, s-a ridicat din pat și a privit spre fereastră. Cerul era încă palid, iar lumina dimineții abia începea să intre în cameră.
S-a gândit la toate nopțile în care plânsese.
Apoi și-a spus:
— Trebuie să mă întorc mai mult către Dumnezeu.
În acea zi, Daniel a mers la biserică.
A intrat încet.
Era liniște.
A privit icoanele, lumina candelelor și oamenii care se rugau.
Pentru câteva clipe nu a spus nimic.
Doar a stat.
Apoi și-a făcut semnul crucii și a șoptit:
— Doamne, am venit.
Nu știa ce altceva să spună.
A rămas acolo.
Cu sufletul lui greu.
Cu toate amintirile lui.
Cu toate greșelile lui.
Cu toate lucrurile pe care nu le putea spune încă.
Și, pentru prima dată după mult timp, Daniel nu s-a mai simțit obligat să ascundă nimic înaintea lui Dumnezeu.
Dumnezeu știa deja.
În zilele următoare, Daniel a început să țină post, după puterea lui și cu îndrumare duhovnicească.
Postul nu era pentru el o pedeapsă.
Era o vreme în care încerca să-și liniștească sufletul, să se roage mai mult și să se apropie de Dumnezeu.
Dimineața se ruga.
Seara se ruga.
Când simțea că amintirile devin prea apăsătoare, se oprea și spunea:
— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă și ajută-mă.
Uneori repeta rugăciunea de mai multe ori.
Și încet, ceva începu să se schimbe.
Nu într-o singură zi.
Nu ca printr-o minune pe care să o poată explica.
Ci încet.
Ca lumina dimineții care intră într-o cameră întunecată.
Imaginile încă mai apăreau uneori.
Dar nu mai aveau aceeași putere asupra lui.
Daniel începea să înțeleagă că nu trebuie să-și petreacă toată viața privind înapoi.
Într-o seară, se așeză lângă pat și începu să se roage.
— Doamne, îți dau Ție trecutul meu.
Tăcu.
— Îți dau greșelile mele.
Tăcu din nou.
— Îți dau și lucrurile pe care nu le pot spune.
Ochii i se umplură de lacrimi.
— Și te rog să-mi dai pace.
După rugăciune, Daniel rămase câteva minute în liniște.
Apoi observă ceva.
Nu se mai gândea la trecut.
Pentru câteva clipe, mintea lui era liniștită.
Nu mai vedea imaginile dureroase.
Nu mai retrăia aceleași amintiri.
Doar stătea în liniște.
Și simțea pace.
Daniel zâmbi printre lacrimi.
— Mulțumesc, Doamne.
Din ziua aceea, rugăciunea deveni pentru el un loc în care își găsea liniștea.
Când se ruga, începea să uite.
Nu în sensul că trecutul dispăruse.
Ci în sensul că trecutul nu mai ocupa tot sufletul lui.
În locul fricii începea să apară pacea.
În locul rușinii începea să apară nădejdea.
În locul dorinței de a distruge fotografia începea să apară dorința de a înțelege cine fusese și cine putea deveni.
Într-o duminică, Daniel s-a întors acasă de la biserică.
A intrat în camera lui.
Pe raft era fotografia.
Ruptura încă se vedea.
Daniel o luă în mâini.
Se uită la copilul din imagine.
De data aceasta nu mai simți furie.
Nu mai simți rușine.
Zâmbi.
— Te iert.
Apoi se opri.
— Și mă iert pentru că eram un copil care nu știa multe lucruri.
A pus fotografia înapoi în ramă.
A rămas acolo.
Nu perfectă.
Nu ca înainte.
Dar întreagă în felul ei.
La fel era și Daniel.
Nu mai putea schimba tot ce fusese.
Dar putea să meargă înainte.
În acea seară, mama lui intră în cameră.
Îl găsi rugându-se.
Nu l-a întrerupt.
A așteptat.
După ce Daniel a terminat, mama s-a apropiat.
— Ești mai liniștit?
Daniel zâmbi.
— Da.
— Ce s-a schimbat?
Daniel privi spre fotografie.
— Am învățat că nu trebuie să trăiesc mereu în trecut.
Mama îl îmbrățișă.
Daniel nu i-a spus încă tot.
Poate că unele lucruri aveau nevoie de timp.
Dar acum știa că poate vorbi atunci când va fi pregătit.
Știa și că nu este singur.
Și mai ales știa că Dumnezeu nu îl abandonase în nopțile în care plânsese.
Într-o ultimă seară, înainte să adoarmă, Daniel a îngenuncheat.
Camera era liniștită.
Fotografia se afla pe raft.
Daniel și-a făcut semnul crucii.
— Doamne, îți mulțumesc.
Apoi a spus încet:
— Pentru că m-ai ascultat când nu puteam să vorbesc.
— Pentru că m-ai văzut când plângeam.
— Pentru că ai rămas lângă mine când eu credeam că sunt singur.
— Pentru că m-ai învățat să nu-mi mai urăsc trecutul, ci să învăț din el.
A făcut o pauză.
— Și pentru că mi-ai arătat că după o noapte grea poate veni și dimineața.
Daniel s-a ridicat.
S-a așezat în pat.
A privit încă o dată fotografia.
Apoi a închis ochii.
Pentru prima dată după mult timp, nu se mai temea de noapte.
Știa că amintirile pot reveni.
Știa că unele răni au nevoie de timp.
Știa că poate mai avea zile grele.
Dar mai știa ceva:
Nu era singur.
Iar când sufletul lui devenea greu, avea unde să se întoarcă.
La Dumnezeu.
Și în acea noapte Daniel a adormit liniștit.
Pe raft, fotografia ruptă rămânea mărturia unei vieți care nu fusese perfectă.
Dar și mărturia unei schimbări.
Pentru că uneori, Dumnezeu nu ne cere să uităm tot ce am fost.
Ne cere să-I încredințăm Lui ceea ce am fost și să alegem, de astăzi, cine vrem să devenim.
Iar Daniel alesese lumina.
Sfârșit.
Morala
Nu lăsa greșelile trecutului să-ți spună că nu mai există speranță. Pocăința, rugăciunea, iertarea și apropierea de Dumnezeu pot deschide un drum nou. Unele amintiri nu dispar imediat, iar unele răni au nevoie de timp și de ajutor, dar omul nu trebuie să le poarte singur.
LUMINA CRUCII ȘI SABIA LUI CRISTIANUS FEROX
PROLOG
Umbra unui nume vechi
Înainte ca oamenii să fi învățat să-și scrie istoria în cărți, o scriau cu sângele, cu lacrimile și cu faptele lor.
Veacurile au trecut peste oameni asemenea unui râu care nu se întoarce niciodată la izvor. Cetăți puternice au devenit ruine, împărați au murit, steagurile lor au fost coborâte de pe ziduri, iar numele celor care odinioară porunceau unor ținuturi întregi s-au pierdut în tăcerea timpului.
Dar unele nume au rămas.
Unul dintre acestea era Spartacus.
Se povestea despre el că fusese un om care nu se plecase cu ușurință în fața puterii și care dorise libertatea. Viața lui fusese zbuciumată, plină de primejdii și lupte. Însă, odată cu trecerea generațiilor, povestea lui căpătase alte înțelesuri.
Într-o ramură îndepărtată a neamului său, numele fusese transmis din tată în fiu, până când, după multe veacuri, ajunse într-un ținut românesc ascuns între munți.
Acolo, într-o casă veche de lemn, lângă o biserică zidită în piatră, se născu un copil.
Era anul 18—.
În noaptea nașterii sale, peste sat căzuse o ninsoare mare. Vântul izbea ferestrele, iar crengile brazilor se plecau sub greutatea zăpezii.
În bisericuța satului ardea o singură candelă.
Preotul satului, părintele Nicolae, stătea înaintea icoanei Maicii Domnului și se ruga.
La casa de la marginea satului, copilul plângea.
Bunicul său îl privi îndelung.
— Cum îl veți numi?
Tatăl copilului tăcu.
Mama îl ținea la piept.
Bătrânul se apropie de leagăn și făcu semnul crucii.
— Cristianus, spuse el.
— Cristianus?
— Da. Pentru că numele acesta să-i amintească mereu că este creștin.
Apoi se opri.
— Iar dacă va avea nevoie de tărie, să-și amintească de strămoșul nostru.
Tatăl îl privi.
— Spartacus?
Bătrânul încuviință.
— Dar copilul acesta să nu moștenească doar sabia lui. Să moștenească și dorința de dreptate.
Afară, vântul urla.
În biserică, candela continua să ardă.
Copilul încetă să plângă.
Și nimeni nu știa atunci că, peste ani, numele lui avea să fie rostit prin munți:
Cristianus Ferox.
---
CAPITOLUL I
Copilul din satul dintre munți
Satul se numea Valea Luminii.
Nu era mare. Avea case răspândite de-a lungul unui râu limpede, iar deasupra lui se ridicau munții, acoperiți cu păduri dese.
Primăvara, livezile se umpleau de flori.
Vara, pășunile erau verzi.
Toamna, munții se îmbrăcau în aramă.
Iarna, satul devenea aproape nevăzut sub zăpadă.
În centrul lui se afla biserica.
Era veche, dar frumoasă. Zidurile ei albe erau împodobite cu picturi în stil bizantin. Deasupra intrării se afla o cruce de piatră.
Cristianus crescuse privind-o.
De mic copil era diferit de ceilalți.
Nu pentru că ar fi fost mai puternic.
Nu pentru că ar fi fost mai înțelept.
Ci pentru că întreba mereu.
— De ce?
De ce răsare soarele?
De ce oamenii se ceartă?
De ce există războaie?
De ce unii oameni sunt bogați, iar alții săraci?
De ce trebuie omul să ierte?
Bunicul său, bătrânul Andrei, îi răspundea răbdător.
Într-o seară, când Cristianus avea aproape șaisprezece ani, cei doi stăteau lângă sobă.
Bunicul ținea în mână o carte veche.
— Bunicule, este adevărat ce se spune despre Spartacus?
Bătrânul ridică privirea.
— Unele lucruri sunt adevărate. Altele au fost schimbate de oameni.
— Și ce a fost cu adevărat?
Bunicul închise cartea.
— A fost un om care a vrut să fie liber.
Cristianus tăcu.
— Dar libertatea nu este numai să nu ai lanțuri, continuă bătrânul. Poți să fii liber în trup și rob în suflet.
— Cum?
— Prin ură. Prin lăcomie. Prin răzbunare. Prin mândrie.
Cristianus privi focul.
— Atunci care este adevărata libertate?
Bătrânul făcu semnul crucii.
— Să poți face binele chiar atunci când ai puterea să faci răul.
Cuvintele acestea aveau să rămână în mintea tânărului pentru tot restul vieții.
---
CAPITOLUL II
Strămoșul și sabia
Într-o noapte, Cristianus intră în podul casei.
Căuta o lampă veche.
Într-un colț, sub câteva pături, descoperi un cufăr.
Era acoperit de praf.
Pe capac era sculptată o cruce.
Cristianus îl chemă pe bunicul său.
Bătrânul veni încet.
Când văzu cufărul, chipul i se schimbă.
— Unde l-ai găsit?
— Aici.
Bătrânul rămase nemișcat.
— Nu trebuia să-l vezi încă.
— De ce?
După câteva clipe, bătrânul deschise cufărul.
Înăuntru se afla o mantie veche, câteva manuscrise și o sabie.
Nu era împodobită cu aur.
Era simplă.
Lama purta urmele timpului.
Cristianus o privi.
— A cui este?
— A fost transmisă din generație în generație.
— A lui Spartacus?
Bătrânul clătină din cap.
— Nu pot spune că aceasta a fost sabia lui. Adevărul este mai complicat. Este o sabie păstrată de urmașii săi.
Cristianus întinse mâna.
— Pot s-o ating?
Bunicul încuviință.
Tânărul luă sabia.
Era grea.
— Nu o purta pentru mândrie, îi spuse bătrânul. Și nici pentru răzbunare.
— Atunci pentru ce?
— Pentru apărarea celor care nu se pot apăra singuri.
Cristianus privi crucea sculptată pe mâner.
— Și dacă trebuie să aleg între sabie și cruce?
Bătrânul zâmbi trist.
— Atunci să alegi crucea.
---
CAPITOLUL III
Străinul
Într-o dimineață de toamnă, un călăreț apăru la marginea satului.
Calul era obosit.
Haina călătorului era ruptă.
La brâu purta un mic medalion.
Cristianus îl întâlni lângă fântână.
— Ești străin?
— Da.
— De unde vii?
Omul îl privi atent.
— Dinspre răsărit.
— Și unde mergi?
— Spre mănăstirea Sfântului Ioan.
Cristianus se încruntă.
— Mănăstirea aceea este părăsită.
Străinul zâmbi.
— Așa spun oamenii.
— Și nu este adevărat?
— Uneori, Cristianus, oamenii văd doar ceea ce vor să vadă.
Tânărul tresări.
— De unde îmi știi numele?
Străinul nu răspunse.
Se urcă pe cal.
Înainte să plece, aruncă spre Cristianus o mică bucată de pergament.
Tânărul o prinse.
Pe ea era desenată o cruce.
Sub cruce se afla o inscripție:
„Caută lumina acolo unde întunericul este mai adânc.”
Cristianus privi în urma călărețului.
Atunci înțelese că ceva se schimbase.
---
CAPITOLUL IV
Chemarea
În aceeași seară, Cristianus merse la biserică.
Părintele Nicolae îl găsi în fața icoanei Mântuitorului.
— Ce ai?
Tânărul îi povesti tot.
Preotul ascultă fără să-l întrerupă.
Apoi merse la un dulap vechi și scoase un manuscris.
— Mă temeam că ziua aceasta va veni.
— Ce este?
— O hartă.
Cristianus deschise manuscrisul.
Era desenată o parte din munți.
Pe hartă apărea o cetate.
Deasupra ei era scris:
CETATEA SFINTEI LUMINI.
— Există?
— Odinioară a existat.
— Și acum?
Părintele Nicolae îl privi.
— Poate că există încă.
— Trebuie să merg acolo.
— Nu trebuie să pleci doar pentru că te cheamă aventura.
— Atunci de ce?
Preotul îi răspunse:
— Pentru că uneori Dumnezeu ne pune înainte un drum, dar nu ne obligă să-l urmăm. Alegerea rămâne a noastră.
Cristianus își plecă privirea.
— Voi pleca.
Părintele Nicolae îi puse mâna pe umăr.
— Atunci pleacă în pace. Dar amintește-ți: cea mai grea călătorie nu este prin munți.
— Ci prin suflet?
Preotul zâmbi.
— Ai început să înțelegi.
---
CAPITOLUL V
Călătoria
A doua zi, Cristianus părăsi satul.
Purta o mantie simplă, o traistă, manuscrisul și crucea primită de la bunicul său.
Sabia rămăsese acasă.
Nu pentru că se temea de ea.
Ci pentru că încă nu înțelegea de ce fusese păstrată.
Mergea de ore întregi când auzi un glas.
— Așteaptă!
Se întoarse.
Era un tânăr de aceeași vârstă.
Avea părul negru și purta un toiag.
— Cine ești?
— Matei.
— Unde mergi?
— Oriunde mă duce drumul.
Cristianus zâmbi.
— Nu este un răspuns.
— Nici întrebarea ta nu a fost prea bună.
Cei doi râseră.
Din acel moment, drumurile lor se uniră.
Mai târziu aveau să li se alăture și alții.
Un călugăr bătrân, pe nume Ilarion.
O fată curajoasă numită Ana.
Și un fost soldat, Damian, care purta în suflet amintirea unor vremuri grele.
Împreună aveau să formeze un grup pe care oamenii îl vor numi mai târziu:
Călătorii Luminii.
---
CAPITOLUL VI
Pădurea fără ecou
După trei zile, ajunseră într-o pădure despre care oamenii spuneau că nu are ecou.
— De ce? întrebă Ana.
Călugărul Ilarion răspunse:
— Pentru că pădurea aceasta ascunde multe taine.
— Pădurile nu ascund taine, spuse Matei.
— Oamenii le ascund.
În aceeași noapte, auziră pași.
Cristianus se ridică.
— Cine este acolo?
Nimeni nu răspunse.
Se auziră din nou pașii.
Apoi o voce:
— Întoarceți-vă!
Damian puse mâna pe arma sa.
Cristianus ridică mâna.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că nu știm cine este.
Din întuneric apăru un bătrân.
— Căutați cetatea.
Nu era o întrebare.
— Da, răspunse Cristianus.
Bătrânul îi privi.
— Atunci trebuie să treceți prin vale.
— Ce se află acolo?
— Frica voastră.
Apoi dispăru între copaci.
---
CAPITOLUL VII
Valea fricii
Valea era acoperită de ceață.
Fiecare dintre ei începu să vadă lucruri diferite.
Matei își văzu casa arzând.
Ana își văzu familia plecând.
Damian își văzu trecutul.
Cristianus îl văzu pe bunicul său.
— Cristianus!
Tânărul se apropie.
— Bunicule?
Chipul bătrânului era trist.
— Întoarce-te.
— De ce?
— Pentru că vei pierde tot.
Cristianus făcu un pas.
Apoi se opri.
Își aminti cuvintele părintelui Nicolae.
„Cea mai grea călătorie este prin suflet.”
Cristianus își făcu semnul crucii.
— Nu te voi urma.
Imaginea dispăru.
Ceața începu să se ridice.
În fața lor apăru drumul.
Ilarion zâmbi.
— Frica poate fi puternică.
Cristianus răspunse:
— Dar nu trebuie să ne conducă.
---
CAPITOLUL VIII
Cetatea Sfântă
După multe zile de mers, ajunseră la o stâncă uriașă.
În spatele ei se ridicau ziduri.
Cetatea exista.
Era magnifică.
Turnurile erau acoperite cu piatră albă.
Pe ziduri se vedeau cruci.
În centru se ridica o biserică mare, cu cupole asemenea celor din vechile cetăți bizantine.
Deasupra porții era scris:
„Adevărul este lumină.”
Poarta se deschise.
Un călugăr îi întâmpină.
— Cristianus Ferox.
Tânărul rămase nemișcat.
— Mă cunoașteți?
— Te așteptam.
— De când?
— De mulți ani.
— Dar eu m-am născut acum șaisprezece ani.
Călugărul zâmbi.
— Nu pe tine te așteptam.
Cristianus nu înțelese.
— Ci pe alegerea pe care o vei face.
---
CAPITOLUL IX
Manuscrisul
În adâncul cetății se afla o bibliotecă.
Pereții erau plini de manuscrise.
Acolo, Cristianus găsi o carte despre neamul său.
Citi despre Spartacus.
Despre generațiile care au urmat.
Despre oameni care au fugit din calea războaielor.
Despre oameni care au ajuns în ținuturile de la Dunăre.
Și, la sfârșit, găsi numele său.
Cristianus Ferox.
— Cum este posibil?
Călugărul Ilarion răspunse:
— Nu este scris destinul tău.
— Atunci ce este?
— O avertizare.
În manuscris era scris:
„Va veni un om care va avea puterea de a alege între răzbunare și iertare, între mândrie și smerenie, între întuneric și lumină.”
Cristianus închise cartea.
— Și ce trebuie să fac?
Călugărul răspunse:
— Asta numai tu poți hotărî.
---
CAPITOLUL X
Întoarcerea umbrei
În aceeași noapte, clopotele cetății începură să bată.
Nu era sărbătoare.
Era primejdie.
Pe dealurile din depărtare apăruseră torțe.
Un grup de oameni se apropia.
Damian privi zidurile.
— Sunt mulți.
Cristianus întrebă:
— Cine sunt?
Un călugăr răspunse:
— Oameni care caută manuscrisul.
— De ce?
— Pentru puterea lui.
Cristianus strânse crucea în palmă.
— O carte nu dă putere.
Ilarion îl privi.
— Uneori oamenii cred că puterea se află în ceea ce pot controla.
Cristianus răspunse:
— Atunci trebuie să-i oprim fără să devenim asemenea lor.
---
CAPITOLUL XI
Noaptea cetății
Noaptea fu lungă.
Oamenii cetății se adunară împreună.
Nu pentru cucerire.
Nu pentru răzbunare.
Ci pentru apărare.
Cristianus își aminti de sabia din casa bunicului.
Pentru prima dată înțelese de ce fusese păstrată.
Nu ca simbol al urii.
Ci ca simbol al responsabilității.
Când zorii apărură, primejdia trecuse.
Cetatea rămăsese în picioare.
Dar Cristianus știa că aventura sa abia începea.
---
CAPITOLUL XII
Drumul spre casă
După ce află adevărul despre manuscris, Cristianus hotărî să se întoarcă.
— De ce pleci? îl întrebă călugărul.
— Pentru că lumina nu trebuie ascunsă într-o cetate.
— Unde trebuie dusă?
Cristianus privi spre munți.
— Acolo unde oamenii au nevoie de ea.
Și astfel începu drumul spre casă.
Dar nu mai era copilul care plecase.
Se întorcea un tânăr care învățase că adevăratul curaj nu înseamnă să nu-ți fie frică.
Înseamnă să faci ceea ce este drept chiar și atunci când ți-e frică.
---
EPILOG
Numele care a rămas
Anii trecură.
Cristianus Ferox deveni cunoscut în multe sate.
Dar nu ca un cuceritor.
Oamenii îl numeau:
„Purtătorul Luminii.”
A construit școli.
A ajutat biserici.
A ridicat case pentru cei săraci.
A apărat oamenii atunci când au fost nedreptățiți.
Iar sabia strămoșilor săi nu a fost folosită pentru răzbunare.
A fost așezată într-o biserică, lângă o cruce.
Sub ea a fost scris:
„Puterea fără iubire naște frică.
Curajul fără înțelepciune naște pierzare.
Dar curajul unit cu credința poate aprinde o lumină în cele mai întunecate vremuri.”
Și astfel, povestea lui Spartacus nu se sfârși cu Spartacus.
Ea continuă peste veacuri.
Nu prin sânge.
Nu prin război.
Ci prin memoria unui neam și prin alegerile oamenilor care vin după el.
Iar într-o seară, când Cristianus era deja bătrân, stătea în fața bisericii din Valea Luminii.
Un copil îl întrebă:
— Bunicule Cristianus, ai fost vreodată speriat?
Bătrânul zâmbi.
— De multe ori.
— Și atunci cum ai fost curajos?
Cristianus privi spre crucea de deasupra bisericii.
— Curajul nu înseamnă să nu te temi.
— Atunci ce înseamnă?
Bătrânul răspunse:
— Să nu lași frica să hotărască în locul tău.
Clopotul începu să bată.
Soarele cobora după munți.
Lumina aurie se așeză peste sat, peste case, peste păduri și peste vechea biserică.
Cristianus își făcu semnul crucii.
Și pentru o clipă i se păru că vede, undeva departe, pe creasta muntelui, umbra unui călător.
Un om dintr-un alt veac.
Un om care purtase cândva numele Spartacus.
Cristianus zâmbi.
Apoi șopti:
— Odihnește-te, strămoșule. Drumul merge mai departe.
Iar clopotul bătu din nou.
Sfârșit.
CÂNTAREA LUMINII LUI HRISTOS
I. LUMINA
În noaptea lumii, când se lasă
Tăcerea peste-al meu hotar,
O rază sfântă, luminoasă,
Coboară lin din cer, prin har.
Nu-i foc ce arde fără milă,
Nici stea ce piere-n depărtări,
Ci-i Lumina cea umilă
Ce vindecă ale noastre stări.
O, Hristoase, Pâinea Vieții,
Izvorul nostru nesecat,
Tu ești nădejdea dimineții,
Tu ești Cuvântul întrupat.
Când sufletul se prăbușește
Sub greul zilelor de lut,
Un glas din cer îl întărește:
„Nu te teme, Eu te-am făcut.”
Și-atunci, din negura amară,
Se naște-un cântec nou și sfânt,
Iar inima, odinioară
Rănită, află legământ.
II. DORUL DUPĂ DUMNEZEU
Mi-e dor de Tine, Doamne Sfinte,
Mai mult decât pot spune-n grai,
Căci Tu cunoști ale mele gânduri
Și toate rănile ce le ai.
Mi-e dor de pacea Ta cerească,
De glasul Tău cel mângâietor,
De dragostea dumnezeiască
Ce vindecă orice fior.
Ca cerbul care-n arșița mare
Aleargă către-un izvor curat,
Așa aleargă-a mea suflare
Spre Tine, Doamne, ne-ncetat.
Departe de Tine, lumea doare,
Iar sufletul rămâne gol,
Dar când Te caut cu ardoare,
Tu vii și-mi ești Mântuitor.
III. LACRIMA
De multe ori, în taina nopții,
Când nimeni nu mă poate-auzi,
Îmi plec genunchii înaintea Crucii
Și-ncep în taină a grăi:
„Iartă-mă, Doamne, pentru toate,
Pentru păcate și căderi,
Pentru cuvintele uitate,
Pentru ale mele dureri.”
Și-o lacrimă încet coboară
Pe chipul meu îngândurat,
Dar ea nu este doar povară,
Ci semn că sufletul s-a-ndreptat.
Primește, Doamne, această apă
Ca pe-o tămâie către cer,
Și fă din inima mea slabă
Un vas al harului sincer.
IV. CRUCEA
O, Cruce sfântă, binecuvântată,
Lumină-n mijlocul durerii,
Prin tine moartea-i sfărâmată
Și omul află calea-nvierii.
Pe tine Fiul lui Dumnezeu
Și-a întins brațele iubirii,
Ca să ne scoată din păcatul greu
Și să ne ducă spre lumina firii.
Când greul vieții mă apasă
Și pașii-mi tremură pe drum,
Privesc spre Crucea luminoasă
Și prind putere chiar din scrum.
Nu vreau o viață fără cruce,
Nici drum lipsit de încercări;
Căci Crucea către Cer mă duce
Prin lacrimi, rugă și răbdări.
V. MAICA DOMNULUI
Preasfântă Maică, Preacurată,
Nădejdea celor necăjiți,
Tu, Maica Domnului chemată,
Acoperă-i pe cei smeriți.
Când peste noi furtuna vine
Și lumea pare fără glas,
Ridică rugăciunea către Fiul
Și nu ne lăsa fără popas.
Tu, care L-ai purtat în brațe
Pe Cel ce toate le-a zidit,
Învață-ne să fim cu pace
Și să iubim desăvârșit.
Sub sfântul tău acoperământ
Alerg cu sufletul smerit,
Căci știu că rugăciunea ta
Ne duce către Cel iubit.
VI. DUHUL SFÂNT
Adierea Duhului Sfânt
Se-așază tainic peste noi,
Și face roditor pământul
Ce-a fost uscat de-atâtea ploi.
El luminează mintea noastră,
El ne îndeamnă către bine,
El face inima albastră
De cerul care vine.
O, Duhule Mângâietor,
Coboară peste-al meu cuget,
Și fă din mine-un rugător
Cu suflet liniștit și vrednic.
VII. SINGURĂTATEA
Când toți se duc și mă părăsesc
Și casa pare fără glas,
Eu către Tine mă smeresc,
Căci Tu rămâi cu mine-n ceas.
Nu sunt singur, Hristoase,
Chiar dacă lumea m-a uitat;
Căci mâinile Tale milostive
Mă țin de fiecare dat'.
Când nu mai am niciun cuvânt
Și lacrimile-mi curg încet,
Tu ești cu mine pe pământ
Și-mi ești nădejde și profet.
VIII. DRAGOSTEA
Nu vreau iubire trecătoare,
Nici jurăminte fără rod,
Ci dragostea nemuritoare
Ce vine de la Dumnezeu.
Să pot ierta când sunt rănit,
Să pot răspunde cu iubire,
Să nu întorc răul primit,
Ci să aleg a Ta trăire.
Iubirea Ta să mă învețe
Să văd în omul de lângă mine
Un chip zidit cu frumusețe
Și-o făptură ce Îți aparține.
IX. ODIHNA
Odihnește-te, suflete, în Domnul,
Când drumul ți se pare greu,
Căci El îți poate schimba omul
Și te poate ridica mereu.
Nu te teme de noaptea rece,
Nici de furtuna de pe mare,
Căci orice încercare trece
Când Dumnezeu îți dă răbdare.
Iar dacă lumea te lovește
Și inima îți este frântă,
Adu-ți aminte cine este
Cel ce și astăzi te cuvântă.
X. ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR
Mi-e dor de cer, de veșnicie,
De locul fără plâns și dor,
De sfânta, nesfârșita bucurie
Din Împărăția tuturor.
Acolo nu mai este moarte,
Nici suferință, nici amar,
Ci viață fără sfârșit și pace,
Sub strălucirea Celui Preaînalt.
De-aceea, Doamne, mă întărește
Să nu mă pierd pe-acest pământ,
Ci fă-mi inima să Te iubească
Și sufletul să fie sfânt.
XI. RUGĂCIUNEA
Când dimineața se revarsă
Și soarele răsare lin,
Ridic spre cer a mea privire
Și-Ți spun, Hristoase: „Amin.”
Iar când se lasă seara rece
Și stelele se-aprind pe cer,
Îți mulțumesc pentru viață
Și pentru harul Tău din cer.
În fiecare zi, Stăpâne,
Dă-mi pace, dragoste și har,
Și nu mă lăsa să pierd lumina
Ce-ai pus în sufletul meu, dar.
XII. CÂNTAREA FINALĂ
Slavă Tatălui Celui veșnic,
Slavă Fiului iubit,
Slavă Duhului Celui Sfânt,
Treimii, Celui Preaslăvit!
Slavă în cer și pe pământ,
Slavă în veac și-n veșnicie,
Căci Dumnezeu este Cuvântul
Și viața noastră-n bucurie.
O, Hristoase, fii cu mine
În fiecare clipă grea,
Și când voi trece către Tine,
Primește, Doamne, viața mea.
Iar dacă glasul meu se stinge
Și cântecul va amuți,
Fă ca iubirea să rămână
Și-n cer să pot a Te slăvi.
Căci Tu ești Calea și Lumina,
Adevărul cel nemuritor,
Tu ești nădejdea și odihna,
Tu ești al nostru Mântuitor.
Slavă Tatălui și Fiului
Și Sfântului Duh, acum și pururea
Și în vecii vecilor. Amin.
Cristian Diaconița
CRONICA CELOR PATRU CĂLĂTORI
PROLOG
Cartea care nu trebuia deschisă
Într-o seară târzie de toamnă, când frunzele se desprindeau încet din ramurile copacilor și coborau spre pământ asemenea unor mici foi de manuscris purtate de vânt, patru tineri urcau un drum vechi de munte.
Drumul era îngust și aproape uitat.
Pietrele, acoperite de mușchi, păreau că nu mai văzuseră de multă vreme pași omenești. Pe alocuri, iarba crescuse printre crăpături, iar crengile copacilor se aplecau deasupra cărării, formând un fel de boltă naturală.
Cerul se întuneca.
Ultimele raze ale soarelui se strecurau printre nori și aprindeau pentru câteva clipe vârfurile munților.
Cristian mergea în frunte.
Nu vorbea.
Avea privirea îndreptată înainte și părea că ascultă ceva ce ceilalți nu puteau auzi.
În urma lui mergea Andrei, ținând strâns la piept o mică cruce de lemn.
Crucea era simplă, fără podoabe.
Dar Andrei o purta cu o grijă deosebită, ca și cum în ea ar fi fost ascunsă o taină.
Darius venea după el.
Purta o geantă veche, aproape prea grea pentru vârsta lui.
În ea se afla un manuscris.
Un manuscris pe care îl găsiseră cu câteva zile înainte într-un loc despre care nimeni dintre ei nu voia să vorbească prea mult.
Ultimul era Luca.
El vorbea cel mai puțin.
Privea cerul.
Din când în când se oprea pentru o clipă și privea stelele care începeau să apară una câte una.
— Mai este mult? întrebă Darius, rupând tăcerea.
Cristian continuă să meargă.
— Nu știu.
— Cum adică nu știi? Noi am plecat de ore întregi.
— Știu.
— Atunci unde mergem?
Cristian se opri.
Ceilalți trei se opriră și ei.
În fața lor se întindea o vale adâncă, acoperită de ceața serii.
— Nu știu, repetă Cristian.
Darius îl privi nedumerit.
— Atunci de ce continuăm?
Cristian ridică ochii spre cer.
— Pentru că poate nu noi am ales drumul.
Andrei strânse crucea.
— Atunci cine l-a ales?
Cristian rămase tăcut câteva clipe.
— Poate că uneori Dumnezeu pune omul pe un drum înainte ca omul să înțeleagă de ce.
Luca zâmbi ușor.
— Unele drumuri se înțeleg abia după ce le-ai parcurs.
Deodată, în depărtare, printre copaci, se zări o lumină.
Cei patru priviră într-acolo.
Pe coama dealului se ridica o biserică veche.
Turla ei se înălța deasupra pădurii, iar pe acoperiș se vedea o cruce de fier, întunecată de vreme.
Nu știau cine o construise.
Nu știau de când exista.
Știau doar că, în acea seară, biserica părea să-i aștepte.
Au urcat.
Ușa era întredeschisă.
Andrei împinse încet.
Un scârțâit lung răsună în interior.
În biserică era întuneric.
Mirosea a lemn vechi, tămâie și ceară.
Pe pereți se vedeau icoane întunecate de vreme.
Doar o candelă ardea înaintea unei icoane a Mântuitorului.
Flacăra ei tremura.
Pe o masă veche, în mijlocul bisericii, se afla o carte.
Darius se apropie.
Coperta era neagră.
Nu avea titlu.
Nu avea numele unui autor.
Nu avea nicio podoabă.
Doar o cruce.
Darius întinse mâna.
— Nu o deschide, spuse Luca.
Darius se opri.
— De ce?
Luca privea icoana.
— Pentru că unele cărți nu se lasă citite fără să-l schimbe pe cel care le citește.
Darius zâmbi.
— Este doar o carte.
Cristian se apropie.
Privi coperta.
Apoi privi crucea.
— Poate că tocmai de aceea trebuie deschisă.
Andrei îl opri.
— Cristian...
— Dacă am fost conduși până aici, poate că există un motiv.
Ridică încet coperta.
În aceeași clipă, candela începu să ardă mai puternic.
Flacăra se înălță.
Pereții bisericii tremurară.
Icoanele păreau să se miște în lumina aurie.
Apoi se auzi un sunet asemănător unui clopot venit de foarte departe.
Și, într-o clipă, totul dispăru.
Biserica.
Masa.
Icoanele.
Pereții.
Pământul.
Cei patru călători căzură într-un timp fără început și fără sfârșit.
Iar cartea rămase deschisă.
---
I
Povestea magului călător în stele
Primul lucru pe care îl văzură fu cerul.
Dar nu era cerul pe care îl știau.
Stelele păreau atât de aproape, încât aveai impresia că puteai întinde mâna spre ele.
Atârnau deasupra pământului asemenea unor candele aprinse într-o biserică nevăzută.
Aerul era rece.
Pământul strălucea sub lumina lunii.
Departe, pe un deal, mergea un bătrân.
Avea barba albă și lungă, iar pașii lui erau înceți.
În mâna dreaptă ținea un toiag.
Când ajunse lângă ei, se opri.
— Cine sunteți?
Cristian răspunse:
— Călători.
Bătrânul îi privi cu atenție.
— Toți oamenii sunt călători.
— Și dumneata?
— Eu sunt un om care a căutat.
— Ce ai căutat?
Bătrânul ridică privirea către stele.
— Răspunsul.
— Și l-ai găsit?
Bătrânul zâmbi.
— Am găsit multe răspunsuri.
— Atunci de ce pari trist?
Bătrânul se sprijini în toiag.
— Pentru că uneori omul poate găsi răspunsuri înainte de a înțelege întrebarea.
Cei patru tăcură.
— Am căutat în stele, continuă el. Am căutat în munți, în cărți, în oameni și în propria mea minte. Am crezut că, dacă voi cunoaște toate tainele lumii, voi cunoaște și taina vieții.
— Și ai cunoscut-o?
— Nu.
— De ce?
Bătrânul își puse mâna pe inimă.
— Pentru că am uitat să pun întrebarea cea mai simplă.
Cristian se apropie.
— Care?
Bătrânul îl privi drept în ochi.
— Cine este Dumnezeu pentru mine?
O liniște adâncă se așternu peste câmp.
Stelele păreau că ard mai puternic.
Luca șopti:
— Poate că omul poate cunoaște lumea întreagă și totuși să nu se cunoască pe sine.
Bătrânul îl privi cu blândețe.
— Ai înțeles.
Atunci cerul începu să se schimbe.
Stelele se îndepărtară.
Dealurile dispărură.
În fața lor se deschise un drum luminos.
— Mergeți, spuse bătrânul.
— Unde?
— Spre următoarea întrebare.
Și dispăru.
---
II
Gemenii
Drumul îi purtă către o cetate împărțită în două.
Un zid mare o despărțea în două lumi.
În partea de răsărit trăiau oamenii puterii.
Aveau palate, armate și bogății.
În partea cealaltă trăiau oamenii care căutau înțelepciunea.
Aveau puține lucruri, dar își petreceau zilele citind, rugându-se și vorbind despre adevăr.
În cetate trăiau doi frați gemeni.
Semănau atât de mult la chip, încât nimeni nu-i putea deosebi.
Dar sufletele lor erau foarte diferite.
Primul spunea:
— Omul trebuie să fie puternic.
Celălalt răspundea:
— Omul trebuie să fie drept.
Primul spunea:
— Trebuie să-i învingem pe ceilalți.
Al doilea răspundea:
— Mai întâi trebuie să învingem răul din noi.
Cristian îi privi mult timp.
— Care dintre voi are dreptate?
Cei doi se uitară unul la altul.
În cele din urmă, al doilea spuse:
— Niciun om nu are dreptate atunci când se pune pe sine în locul lui Dumnezeu.
Andrei făcu semnul crucii.
În clipa aceea, zidul dintre cele două părți ale cetății începu să se crape.
O lumină trecu peste el.
Oamenii puterii se opriră.
Oamenii înțelepciunii se ridicară.
Și, pentru prima dată, cele două părți ale cetății se priviră fără ură.
Cristian înțelese că adevărata despărțire dintre oameni nu este făcută din piatră.
Este făcută din mândrie.
---
III
Decebal
Mai târziu, munții se ridicară înaintea lor.
Erau munți înalți și întunecați.
Piatra era rece.
Vântul cobora din creste.
În depărtare se vedea o cetate.
Pe zidurile ei stăteau oameni înarmați.
Deasupra cetății se afla un rege.
Decebal.
Privea în depărtare.
Nu părea speriat.
Dar nici triumfător.
Avea pe chip gravitatea omului care știe că istoria nu este niciodată numai despre victorie.
Cristian se apropie.
— Ce cauți aici?
Decebal îl privi.
— Îmi caut poporul în veșnicia istoriei.
— Și ce va rămâne?
Regele se uită către munți.
— Nu zidurile.
— Atunci ce?
— Memoria.
Darius întrebă:
— Și dacă memoria se pierde?
Decebal tăcu.
Vântul trecu peste cetate.
— Atunci fiecare generație trebuie să înceapă din nou.
Cristian privi oamenii de pe ziduri.
Înțelese că istoria nu este doar despre cei care au fost.
Este și despre cei care vin.
---
IV
Mureșanu
Într-o altă vreme ajunseră într-un ținut în care oamenii vorbeau despre libertate.
Dar fiecare înțelegea altceva prin acest cuvânt.
Unii voiau libertate pentru putere.
Alții pentru avere.
Unii voiau libertatea de a face orice.
Un poet stătea singur și scria.
Cristian se apropie.
— Ce cauți în cuvinte?
Poetul ridică privirea.
— Un adevăr care să nu moară odată cu mine.
— Și l-ai găsit?
— Încă nu.
— Atunci de ce continui?
Poetul zâmbi.
— Pentru că omul nu trebuie să înceteze să caute adevărul doar fiindcă drumul este lung.
Luca privi spre o biserică aflată pe deal.
— Poate că adevărul nu este o idee.
Poetul îl privi.
— Atunci ce este?
Luca răspunse:
— O Persoană.
Poetul tăcu.
Clopotul bisericii începu să bată.
Iar ecoul lui coborî peste vale.
---
V
Memento mori
Noaptea veni brusc.
În fața lor apăru o cetate uriașă.
Avea palate, turnuri, piețe, aur și statui.
Oamenii alergau după bogăție.
Alții după faimă.
Alții după putere.
Un împărat își ridica un palat.
Un copil se juca pe stradă.
Un bătrân își făcea rugăciunea.
Apoi timpul trecu.
Palatul se prăbuși.
Statuile se sfărâmară.
Piața se umplu de iarbă.
Numele împăratului se uitară.
Generațiile trecură.
Și tot ceea ce părea veșnic deveni pulbere.
Dar, într-un colț al orașului, rămase o biserică.
Micuță.
Săracă.
Cu o cruce simplă.
Andrei o privi.
— De ce ea a rămas?
Cristian răspunse:
— Poate pentru că nu a fost construită pentru slava omenească.
Darius șopti:
— Memento mori.
Luca adăugă:
— Amintește-ți că ești muritor.
Cristian privi crucea.
— Dar creștinul își amintește și altceva.
— Ce?
— Că moartea nu este ultimul cuvânt.
---
VI
Cei trei viteji
Într-o vale întâlniră trei războinici.
Primul era puternic.
Al doilea era inteligent.
Al treilea era curajos.
Toți trei voiau să fie conducători.
Au venit înaintea unui călugăr bătrân.
— Care dintre noi este cel mai vrednic? întrebă primul.
Călugărul îi privi.
— Cel care știe să slujească.
Cei trei râseră.
— Noi suntem viteji!
— Atunci dovediți-o.
Călugărul le întinse o găleată.
— Duceți apă unui bătrân.
Cei trei se priviră.
Niciunul nu voia.
Atunci călugărul zâmbi.
— Iată cât valorează vitejia voastră.
Cristian înțelese.
Adevărata putere nu se vede întotdeauna în război.
Uneori se vede în smerenie.
Uneori omul cel mai puternic este cel care poate îngenunchea înaintea lui Dumnezeu și poate întinde mâna către cel căzut.
---
VII
Țiganiada
După munți veni o lume cu totul diferită.
Era zgomotoasă.
Plină de oameni, de râsete și de certuri.
Unii vorbeau mult și făceau puțin.
Alții se lăudau cu lucruri pe care nu le făcuseră niciodată.
Darius începu să râdă.
— Parcă ne-am întors în lumea noastră.
Andrei îl privi.
— De ce?
— Pentru că oamenii sunt aceiași în toate veacurile.
Cristian zâmbi.
— Poate acesta este rostul comicului: să ne arate cât de ridicoli putem deveni atunci când ne luăm prea în serios.
Un om se lăuda că este cel mai mare dintre toți.
Altul spunea că știe toate răspunsurile.
Un al treilea voia să conducă lumea.
Luca îi privi și spuse:
— Omul care vrea să conducă lumea ar trebui mai întâi să învețe să-și conducă propria inimă.
Și, pentru prima dată după multe zile, cei patru râseră împreună.
---
VIII
Horiade
Călătoria deveni grea.
Ajunseră într-un ținut în care oamenii suferiseră.
Acolo nu mai era loc pentru glume.
Era nedreptate.
Era sărăcie.
Era revoltă.
Cristian văzu chipurile oamenilor.
— Nu putem trece mai departe ca și cum nu am fi văzut nimic.
Andrei îl aprobă.
— Creștinul nu trebuie să fie indiferent la suferința aproapelui.
Un bătrân se apropie.
— Dar ce poate face un singur om?
Cristian răspunse:
— Poate începe prin a nu mai trece pe lângă cel care suferă.
— Și dacă nu este suficient?
— Atunci mai facem un pas.
— Și dacă nici acela nu este suficient?
— Mai facem unul.
— Până când?
Cristian privi crucea din mâna lui Andrei.
— Până când Dumnezeu ne va spune că am făcut tot ce am putut.
---
IX
Mitologice
În acea noapte, Cristian visă.
Văzu zeități, eroi și împărați.
Toți promiteau oamenilor nemurirea.
Unii prin putere.
Alții prin frumusețe.
Alții prin glorie.
Cristian întrebă:
— De ce vă temeți?
Nimeni nu răspunse.
Apoi toate chipurile dispărură.
Rămase un singur bătrân.
— Tu cine ești?
— Omul care a înțeles prea târziu că omul nu devine nemuritor doar pentru că este ținut minte.
— Atunci cum?
Bătrânul arătă spre o lumină.
Cristian o privi.
Era lumina unei candele.
— Prin Dumnezeu.
Cristian se trezi.
Pentru câteva clipe nu știa unde se află.
Andrei dormea.
Darius dormea.
Luca privea focul.
— Ai visat? întrebă Luca.
Cristian încuviință.
— Da.
— Ce ai văzut?
Cristian privi flacăra.
— Că omul caută nemurirea în toate locurile, cu excepția celui în care trebuie să o caute.
Luca nu răspunse.
Doar făcu semnul crucii.
---
X
Întâlnirea
După multe zile, cei patru se reuniră într-o vale.
Fiecare purta ceva.
Cristian avea manuscrisul.
Andrei avea crucea.
Darius avea cartea.
Luca avea lumânarea.
— Ce am învățat? întrebă Darius.
Cristian răspunse:
— Că trecutul este mare.
Andrei adăugă:
— Că omul este slab.
Luca continuă:
— Că timpul trece.
Darius întrebă:
— Și atunci ce rămâne?
Cristian ridică încet crucea.
— Dumnezeu.
Vântul trecu peste vale.
Flacăra lumânării se aplecă, dar nu se stinse.
---
XI
Călătoria spre Bizanț
Înaintea lor apăru un oraș de aur.
Cupolele străluceau.
Mozaicurile scânteiau în lumina soarelui.
Icoanele păreau că privesc lumea.
Clopotele răsunau peste cetate.
Era o lume bizantină.
O lume în care piatra, aurul, lumina și credința se întâlneau într-o singură mărturisire.
În centrul orașului se ridica un templu uriaș.
Cei patru intrară.
Deasupra lor se înălțau cupolele.
Lumina cădea peste chipurile sfinților.
Dar cel mai mult îi impresionă o icoană.
Hristos Pantocrator privea către ei.
Nu era o privire de condamnare.
Era o privire care vedea tot.
Binele.
Răul.
Frica.
Mândria.
Speranța.
Căderea.
Ridicarea.
Cristian îngenunche.
Ceilalți trei făcură la fel.
Și atunci înțeleseră.
Călătoria lor nu fusese despre trecut.
Nu fusese despre războaie.
Nu fusese despre împărați.
Nu fusese despre glorie.
Fusese despre suflet.
Omul poate traversa veacuri întregi și poate rămâne același dacă nu își schimbă inima.
Dar poate păși o singură dată înaintea lui Dumnezeu și poate începe o viață nouă.
---
XII
Cartea
Când reveniră în biserica veche, manuscrisul era din nou pe masă.
Darius îl deschise.
Acum paginile nu mai erau goale.
Erau pline.
Dar nu cu povestea celor pe care îi întâlniseră.
Cu povestea lor.
Cristian citi:
„Patru oameni au plecat să caute sensul istoriei și au descoperit că istoria fără Dumnezeu este doar o succesiune de umbre.”
Andrei continuă:
„Au căutat vitejia și au găsit smerenia.”
Darius:
„Au căutat nemurirea și au găsit credința.”
Luca:
„Au căutat lumina și au găsit Crucea.”
Cartea se închise singură.
În aceeași clipă, candela se aprinse.
Cei patru înțeleseră că drumul lor se terminase.
Sau, mai bine spus, că adevăratul lor drum abia începea.
---
EPILOG
Calea
Dimineața îi găsi în fața bisericii.
Cerul era limpede.
Munții străluceau sub primele raze ale soarelui.
Luca aprinse lumânarea.
Andrei ridică crucea.
Darius luă manuscrisul.
Cristian privi înainte.
— Și acum?
— Acum ne întoarcem, spuse Andrei.
— Unde?
— În lumea noastră.
Cristian zâmbi.
— Dar lumea noastră nu mai este aceeași.
Darius întrebă:
— De ce?
Cristian privi spre răsărit.
— Pentru că noi nu mai suntem aceiași.
Porniră.
În urma lor rămase biserica.
Înaintea lor se întindea lumea.
O lume care încă avea războaie.
O lume care încă avea mândrie.
O lume care încă avea nedreptate.
Dar și o lume în care un om putea aprinde o lumânare.
Un om putea ierta.
Un om putea ajuta.
Un om putea ridica pe cel căzut.
Un om putea spune:
„Doamne, luminează-mi calea.”
Și poate că aceasta era adevărata epopee.
Nu povestea împăraților.
Nu povestea cuceritorilor.
Nu povestea celor care au vrut să fie nemuritori.
Ci povestea omului care, după ce a rătăcit prin toate veacurile, se întoarce la Dumnezeu.
Cristian se opri o clipă.
Privi spre biserica îndepărtată.
Crucea de pe turla ei strălucea în lumina dimineții.
Apoi făcu semnul crucii.
— Să mergem.
Cei patru continuară drumul.
Nu știau ce avea să le aducă ziua.
Nu știau ce oameni vor întâlni.
Nu știau câte încercări îi așteptau.
Dar știau un lucru.
Nu mai mergeau singuri.
Deasupra lor, soarele răsărea.
Lumina lui se așeza peste munți, peste păduri, peste drumuri și peste case asemenea unei binecuvântări.
Iar undeva, în adâncul sufletului lor, rămânea ecoul unei singure chemări:
Să mergi înainte.
Să nu uiți.
Să ierți.
Să iubești.
Să crezi.
Și, atunci când drumul devine greu, să privești spre Cruce.
Pentru că uneori omul călătorește prin istorie pentru a descoperi lumea.
Alteori călătorește prin lume pentru a se descoperi pe sine.
Dar cea mai lungă călătorie este aceea de la inimă la Dumnezeu.
Iar cei patru călători porniseră, fără să știe, tocmai pe acest drum.
Drumul Crucii prin veacuri.
Sfârșit.
CONSTANTIN ȘI TAINA LUMINII
CONSTANTIN ȘI TAINA LUMINII
Prolog — Copilul care vorbea cu Dumnezeu
Într-un sat așezat între munți, unde pădurile se întindeau până aproape de cer, trăia un băiat de doisprezece ani pe nume Constantin.
Nu era diferit de ceilalți copii.
Mergea la școală. Își ajuta părinții. Se juca. Uneori se supăra. Alteori făcea greșeli.
Dar avea un obicei pe care ceilalți nu îl înțelegeau.
Vorbea cu Dumnezeu.
În fiecare dimineață, înainte să se ridice din pat, spunea:
— Doamne, Îți mulțumesc pentru această zi. Ajută-mă să fac binele.
La școală, când îi era greu:
— Doamne, ajută-mă.
Când cineva îl rănea:
— Doamne, ajută-mă să nu răspund cu rău.
Iar seara, înainte de culcare:
— Doamne, iartă-mă pentru toate greșelile mele și ai grijă de familia mea.
Nu auzea întotdeauna un răspuns.
Dar continua să se roage.
Bunica lui îi spusese când era mic:
— Dumnezeu nu este departe de omul care Îl caută cu inimă sinceră. Uneori răspunsul vine repede. Alteori trebuie să aștepți. Și uneori răspunsul este ascuns într-o întâmplare pe care încă nu o înțelegi.
Constantin nu știa că într-o noapte avea să înceapă cea mai mare aventură din viața lui.
---
Capitolul 1 — Lumina
Era o noapte rece de toamnă.
Constantin dormea când se trezi brusc.
Camera era întunecată.
Se ridică în capul oaselor.
Ceva îl trezise.
Privi spre fereastră.
Departe, în pădure, se vedea o lumină albă.
Nu semăna cu lumina unei lanterne.
Nu pâlpâia precum focul.
Era ca o stea coborâtă pe pământ.
Constantin se apropie de fereastră.
— Ce este?
Se uită câteva clipe.
Apoi șopti:
— Doamne, dacă aceasta este ceva ce trebuie să văd, ajută-mă să înțeleg.
Lumina dispăru.
Constantin se întoarse.
Atunci auzi:
Toc.
Toc.
Toc.
Sunetul venea de la fereastră.
Deschise încet.
Pe pervaz stătea o pasăre albă.
În cioc avea un mic medalion de lemn.
Pasărea îl lăsă în palma băiatului și zbură.
Pe medalion era sculptată o cruce.
Pe spate erau trei cuvinte:
NU TE TEME.
Constantin simți cum îi bate inima.
— Doamne...
Medalionul începu să strălucească.
Pe podea apăru o dâră de lumină.
Aceasta trecea prin cameră, ieșea pe ușă și continua spre pădure.
Constantin își puse haina.
Înainte să plece, îngenunche.
— Doamne, nu știu unde mă duc. Dacă nu este bine, oprește-mă. Dacă este bine, mergi cu mine.
Și ieși.
---
Capitolul 2 — Pădurea
Pădurea era înfricoșătoare noaptea.
Ramurile se mișcau în vânt.
Frunzele foșneau.
Constantin mergea încet.
Medalionul îl călăuzea.
După câteva minute, lumina se stinse.
Constantin se opri.
— Doamne?
Nimic.
În spatele lui se auzi un zgomot.
Se întoarse.
Între copaci se afla o umbră.
Înaltă.
Nefirească.
Constantin făcu un pas înapoi.
— Cine ești?
Umbra răspunse:
— Cel care știe că ți-e frică.
Constantin tremura.
— Da. Mi-e frică.
Umbra râse.
— Atunci fugi.
Constantin strânse medalionul.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că nu sunt singur.
— Unde este Dumnezeul tău?
Constantin închise ochii.
— Cu mine.
Începu să se roage.
— Tatăl nostru...
Umbra se retrase.
Constantin continuă.
— Sfințească-se numele Tău...
Lumina medalionului crescu.
Umbra dispăru.
În fața lui apăru o lumină blândă.
Constantin căzu în genunchi.
O voce îi vorbi:
— Constantin.
— Doamne?
— Nu te teme.
Constantin începu să plângă.
— De ce mi-ai arătat toate acestea?
— Pentru că urmează un drum.
— Unde?
— Acolo unde oamenii au uitat că lumina nu se păstrează ascunsă.
Constantin nu înțelegea.
— Și ce trebuie să fac?
— Să cauți.
— Ce?
— Taina Luminii.
Apoi lumina dispăru.
Pe pământ rămăsese o carte.
Constantin o ridică.
Pe copertă scria:
CRONICA LUMINII.
---
Capitolul 3 — Cei doi prieteni
A doua zi, Constantin le povesti totul celor mai buni prieteni ai lui.
Andrei era curajos și uneori prea grăbit.
Maria era foarte inteligentă și nu credea nimic fără dovezi.
— Ai mers singur în pădure? întrebă Andrei.
— Da.
— Și ai văzut o umbră?
— Da.
Maria luă cartea.
— De unde ai luat-o?
— Din pădure.
Ea o deschise.
Pe prima pagină scria:
„Când întunericul va crește, trei copii vor porni spre Muntele Alb.”
Andrei se uită la Constantin.
— Noi suntem cei trei?
Constantin ridică din umeri.
— Nu știu.
Maria continuă să citească.
— „Vor căuta Lumina ascunsă și vor descoperi că adevărata putere nu este aceea de a-i învinge pe ceilalți, ci aceea de a nu deveni asemenea întunericului.”
Cei trei rămaseră tăcuți.
Andrei zâmbi.
— Atunci mergem.
Maria îl privi.
— Ești nebun.
— Probabil.
Constantin zâmbi.
— Înainte să plecăm, ne rugăm.
Cei trei își plecară capetele.
— Doamne, dacă drumul acesta este bun, călăuzește-ne. Dacă nu este bun, oprește-ne. Și păzește-ne inimile.
---
Capitolul 4 — Muntele Alb
Drumul către Muntele Alb a durat două zile.
Au trecut prin sate, păduri și văi.
În a doua seară au ajuns la poalele muntelui.
Acolo au găsit un bătrân.
Avea o barbă albă și ținea un toiag.
— Unde mergeți? întrebă el.
— La mănăstirea din vârf, răspunse Constantin.
Bătrânul îl privi atent.
— De ce?
Constantin scoase medalionul.
Bătrânul îngheță.
— De unde ai acesta?
— L-am găsit.
Bătrânul oftă.
— Atunci legenda a început din nou.
Maria făcu un pas înainte.
— Ce legendă?
Bătrânul răspunse:
— Cu mulți ani în urmă, trei copii au venit aici. Au căutat Lumina. Au găsit-o. Dar unul dintre ei a ales puterea în locul iubirii.
Andrei întrebă:
— Ce s-a întâmplat?
— A încercat să păstreze Lumina pentru el.
— Și?
Bătrânul privi spre munte.
— Lumina nu poate fi posedată.
Apoi plecă.
---
Capitolul 5 — Mănăstirea fără clopote
La răsărit, cei trei ajunseră la mănăstire.
Era veche.
Foarte veche.
Dar ceva era ciudat.
Nu avea clopote.
Ușa se deschise singură.
Înăuntru era un călugăr bătrân.
— Vă așteptam.
Constantin rămase uimit.
— Ne așteptați?
— Da.
Călugărul îi conduse într-o încăpere subterană.
Pe pereți erau pictate scene din viața Mântuitorului: nașterea, minunile, răstignirea și Învierea.
În mijloc se afla o cruce.
Călugărul spuse:
— Mulți oameni caută puterea. Unii caută bogăția. Alții caută să fie admirați.
Se uită la Constantin.
— Dar voi trebuie să învățați să căutați iubirea.
Maria întrebă:
— Unde este Taina Luminii?
Călugărul zâmbi.
— Nu este un obiect.
— Atunci ce este?
— O alegere.
Andrei se încruntă.
— Am venit până aici pentru o alegere?
— Da.
— Ce alegere?
Călugărul răspunse:
— Să alegi binele atunci când nimeni nu te obligă.
---
Capitolul 6 — Prima încercare
În noaptea aceea, fiecare copil avu un vis.
Andrei se văzu conducătorul unei cetăți.
Toți îl ascultau.
Maria se văzu înconjurată de cărți și oameni care o admirau.
Constantin se văzu într-un loc în care Dumnezeu îi oferea tot ce își dorea.
— Poți avea orice, îi spuse o voce.
Constantin întrebă:
— Orice?
— Da.
— Atunci vreau să nu mai sufere nimeni.
Vocea tăcu.
— Nu poți primi asta.
— Atunci vreau să-mi protejez familia.
— Nici asta nu poți garanta.
Constantin plânse.
— Atunci ce pot primi?
Vocea răspunse:
— Poți primi puterea de a iubi chiar și atunci când nu poți schimba totul.
Constantin se trezi.
Era dimineață.
Călugărul îl aștepta.
— Ai înțeles?
Constantin dădu din cap.
— Nu pot controla lumea.
— Dar?
— Pot alege ce fac eu.
---
Capitolul 7 — Pădurea Umbrelor
Cei trei plecară de la mănăstire.
Trebuiau să traverseze Pădurea Umbrelor.
Acolo fiecare om vedea ceea ce îl speria cel mai mult.
Andrei își văzu frica de a fi laș.
Maria își văzu frica de a greși.
Constantin își văzu frica de a-L pierde pe Dumnezeu.
În fața lui apăru o imagine.
Oamenii plecau.
Casa lui era goală.
Bunica lui nu mai era.
Părinții lui nu mai erau.
Constantin căzu în genunchi.
— Nu!
O voce îi șopti:
— Vezi? Totul se poate pierde.
Constantin plângea.
— Doamne...
Vocea răspunse:
— Crezi că Dumnezeu încetează să fie Dumnezeu atunci când viața devine grea?
Constantin își ridică privirea.
— Nu.
— Atunci mergi.
Constantin se ridică.
— Doamne, chiar dacă nu înțeleg, am încredere în Tine.
Imaginea dispăru.
Andrei îl aștepta.
Maria îl aștepta.
Cei trei se îmbrățișară.
---
Capitolul 8 — Îngerul
În centrul pădurii au găsit o poiană.
În mijlocul ei se afla o lumină.
Din lumină apăru o ființă asemenea unui om, dar înconjurată de strălucire.
Maria rămase fără cuvinte.
Andrei făcu un pas înapoi.
Constantin îngenunche.
— Cine ești?
Ființa răspunse:
— Sunt un slujitor al lui Dumnezeu.
Constantin întrebă:
— Ești înger?
— Da.
Îngerul îi privi.
— Ați trecut prin prima încercare.
Andrei întrebă:
— Mai sunt și altele?
Îngerul zâmbi.
— Vor fi.
Maria întrebă:
— De ce Dumnezeu ne-a ales pe noi?
— Dumnezeu nu caută oameni perfecți.
— Atunci ce caută?
— Inimi care sunt dispuse să se schimbe.
Îngerul se întoarse spre Constantin.
— Dar cea mai grea încercare încă nu a venit.
— Care?
Îngerul răspunse:
— Iertarea.
---
Capitolul 9 — Vrăjmașul
În acea noapte apăru un om.
Purta o mantie neagră.
Numele lui era Malachor.
Nu era un monstru.
Era un om.
Tocmai asta îl făcea înfricoșător.
El fusese unul dintre cei trei copii care căutaseră Lumina cu mulți ani înainte.
Malachor nu dorise să iubească.
Dorise să conducă.
Să fie ascultat.
Să nu mai fie niciodată slab.
El îi privi pe copii.
— Constantin.
— De unde îmi știi numele?
— Te-am așteptat.
— Ce vrei?
— Să-ți ofer ceea ce Dumnezeu nu îți oferă.
— Ce?
— Putere.
Malachor ridică mâna.
Pietrele din jur se ridicară în aer.
Andrei rămase uimit.
— Cum ai făcut asta?
Malachor râse.
— Puterea este totul.
Constantin îl privi.
— Nu.
Malachor se încruntă.
— Nu?
— Nu este totul.
— Atunci ce este?
Constantin răspunse:
— Iubirea.
Malachor atacă.
---
Capitolul 10 — Căderea lui Andrei
Andrei fu aruncat la pământ.
Constantin alergă spre el.
— Andrei!
Malachor îi întinse mâna.
— Vino cu mine.
Andrei se ridică.
— De ce?
— Pentru că tu vrei să fii puternic.
Andrei tăcu.
Era adevărat.
Își dorea să fie cel mai curajos.
Să nu-i fie frică niciodată.
Malachor îi spuse:
— Cu mine nu vei mai fi slab.
Andrei făcu un pas.
Constantin strigă:
— Andrei!
Băiatul se opri.
Se uită la prietenul lui.
— Mi-e frică, Constantin.
— Știu.
— Și vreau să fiu puternic.
Constantin îi răspunse:
— Poți fi puternic fără să devii rău.
Andrei se întoarse spre Malachor.
— Nu vin.
Malachor se înfurie.
— Prostule!
Și dispăru.
---
Capitolul 11 — Orașul întunericului
Cei trei ajunseră la o cetate veche.
Acolo oamenii nu se mai rugau.
Nu se mai ajutau.
Fiecare se gândea doar la el.
Pe porțile cetății era scris:
„Aici fiecare om trăiește pentru sine.”
Constantin se întristă.
— Asta este lumea pe care o vrea Malachor.
Maria spuse:
— Cum o putem schimba?
Constantin răspunse:
— Nu putem schimba toți oamenii.
— Atunci ce facem?
— Începem cu noi.
Au găsit un bătrân care nu avea mâncare.
I-au dat din puținul lor.
Au găsit un copil singur.
S-au așezat lângă el.
Au găsit un om bolnav.
Au chemat ajutor.
Și ceva incredibil s-a întâmplat.
Un om i-a văzut.
A început să-i ajute.
Apoi altul.
Apoi altul.
În câteva zile, cetatea începu să se schimbe.
Malachor privi de la fereastra turnului.
— Nu!
Nu putea înțelege.
Constantin nu luptase cu arme.
Nu folosise puteri.
Folosise iubire.
---
Capitolul 12 — Trădarea
Într-o seară, Maria dispăru.
Andrei și Constantin o căutară peste tot.
O găsiră în turnul lui Malachor.
Malachor îi spusese:
— Tu ești cea mai inteligentă. Ai putea conduce lumea.
Maria ezită.
— Nu vreau să conduc lumea.
— Atunci de ce ești nemulțumită de tine?
Maria tăcu.
Malachor lovise exact unde trebuia.
Maria se temea să greșească.
Se temea să nu fie suficient de bună.
Constantin ajunse în turn.
— Maria!
Ea plângea.
— Nu pot.
— Ce?
— Nu pot să fiu perfectă.
Constantin se apropie.
— Nici eu.
Andrei spuse:
— Nici eu.
Maria îi privi.
Constantin continuă:
— Dumnezeu nu ne cere să fim perfecți. Ne cere să ne ridicăm atunci când cădem.
Maria plânse.
— M-am temut că voi râdeți de mine.
— Niciodată, spuse Andrei.
Cei trei se îmbrățișară.
Malachor urlă.
— De ce nu vă puteți despărți?!
Constantin răspunse:
— Pentru că prietenia adevărată iartă.
---
Capitolul 13 — Marea încercare
Malachor îi conduse într-o sală subterană.
În mijloc se afla o lumină uriașă.
Taina Luminii.
Constantin se apropie.
— Asta este?
Malachor zâmbi.
— Da.
Lumina era atât de puternică încât cei trei abia puteau privi.
Malachor spuse:
— Ia-o.
Constantin întinse mâna.
Dar îngerul apăru.
— Nu o lua.
Constantin se opri.
— De ce?
— Pentru că lumina nu este un lucru.
Malachor țipă:
— Minte!
Îngerul îl privi.
— Tu ai încercat să o stăpânești.
Malachor răspunse:
— Pentru că voiam să nu mai sufăr!
Îngerul tăcu.
Constantin înțelese.
Malachor nu fusese întotdeauna rău.
Fusese un om rănit.
Un om care alesese puterea pentru că îi era frică să mai fie slab.
Constantin se apropie.
— Malachor.
— Ce vrei?
— Te iert.
Malachor rămase nemișcat.
— Pentru ce?
— Pentru tot.
— Nu vreau mila ta!
— Nu este milă.
— Atunci ce este?
— O invitație să te întorci.
Malachor începu să plângă.
Pentru prima dată după mulți ani.
---
Capitolul 14 — Întunericul se ridică
Dar în acel moment, ceva mult mai întunecat se ridică din adâncul cetății.
Nu era Malachor.
Nu era om.
Era întunericul pe care Malachor îl hrănise ani întregi.
Toate fricile, ura, mândria și răutatea se adunaseră într-o singură umbră.
Malachor strigă:
— Nu!
Umbra îl aruncă la pământ.
Constantin ridică medalionul.
— Doamne!
Lumina apăru.
Andrei strigă:
— Ce facem?
Constantin răspunse:
— Ne rugăm.
Cei trei îngenuncheară.
Malachor îi privi.
Apoi, încet, îngenunche și el.
Pentru prima dată după mulți ani, se rugă.
— Doamne... dacă mai pot fi iertat... iartă-mă.
Umbra începu să se destrame.
Constantin continuă:
— Tatăl nostru...
Maria se rugă.
Andrei se rugă.
Malachor se rugă.
Și lumina umplu sala.
---
Capitolul 15 — Sacrificiul
Umbra se ridică pentru ultima dată.
Se îndreptă spre copii.
Constantin văzu că prietenii lui erau în pericol.
Fără să ezite, alergă înainte.
— Constantin! strigă Maria.
Umbra îl înconjură.
Pentru o clipă, băiatul nu mai vedea nimic.
Auzi doar o voce:
— Renunță.
Constantin răspunse:
— Nu.
— Vei pierde totul.
— Nu mă tem.
— Vei suferi.
— Dumnezeu este cu mine.
— Vei muri.
Constantin închise ochii.
— Viața mea este în mâna lui Dumnezeu.
Atunci medalionul se deschise.
În interior nu era aur.
Nu era piatră prețioasă.
Era o mică cruce.
Lumina izbucni.
Umbra dispăru.
---
Capitolul 16 — Adevărul
După ce totul se termină, îngerul apăru din nou.
Constantin întrebă:
— De ce medalionul?
Îngerul răspunse:
— Pentru a-ți aminti că adevărata putere nu vine din obiecte.
— Atunci de unde?
— Din Dumnezeu.
Constantin privi crucea.
— Și Taina Luminii?
Îngerul zâmbi.
— Ai descoperit-o deja.
— Unde?
Îngerul arătă spre inima lui.
— În fiecare alegere prin care ai ales iubirea în locul urii, iertarea în locul răzbunării și credința în locul fricii.
Constantin începu să plângă.
— Deci nu trebuia să găsim o comoară?
— Nu.
— Ci să devenim noi înșine lumină?
— Da.
---
Capitolul 17 — Întoarcerea
După aventură, cei trei copii se întoarseră în sat.
Părinții lui Constantin îl așteptau.
Mama lui îl îmbrățișă.
— Unde ai fost?
Constantin o strânse în brațe.
— Departe.
— Ai fost în pericol?
Constantin se uită spre cer.
— Da.
— Cine te-a protejat?
Constantin zâmbi.
— Dumnezeu.
Bunica lui îl privi și înțelese că ceva se schimbase.
— Ai găsit ce căutai?
Constantin scoase medalionul.
— Da.
— Ce?
Constantin răspunse:
— Am găsit Lumina.
Bunica zâmbi.
— Și unde este?
Constantin puse mâna pe inimă.
— Aici.
---
Capitolul 18 — Ultima noapte
În noaptea aceea, Constantin se așeză lângă fereastră.
Privi stelele.
Se rugă:
— Doamne, Îți mulțumesc.
Tăcere.
— Îți mulțumesc că m-ai ajutat.
Tăcere.
— Îți mulțumesc pentru Andrei și Maria.
Tăcere.
— Și Îți mulțumesc că m-ai învățat să iert.
Constantin zâmbi.
— Dar, Doamne...
Se opri.
— Mai am o întrebare.
O lumină mică apăru în depărtare.
Constantin privi.
— Povestea s-a terminat?
Pentru o clipă, i se păru că aude:
— Nu.
Constantin se ridică.
— Ce?
Lumina dispăru.
Pe pervaz apăru pasărea albă.
În cioc avea un alt medalion.
De data aceasta era albastru.
Constantin îl luă.
Pe spate erau scrise cuvintele:
„MAI EXISTĂ UN DRUM.”
Constantin zâmbi.
— Atunci voi fi pregătit.
Și se așeză din nou la rugăciune.
---
EPILOG — Lumina nu moare
Au trecut ani.
Constantin a crescut.
Dar nu a uitat niciodată pădurea.
Nu a uitat mănăstirea.
Nu l-a uitat pe Malachor.
Nu i-a uitat pe Andrei și Maria.
Și mai ales...
nu a uitat să se roage.
Uneori viața lui era ușoară.
Alteori era grea.
Uneori primea răspunsuri.
Alteori trebuia să aștepte.
Dar în fiecare dimineață spunea:
— Doamne, mergi cu mine.
Iar în fiecare seară:
— Doamne, rămâi cu mine.
Într-o zi, Constantin devenise adult și se afla într-un oraș mare.
Văzu un copil stând singur pe o bancă.
Copilul plângea.
Constantin se apropie.
— Ce ai?
— Mi-e frică.
Constantin se așeză lângă el.
— Și mie mi-a fost frică odată.
— Și ce ai făcut?
Constantin zâmbi.
— Am început să mă rog.
Copilul îl privi.
— Dumnezeu chiar ascultă?
Constantin privi cerul.
— Da.
— Chiar dacă nu răspunde?
Constantin zâmbi.
— Mai ales atunci când trebuie să învățăm să avem încredere.
Copilul își împreună mâinile.
Constantin făcu la fel.
Și împreună au început să se roage.
Deasupra lor, pentru o clipă, o pasăre albă traversă cerul.
Iar undeva, foarte departe, într-o pădure ascunsă între munți, o lumină se aprinse.
Pentru că Taina Luminii nu fusese niciodată o comoară.
Nu fusese o armă.
Nu fusese o putere.
Era credința care îl făcea pe om să aleagă binele atunci când putea alege răul.
Iar Constantin înțelesese în sfârșit cel mai important lucru:
Nu trebuie să fii cel mai puternic ca să învingi întunericul.
Trebuie doar să nu lași întunericul să-ți ia lumina din inimă.
Și, cât timp mai exista un om care se ruga, ierta și iubea...
lumina nu putea muri.
SFÂRȘIT
Стихи про любовь
Напутственные стихи
Стихи о природе
Весенние стихи
Стихи посвящены матери
Стихи для детей
Родительский дом
Стихи для папы
Стихи про животных
Стихи о смерти
Философские стихи
Исповедальные стихи
Грустные стихи
Мотивационные стихи
Проза
Рождественские колядки
Смешные стихи
Патриотические стихи
Стихи 8 марта
Пасхальные стихи
Стихи на Новый год
Различные стихи
Мысли
Посвящены стихи
Поздравления
Стихи о дружбе
Стихи из этой категории
Începutul contează în olandeză
Începutul, pe cât este de greu, pe atât este de palpitant. Porți în inima ta o gamă largă de trăiri, emoții, stări, senzații. Multe dintre ele poate prea stângaci redate, exprimate, așa este și firesc acum. Este o perioadă a formării deprinderilor, a căutării, a descoperirilor, a revelațiilor, a învățării din greșeală și eșec, clipe în care mai mult testezi, nu ești convins că vrei să continui ce ai început. Alteori știm că începe o nouă etapă a vieții, pe care o căutăm fie noi înșine, fie cei din jur.
Oricum ar fi, începutul contează, închipuiți-vă un atlet bun, care ar fi participat la diverse concursuri și nu știu ce, mai ajungea acolo dacă nu avea susținere, dacă nu ar fi avut bafta de a găsi antrenorul potrivit stilului lui de a învăța și nevoilor lui? Nu, categoric nu.
La fel, poate ne imaginăm un nume de brand, ar mai fi avut succes, ar mai fi cumpărat atâta lume de acolo dacă nu avea susținere, publicitate, promovări pe nu știu câte canale de social media? Nu, bineînțeles că nu, lumea nici nu ar fi știut de existența acelui brand.
Începutul semnifică desprinderea de ce era înainte. Poate fi planificat sau neplanificat din timp, depinde ce vrem să începem. Dacă de exemplu vrem să ne înscriem la cursuri de balet, da, ne putem planifica începutul, nici atunci nu este chiar planificabil, dacă instructoarea nu se întoarce din concediu de maternitate până la data stabilită. Dacă ne aflăm noi în concediu de maternitate, nașterea nu poate fi programată, nu putem să ne alegem luna în care vom naște, cu atât mai mult ziua, ora. Se întâmplă pe moment. Atunci atât noi, cât și copilul avem parte de un început, un nou drum pe care vom merge împreună. Contează cum dorim să își înceapă viața copilul. În calitate de părinți, putem alege de ce vrem să aibă parte copilul. Ne exprimăm iubirea doar trimițându-i bani și colete cu nu știu ce jucărie din țara în care lucrăm, dar în timpul ăsta un străin are grijă de copilul nostru? Să nu ne surprindă mai târziu faptul că între noi și copil vor exista bariere, rețineri. Lipsa de apropiere de copil și de comunicare cu acesta are impact asupra dezvoltării lui, pentru că niciodată nu s-ar fi simțit dorit de către aceștia. Doar își va aminti de părinții lui biologici, însă nu îi va recunoaște ca părinți în adevăratul sens al cuvântului.
La polul opus, sunt părinții care aleg să rămână în țară. Ziua de mâine naște incertitudini, acest stres generat de incertitudinile, pe care singuri ni le închipuim, se revarsă asupra copilului, dacă nu știm să ne stăpânim și le lăsăm să facă ce vor. Atunci părinții devin irascibili, îi vorbesc aiurea, efectiv aiurea, copilului, din senin. Mare atenție ce îi oferim copilului în prima parte a prunciei, pentru că mintea lor este ca un burete. Absoarbe tot, fiecare cuvințel, gest, ton al vocii. Fără să își dorească, își va însuși acel început. Va prelua, stări, gânduri, impresii, atitudini. Ar fi păcat să se întâmple acest lucru. Trebuie să crească frumos din toate punctele de vedere, că degeaba l-ar fi purtat părinții prin cele mai bune școli, prin cele mai bune licee, facultatea mult visată și nu mai știu pe unde, degeaba ar ajunge înalt de 1,90, bine dezvoltat, atletic și mai nu știu cum, dacă la interior găsim un amestec de traume, ținute în sine, neconștientizate la timp, neexprimate, nevindecate. La exterior ar arăta bine, la interior însă s-ar vedea că nu s-a pus suflet în creșterea lui, pentru că i-ar lipsi fix ce ar fi mai de preț, compasiunea și omenia. Ce familie va mai întemeia și el la rândul lui? Ce generații vor rezulta din acea familie și tot așa.
Are nevoie de căldură sufletească, la fel cum și copacul, când îl plantăm, pe lângă faptul că îl udăm, avem grijă să crească drept și gros, are nevoie și de căldura soarelui pentru a se dezvolta bine din toate punctele de vedere.
Uneori începutul mai poate să însemne că ne apucăm de un sport, mersul pe bicicletă, învățăm să gătim rețete noi și așa mai departe. Mare atenție însă, dacă vă alegeți să învățați ceva ce nu se poate învăța doar privind videoclipuri pe YouTube și atât, vă trebuie instructori sau profesori pentru treaba respectivă, încercați să căutați o persoană care măcar să aibă minimumul de voință să vrea să vă înțeleagă dorința de a deprinde acea abilitate, motivația voastră intrinsecă de a deveni mai independenți din acel punct de vedere, temerile voastre, să vă sprijine acolo unde nu prea vă descurcați, să depășiți împreună piedică respectivă. În caz contrar, tot voi veți avea de suferit, tot voi vă veți umple de frustrări, de nervi că ați plătit pentru acel curs și instructorul nu are timp pentru voi, mereu îi are pe alții, mereu îi prioritizează în defavoarea voastră, cu toate că și voi ați plătit aceeași sumă de bani ca cei favorizați.
La fel și la orele care se țin la școală, există teoria inteligențelor multiple conform căreia ar exista 9 tipuri de inteligență. Nu știu de ce unii profesori încă mai cred că elevii lor trebuie obligatoriu să fie buni la obiectul lor. Dacă alege să îl umilească public în fața clasei pentru cât de puțină matematică știe, atunci corect ar fi ca tot el, după ora respectivă, să îl finanțeze, să îi dea bani să poată merge la ședințe de terapie, să se vindece de teama de eșec, anxietate dătătoare de sângerări nazale, greață, amețeli, tulburări de somn și de ritm cardiac. Dacă nu este bun la matematică, nu este absolut nicio problemă, poate este o fire mai expresivă, mai bună la pictură, la instrumente de percuție, la limbi, la sport, la alte materii. Nicidecum nu ar fi corect să îi punem eticheta că nu poate să facă nimic, că oricum nu ar ști și nu ar înțelege, că nu se mai poate face nimic pentru el și cu el, că nu va ajunge nimic în viață și tot felul de scenarii de genul acesta. Orice om este unic, are propriile lui calități ce trebuie exersate, lucrate, cizelate. Asta ar trebui să facă părinții și profesorii care au această gândire învechită cum că dacă nu poate să învețe matematică, atunci nu poate să facă nimic. De curiozitate, absolvenții facultății de matematică se simt mulțumiți după ce o termină, câți chiar ajung să profeseze cu matematică când calea spre a deveni ce și-au dorit este presărată cu piedici la tot pasul și nici meritele și cunoașterea nu mai contează? Când dintr-o listă de 10 criterii, nu a corespuns doar unuia, în rest le avea pe toate și nu a mai fost primit? Ce sens are să le impunem să meargă pe o cale pe care nu ar mai merge nici cei ce iubesc matematica? Lăsați copiii, cursanții, învățăceii de toate felurile să își aleagă singuri calea, oricât de mult sau oricât de puțin li s-ar potrivi! Nu vă puneți în pielea altor persoane crezând că le cunoașteți mai bine, că intuiți ce își doresc, spre ce aspiră. Greșelile făcute pe cont propriu sunt mult mai simplu de corectat, decât cele făcute că te-au sfătuit alții să greșești.
Depinde de la caz la caz, dacă e un copil mai docil va acceptat situația și va încerca să îi facă față, cu toate că va fi depresiv, neîmpăcat cu el însuși, plin de furie și va acumula frustrări ascunse. Dacă vorbim însă de o fire mai care nu se supune, care vrea să fie independentă în propriile decizii și preferințe, atunci riscăm să ajungem la o rată tot mai mare a abandonului școlar. Ar considera că de ce să mai meargă la acea clasă de mate-info, când oricum nu se regăsește în nimic din ce se discută acolo, mai nimic nu i se aplică și nu i se potrivește. De aceea, se recomandă ca părinții să își înțeleagă copiii și să i susțină în fiecare etapă mai importantă a vieții.
Chiar dacă m-am axat pe aspecte mai puțin plăcute, ele fac parte din realitatea fiecărui început, la urma urmei, începutul este cel mai complicat. Pe parcurs, lucrurile se mai simplifică, se mai fluidizează, și totul devine o experiență mult mai demnă de a fi trăită, experimentată și simțită. Bineînțeles că persoanele întâlnite în fiecare etapă a vieții oricărei persoane tinere au și ele meritele lor.
Să le mulțumim așadar, părinților noștri care ne-au oferit sprijin atât cât s-a putut, până la o anumită vârstă ne-au oferit posibilități, haine, accesorii, gadget-uri și toate acelea, ne-au hrănit, atât cu mâncare, cât și cu sentimente pozitive, că ne-au dat o pastilă, că ne-au bandajat rănile după fiecare căzătură, că ne alinau depresia când credeam că nu mai are rost, că au avut răbdarea să ne studieze, să ne analizeze și să ne spună ce ni s-ar potrivi mai mult în majoritatea situațiilor, că ne-au plimbat prin parcuri, pe la galerii de artă, gelaterii și cofetării, că ne-au cultivat niște gusturi în materie de muzică și arte plastice, că ne-au dat primele instrucțiuni, primul manual de utilizare al vieții.
Le mulțumim și educatorilor, învățătorilor și profesorilor, că și ei au petrecut o bună parte a timpului alături de noi, și ei poate au trăit ce trăiam și noi, emoțiile examenelor nu erau doar ale noastre, erau și ale lor. Apreciem fiecare gând bun, fiecare dată când ne lăsau să plecăm de la ore dacă nu ne simțeam bine, când ne-au corectat, când ne-au trimis cu forța la nu știu ce concurs, când ne-au explicat, când silabiseam, citeam alături de ei, când ne-au învățat lucruri noi, când au schimbat destine, când au adus sens în viețile noastre, când ne-au ajutat să ne gestionăm timpul mai bine, să nu mai fim atât de împrăștiați cum eram.
Mulțumiri din adâncul inimii pentru oricine ne-a ajutat să evoluăm, să trecem prin schimbări benefice, ne-a luat sub aripa protectoare.
Het begin is belangrijk
Het begin, even moeilijk als opwindend. Je draagt in je hart een breed scala aan ervaringen, emoties, stemmingen en sensaties. Velen van hen zijn misschien te onhandig weergegeven, uitgedrukt, zo is het nu. Het is een periode van vaardighedenvorming, zoeken, ontdekkingen, onthullingen, leren van fouten en mislukkingen, momenten waarop je meer test, je bent er niet van overtuigd dat je door wilt gaan met waar je aan begonnen bent. Andere keren weten we dat er een nieuwe levensfase aanbreekt, waar we naar op zoek zijn, zowel voor onszelf als voor de mensen om ons heen.
Hoe het ook zij, het begin telt, stel je een goede atleet voor, die aan verschillende competities zou hebben deelgenomen en ik weet niet wat, zou hij daar nog komen als hij geen steun had, als hij niet de geluk om de coach te vinden die past bij zijn leerstijl en zijn behoeften? Nee, absoluut niet.
Op dezelfde manier kunnen we ons misschien een merknaam voorstellen: zou deze succesvol zijn geweest, zouden zoveel mensen daar iets hebben gekocht als er geen ondersteuning, advertenties en promoties waren geweest op ik weet niet hoeveel sociale mediakanalen? Nee, natuurlijk niet, de wereld zou niet eens weten dat dat merk bestond.
Het begin duidt op de onthechting van wat voorheen was. Het kan van tevoren gepland of ongepland zijn, het hangt af van waar we mee willen beginnen. Als we ons bijvoorbeeld willen inschrijven voor balletlessen, ja, dan kunnen we het begin plannen, ook dan is het niet echt planbaar als de instructeur niet op de afgesproken datum terugkomt uit zwangerschapsverlof. Als we met zwangerschapsverlof zijn kan de bevalling niet ingepland worden, kunnen we niet kiezen in welke maand we gaan bevallen, laat staan de dag, het tijdstip. Het gebeurt even. Dan hebben wij en het kind een begin, een nieuw pad dat we samen gaan bewandelen. Het maakt uit hoe we willen dat het kind zijn leven begint. Als ouders kunnen we kiezen wat we willen dat het kind krijgt. We uiten onze liefde alleen door hem geld en pakjes te sturen van ik weet niet welk speelgoed uit het land waarin we werken, maar ondertussen zorgt een vreemde voor ons kind? Laten we later niet verbaasd zijn dat er barrières en beperkingen zullen zijn tussen ons en het kind. Het gebrek aan nabijheid tot het kind en de communicatie met hem heeft invloed op zijn ontwikkeling, omdat hij zich door hen nooit gewenst zou hebben gevoeld. Hij zal zich alleen zijn biologische ouders herinneren, maar hij zal ze niet herkennen als ouders in de ware zin van het woord.
Aan de andere kant staan de ouders die ervoor kiezen om in het land te blijven. Morgen brengt onzekerheden voort. Deze stress die wordt gegenereerd door de onzekerheden die we ons voorstellen, vloeit over naar het kind, als we niet weten hoe we onszelf moeten beheersen en het kunnen laten doen wat het wil. Dan worden de ouders opvliegend en praten ze onzin, feitelijk onzin, tegen het kind, uit het niets. We besteden veel aandacht aan het kind in de eerste kinderjaren, omdat zijn geest als een spons is. Absorbeer alles, elk woord, gebaar, toon van de stem. Onwillig zal hij zich dat begin toe-eigenen. Het zal stemmingen, gedachten, indrukken en houdingen overnemen. Het zou zonde zijn als dit zou gebeuren. Hij moet vanuit alle gezichtspunten prachtig opgroeien, omdat zijn ouders hem langs de beste scholen zouden hebben gebracht, via de beste middelbare scholen, de veel gedroomde universiteit en ik weet niet waar, het zou tevergeefs zijn dat hij zou een lengte van 1,90 bereiken, goed ontwikkeld, atletisch en ik weet niet hoe, als we van binnen een mengeling van trauma's vinden, in onszelf bewaard, niet op tijd gerealiseerd, niet uitgedrukt, niet genezen. Aan de buitenkant zou het er goed uitzien, maar aan de binnenkant zou je zien dat er geen ziel in zijn groei werd gestoken, omdat het zeker zou ontbreken wat het meest waardevol zou zijn: mededogen en menselijkheid. Welke familie zal hij op zijn beurt vinden? Welke generaties zullen uit die familie voortkomen, enzovoort.
Hij heeft de warmte van de ziel nodig, net als de boom. Wanneer we hem planten, zorgen we er niet alleen voor dat hij water krijgt, maar ook dat hij recht en dik groeit. Hij heeft ook de warmte van de zon nodig om zich in alle opzichten goed te ontwikkelen.
Soms kan het begin betekenen dat je gaat sporten, fietsen, nieuwe recepten leert koken, enzovoort. Wees echter voorzichtig, als je ervoor kiest iets te leren dat je niet kunt leren door alleen maar video's op YouTube te bekijken en dat is alles, je hebt instructeurs of leraren nodig voor die baan, probeer dan iemand te zoeken die op zijn minst de minimale bereidheid heeft om te willen om je verlangen te begrijpen om die vaardigheid te leren, je intrinsieke motivatie om vanuit dat standpunt onafhankelijker te worden, je angsten, om je te ondersteunen waar het niet helemaal lukt, om samen dat obstakel te overwinnen. Anders zul je ook lijden, zul je ook vervuld zijn van frustraties, zenuwen die je voor die cursus hebt betaald en de instructeur heeft geen tijd voor je, hij heeft altijd anderen, hij geeft ze altijd voorrang boven jou, met alles wat je ook hebt betaald hetzelfde bedrag als de begunstigden.
Net als in schoolklassen bestaat er de theorie van meervoudige intelligenties, volgens welke er 9 soorten intelligentie zijn. Ik weet niet waarom sommige docenten nog steeds denken dat hun leerlingen goed moeten zijn in hun vak. Als hij ervoor kiest hem publiekelijk voor de klas te vernederen vanwege zijn weinig wiskunde, dan zou het eerlijk zijn als hij hem na die les zou financieren, hem geld zou geven om naar therapiesessies te gaan, om van zijn angst te genezen. van falen, angst die leidt tot bloedneuzen, misselijkheid, duizeligheid, slaap- en hartritmestoornissen. Als hij niet goed is in wiskunde, is dat absoluut geen probleem, misschien is hij expressiever, beter in schilderen, percussie, talen, sport, andere vakken. Het zou absoluut niet eerlijk zijn om hem te bestempelen met het etiket dat hij niets kan doen, dat hij het toch niet zou weten en niet zou begrijpen, dat er niets voor hem en met hem gedaan kan worden, dat niets iets oplevert in het leven. en allerlei van dit soort scenario's. Iedere man is uniek, hij heeft zijn eigen kwaliteiten die geoefend, bewerkt en aangescherpt moeten worden. Dat is wat ouders en leraren die het achterhaalde idee hebben dat als hij geen wiskunde kan leren, hij ook niets kan doen, zouden moeten doen. Uit nieuwsgierigheid voelen de afgestudeerden van de wiskundefaculteit zich tevreden nadat ze deze hebben afgerond. Hoevelen gaan uiteindelijk wiskunde onderwijzen als de weg om te worden wat ze wilden bij elke stap bezaaid is met obstakels, en zelfs verdiensten en kennis er niet meer toe doen? Toen hij uit een lijst van tien criteria niet aan slechts één criteria voldeed, anders voldeed hij aan alle criteria en werd hij nooit aangenomen? Wat voor zin heeft het om hen te dwingen een pad te volgen dat zelfs degenen die van wiskunde houden niet zouden volgen? Laat kinderen, leerlingen, allerlei soorten leerlingen hun eigen pad kiezen, hoe veel of hoe weinig het hen ook uitkomt! Plaats uzelf niet in de schoenen van andere mensen, denkend dat u hen beter kent, dat u intuïtief begrijpt wat zij willen, waar zij naar streven. Fouten die u zelf maakt, zijn veel gemakkelijker te corrigeren dan fouten die u maakt omdat anderen u hebben geadviseerd een fout te maken.
Het hangt van het geval af: als hij een volgzamer kind is, zal hij de situatie accepteren en proberen ermee om te gaan, hoewel hij depressief zal zijn, geen vrede met zichzelf zal hebben, vol woede zal zijn en verborgen frustraties zal ophopen. Maar als we het hebben over een natuur die niet gehoorzaamt, die onafhankelijk wil zijn in zijn eigen beslissingen en voorkeuren, lopen we het risico dat er steeds meer schooluitval komt. Hij zou bedenken waarom hij naar die mate-info-klas zou gaan, als hij toch nergens in voorkomt wat daar wordt besproken, niets op hem van toepassing is en niet bij hem past. Daarom wordt aanbevolen dat ouders hun kinderen begrijpen en hen in elke belangrijke levensfase ondersteunen.
Ook al concentreerde ik me op de minder prettige aspecten, ze maken deel uit van de realiteit van elk begin, het begin is tenslotte het meest ingewikkeld. Gaandeweg worden de dingen eenvoudiger en vloeiender, en wordt alles een ervaring die veel waardiger is om geleefd, ervaren en gevoeld te worden. Natuurlijk hebben de mensen die je in elke fase van het leven van een jongere tegenkomt, hun verdiensten.
Dus laten we onze ouders bedanken die ons zoveel mogelijk steunden, tot een bepaalde leeftijd gaven ze ons kansen, kleding, accessoires, gadgets en dergelijke, ze voedden ons, zowel met voedsel als met positieve gevoelens, dat ze ons een pil, dat ze onze wonden na elke val verbonden, dat ze onze depressie verzachtten toen we dachten dat het nutteloos was, dat ze het geduld hadden om ons te bestuderen, ons te analyseren en ons te vertellen wat het beste bij ons zou passen in de meeste situaties, dat ze met ons uitliepen door parken, naar kunstgalerijen, gelateria's en banketbakkerijen, dat ze een bepaalde smaak in muziek en beeldende kunst cultiveerden, dat ze ons de eerste instructies gaven, de eerste handleiding van het leven.
We danken ook de docenten, docenten en professoren, omdat zij ook een groot deel van de tijd bij ons hebben doorgebracht en zij misschien hebben ervaren wat wij hebben meegemaakt; de emoties van de examens waren niet alleen de onze, maar ook die van hen. We waarderen elke goede gedachte, elke keer dat ze ons de klas lieten verlaten als we ons niet lekker voelden, als ze ons corrigeerden, als ze ons dwongen ik weet niet welke concurrentie, als ze het ons uitlegden, als we spelden, lazen met hen, toen ze ons nieuwe dingen leerden, toen ze ons lot veranderden, toen ze betekenis aan ons leven gaven, toen ze ons hielpen onze tijd beter te beheren, om niet langer zo verstrooid te zijn als wij.
Dank uit de grond van ons hart aan iedereen die ons heeft geholpen te evolueren, nuttige veranderingen heeft doorgemaakt en ons onder hun beschermende vleugel heeft genomen.
Lucruri întâlnite-n cale-mi
Ca orice om, dis-de-dimineață, mă grăbesc înspre trebile mele, fiindcă așa ne-o lăsat nouă Bunuțul: să trudim ca să avem, altminteri, geaba om face umbră pământului...
În drumul meu, oricât de adâncit în gânduri aș fi, tot văd oameni, la fel de grăbiți ca și mine, copaci care se înclină să-mi deie binețe, hulubi, care zboară-n cale-mi anunțându-mi umbra, precum și alte ființe, care mă observă la rându-le și care mă bagă în seamă.
Astăzi, am luat pureci de la un motănel roșcovan de pripas, care s-a alintat în cale-mi frecându-se de nădragii mei, din vârful mustăților și până-n vârful cozii, cocoșându-se de plăcere sub mângâierea mea, căci oricât de grăbit aș fi, tot nu pot refuza nicio mustață de motan.
S-a tolănit gingaș pe vârful mocasinilor mei, lăsându-mi o urmă de lăbuță drept amintire, dezvăluindu-și burtica la mângâieri, pornind, desigur, motorașul de sub bărbiță și închizându-și ochii mari de chihlimbar de plăcere...
După ce l-am mângâiet, am trecut mai departe cu motanul urmându-mă o bună bucată de vreme. Apoi a trebuit să ocolesc grămezile de gunoaie lăsate-n urmă de semenii mei, bombănindu-le nesimțirea, atent să nu șterg ștampila lăbuței de motan.
Pas, după pas, îmi petrec umbra sub un soare anemic, dar care promite să fie neîndurător mai către amiezi, fiindcă e o zi senină, fără pic de nor sau adiere...
- Bună dimineața!, clipesc eu către un grup de brazi, trezindu-i din amorțeala dulce a dimineții...
- D-apoi, bună să vă hie inima!, îmi răspund ei bucuroși, agitându-și vârfurile degetelor în semn de salut, înspre mine. Da' unde ați plecat mătăluță așe de dimineață?
- Cu treburi!, zic eu încercând să par important.
- Ce treburi?, se bagă în seamă o salcie pletoasă, bătrână și curioasă.
Nu răspund, fiind conștient că impolitețea mea ar trebui s-o sublinieze pe-a ei, și mă petrec mai departe, lăsându-mă îmbrățișat de răcoarea parfumată a unor platani înțelepți și rodiți frumos în floare:
-Nu-i da atenție! Că de când o știm, de mică, nu face decât să se plângă câtă-i ziulica de lungă, ba pe deasupra, mai că se bagă în sufletul omului, nici umbră nu știe să-i deie...
Mă înclin în fața înțelepților umplându-mi plămânii cu parfumul lor divin și trec mai departe până-n locul unde, cândva, pe vremea copilăriei mele, se găsea un chioșc de ziare, acum, demult dispărut...
Și mă gândesc că aș da un pol să cumpăr un ziar, care să miroasă a cerneluri de tipăritură proaspătă și în care să-mi citesc ziua din titlurile-i scrise cu-o șchioapă: "Lucruri întâlnite în cale"...
Da. Astăzi, parcă asprimea cifrelor s-a mai domolit - cred, de la căldură! - iar cuvintele le-au luat locul, cu blândețe și catifea în glas: o mustață de motan alintat, zborul precipitat al unor hulubi și vorba domoală a unor platani sfătoși...
CELE DOUĂ SURORI prima parte
Zi de sâmbătă .Aristia se pregătea sufletește pentru plecarea în concediu.
La insistențile surorii sale ,acceptase invitația ei .Ștefania ,pe care nu o văzuse
față în față de aproape cinci ani ,îi propusese această întânlire .De obicei vorbeau
mult la telefon,dar în ultimul timp ,ceva mai rar.Avea ceva emoții ,pentru că nu știau
multe una despre cealaltă.La telefon discutau doar banalități .Aseară au stabilit în mod
serios când pleacă autocarul ,când ajunge la Istambul și unde urma să o aștepte Ștefania .
Era prima ei vizită și nu s-ar fi descurcat dacă nu era așteptată.Până la ora 07:30
dimineața , zi de luni ,autocarul era staționat în piață și mulți dintre călători își ocupaseră
deja locurile.Drumul era lung și obositor .Pe traseu ,se mai făceau staționări pentru o țigară
sau alte nevoi .Mulți dintre călători ațipiseră .După coborâre ,Aristița a văzut-o pe Stefania
care îi făcea semne cu ambele mâini .Curios ,nu s-au îmbrățișat ,parcă nu ar fi avut timp .
Ștefania o invită grăbită pe Aristița în mașină .Au și plecat la drum .Ștefania conducea
cu asprime și ciudă, iar Aristița se înterba ce s-a întâmplat .După un timp Ștefania îi spune:
-Stai puțin să îmi revin .Am avut un incident înainte de sosirea ta și am rămas puțin
șocată., voiam să pun puțină distanță între el și mine ,părăsind cât mai repede orașul .
Au mers mai bine de o oră ,ieșind bine din oraș .Ștefania a tras pe dreapta lângă o
parcare ,unde și-a invitat sora la o cafea . Se
priveau cu drag una pe cealaltă , se studiau .
Aristița spune îmbrățișind-o: Abia așteptam să te văd .Ești o femeie frumoasă .Cum de nu ai găsit
nici un turc bogat?
- Dar nici nu am căutat .Mi-am schimbat părerea că prin căsătorie te realizezi .
Ștefania arăta bine ,suplă , bronzată , cu ochii migdalați și părul negru ,bogat .Avea tot ce își
dorește o femeie la anii ei .În plus , acum avea și o afacere din care poate trăi echilibrat .Totuși ,ceva
din făptura ei degaja tristețe .
-Ei , cum ți s-a părut drumul ? Obositor?
-Obositor , dar mai ales stresant .Traseul prin Bulgaria ,pe șoseaua aceia îngustă printre munții ,
despre am auzit povești nu tocmai plăcute ,a fost dificil .Am trecut pe acolo ziua și traficul era intens.Auto-
carele merg în coloană ca să se ajute la nevoie .Am auzit zvonuri că în unele zone ,autocarele sunt atacate
de răufăcători .Nu știu dacă este adevărat sau nu M-am întânlit cu un fost coleg de liceu și am depănat amintiri .
-Vrei să mai luăm ceva pentru drum? Mai avem mult de mers până ajungem acasă....Dacă te simți
obosită , pați trece în spate și să încerci să dormi .Ți ar prinde bine o oră de somn după așa un drum lung .
-Ștefania ,nu te simți bine? Te văd abătută . Îmi ascunzi ceva?
-Și da , și nu Am ostare de neliniște , parcă mă pândește ceva și nu știu de unde .Poate senzația asta
este determinată de faptul că acum două săptămâni am fost la o ghicitoare .Aproape am devenit dependentă de
ea . Printre altele , m-a avertizat că mă așteaptă un pericol ,dacă nu moartea ,într-o zi de joi, când voi fi alături de
cineva foarte drag mie , și că viața mea va fi mâinile acelei persoane .Sunt întâmplări din viața mea pe caare tu nu
le știi .Am trecut prin multe situații periculoase , dar nu m-am temut niciodată .Nu-mi găsesc locul ,nu mă pot stăpâni .
va continua
Pește preistoric în maghiară
O echipă de cercetători și exploratori australieni ai spațiului s-a încumetat să participe la o misiune de care nu au mai auzit până acum, mai exact să facă o excursie cu noua rachetă Kepler 170. Racheta este de fapt un prototip, încă se află în faza de testare, dar li s-a promis că vor fi răsplătiți pentru curajul lor, dacă se vor întoarce cu bine pe Pământ.
Asumându-și riscurile la care se expun, conștientizând că este posibil să nu mai vadă lumina zilei, au acceptat provocarea, și-au luat tot ce le trebuie, li s-a dat echipamente de două feluri (unul pentru când stau în rachetă și altul pentru când va aseleniza și vor fi nevoiți să meargă la suprafață lunii lui Jupiter, Europa). Misiunea lor are ca obiectiv explorarea și analizarea corpului ceresc Europa, despre care mai mult s-au auzit teorii, dar mai nimic concret în esență. Misterul este cu atât mai mare că i s-a dat acest nume ,,Europa", nume foarte generic, pentru că există continentul Europa și formația Europa FM, dar văd ceva familiar în acest nume, oare nu cumva sugerează ideea că ar putea promite existența unor forme de viață, fie ele chiar și microorganisme? Și dacă este adevărat, atunci: Cam cum ar arăta o zi pe Europa?, Câte ore are o zi acolo?, Care ar fi temperatura medie?, Are cerul vreo culoare anume acolo, așa cum vedem pe Pământ?, Au anotimpuri sau e iarnă veșnic?, Dat fiind faptul că este o planetă apoasă, există flux și reflux?
Cercetătorii noști curajoși ne vor oferi un răspuns la toate întrebările. Turnul de control se asigură că se fac toate verificările necesare pentru a decola și motoarele se pornesc, elicele se învârt din ce în ce mai rapid, au plecat. Trec prin toate straturile atmosferei planetei Pământ, se zgâlțâie cât pot de bine, nici nu mai pot ține ochii deschiși și au părăsit atmosfera. Acum rachetă înaintează în continuare către Europa, dar într-un ritm mai lent, parcă ar pluti, asta și fac de fapt.
Pentru a comprima în timp voiajul lor, voi spune că după o lună au ajuns pe Europa, o lună în care au supraviețuit doar cu conserve de ton, capsule care înlocuiesc mesele zilei, sunt deshidratați și densitatea oaselor a scăzut. Nu au mai făcut baie de o lună, dar reușita cere sacrificii.
Au ajuns, au ieșit din rachetă, se plimbau pe suprafața oceanului înghețat al Europei. Pericolul de a aluneca și de a-și luxa glezna nu este ca la patinoar, pentru că gravitația nu este ca pe Pământ, ating suprafața cu tălpile din când în când, nu tot timpul, e un mers mai mult din salturi. Cu un laser care topește, fierbe, lichefiază orice fel de material, au făcut o gaură în suprafața Europei pentru a extrage mostre, probe de viață, de oricare ar fi. Apoi, o undiță electrică este introdusă în gaura respectivă. Când va depista vietăți, va lansa o plasă în care le va prinde. Nici nu a trecut un sfert de oră în timp pământean că deja au prins ceva. Ce folos că a fost prins, dacă nu poate să iasă prin gaura aceea, pentru că este prea mică? Exploratorii măresc gaura cu laserul. Au scos un animal mare cam de dimensiunea balenelor eșuate despre care se vorbește la știri. Îl pun într-un incubator potrivit dimensiunilor sale și îl iau în rachetă.
Pare destul de amorțit, deja moare pentru că a fost luat din habitatul lui natural.
Unul dintre cercetători ia un atlas despre anatomia animalelor marine de pe Europa. Se uită la acel pește, seamănă cu o plătică de pe Pământ, combinată cu pisică de mare. Gura este destul de interesantă, nasul este pătrățos și mai are și mustăți.
Prima dată au crezut că este o specie rară din regnul Felinae Purcicae natāre, însă după ce l-au înțepat să îi ia sânge, rezultatul testului ADN a fost unul puțin spus șocant.
Cercetătorii țineau captivă o felină a oceanului înghețat, mai precis Nebelung de apă dulce. Era unul dintre puținii Nebelungi subacvatici (destul de bătrân după cum pare), care trăiesc de fapt în apele liniștite ale lunii Europa. Era gri la fel ca pisicile Nebelung de pe Pământ. Are formă de peste, dar, conform atlasului cică ar fi felină. Deci nu poate fi altceva decât focă, dacă are atât caracteristici de pisică, cât și de pește.
Őskori halak
Ausztrál kutatókból és űrkutatókból álló csapat megkockáztatta, hogy részt vegyen egy olyan küldetésben, amelyről korábban nem is hallottak, nevezetesen az új Kepler 170 rakétával való utazásra. A rakéta valójában egy prototípus, még fejlesztési fázisban tesztelik, de megígérte, hogy jutalmat kapnak bátorságukért, ha épségben visszatérnek a Földre.
Vállalva azokat a kockázatokat, amelyeknek ki vannak téve, felismerve, hogy lehet, hogy nem látnak újra napvilágot, elfogadták a kihívást, mindent magukkal vittek, amire szükségük volt, kétféle felszerelést kaptak (egyet arra, amikor a rakétában vannak, és egy másikat, amikor hold lesz, és fel kell jutniuk a Jupiter Europa holdjának felszínére). Küldetésük célja az Európa égitest feltárása és elemzése, amelyről több elmélet is hallható, de lényegében semmi konkrétum. Annál nagyobb a rejtély, hogy ezt az "Európa" nevet kapta, egy nagyon általános név, mert ott van Európa kontinense és az Europa FM megalakulása, de látok valami ismerőst ebben a névben, nem sugallja valahogy a gondolat, hogy életformák létezését ígérheti, legyenek azok akár mikroorganizmusok? És ha igaz, akkor: Hogyan nézne ki egy nap az Európán?, Hány óra van ott egy nap?, Mi lenne az átlaghőmérséklet? , Van-e ott valami különleges színű az égbolt, például hogyan látunk a Földön?, Vannak évszakaik, vagy örök tél?, Tekintettel arra, hogy vizes bolygó, van-e apály?
Bátor kutatóink minden kérdésre választ adnak. Az irányítótorony gondoskodik arról, hogy minden szükséges ellenőrzés megtörténjen a felszálláshoz és a motorok beindulásához, a légcsavarok egyre gyorsabban pörögjenek, és lekapcsoljanak. Átjárják a Föld bolygó légkörének minden rétegét, megrázzák, ahogy csak tudják, már a szemüket sem tudják nyitva tartani és elhagyták a légkört. Most a rakéta még mindig Európa felé halad, de lassabb ütemben, mintha lebegne, amit valójában csinál.
Útjuk összegzéseként elmondom, hogy egy hónap után érkeztek Európába, egy olyan hónapban, amikor csak tonhalkonzervvel, a napi étkezést helyettesítő kapszulákkal élték túl, kiszáradtak és csökkent a csontsűrűségük. Egy hónapja nem fürödtek, de a siker áldozatokat követel.
Megérkeztek, kiszálltak a rakétából, Európa befagyott óceánjának felszínén sétáltak. A bokája megcsúszásának és kificamításának veszélye nem olyan, mint a jégpályán, mert a gravitáció nem olyan, mint a Földön, hébe-hóba megérintem a lábammal a felületet, nem állandóan, inkább ugrásszerű séta. Egy lézerrel, amely megolvaszt, felforral, cseppfolyósít bármilyen anyagot, lyukat ütöttek Európa felületén, hogy mintákat, életre utaló bizonyítékokat vegyenek ki. Ezután egy elektromos rudat helyeznek be a lyukba. Amikor lényeket észlel, elindít egy hálót, amelyben elkapja őket. Még negyed óra sem telt el földi időben, hogy már elkaptak valamit. Mi értelme van csapdába esni, ha nem tud kiszabadulni abból a lyukból, mert az túl kicsi? A felfedezők kinagyítják a lyukat a lézerrel. Kihúztak egy nagy állatot, körülbelül akkora, mint a hírekben szereplő partra vetett bálnák. Beraktam egy akkora inkubátorba, és beviszem a rakétába.
Eléggé zsibbadtnak tűnik, már haldoklik attól, hogy elvitték természetes élőhelyéről.
Az egyik kutató atlaszt készít az Európán élő tengeri állatok anatómiájáról. Nézd meg azt a halat, úgy néz ki, mint egy keszeg és egy harcsa kombinálva. A száj elég érdekes, az orra szögletes és bajuszos.
Először azt hitték, hogy ez egy ritka faj a Felinae Purcicae natāre királyságból, de miután vérre szúrták, a DNS-teszt eredménye enyhén szólva megdöbbentő volt.
A kutatók egy fagyott óceáni macskát tartottak fogságban, különösen az édesvízi Nebelungot. Egyike volt azon kevés víz alatti nebelungoknak (úgy tűnik, elég öregnek), akik valójában az Europa hold csendes vizében élnek. Szürke volt, mint a Nebelung macskák a Földön. Hal alakú, de az atlasz szerint macskaféle lenne. Tehát nem lehet más, mint egy fóka, ha macska és hal tulajdonságokkal is rendelkezik.
A Treia Mare Revelație - Vederea ieșirii parțiale a Sufletului Meu din Trupul Meu
Pe 25 Decembrie 1995, cam pe la ora 09:00 am întrebat-o pe soția mea dacă a visat ceva în legătură cu mine și ea mi-a spus că nu avisat nimic despre mine și nici despre altceva.Am vrut să-i spun ce mi s-a întâmplat dar ea, fiind supărată pe mine, mi-a răspuns ferm că nu o interesează să-i spun nimic.
Abia după o lună de zile am îndrăznit să-i spun fiicei mele în vârstă de 18 ani despre ce mi s-a întâmplat și ea n-a zis nimic dar s-a uitat la mine crezând că sunt cel puțin ciudat dacă nu chiar nebun...
După ce am vorbit cu fiica mea, timp de aproape o jumătate de lună am vorbit și cu alți oameni despre ceea ce mi s-a întâmplat, dar din 10 oameni doar unul a crezut că am trăit cu adevărat o ieșire a Sufletului Meu din Trupul Meu.
Văzând că prea puțini oameni credeau în ceea ce mi s-a întâmplat mie, am vrut să aflu direct de la DUMNEZEU dacă ceea am trăit a fost adevărat.Înainte de culcare, după ce spuneam ,,Rugăciunea Domnească" îl rugam pe DUMNEZEU să-mi dea o dovadă clară dacă ceea ce mi s-a întâmplat era adevărat.În prima noapte și în a doua noapte nu am primit nicio dovadă...Iată ce mi s-a întâmplat în a treia noapte...Stăteam culcat singur cu fața în sus și abia ațipisem...când am simțit că Sufletul Meu vrea să iasă din Trupul Meu și atunci am făcut ochii mari deoarece am văzut Capul Sufletului Meu de culoare galben-aurie cum a ieșit cam 20 de centimetri și care acum reintra încet în zona Capului Trupului Meu.Era cam ora 23:00 și am început să plâng de fericire că Mult Prea Bunul DUMNEZEU mi-a dat mie Mult Prea Păcătosul dovada clară a ceea ce mi s-a întâmplat în data de 25 Decembrie 1995.
Abia după anul 1998, am aflat doar în Biblia Ortodoxă Română, ce este cu adevărat Sufletul unui Om și în general ce este Sufletul tuturor creaturilor lui DUMNEZEU.
O seară cu fado în Lisabona
Vezi tu, dorința noastră de aventură ne-a purtat chiar și până la cel mai îndepărtat țărm vestic al Europei... fiind mânați de visul de a ne îmbata privirile cu imensitatea albastră a Atlanticului, sub un cer la fel de albastru și nepăsător: cui îi pasă de niște biete furnici care trebăluiesc neobosite fără nicio noimă în jurul farului roșu, căutând ce?
O mulțime de turiști de toate națiile, mânați de aceeași dorință comună, se tot plimbau de colo-colo, făcând poze și bucurându-se de peisajele superbe pe care le-am aflat și noi la Cabo da Roca, atât de departe cât am putut ajunge pe continentul european.
Oceanul. Imens. Albastru. Definit de un țărm stâncos, bucuros că poate să-l zdrențuiască în valuri înspumate care se tot împletesc etern într-o superbă perdea de mătase, sau poate că oceanul zdrențuiește linia țărmului, cine știe? Am găsit farul cel roșu "de la capătul lumii" și am cugetat un moment, cu ochii pierduți, la linia orizontului ce desparte oceanul de cer.
Apoi, am coborât câțiva zeci de metri până la crucea care marchează "sfârșitul lumii", gândindu-ne la temerarii care au plecat să descopere "lumea nouă", căutând o altă cale, mai scurtă, către indiile vestice. N-au aflat indiile, în schimb au găsit Americile și cu toate bogățiile cu care s-au întors, au ridicat din piatră, mândre și înalte catedrale, cu altare bătute-n pietre scumpe, aur și argint, pe care le-am văzut și admirat la rândul nostru...
Lisabona, este într-adevăr de departe, cel mai boem loc pe care l-am vizitat vreodată, respirând un vibe aparte, cu o arhitectură unică ce împletește în mod minunat "art nouveau-ul" cu clădiri moderne înălțate din oțel și sticlă albastră. Însă cel mai mult mi-au plăcut clădirile vechi îmbrăcate în haine de faianță meșteșugit colorată. În fapt, modul unic prin care portughezii au ales, - și zic eu au și reușit -, să-și exprime cultura, fiind elementul esențial care, alături de "graffiti-ul" modern, dau aerul "boho", orașului în sine.
Însă, din păcate, orașul atrage și oameni, care, înfrânți de viață, rătăcesc străzile populate cerșind, sau recitându-și cu mințile rătăcite, mantre doar de ei știute... Am văzut la sosire în metrou, un cerșetor orb, cu pleoapele lipite peste găvanele goale, care a refuzat o banană primită de pomană de la un alt cerșetor zdrențuit: orbul își zornăia mărunțișul într-o cutie ruginită de tinichea, ce să facă el cu o banană?
Cu toate acestea, n-am dezarmat de la frumusețea orașului, de la toate obiectivele turistice pe care le-am vizitat: Turnul Belem, centrul MAAT, Mănăstirea San Jeronimos, Piața Comerțului cu Arcul Augustei, castelul San Jorge, Liftul Santa Justa, un frumos monument art-nouveau, sau toate "miradour-ile", de unde am privit orașul de sus, ba scăldat de culorile dulci ale apusului, ba strălucind ca o perlă în soarele blând al după-amiezii.
De asemenea, am văzut într-o călătorie cu trenul de o zi, palatele regale de poveste de la Sintra, am urcat cu stoicism meterezele maure din apropiere și ne-am rătăcit ore în șir prin grădinile cu vegetație luxuriantă, de unde ne-am bucurat sufletul, inima și mintea în umbra laurilor sălbateci care ne-au ieșit în cale...
De altminteri, toată Lisabona, este un deal și o vale; am convenit că nu e pentru cei nepregătiți fizic să urce și sau să coboare scări și pante. Totuși ca să nu scoți sufletul din tine și să nu faci bătături, te ajută bătrânelele tramvaie galbene, - este celebră linia lui 28 -, iară noi ne-am dat hâța-n sus și hâța-n jos cu 28, admirând de la geamurile lui hoardele de turiști care ne priveau cu invidie...
Seara, am luat și noi la pas orașul, simțindu-i vibrația, respirându-i din plin pulsul, și uite-așa am descoperit o tavernă numită "Tasco do Chico" unde se cântă muzică fado și unde ne-am aciuat și noi pentru o cină romantică târzie, un pahar cu vin portughez alb, ușor, quintesența boemă portugheză...
"Tasco do Chico" este o tavernă micuță, ascunsă bine de străduțe întortocheate, - n-a fost chiar ușor să dăm de ea -, un local cu doar opt mese unde încap doar câte patru persoane odată la o masă, cu pereții acoperiți în totalitate de tot felul de tablouri de diferite mărimi, cu poze ce înfățișează celebrități locale, care au cântat aici, în lungul anilor, muzică fado.
După ce ne-am așezat la o masă, la un moment dat, patronul tavernei a închis ușile oprind vacarmul de afară, a stins luminile care străluceau în geamurile tablourilor de pe pereți și lăsând numai câteva becuri colorate, a creat atmosfera intimă, mise-en-scene-ul potrivit pentru sufletele noastre obosite și atât de necesară muzicii fado.
În încăpere, de undeva din semi-întuneric, a apărut o tânără cochetă cu părul brunet, îmbrăcată într-o rochie neagră lungă, simplă, completată de un șal negru cu franjuri de mătase și care după ce ne-a urat o seară bună, a început să cânte...
Muzica fado este despre durere și tristețe, despre dor nestins, dar și despre bucuria iubirii împărtășite, ea coboară în tonuri grave, blânde, ușoare, ca mai apoi să urce în forță cu tărie, chiar cu asprime în glas, atrăgând atenția auditorului asupra dramei, bucuriei sau asupra unei inimi care a cunoscut cumplit durerea... Nu poți cânta muzică fado fără să fi avut vreodată inima frântă din dragoste...
Am ascultat-o fascinat de încărcătura și atmosfera momentului, în timp ce era acompaniată de un chitarist tânăr și un bărbat între două vârste care cânta la mandolină. Am privit durerea de pe chipul ei completând o voce plină, caldă, și am înțeles pe deplin de ce își cânta cu ochii închiși povara inimii. Muzica fado nu se poate cânta decât cu ochii închiși — și nici nu se poate trăi altfel decât cu sufletul larg deschis.
Acolo, în semi-întunericul unei taverne din Lisabona, am simțit pentru o clipă că timpul s-a oprit, că orașul întreg respira prin glasul acelei tinere, și că noi eram martori la o formă rară de adevăr, cântată.
Поддержите Poezii Online
Ваша поддержка помогает Poezii Online красиво расти. Пожертвование помогает развитию, улучшениям и этому пространству, посвящённому личному творчеству — месту, где поэзия и литературный текст приносят вдохновение, спокойствие и глоток воздуха для души.
Литературные новости, стихи и культурные события прямо на твоём телефоне.
Подписаться на канал
Nu căuta la oameni
Gabriel Trofin
12 ноября
Mulțumesc frumos! Este într-adevăr așa cum ați spus...
Nu căuta la oameni
Silvia Mihalachi
12 ноября
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
✨ Poeme din suflet pentru suflete
Deea
10 ноября
Mulțumesc
Sa nu mai doară...
un-pahar-de-poezie
10 ноября
Multumesc si eu ❤️🙏
Sa nu mai doară...
Alexandra-M
10 ноября
M-am regǎsit în versurile tale, mulțumesc pentru emoție
✨ Poeme din suflet pentru suflete
un-pahar-de-poezie
9 ноября
Bine scris!🤗
Chenar real
ElenaD
9 ноября
O poezie superba despre faimosii guvernanti ai tarii noastre. Bravo. Felicitari autorului poeziei. Succes in continuare.
Nuante calde
un-pahar-de-poezie
8 ноября
Multumesc, Deea!🤗
Dincolo de tăcerea ta..
Andreas Ioan Amaftioe
8 ноября
Foarte frumoasa poezie (autorul principal sunt eu) felicitari autorui.
Nuante calde
Deea
8 ноября
A D O RRRRR