ULTIMA CRUCIADĂ DE LA BRAȘOV

Prolog — Clopotele din Tâmpa

Într-o toamnă pe care bătrânii aveau să o numească mai târziu „toamna cea fără sfârșit”, peste Brașov coborî o liniște neobișnuită.

Munții îl înconjurau din toate părțile, întunecați sub norii grei ai lui noiembrie. Tâmpa părea mai înaltă decât în orice alt an, iar zidurile cetății, ude de ploaie, străluceau în lumina rece a dimineții.

În Piața Sfatului, negustorii își deschideau prăvăliile, dar vorbeau în șoaptă.

La porțile cetății se adunau oameni veniți din satele din jur.

Unii aduceau saci cu grâu.

Alții aduceau lemne.

Alții își aduceau familiile.

Și toți spuneau același lucru:

— Vin.

Nimeni nu mai întreba cine.

Se știa.

O mare oaste otomană trecuse Dunărea și înainta spre inima Transilvaniei. Nu era prima dată când oamenii auzeau asemenea vești. Dar de această dată zvonurile vorbeau despre o armată uriașă, despre tunuri, despre călăreți și despre cetăți căzute una după alta.

Brașovul devenise una dintre ultimele mari cetăți care mai puteau opri înaintarea.

În Biserica Sfântul Nicolae, bătrânul mitropolit Serafim stătea înaintea icoanei Mântuitorului.

Avea peste șaptezeci de ani.

Părul îi era alb.

Mâinile îi tremurau.

Dar ochii îi erau limpezi.

În fața lui se afla un tânăr.

Îl chema Andrei.

Avea douăzeci și trei de ani și fusese fierar înainte de război.

Nu era cavaler.

Nu era boier.

Nu era conducător de oști.

Era doar un om din Brașov.

— Părinte, spuse el, au venit solii.

Bătrânul călugăr nu se întoarse.

— Știu.

— Spun că armata e aproape.

— Știu.

— Spun că trebuie să plecăm.

Serafim se întoarse încet.

— Și tu vrei să pleci?

Andrei coborî privirea.

— Nu.

— Atunci de ce ai venit?

Tânărul tăcu.

Apoi răspunse:

— Mi-e frică.

Bătrânul zâmbi trist.

— În sfârșit, ai spus adevărul.

Andrei îl privi surprins.

— Credeam că un creștin nu trebuie să se teamă.

— Ba da, fiule. Creștinul se teme. Curajul nu înseamnă să nu simți frica. Curajul înseamnă să nu lași frica să-ți hotărască faptele.

Afară, clopotul bisericii începu să bată.

O dată.

De două ori.

Apoi din nou.

Oamenii se opriră în stradă.

Clopotul nu suna pentru rugăciunea obișnuită.

Suna pentru primejdie.

Și atunci Brașovul înțelese.

Războiul venise.

---

Capitolul I — Cetatea

În zilele următoare, Brașovul se transformă.

Atelierele de fierărie lucrau zi și noapte.

Se reparau porți.

Se întăreau ziduri.

Se cărau pietre.

Se pregăteau provizii.

Femeile coseau haine pentru răniți.

Copiii duceau apă.

Bătrânii pregăteau bisericile.

Iar în fiecare dimineață, înainte ca oamenii să meargă la ziduri, se făcea rugăciune.

Nu se cerea moartea nimănui.

Nu se cerea răzbunare.

Se cerea putere.

Se cerea înțelepciune.

Se cerea ca oamenii nevinovați să fie cruțați.

Și mai ales se cerea ca frica să nu transforme inimile în pietre.

Conducătorul apărării era căpitanul Mihail Drăgan.

Avea patruzeci și opt de ani și luptase în multe bătălii.

Pe fața lui se vedeau două cicatrici.

Una îi tăia sprânceana.

Cealaltă îi cobora până aproape de obraz.

Dar ceea ce îl făcea respectat nu erau cicatricile.

Era faptul că nu își trimitea niciodată oamenii acolo unde el nu ar fi mers primul.

Într-o seară, Mihail se întâlni cu Andrei pe zid.

— Ai mai ținut sabia în mână? îl întrebă.

— Nu.

— Atunci ține-o.

Andrei o primi.

— E grea.

— Nu sabia e grea.

Mihail privi spre munți.

— Ceea ce urmează este greu.

Andrei privi și el.

La poalele Tâmpei se vedeau sute de lumini.

Apoi mii.

Tabăra armatei otomane se întindea în depărtare.

Ca o mare de foc.

— Câte sunt? întrebă Andrei.

— Destule.

— Putem să-i oprim?

Mihail tăcu.

— Nu știu.

Andrei se uită la el.

— Cum adică nu știi?

— Un conducător care spune că știe sigur viitorul este un mincinos sau un nebun.

— Atunci ce facem?

Mihail zâmbi.

— Ne facem datoria.

---

Capitolul II — Predica

A doua zi, mitropolitul Serafim ieși înaintea oamenilor.

În Piața Sfatului erau mii de brașoveni.

Țărani.

Negustori.

Meșteșugari.

Soldați.

Călugări.

Femei.

Copii.

Bătrâni.

Toți așteptau.

Serafim urcă treptele bisericii.

În mâna dreaptă ținea o cruce.

În stânga, o Evanghelie.

— Fraților, începu el, lumea ne va spune că această cetate trebuie apărată pentru că este bogată. Pentru că este importantă. Pentru că se află pe drumurile negustorilor.

Ridică Evanghelia.

— Dar noi știm că nici piatra, nici aurul, nici zidurile nu sunt veșnice.

Mulțimea tăcu.

— Cetatea adevărată este în inima omului.

Un copil începu să plângă.

Mama lui îl strânse la piept.

— Astăzi nu vă chem la ură. Nu vă chem să urâți un popor. Nu vă chem să urâți un om pentru limba lui, pentru locul în care s-a născut sau pentru credința lui. Dar vă chem să apărați ceea ce v-a fost încredințat.

Ridică crucea.

— Casele voastre.

Oamenii ascultau.

— Copiii voștri.

Tăcere.

— Bisericile voastre.

Și mai multă tăcere.

— Libertatea voastră de a vă ruga.

Atunci un bătrân din mulțime strigă:

— Amin!

Și glasul lui fu urmat de alte sute.

— Amin!

Serafim coborî crucea.

— Dacă va trebui să luptăm, luptați fără cruzime. Dacă veți cădea, cădeți fără blestem. Dacă veți birui, nu vă mândriți. Iar dacă veți întâlni un dușman rănit, amintiți-vă că înainte de a fi soldat este om.

Mulțimea rămase tăcută.

Apoi preotul adăugă:

— Cea mai mare victorie a creștinului nu este să-l distrugă pe celălalt. Este să nu-și piardă sufletul în timp ce își apără casa.

---

Capitolul III — Solul

În a treia zi veni un sol.

Purta haine otomane.

Era înalt și avea o barbă neagră.

Soldații îl escortară până în fața lui Mihail.

— Numele meu este Yusuf, spuse el.

Mihail îl privi.

— Și de ce ai venit?

— Cu un mesaj.

— Spune-l.

Yusuf desfăcu pergamentul.

— Conducătorul oștii cere predarea cetății. Dacă porțile se deschid, locuitorii vor fi cruțați.

Mihail îl privi lung.

— Și dacă nu?

Yusuf nu răspunse.

— Atunci spune-le oamenilor tăi că nu ne predăm.

Yusuf împături pergamentul.

Dar înainte să plece, privi spre Biserica Neagră.

— Este frumoasă.

Mihail îl surprinse.

— Ce?

— Biserica.

Căpitanul se uită și el.

— Da.

Yusuf oftă.

— Și noi avem locuri frumoase.

Mihail îl privi cu atenție.

— Atunci poate că există mai multe lucruri care ne aseamănă decât credem.

Yusuf zâmbi trist.

— Poate.

Apoi plecă.

În seara aceea, Mihail îi povesti lui Serafim despre întâlnire.

— Crezi că era un om rău? întrebă căpitanul.

Serafim clătină din cap.

— Nu știu.

— Era dușmanul nostru.

— Da.

— Și totuși...

— Un om poate fi adversarul tău fără să înceteze să fie om.

Mihail privi focul.

— Războiul complică toate lucrurile.

— Nu, fiule.

Serafim îl privi.

— Războiul le face simple. Oamenii sunt cei care le complică.

---

Capitolul IV — Prima noapte

Tunurile au început înainte de răsărit.

Primul bubuit zgudui ferestrele.

Al doilea făcu să cadă bucăți din zid.

Al treilea trezi întregul oraș.

Andrei se afla pe zid.

— Vin!

Strigătul trecu de la un soldat la altul.

Din întuneric se ridicară steagurile armatei otomane.

Mii de oameni înaintau.

Tobele băteau.

Caii alergau.

Scările erau ridicate.

Berbecii erau împinși înainte.

Mihail ridică sabia.

— Nu trageți până nu ajung aproape!

Andrei simțea că îi tremură mâinile.

— Părinte...

Lângă el se afla un călugăr bătrân.

— Da?

— Mi-e frică.

— Știu.

— Iar?

— Frica nu pleacă pentru că o mărturisești.

Călugărul îi puse mâna pe umăr.

— Dar poți să mergi înainte cu ea.

Primele scări loviră zidurile.

Atacatorii urcau.

Apărătorii respingeau.

Noaptea devenise foc.

Metalul lovea metalul.

Strigătele se amestecau cu rugăciunile.

Andrei ridică sabia pentru prima dată.

Un soldat ajunsese deasupra zidului.

Tânărul îngheță.

Ochii celor doi se întâlniră.

Pentru o clipă, totul dispăru.

Nu mai era cetate.

Nu mai era armată.

Erau doi oameni.

Apoi Mihail strigă:

— Andrei!

Tânărul se feri.

Soldatul fu împins înapoi de un alt apărător.

Andrei rămase nemișcat.

Mihail îl apucă de braț.

— Dacă eziți, vei muri.

— Nu vreau să omor.

— Nici eu.

Mihail privi spre câmpul de luptă.

— Dar uneori trebuie să oprești un om care încearcă să ucidă alți oameni.

Andrei înțelese.

Nu îi plăcea.

Dar înțelese.

---

Capitolul V — Iarna

Asediul dură săptămâni.

Apoi luni.

Zăpada acoperi munții.

Apa îngheță în găleți.

Grâul începu să se împuțineze.

În cetate, oamenii mâncau mai puțin.

Soldații dormeau câteva ore.

Copiii nu mai râdeau.

Dar clopotele continuau să bată.

În fiecare dimineață.

În fiecare seară.

Uneori doar o singură dată.

Dar băteau.

Într-o noapte, Andrei intră în biserică.

Acolo îl găsi pe Serafim.

Bătrânul stătea în genunchi.

— Părinte?

— Da.

— Credeți că Dumnezeu ne va salva?

Serafim rămase tăcut.

— Nu știu.

Andrei se încruntă.

— Toată lumea îmi spune „nu știu”.

Bătrânul zâmbi.

— Pentru că oamenii care te iubesc nu vor să-ți mintă.

— Dar atunci ce avem?

Serafim se ridică.

— Credința.

— Și dacă murim?

— Credința nu este o garanție că nu vei muri.

Andrei îl privi.

— Atunci ce este?

Serafim se apropie de icoană.

— Este puterea de a nu trăi ca și cum moartea ar fi singurul adevăr.

---

Capitolul VI — Femeia cu pâinea

Într-o dimineață, soldații descoperiră că pâinea nu mai ajungea.

Atunci o femeie pe nume Ana veni la comandant.

Avea patruzeci de ani.

Soțul ei murise în primul atac.

Avea doi copii.

— Câtă făină mai avem? întrebă ea.

— Pentru patru zile.

Ana privi spre depozit.

— Nu.

— Ce?

— Mai avem.

— Unde?

Femeia îi conduse într-o pivniță.

Acolo erau ascunși saci cu făină.

— De ce nu ai spus?

Ana îl privi.

— Pentru că mă temeam că soldații vor rămâne fără mâncare.

Mihail își scoase mănușa.

— Soțul tău a murit apărând zidurile.

— Știu.

— Și acum îți dai și mâncarea?

Ana răspunse:

— Nu dau mâncarea.

— Atunci?

— Dau ceea ce avem.

Mihail înțelese.

În acea seară, fiecare familie aduse ce putea.

O bucată de pâine.

Un sac de cartofi.

Un borcan cu miere.

Un pumn de nuci.

Oamenii își împărțiră proviziile.

Și astfel cetatea mai rezistă o lună.

---

Capitolul VII — Noaptea trădătorului

Dar nu toți erau curajoși.

Un om pe nume Pavel, negustor bogat, hotărî că cetatea trebuie predată.

Își pierduse averea.

Își pierduse casa de la marginea orașului.

Își pierduse fratele.

Într-o noapte, deschise o poartă secundară.

Dar înainte ca armata să poată intra, fiica lui îl văzu.

Avea doar paisprezece ani.

— Tată!

Pavel se întoarse.

— Du-te!

— Ce faci?

— Te rog!

— Vrei să-i lași să intre?

Pavel începu să plângă.

— Nu mai pot.

Fata se apropie.

— Dar ceilalți pot?

Pavel se prăbuși în genunchi.

— Nu știu ce să fac.

Fata îl îmbrățișă.

— Atunci vino cu mine.

Împreună merseră la paznici.

Pavel mărturisi.

Poarta fu întărită.

În dimineața următoare, Mihail îl aduse înaintea oamenilor.

Unii cereau moartea lui.

Dar Serafim interveni.

— Dreptatea trebuie făcută.

Apoi privi spre Pavel.

— Dar dreptatea fără milă poate deveni răzbunare.

Pavel fu întemnițat.

Nu ucis.

Mai târziu avea să devină unul dintre cei care reparau zidurile.

---

Capitolul VIII — Focul

Într-o noapte, tunurile otomane loviră depozitul principal.

Focul se răspândi.

Flăcările se ridicară deasupra caselor.

Oamenii alergară cu găleți.

Andrei intră în clădire.

— Ieși! strigă Mihail.

— Sunt oameni înăuntru!

— Andrei!

Tânărul intră.

Găsi doi copii.

Îi ridică.

Îi scoase afară.

Apoi se întoarse.

Într-un colț găsi un soldat rănit.

Nu purta uniforma apărătorilor.

Era un soldat otoman.

Andrei se opri.

Omul era aproape inconștient.

— Ajutor...

Andrei îl ridică.

Îl scoase și pe el.

Când Mihail îl văzu, întrebă:

— Cine este?

— Un rănit.

— De-al nostru?

Andrei clătină din cap.

Mihail privi soldatul.

Apoi spuse:

— Atunci este un om.

Soldatul fu dus la bolniță.

Acolo primi apă.

Pansamente.

Mâncare.

Când își reveni, întrebă:

— De ce?

Călugărul îi răspunse:

— Pentru că acesta este felul nostru de a ne purta cu omul rănit.

Soldatul privi icoana din cameră.

Nu spuse nimic.

---

Capitolul IX — Ultimul asalt

Primăvara veni.

Zăpada începu să se topească.

Dar odată cu primăvara veni și vestea:

Armata pregătea atacul final.

Mihail adună comandanții.

— Nu mai avem suficienți oameni.

— Câți?

— Prea puțini.

— Tunuri?

— Și mai puține.

— Provizii?

Mihail tăcu.

Toți înțeleseră.

În noaptea aceea, clopotele bătură pentru ultima dată.

Serafim ieși în mijlocul oamenilor.

— Mâine poate fi ultima zi pentru mulți dintre noi.

Nimeni nu răspunse.

— Nu vă promit că vom trăi.

Tăcere.

— Nu vă promit că vom birui.

Tăcere.

— Vă promit doar atât: cât timp veți rămâne împreună, cetatea nu va fi goală.

Andrei se uită la oameni.

Văzu soldați.

Femei.

Copii.

Bătrâni.

Preoți.

Negustori.

Fierari.

Țărani.

Toți stăteau împreună.

Atunci înțelese.

Brașovul nu era zidul.

Brașovul erau oamenii.

---

Capitolul X — Ultima zi

Dimineața începu cu ceață.

Apoi se auziră tobele.

Apoi cornurile.

Apoi strigătele.

Armata înainta.

Porțile fură lovite.

Tunurile trăgeau.

Zidurile se cutremurau.

O parte se prăbuși.

Soldații otomani pătrunseră în exteriorul cetății.

Mihail ridică sabia.

— Înapoi!

Andrei lupta lângă el.

Pentru prima dată, tânărul nu mai tremura.

Nu pentru că încetase să-i fie frică.

Ci pentru că frica nu mai era stăpână.

Oamenii se retrăgeau spre centrul cetății.

Apoi se întâmplă ceva neașteptat.

Dinspre munți se auzi un vuiet.

Mihail ridică privirea.

Deasupra pădurilor se ridicau steaguri.

Oastea aliată sosise.

În ultimele săptămâni, mesagerii trimiseseră cereri de ajutor în toate ținuturile.

Cavalerii dinspre apus veniseră.

Oameni din satele din jur veniseră.

Țărani înarmați.

Soldați.

Mercenari.

Și chiar câteva cete care nu mai speraseră că Brașovul poate rezista.

Armata otomană se găsi prinsă între cetate și întăririle venite din munți.

Bătălia deveni uriașă.

Seara, câmpul era acoperit de fum.

Apoi se făcu liniște.

Atacul se oprise.

Brașovul rezistase.

---

Capitolul XI — După luptă

Dimineața următoare, oamenii ieșiră din cetate.

Nu era nimeni care să danseze.

Nu era nimeni care să strige de bucurie.

Prea mulți muriseră.

Pe ziduri erau crăpături.

Casele erau arse.

Bisericile aveau ferestre sparte.

Piața era plină de moloz.

Andrei mergea printre ruine.

Îl găsi pe Mihail.

Căpitanul stătea lângă un zid.

— Am câștigat? întrebă Andrei.

Mihail îl privi.

— Nu știu.

Andrei zâmbi amar.

— Iar „nu știu”.

— Da.

Mihail se uită spre cimitir.

— În război, victoria este un cuvânt greu.

Serafim veni lângă ei.

În mâini ținea o cruce.

— Atunci ce facem acum? întrebă Andrei.

Bătrânul răspunse:

— Îngropăm morții.

— Și apoi?

— Reparăm casele.

— Și apoi?

— Ridicăm bisericile.

— Și apoi?

Serafim zâmbi.

— Ne amintim.

---

Capitolul XII — Yusuf

La câteva zile după retragerea armatei, un grup de prizonieri fu adus în cetate.

Printre ei se afla Yusuf.

Andrei îl recunoscu.

— Tu.

Yusuf zâmbi obosit.

— Eu.

— Ai fost la porți.

— Da.

— De ce ai venit?

Yusuf privi spre ruine.

— Pentru că am primit un ordin.

Andrei tăcu.

— Și acum?

Yusuf oftă.

— Acum am înțeles că oamenii din cetate nu sunt doar o poveste spusă de comandanți.

Andrei se uită la el.

— Ce vrei să spui?

— Ni s-a spus că aici sunt oameni care trebuie învinși.

Privi spre Biserica Sfântul Nicolae.

— Dar eu am văzut oameni.

Serafim se apropie.

— Și noi am văzut un om.

Yusuf îl privi.

— De ce mă tratați cu milă?

— Pentru că mila nu se acordă numai celor care o merită.

Yusuf coborî privirea.

— Atunci poate că Dumnezeu ne vede pe toți.

Serafim răspunse:

— Dumnezeu îi vede pe toți.

---

Capitolul XIII — Crucea

În anul următor, Brașovul începu să se ridice.

Casele fură reconstruite.

Zidurile reparate.

Fântânile curățate.

Bisericile restaurate.

În mijlocul orașului fu ridicată o cruce mare.

Pe ea nu era scris numele niciunui rege.

Nici numele unui general.

Nici numele vreunui erou.

Era scris doar:

„Aici au stat oameni care au ales să nu-și abandoneze credința, casa și aproapele.”

Andrei, care devenise între timp fierar al cetății, lucră la cruce.

Mihail îl privi.

— De ce atât de simplă?

— Pentru că nu vreau să uităm.

— Ce?

Andrei se opri.

— Că am fost aproape să pierdem totul.

— Și totuși n-am pierdut.

Andrei privi spre biserică.

— Am pierdut oameni.

Mihail tăcu.

— De aceea trebuie să ne amintim.

---

Epilog — Ultima Cruciadă

Mulți ani mai târziu, un copil îl întrebă pe bătrânul Andrei:

— Bunicule, de ce i se spune „Ultima Cruciadă”?

Andrei zâmbi.

Era bătrân.

Părul îi albise.

Mâinile îi erau deformate de fierărie.

Dar ochii îi erau aceiași.

— Pentru că oamenii au crezut că aceea a fost ultima mare luptă pentru cetate.

— Și a fost?

Andrei privi spre zidurile Brașovului.

— Nu.

— Atunci de ce?

Bătrânul se aplecă spre copil.

— Pentru că adevărata cruciadă nu s-a terminat niciodată.

Copilul se miră.

— Mai sunt războaie?

— Nu despre asta vorbesc.

Andrei făcu semnul crucii.

— Cea mai grea luptă este aceea din inima omului.

— Cu cine?

Bătrânul privi spre munți.

— Cu frica.

Apoi spre biserică.

— Cu ura.

Apoi spre oraș.

— Cu lăcomia.

Și, în cele din urmă, spre copil.

— Cu dorința de a crede că noi suntem întotdeauna buni și ceilalți întotdeauna răi.

Copilul tăcu.

Andrei continuă:

— Am văzut oameni murind pentru credință. Am văzut oameni ucigând pentru ordine. Am văzut oameni salvându-și dușmanii. Am văzut frica transformându-se în curaj și ura transformându-se în milă.

— Și cine a câștigat?

Bătrânul zâmbi.

— Cel care și-a păstrat sufletul.

În acel moment, clopotul bisericii începu să bată.

O dată.

De două ori.

De trei ori.

Sunetul se răspândi peste acoperișurile orașului.

Peste zidurile vechi.

Peste Tâmpa.

Peste mormintele celor căzuți.

Peste casele ridicate din nou.

Și peste oamenii care, după atâția ani, încă își aminteau.

Andrei închise ochii.

În mintea lui reveni imaginea acelei prime nopți.

Focul.

Tunurile.

Strigătele.

Zidurile.

Crucea.

Și glasul bătrânului Serafim:

„Cea mai mare victorie a creștinului nu este să-l distrugă pe celălalt. Este să nu-și piardă sufletul în timp ce își apără casa.”

Apoi clopotul bătu din nou.

Iar Brașovul tăcu.

Nu de frică.

Ci de recunoștință.

Pentru cei care plecaseră.

Pentru cei care rămăseseră.

Pentru credința păstrată.

Pentru casele reconstruite.

Pentru copiii care puteau din nou să râdă.

Și pentru pacea care venise după război.

De atunci, bătrânii spuneau copiilor:

„Nu vă amintiți doar cine a stat de partea voastră.

Amintiți-vă și cum v-ați purtat cu cel care a stat împotriva voastră.

Pentru că zidurile pot apăra un oraș.

Dar numai iubirea, credința și mila pot apăra sufletul.”

Și astfel, „Ultima Cruciadă de la Brașov” nu mai fu pomenită doar ca o bătălie.

Deveni o legendă.

Nu despre ură.

Nu despre răzbunare.

Ci despre o cetate care a fost la un pas de a cădea și despre oameni care au înțeles că apărarea credinței nu înseamnă pierderea omeniei.

Iar peste secole, când vântul cobora dinspre Tâmpa și trecea peste zidurile vechi, unii jurau că puteau auzi, printre frunzele pădurii, sunetul îndepărtat al unui clopot.

Un clopot care nu chema la război.

Ci la rugăciune.

Și poate că acesta era adevăratul sfârșit al ultimei cruciade:

Nu când sabia a fost pusă în teacă.

Nu când armatele au plecat.

Nu când zidurile au fost reparate.

Ci atunci când oamenii au învățat din nou să se roage pentru pace.

Sfârșit.

Category: Prose

All author's poems: Cristian Diaconița

Date of posting: 26 September

Timp de citire: ~37 min.

Other poems by the author

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

PROLOG

✥ CLOPOTUL DIN MIEZUL NOPȚII ✥

Cu mult timp în urmă, într-un ținut ascuns între munți, păduri și râuri repezi, exista un sat numit Valea Crucii.

Nu era un sat mare.

Avea câteva zeci de case, o moară veche, un han, o fântână în mijlocul uliței și o biserică ridicată pe un deal.

Biserica era cea mai veche clădire din sat.

Zidurile ei albe păstrau urmele vremurilor trecute. Pe bolta altarului era pictat Hristos Pantocrator, iar în pronaos străjuiau icoanele sfinților.

Înaintea icoanei Mântuitorului ardea neîncetat o candelă.

Oamenii spuneau că acea candelă nu se stinsese niciodată.

Nici în războaie.

Nici în foamete.

Nici în iernile cumplite.

Nici atunci când satul fusese aproape părăsit.

În acel sat trăia un copil pe nume Constantin.

Avea doisprezece ani.

Era curios, curajos și uneori încăpățânat.

Dar, mai presus de toate, Îl iubea pe Dumnezeu.

În fiecare dimineață intra în biserică.

Își făcea semnul Sfintei Cruci, se apropia de icoana lui Hristos și șoptea:

— Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine!

Apoi ieșea și își începea ziua.

Uneori se ruga pentru mama lui.

Alteori pentru tatăl său.

În alte zile se ruga pentru vreun vecin bolnav.

Uneori se ruga chiar pentru oameni pe care nu-i cunoștea.

Într-o seară, bunica îl întrebă:

— Constantine, de ce vorbești atât de mult cu Dumnezeu?

Copilul ridică ochii.

— Pentru că El este singurul care mă ascultă chiar și atunci când eu nu știu ce să spun.

Bunica zâmbi.

— Atunci să nu încetezi niciodată să te rogi.

În acea noapte, Constantin adormi.

Dar, la miezul nopții, se auzi clopotul.

DONG!

Constantin deschise ochii.

DONG!

Se ridică din pat.

DONG!

Al treilea sunet făcu ferestrele să tremure.

Copilul privi spre deal.

Biserica era luminată.

Dar satul dormea.

Constantin se îmbrăcă și ieși.

Când ajunse la biserică, ușa era deschisă.

Intră.

Nu era nimeni.

Doar candela.

Și o carte așezată pe analog.

Era mare, veche și legată în piele.

Pe copertă era o cruce aurită.

Sub cruce erau scrise cu litere vechi:

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

Constantin întinse mâna.

Când atinse cartea, candela se aprinse brusc.

O lumină aurie umplu biserica.

Cartea se deschise singură.

Pe prima pagină apăru un rând:

„Cel ce dorește să găsească Lumina trebuie să învețe să treacă prin întuneric.”

Constantin înghiți în sec.

— Doamne?

O voce blândă se auzi în biserică:

— Constantine!

Copilul îngenunche.

— Cine ești?

— Nu te teme.

— Ce trebuie să fac?

— Să pornești.

— Unde?

Cartea începu să-și întoarcă singură paginile.

Pe ultima dintre ele apăru o hartă.

Era desenată cu aur.

Pe hartă se vedeau munți, râuri, cetăți și o cruce mare în partea de răsărit.

Sub ea era scris:

„Împărăția Luminii.”

Constantin strânse cartea la piept.

— Doamne, dacă aceasta este calea pe care mi-o dai, voi merge.

Candela se stinse.

Și aventura începu.

---

CARTEA I

✥ CETATEA FLORILOR ȘI CUNUNA NUNȚII ✥

Dimineața, satul era în sărbătoare.

Maria și Andrei urmau să se căsătorească.

Femeile coceau pâini.

Bărbații împodobeau porțile.

Copiii alergau pe ulițe.

Casele erau pline de flori.

În curtea miresei se auzeau cântece.

Constantin privea bucuria oamenilor.

Își amintea de ceea ce îi spusese bunica:

— O nuntă adevărată nu este doar despre haine frumoase și cântece. Este despre două suflete care își făgăduiesc să meargă împreună înaintea lui Dumnezeu.

Seara, biserica era plină.

Preotul ridică Evanghelia.

— Iubirea este un dar, dar și o răspundere.

Constantin privi icoana Mântuitorului.

Pentru o clipă i se păru că lumina din icoană se mișcă.

În acea lumină văzu un înger.

Îngerul îi șopti:

— Prima lecție: iubirea nu este doar bucurie. Iubirea este și jertfă.

Apoi dispăru.

Constantin înțelese.

Și, în noaptea aceea, porni la drum.

---

CARTEA II

✥ CÂNTAREA PĂMÂNTULUI ȘI LACRIMA PLUGARULUI ✥

Constantin ajunse într-o vale întinsă.

Acolo trăiau sute de oameni.

Munceau pământul de dimineața până seara.

Dar erau săraci.

Un om bogat luase aproape toate ogoarele.

Țăranii munceau din greu și abia aveau pâine pentru copii.

Un bătrân pe nume Ilie îl întâmpină.

— Cine ești?

— Sunt Constantin.

— Și unde mergi?

— Caut Împărăția Luminii.

Bătrânul zâmbi trist.

— Atunci ai venit într-un loc întunecat.

Constantin privi câmpurile.

— De ce?

— Pentru că oamenii au uitat că pământul trebuie lucrat cu dreptate.

În aceeași zi, omul bogat veni.

— Plecați de aici! strigă el.

Oamenii tăcură.

Constantin se ridică.

— De ce le iei pământul?

— Pentru că pot.

— Și dacă poți, înseamnă că este și drept?

Bogatul îl privi furios.

— Cine te-a învățat să vorbești așa?

— Dumnezeu.

Bogatul izbucni în râs.

— Dumnezeu?

— Da.

În acea noapte, bogatul avu un vis.

Se afla singur într-un câmp.

Avea aur.

Avea case.

Avea ogoare.

Dar nu era nimeni lângă el.

Nici soție.

Nici copii.

Nici prieteni.

Doar pământ.

O voce îi spuse:

„Ai câștigat pământul și ai pierdut oamenii.”

Bogatul se trezi speriat.

Dimineața îi chemă pe țărani.

Le înapoie ogoarele.

Bătrânul Ilie își făcu semnul Crucii.

— Dumnezeu să-ți schimbe inima!

Constantin plecă mai departe.

---

CARTEA III

✥ BALADA CALULUI ALB ȘI MĂNĂSTIREA DIN NORI ✥

La marginea unei păduri, Constantin găsi un cal alb.

Animalul era rănit.

Constantin îi dădu apă.

Îi curăță rana.

Calul îl privi îndelung.

Apoi porni spre munte.

Constantin îl urmă.

Drumul deveni din ce în ce mai greu.

Ajunse la o mănăstire construită pe stâncă.

Acolo trăia un călugăr foarte bătrân.

— Te așteptam, Constantin.

— De unde mă cunoașteți?

— Cartea te-a trimis.

Constantin scoase Hronica.

Călugărul o privi.

— Aceasta nu este o carte obișnuită.

— Ce este?

— Este o oglindă.

— A cui?

— A inimii.

Călugărul îi puse o întrebare:

— Ce cauți?

Constantin răspunse:

— Adevărul.

— Și ce vei face când îl vei găsi?

Constantin se gândi.

— Nu știu.

Bătrânul zâmbi.

— Atunci mai ai multe de învățat.

---

CARTEA IV

✥ FLORILE DIN TEMNIȚA NEAGRĂ ✥

Constantin coborî muntele și ajunse într-o cetate.

Acolo exista o temniță.

Înăuntru erau oameni care făcuseră multe rele.

Constantin intră.

Un deținut îi strigă:

— Pleacă!

— De ce?

— Pentru că sunt rău.

Constantin îl privi.

— Și?

— Nu mai există iertare pentru mine.

Constantin tăcu.

Apoi spuse:

— Dacă nu ar exista iertare, nimeni dintre noi nu ar mai avea speranță.

Omul începu să plângă.

— Crezi că Dumnezeu mă mai poate primi?

— Da.

— Chiar și pe mine?

— Dacă te pocăiești cu adevărat.

În noaptea aceea, omul se rugă pentru prima dată după mulți ani.

Dimineața, între două pietre din curtea temniței crescuse o floare albă.

Paznicul o văzu.

Constantin zâmbi.

— Dumnezeu ne arată uneori cele mai frumoase lucruri în cele mai neașteptate locuri.

---

CARTEA V

✥ PSALMUL COPILULUI ÎN MUNTE ✥

Constantin urcă pe un munte.

Era singur.

Privi cerul.

— Doamne, unde ești?

Niciun răspuns.

— Mă auzi?

Tăcere.

Constantin începu să plângă.

— Mi-e teamă.

Vântul bătea.

— Nu știu dacă fac bine.

Tăcere.

— Dar nu voi înceta să Te caut.

Atunci norii se despărțiră.

O rază de lumină coborî peste munte.

Constantin nu văzu chipul lui Dumnezeu.

Dar simți pace.

Și înțelese:

Uneori, Dumnezeu nu răspunde prin cuvinte. Răspunde prin pacea pe care o pune în inimă.

---

CARTEA VI

✥ CÂNTAREA MAMEI SUB CRUCE ✥

Drumul îl duse într-un sat lovit de război.

Acolo întâlni o femeie.

Avea trei fii.

Toți plecaseră la luptă.

Niciunul nu se întorsese.

Mama stătea la poartă.

În fiecare seară privea drumul.

Constantin se apropie.

— Pe cine aștepți?

— Pe fiii mei.

— Vor veni?

Femeia tăcu.

Apoi începu să plângă.

Constantin nu știa ce să spună.

A îngenuncheat.

— Mă rog pentru ei.

Femeia se așeză lângă el.

— Și eu.

Au stat acolo până dimineața.

Constantin învățase o nouă lecție:

Există dureri pe care nu le poți vindeca prin cuvinte. Uneori poți doar să stai lângă cel care suferă și să te rogi.

---

CARTEA VII

✥ CETATEA FĂRĂ ICOANE ✥

După multe zile, Constantin ajunse într-o cetate uriașă.

Era plină de aur.

Palate.

Piețe.

Turnuri.

Dar nu exista nicio biserică.

Nicio cruce.

Nicio icoană.

Nimeni nu se ruga.

Împăratul îl primi.

— Cine ești?

— Constantin.

— Ce cauți?

— Împărăția Luminii.

Împăratul râse.

— Eu am construit cea mai mare cetate din lume.

Constantin îl privi.

— Ești fericit?

Împăratul tăcu.

— Ai aur.

— Da.

— Ai putere.

— Da.

— Ai tot ce îți dorești.

— Da.

Constantin întrebă:

— Atunci de ce ești singur?

Împăratul se ridică.

— Ieși!

Constantin plecă.

În acea noapte, împăratul privi luna de la fereastră.

Pentru prima dată se întrebă:

„Poate că am totul, dar nu am pace.”

---

CARTEA VIII

✥ ISPITA CELOR TREI COROANE ✥

Într-o pădure, Constantin întâlni trei oameni.

Primul purta o coroană de aur.

— Vrei bogăție?

— Nu.

Al doilea purta o coroană de argint.

— Vrei putere?

— Nu.

Al treilea purta o coroană împodobită cu pietre prețioase.

— Vrei să fii vestit?

Constantin răspunse:

— Nu.

— Atunci ce vrei?

Constantin își făcu semnul Crucii.

— Vreau să rămân cu Dumnezeu.

Cei trei oameni dispărură.

Erau umbre.

Ispitele îl urmăreau.

Dar Constantin începuse să înțeleagă că cea mai mare victorie nu este să cucerești un dușman.

Este să-ți păstrezi inima curată.

---

CARTEA IX

✥ GRĂDINA LUI ADAM ȘI A EVEI ✥

Într-o noapte, Constantin visă.

Se afla într-o grădină.

Totul era perfect.

Florile.

Copacii.

Apa.

Lumina.

Acolo îi văzu pe Adam și Eva.

Apoi văzu căderea.

Văzu rușinea.

Văzu frica.

— De ce se ascund? întrebă Constantin.

Un înger răspunse:

— Pentru că păcatul îl face pe om să fugă de Dumnezeu.

— Dumnezeu îi va abandona?

— Nu.

— Atunci ce va face?

Îngerul privi spre depărtare.

Constantin văzu o Cruce.

— Va veni după ei.

Constantin începu să plângă.

Acum înțelegea ceva ce nu înțelesese înainte:

Dumnezeu nu a încetat niciodată să-l caute pe om.

---

CARTEA X

✥ CUVÂNTUL ȘI PIATRA VIE ✥

Constantin găsi o peșteră.

Pe o piatră erau scrise cuvintele:

„Cuvântul poate răni.”

Pe o altă piatră:

„Cuvântul poate vindeca.”

Un bătrân îi explică:

— Cu aceeași gură poți binecuvânta și poți blestema.

— Cum trebuie să vorbesc?

— Ca și cum fiecare cuvânt ar trebui să treacă mai întâi prin inima ta.

Constantin luă pana.

Scrise:

„Doamne, pune strajă gurii mele și lumină în inima mea.”

Apoi continuă drumul.

---

CARTEA XI

✥ CÂINELE DE LA POARTA ÎMPĂRĂȚIEI ✥

La marginea unui sat, Constantin găsi un câine bătrân.

Era murdar și slăbit.

Dar nu pleca de la poarta unei case.

— De ce stai aici?

Câinele îl privi.

Casa era pustie.

Stăpânul murise cu ani în urmă.

Dar câinele rămăsese.

Constantin îi dădu pâine.

Animalul își puse capul pe mâna lui.

Constantin zâmbi.

— Tu ai învățat ceva ce oamenii uită.

Credincioșia.

Și plecă mai departe.

---

CARTEA XII

✥ MAREA FURTUNĂ ✥

Într-o zi, Constantin ajunse la mare.

Trebuia să treacă pe celălalt țărm.

Se urcă într-o corabie.

La început, apa era liniștită.

Apoi cerul se întunecă.

Vântul începu să urle.

Valurile se ridicară.

Oamenii strigau:

— Vom muri!

Constantin tremura.

Dar își făcu semnul Crucii.

— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne!

Un om strigă:

— Roagă-te mai tare!

Constantin începu să se roage.

Și ceilalți i se alăturară.

Furtuna nu dispăru imediat.

Dar frica lor începu să scadă.

După multe ore, marea se liniști.

Căpitanul spuse:

— Nu știu dacă rugăciunea a oprit furtuna.

Constantin privi cerul.

— Poate că uneori Dumnezeu nu oprește furtuna.

— Atunci ce face?

— Ne învață să trecem prin ea.

---

CARTEA XIII

✥ CEI DOISPREZECE PESCARI AI LUMINII ✥

Pe celălalt țărm, Constantin întâlni doisprezece pescari.

Fiecare era diferit.

Unul era curajos.

Altul era înțelept.

Unul era tăcut.

Altul vorbea mult.

Unul se temea.

Altul nu se temea de nimic.

Constantin îi întrebă:

— De ce sunteți împreună?

Cel mai bătrân răspunse:

— Pentru că singuri suntem slabi.

— Și împreună?

— Împreună putem purta greutățile unii altora.

Constantin înțelese:

Credința nu este doar un drum pe care îl parcurgi singur. Este și o comunitate.

---

CARTEA XIV

✥ RĂZBOIUL CEL MARE ✥

În depărtare se auzeau trâmbițe.

Un război se apropia.

Două armate veneau una împotriva celeilalte.

Constantin ajunse între ele.

Un general îi spuse:

— Pleacă!

— De ce?

— Aici nu este loc pentru copii.

Constantin privi soldații.

— Și pentru oameni este?

Generalul tăcu.

Constantin ridică o cruce.

— Dacă trebuie să luptăm, să nu ne transformăm în monștri.

— Ce vrei să spui?

— Că și dușmanul are suflet.

Generalul îl privi lung.

În noaptea aceea, soldații din ambele tabere încetară focul pentru câteva ore.

Au îngropat morții.

Au dat apă răniților.

Unii au plâns.

Războiul nu s-a terminat atunci.

Dar oamenii și-au amintit că, înainte de a fi soldați, erau oameni.

---

CARTEA XV

✥ ÎMPĂRATUL ÎNTUNERICULUI ✥

Constantin ajunse, în cele din urmă, la hotarul Împărăției Luminii.

Dar acolo îl aștepta întunericul.

O creatură uriașă se ridică înaintea lui.

— Eu sunt Împăratul Întunericului!

Constantin tremura.

— Ce vrei?

— Să te fac să uiți.

— Ce?

— Să uiți de Dumnezeu.

Întunericul îi arătă toate greutățile lumii.

Moartea.

Războiul.

Sărăcia.

Suferința.

Singurătatea.

— Privește lumea! strigă creatura. Unde este Dumnezeul tău?

Constantin începu să plângă.

Pentru prima dată nu găsea răspuns.

Se așeză în genunchi.

— Doamne...

Întunericul râse.

— Vezi? Nu răspunde!

Constantin închise ochii.

— Chiar dacă nu Te aud...

Se ridică.

— ...tot Te voi căuta.

Întunericul se opri.

— Chiar dacă mi-e frică...

Constantin strânse crucea.

— ...nu Te voi părăsi.

O lumină mică apăru în mâna lui.

Împăratul Întunericului se retrase.

— Nu!

Lumina crescu.

— Nu!

Constantin ridică crucea.

— Hristos este Lumina lumii!

Întunericul se sfărâmă.

Nu într-o explozie, ci asemenea nopții care dispare atunci când răsare soarele.

---

CARTEA XVI

✥ PORȚILE ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII ✥

În fața lui Constantin apăru o cetate.

Avea ziduri albe.

Porți aurite.

Turnuri înalte.

Deasupra porții era o cruce.

Un înger stătea înaintea ei.

— Ai ajuns.

Constantin întrebă:

— Aici este Împărăția?

Îngerul răspunse:

— Ai crezut că Împărăția este un loc.

— Nu este?

— Este mai mult decât un loc.

— Atunci ce este?

Îngerul puse mâna pe inima lui Constantin.

— Este Dumnezeu primit în inimă.

Porțile se deschiseră.

Constantin văzu o lumină pe care nu o mai văzuse niciodată.

Dar nu intră.

Se întoarse.

— Nu pot rămâne.

— De ce?

— Mai sunt oameni care nu au găsit Lumina.

Îngerul zâmbi.

— Acum ai înțeles.

---

CARTEA XVII

✥ ÎNTOARCEREA LUI CONSTANTIN ✥

Constantin se trezi în biserica din Valea Crucii.

Era dimineață.

Preotul stătea lângă el.

— Unde ai fost?

Constantin privi în jur.

— Nu știu dacă a fost vis sau călătorie.

— Și ce ai învățat?

Constantin deschise Hronica.

Toate paginile erau pline.

Apoi observă ceva.

Ultima pagină era goală.

— De ce?

Preotul zâmbi.

— Pentru că povestea nu s-a terminat.

Constantin luă pana.

— Cine trebuie să scrie mai departe?

Preotul îi răspunse:

— Tu.

---

CARTEA XVIII

✥ SATUL CARE A ÎNVĂȚAT SĂ SE ROAGE ✥

Constantin se întoarse printre oameni.

Nu le povesti despre toate minunile.

Nu le spuse despre îngeri.

Nu le povesti despre Împăratul Întunericului.

Le spuse ceva mai simplu:

— Rugați-vă!

— Pentru ce?

— Pentru familie.

— Pentru ce altceva?

— Pentru dușmani.

— Pentru dușmani?!

— Da.

— De ce?

— Pentru că, dacă ne rugăm doar pentru cei pe care îi iubim, încă nu am învățat iubirea deplină.

Oamenii au început să se roage.

Bătrânii.

Copiii.

Țăranii.

Mamele.

Bolnavii.

Și, încet, satul s-a schimbat.

Nu pentru că oamenii nu mai aveau probleme.

Ci pentru că nu mai erau singuri în ele.

---

CARTEA XIX

✥ ULTIMA NOAPTE A BĂTRÂNULUI CONSTANTIN ✥

Anii trecură.

Constantin îmbătrâni.

Părul îi deveni alb.

Mâinile îi tremurau.

Dar, în fiecare dimineață, mergea la biserică.

Se ruga.

Ajuta oamenii.

Îi învăța pe copii.

Și scria.

Într-o seară, se așeză înaintea icoanei.

— Doamne...

Privi candela.

— Am mers mult.

În liniște, închise ochii.

— Uneori am fost curajos.

— Alteori mi-a fost frică.

— Uneori am avut credință.

— Alteori m-am îndoit.

— Dar Te-am căutat.

O lacrimă îi coborî pe obraz.

— Dacă am greșit, iartă-mă.

Candela ardea.

Constantin zâmbi.

— Acum înțeleg.

În fața lui apăru aceeași lumină pe care o văzuse în copilărie.

Și o voce blândă:

— Nu ai fost niciodată singur.

Constantin deschise ochii.

Înaintea lui era Hristos.

Nu ca o imagine îndepărtată, ci ca Lumina însăși.

Constantin îngenunche.

— Doamne...

Și nu mai putu spune nimic.

---

EPILOG

✥ ULTIMA PECETE — LUMINA CARE TRECE DIN INIMĂ ÎN INIMĂ ✥

A doua zi, oamenii îl găsiră pe Constantin adormit înaintea icoanei.

Lângă el era Hronica.

Cartea era deschisă.

Ultima pagină, care fusese goală, avea acum câteva cuvinte:

„Povestea nu se sfârșește aici.”

Sub ele era desenată o cruce.

Iar dedesubt:

„Lumina trece din inimă în inimă.”

Copiii satului se apropiară.

Unul dintre ei întrebă:

— Cine a scris cartea?

Preotul răspunse:

— Constantin.

— Și ce scrie în ea?

Preotul privi cartea.

— Despre un copil care a plecat să-L caute pe Dumnezeu.

— Și L-a găsit?

Preotul zâmbi.

— Nu acolo unde se aștepta.

— Unde?

— În fiecare om pe care l-a ajutat.

În fiecare rugăciune.

În fiecare iertare.

În fiecare faptă bună.

În fiecare lacrimă.

În fiecare om care s-a ridicat după ce a căzut.

Și mai ales în Hristos.

Clopotul începu să bată.

DONG!

Satul se trezi.

DONG!

Oamenii ieșiră din case.

DONG!

Soarele răsări peste deal.

Razele sale atinseseră crucea bisericii.

Crucea străluci.

Și, pentru o clipă, întregul sat păru scăldat într-o lumină aurie.

Copilul care ținea cartea în mâini se uită spre cer.

— Doamne, ce trebuie să fac acum?

Vântul mișcă ușor paginile.

Pe ultima pagină apăru un singur cuvânt:

„CONTINUĂ.”

Copilul luă pana.

Și începu să scrie.

---

✝️ SFÂRȘITUL PRIMEI HRONICI

DAR NU ȘI SFÂRȘITUL LUMINII

„Lumina luminează în întuneric, iar întunericul n-a biruit-o.”

HRONICA ÎMPĂRĂȚIEI LUMINII

More ...

LUMINA ANULUI 2100

PROLOG

Lumea de după două veacuri

Anul 2100 venise fără să întrebe pe nimeni dacă era pregătit.

Pe Pământ se născuseră deja generații care nu cunoscuseră lumea de odinioară. Pentru ele, lucrurile care păruseră cândva imposibile deveniseră obișnuite.

Orașele erau uriașe. Turnurile de sticlă se ridicau deasupra norilor, iar între clădirile moderne se întindeau grădini suspendate. Vehiculele se deplasau singure, iar oamenii puteau comunica aproape instantaneu cu orice loc de pe Pământ.

Pe cer se vedeau uneori nave care plecau către stațiile spațiale.

Știința făcuse pași uriași.

Dar, în mijlocul acestei lumi care părea aproape perfectă la exterior, exista o întrebare pe care tehnologia nu reușise să o rezolve:

De ce este omul încă neliniștit?

Avea aproape tot ce își putea dori.

Dar nu avea întotdeauna pace.

Într-un mare oraș european se afla o biserică veche, ridicată cu multe decenii înainte.

Era mică în comparație cu turnurile moderne din jurul ei.

Dar avea ceva ce zgârie-norii nu aveau.

Avea tăcere.

Pereții erau acoperiți cu icoane.

În centrul turlei se afla Hristos Pantocrator.

Înaintea icoanelor ardeau candele.

Deasupra ușii era scris:

„Lumina luminează în întuneric.”

Biserica se numea Biserica Sfântul Ioan.

În anul 2100, un tânăr pe nume Andrei avea să-i treacă pragul.

Iar viața lui avea să se schimbe.

---

PARTEA I

COPILUL CARE CĂUTA UN RĂSPUNS

Capitolul 1 – Andrei

Andrei avea șaisprezece ani.

Locuia împreună cu părinții într-un apartament aflat la etajul șaptezeci și doi al unui turn.

Dimineața, ferestrele deveneau transparente automat, lăsând lumina soarelui să pătrundă în încăpere.

În bucătărie, un sistem inteligent pregătea micul dejun.

Totul era ordonat.

Totul era rapid.

Totul era automat.

Dar Andrei nu era fericit.

Într-o dimineață, mama lui îl întrebă:

— Ești bine?

— Da.

— Pari trist.

— Nu sunt trist.

Mama îl privi câteva clipe.

— Atunci de ce te uiți mereu pe fereastră?

Andrei nu răspunse.

Privea orașul.

Milioane de oameni se mișcau sub el.

Și totuși, pentru prima dată în viață, Andrei simțea că lumea era foarte mare, iar el era foarte singur.

---

Capitolul 2 – Întrebarea

La școală, profesorul vorbea despre dezvoltarea civilizației.

— În anul 2100, omenirea a depășit multe dintre limitele trecutului, spuse el. Putem explora spațiul, putem trata boli care odinioară erau foarte greu de vindecat și putem comunica aproape instantaneu.

Un elev ridică mâna.

— Mai există ceva ce oamenii nu pot face?

Profesorul zâmbi.

— Desigur.

— Ce anume?

Profesorul se opri pentru câteva clipe.

— Nu știm încă toate răspunsurile.

Andrei ridică și el mâna.

— Dar știm de ce existăm?

Clasa amuți.

Profesorul îl privi.

— Aceasta este o întrebare filozofică.

— Dar este importantă.

Profesorul nu mai răspunse.

În acea zi, Andrei începu să caute.

Căută în arhive.

Citi cărți.

Ascultă oameni de știință.

Citi filozofi.

Dar întrebarea rămânea:

De ce existăm?

---

PARTEA A II-A

BISERICA

Capitolul 3 – Lumina

Într-o seară rece, Andrei mergea singur prin oraș.

Nu știa unde merge.

Apoi văzu o lumină.

Era o candelă care ardea în spatele unei ferestre mici.

Andrei se opri.

În fața lui se afla Biserica Sfântul Ioan.

Ușa era deschisă.

Intră.

Liniștea îl înconjură.

Nu existau ecrane.

Nu existau reclame.

Nu existau zgomote.

Doar lumina candelelor și mirosul de tămâie.

Andrei privi icoanele.

În fața lui se afla Hristos.

Chipul din icoană era solemn, dar plin de pace.

Din apropiere se auzi o voce:

— Cauți ceva?

Andrei se întoarse.

Era preotul bisericii.

Un bătrân pe nume Părintele Gavriil.

— Nu știu, răspunse Andrei.

— Atunci ai venit într-un loc bun.

— De ce?

— Pentru că aici oamenii vin adesea fără să știe ce caută.

---

Capitolul 4 – Părintele Gavriil

Andrei se așeză.

— Părinte, pot să vă pun o întrebare?

— Poți.

— Dumnezeu mai există într-o lume ca aceasta?

Părintele Gavriil nu se grăbi să răspundă.

Privi spre icoana lui Hristos.

— Fiule, Dumnezeu nu depinde de lume.

— Dar oamenii au devenit atât de diferiți.

— Au devenit mai puternici în anumite privințe. Dar inima omului încă are aceleași întrebări.

— Care?

— Cine sunt? De ce trăiesc? Ce este binele? Ce este răul? Ce se întâmplă după moarte? Și, mai ales, dacă există Cineva care îi iubește.

Andrei tăcu.

Părintele continuă:

— Hristos nu a venit doar pentru oamenii unei anumite epoci.

— Pentru cine a venit?

— Pentru oameni.

— Pentru toți?

— Pentru toți.

---

PARTEA A III-A

CARTEA

Capitolul 5 – Biblia

Părintele Gavriil îl conduse într-o cameră veche.

Pe un raft se afla o Biblie.

Andrei o luă în mâini.

— Este foarte veche.

— Da.

— De ce nu folosiți una digitală?

— Putem folosi și una digitală.

— Atunci de ce o păstrați pe aceasta?

Părintele zâmbi.

— Pentru că oamenii au nevoie uneori să atingă ceea ce au primit de la cei dinaintea lor.

Andrei deschise cartea.

— De unde să încep?

— De la Evanghelie.

— De ce?

— Pentru că acolo Îl întâlnești pe Hristos.

Andrei începu să citească.

Nu înțelese totul.

Dar ceva îl atrăgea.

Nu era doar o carte despre trecut.

Era mărturia unei chemări a omului către Dumnezeu.

---

PARTEA A IV-A

ÎNCERCAREA

Capitolul 6 – Orașul

În următorii ani, Andrei deveni unul dintre cei mai buni elevi.

Învăță despre medicină, tehnologie, istorie și astronomie.

Dar nu uită biserica.

Într-o zi, îi spuse părintelui:

— Cred că Dumnezeu și știința nu trebuie să fie dușmani.

Părintele zâmbi.

— Nu trebuie să fie.

— Atunci de ce oamenii se ceartă?

— Pentru că uneori oamenii confundă ceea ce știu cu ceea ce cred că știu.

Andrei începu să înțeleagă că adevărul nu trebuia căutat cu mândrie.

Trebuia căutat cu sinceritate.

---

Capitolul 7 – Iarna

Într-o iarnă, o serie de furtuni puternice loviră continentul.

Rețelele energetice fură afectate.

Sistemele automate se opriră.

Orașul rămase fără comunicații pentru mai multe zile.

Oamenii care depindeau aproape în totalitate de tehnologie intrară în panică.

În jurul bisericii se adunară sute de oameni.

Părintele Gavriil deschise porțile.

— Intrați.

Oamenii intrară.

Unii aveau nevoie de hrană.

Alții de căldură.

Alții aveau nevoie doar de cineva care să le spună:

„Nu sunteți singuri.”

Andrei începu să ajute.

Căra apă.

Împărțea mâncare.

Mergea la bătrâni.

Stătea lângă copiii speriați.

Într-o noapte îl întrebă pe părinte:

— De ce oamenii sunt mai buni când totul se prăbușește?

Părintele răspunse:

— Poate pentru că atunci își amintesc că nu pot trăi singuri.

---

PARTEA A V-A

ÎNTOARCEREA

Capitolul 8 – Alegerea

După ce orașul își reveni, oamenii se întoarseră la viețile lor.

Mulți uitară repede ce se întâmplase.

Andrei însă nu uită.

Înțelesese ceva:

Un om nu este măsurat doar prin ceea ce poate construi, ci și prin ceea ce este dispus să ofere.

Într-o zi, Părintele Gavriil îi spuse:

— Andrei, într-o zi biserica aceasta nu va mai avea nevoie de mine.

— Nu spuneți asta.

— Este firesc.

— Și cine va avea grijă de ea?

Părintele privi spre icoana lui Hristos.

— Oamenii.

— Care oameni?

— Cei care vor înțelege că lumina trebuie dusă mai departe.

---

PARTEA A VI-A

ULTIMA CĂLĂTORIE A PĂRINTELUI

Capitolul 9 – Bătrânul

Anii trecură.

Andrei deveni profesor.

Părintele Gavriil îmbătrâni.

Într-o seară, Andrei îl găsi stând în fața icoanei.

— Părinte.

— Da?

— Vă este teamă?

Bătrânul zâmbi.

— De ce să-mi fie teamă?

— De moarte.

Părintele privi spre icoana lui Hristos.

— Creștinul nu privește moartea ca pe sfârșitul existenței, ci nădăjduiește în Dumnezeu și în Înviere.

Apoi adăugă:

— Dar nu trebuie să trăim preocupați de moarte. Trebuie să trăim bine cât timp Dumnezeu ne dă viață.

Andrei îi luă mâna.

— Vă mulțumesc.

— Pentru ce?

— Pentru că m-ați învățat să caut.

— Eu nu te-am învățat să găsești.

— Atunci?

— Te-am învățat să nu încetezi să cauți.

---

PARTEA A VII-A

LUMINA RĂMÂNE

Părintele Gavriil muri liniștit câteva luni mai târziu.

Biserica fu plină.

Andrei stătea în fața icoanei.

Își aminti de prima sa întâlnire cu bătrânul.

Atunci întrebase:

„Dumnezeu mai ascultă oamenii în anul 2100?”

Acum cunoștea răspunsul.

Da.

Pentru că Dumnezeu nu ascultă oamenii după anul în care trăiesc.

Îi ascultă pentru că sunt oameni.

---

PARTEA A VIII-A

ANDREI

Mulți ani mai târziu, Andrei devenise bătrân.

Orașul se schimbase din nou.

Clădirile vechi dispăruseră.

Alte tehnologii apăruseră.

Oamenii ajunseseră mai departe în spațiu.

Dar Biserica Sfântul Ioan rămăsese.

Andrei devenise cel care aprindea candela.

În fiecare dimineață.

În fiecare seară.

Într-o zi, un copil intră în biserică.

— Domnule, de ce arde lumina aceea?

Andrei îi răspunse:

— Pentru că cineva trebuie să o păstreze.

— De ce?

— Pentru ca cei care vin după noi să nu uite.

— Ce să nu uite?

Andrei privi spre icoana lui Hristos.

— Să nu uite că omul nu trăiește numai pentru ceea ce poate vedea.

Copilul privi icoana.

— Cine este?

Andrei zâmbi.

— Iisus Hristos.

— Și ce a făcut?

Andrei se așeză lângă el.

— A venit în lume ca să-i cheme pe oameni la Dumnezeu și la iubire.

Copilul îl privi.

— Și povestea Lui s-a terminat?

Andrei clătină din cap.

— Nu.

— De ce?

— Pentru că Învierea nu este sfârșitul unei povești.

— Atunci ce este?

— Începutul nădejdii.

---

EPILOG

PENTRU TOȚI OAMENII

În acea seară, biserica era goală.

Andrei aprinse candela.

Apoi se opri în fața icoanei.

Lumina tremura pe chipul lui Hristos.

Afară, orașul era plin de lumini artificiale.

Dar în biserică exista o altă lumină.

Una pe care niciun om nu o putea fabrica.

Andrei închise ochii.

Își aminti de toate generațiile care trecuseră.

De oamenii care iubiseră.

De cei care greșiseră.

De cei care se pocăiseră.

De cei care ajutaseră.

De cei care se rugaseră.

De cei care păstraseră credința.

Și înțelese că anul 2100 nu fusese, de fapt, povestea unei lumi perfecte.

Fusese povestea omului.

Omul care avea nevoie de Dumnezeu.

Omul care căuta adevărul.

Omul care putea să cadă și să se ridice.

Omul care putea să uite și să-și amintească.

Omul care putea să construiască orașe până la cer, dar care trebuia să învețe mai întâi să-și deschidă inima.

Andrei privi pentru ultima dată candela.

Și șopti:

— Doamne, păstrează lumina aceasta pentru cei care vor veni după noi.

Apoi ieși din biserică.

În urma lui rămase candela.

Flacăra ei era mică.

Dar nu se stingea.

Pentru că, în fiecare generație, exista cineva care o reaprindea.

Și poate că aceasta este adevărata poveste a oamenilor:

Nu cât de mult au cucerit lumea, ci câtă lumină au lăsat în urma lor.

Iar peste ani, peste zeci de ani și peste veacuri, când toate lucrurile omenești se vor schimba, aceeași întrebare va rămâne:

Ce ai făcut cu lumina pe care ai primit-o?

Iar răspunsul fiecărui om va fi al lui.

Pentru că fiecare viață este o poveste.

Fiecare om primește libertatea de a o scrie.

Și fiecare faptă bună poate deveni o lumină pentru altcineva.

Sfârșit.

More ...

O, Mamă, de-aș mai putea sta cu tine

O, Mamă, de-aș putea să mai stau cu tine încă o dată... De-aș putea să mai aud glasul tău, să îți văd chipul și să îți spun cât de mult însemni pentru mine. Sunt atâtea lucruri pe care aș fi vrut să ți le spun și atâtea clipe pe care aș fi vrut să le mai trăim împreună.

O, Mamă, de ce ai plecat? De ce m-ai lăsat singur cu această durere în suflet? Uneori, inima mea caută răspunsuri, dar nu găsește decât lacrimi și dor. Îmi este greu să înțeleg de ce viața ne desparte de cei pe care îi iubim. Dar sper și mă rog ca tu să fii într-un loc mai bun, într-un loc de pace, unde nu există durere, lacrimi sau suferință.

Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să îți dea odihnă și liniște. Iar eu voi păstra amintirea ta în inima mea atât timp cât voi trăi. O, Mamă, de-ai fi mai stat cu noi puțin, de-am mai fi avut timp să vorbim, să râdem și să fim împreună. Dar timpul pe care Dumnezeu ni-l dă este uneori un mare mister, iar omul nu poate înțelege toate căile Lui.

Mamă, iartă-mă pentru toate greșelile pe care le-am făcut față de tine. Iartă-mă pentru cuvintele pe care poate nu ar fi trebuit să le spun, pentru momentele în care nu am știut să îți arăt destul cât de mult te iubesc și pentru toate clipele în care aș fi putut să fiu mai bun. Dacă aș putea da timpul înapoi, aș încerca să prețuiesc fiecare clipă petrecută alături de tine.

Acum însă, nu pot decât să mă rog. Am să mă rog la Dumnezeu neîncetat, ca El să îți poarte sufletul în pace și să îmi dea și mie puterea de a merge mai departe. Numai Dumnezeu poate să dea pace sufletului meu și liniște inimii mele. Când oamenii nu pot alina durerea, Dumnezeu rămâne aproape. Când lacrimile curg și cuvintele nu mai sunt de ajuns, Dumnezeu cunoaște durerea inimii.

Inima mea este în bucăți, Mamă. Uneori simt că o parte din mine a plecat odată cu tine. Dar cred că Dumnezeu, în iubirea și mila Sa, poate să vindece ceea ce pare de nevindecat. El poate să îmi dea o inimă nouă, o inimă care să poată purta durerea fără să își piardă speranța. Poate că rănile nu vor dispărea niciodată complet, pentru că iubirea lasă în urmă dor, dar Dumnezeu poate transforma lacrimile în rugăciune și durerea în speranță.

Mamă, nu te voi uita niciodată. Vei rămâne mereu în sufletul meu, în amintirile mele și în rugăciunile mele. Dragostea adevărată nu dispare atunci când nu mai putem vedea pe cineva. Ea rămâne vie în inimă.

Mă voi ruga lui Dumnezeu să îmi dea putere și să mă ajute să găsesc liniștea pe care o caut. Și, chiar dacă astăzi plâng și sufletul meu este greu, sper că într-o zi Dumnezeu va șterge lacrimile mele și va aduce pace în inima mea.

Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să te ocrotească și să îți dea odihnă. Iar eu voi continua să mă rog, să sper și să cred că iubirea nu se termină odată cu despărțirea.

O, Mamă, de-aș mai putea sta cu tine măcar o clipă... să îți spun încă o dată: Te iubesc. Și îmi este dor de tine. Această poezie este un omagiu plin de iubire, dor și durere al lui Ionuț pentru mama sa plecată dintre cei dragi. Ionuț își exprimă suferința și dorința de a mai putea sta încă o dată alături de mama lui, de a-i auzi glasul și de a-i spune cât de mult o iubește.

În cuvintele lui Ionuț se află și o rugăminte de iertare pentru toate greșelile pe care crede că le-a făcut față de mama sa. Durerea lui este mare, iar inima lui pare zdrobită de despărțire. Totuși, el își pune toată speranța în Dumnezeu, crezând că numai Dumnezeu îi poate da pace sufletului și liniște inimii.

Ionuț se roagă neîncetat și speră că mama lui se află într-un loc de pace. Chiar dacă dorul rămâne, el crede că Dumnezeu poate vindeca o inimă frântă și poate transforma durerea în speranță.

[Cristian Diaconița]

More ...

MAREA CÂNTARE A SFINȚILOR

Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

Primește cântarea mea smerită,

Că Tu ești Lumina lumii,

Și Viața cea nemărginită.

Pe Cruce Te-ai răstignit,

Pentru a noastră mântuire,

Iar moartea ai biruit-o,

Prin slăvita Ta Înviere.

Din mormânt ai înviat,

Cu puterea dumnezeiască,

Și ai deschis oamenilor

Calea spre viața cerească.

Apostolii Tăi au plecat,

Evanghelia propovăduind,

Și Numele Tău cel sfânt

Pretutindeni mărturisind.

Petru, Apostolul Tău,

Te-a mărturisit cu credință,

Iar după a sa lepădare

S-a întărit prin pocăință.

Pavel, chemat de Tine, Doamne,

Din prigonitor, Apostol s-a făcut,

Și Evanghelia cu râvnă

Până la marginile lumii a vestit.

Andrei, Apostolul cel sfânt,

A venit și-n țara noastră,

Vestind pe Hristos oamenilor

Și lumina Evangheliei cerești.

Ioan, Apostolul iubirii,

Pe Hristos L-a mărturisit,

Și prin cuvântul său cel sfânt

Pe credincioși i-a întărit.

Iacov, Apostolul Domnului,

A primit cununa mucenicească,

Pentru Numele lui Hristos

Și pentru credința apostolească.

Filip, Apostolul cel sfânt,

Evanghelia a vestit,

Și prin credință și răbdare

Pe Hristos L-a mărturisit.

Bartolomeu, Apostol ales,

Cu râvnă Domnului I-a slujit,

Și până la sfârșitul vieții

Credința și-a mărturisit.

Toma, după Învierea Ta,

Cu uimire Te-a privit,

Și, văzându-Te, a strigat:

„Domnul meu și Dumnezeul meu!”

Matei, vameșul chemat,

A lăsat cele pământești,

Și, urmând chemarea Ta,

A vestit tainele cerești.

Iacov, fiul lui Alfeu,

A rămas Apostol credincios,

Și a vestit cu smerenie

Evanghelia lui Hristos.

Simon, numit și Zelotul,

A urmat pe Domnul său,

Și cu râvnă a mărturisit

Credința în Dumnezeu.

Iuda, Apostolul Domnului,

A propovăduit cuvântul sfânt,

Și a întărit pe cei credincioși

În adevărul lui Hristos.

Matia, ales Apostol,

În ceata celor doisprezece,

A vestit pe Hristos cu râvnă

Și credința nu și-a pierdut.

O, Sfinți Apostoli ai Domnului,

Rugați-vă lui Dumnezeu,

Ca să păstrăm dreapta credință

Și iubirea în suflet mereu.

Ștefane, întâiul Mucenic,

Cu fața către cer priveai,

Și în ceasul pătimirii tale

Pe Hristos Îl mărturiseai.

Sub pietre ai rămas statornic,

Fără să te lepezi de Domnul,

Și te-ai rugat pentru cei

Care te loveau fără milă.

Cu ochii ridicați spre cer,

Ai văzut slava lui Dumnezeu,

Iar sufletul tău, plin de credință,

S-a încredințat Domnului său.

Sfinți Mucenici ai lui Hristos,

Cu sângele vostru ați mărturisit

Că nimic nu poate despărți

Pe cel ce-L iubește pe Domnul.

Nici focul, nici sabia,

Nici lanțurile cele grele

Nu v-au făcut să vă lepădați

De credința voastră în Hristos.

În temnițe ați stat rugându-vă,

În lanțuri ați slăvit pe Dumnezeu,

Și ați păstrat în inimă

Numele lui Hristos mereu.

Ați primit cununa vieții,

Ca dar de la Dumnezeu,

Pentru credința mărturisită

Și pentru dragostea către El.

Sfinți Mărturisitori ai credinței,

Care adevărul l-ați păzit,

Rugați-vă pentru Biserică

Și pentru omul rătăcit.

Cuvioșii din pustie

În post și rugăciune au stat,

Și prin viața lor ascetică

Pe Dumnezeu L-au preamărit.

Au fugit de slava lumii,

De bogăție și deșertăciune,

Și au ales în locul lor

Rugăciunea și pocăința.

În liniștea pustiei sfinte

Au căutat pe Dumnezeu,

Curățindu-și inima

Prin nevoință și rugăciune.

O, Sfinți ai tuturor veacurilor,

Luminători ai Bisericii,

Rugați-vă pentru noi,

Pe calea sfintei credințe.

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,

Maica Domnului Iisus Hristos,

Roagă-te Fiului tău pentru noi,

Cu suflet smerit și luminos.

Prin ascultarea ta smerită

Ai primit voia lui Dumnezeu,

Și ai născut după trup pe Fiul,

Pe Mântuitorul lumii.

O, Preasfântă Născătoare,

Roagă-te Fiului tău,

Să ne dăruiască pocăință

Și milă de la Dumnezeu.

Îngerii în ceruri cântă

Slavă Dumnezeului Sfânt,

Iar împreună cu Sfinții

Îl laudă neîncetat.

Biserica de pe pământ

Cu Biserica din cer se unește

Într-o singură laudă sfântă

Adusă Dumnezeului celui veșnic.

Sfinții nu iau locul Domnului,

Ci ne îndreaptă către El,

Prin viața lor cea luminată

Ne cheamă spre Dumnezeu.

Îi cinstim cu bucurie

Pentru credința lor curată,

Și-I mulțumim lui Dumnezeu

Pentru viețile lor sfinte.

Harul lui Dumnezeu i-a întărit

În necazuri și-n încercare,

Și prin puterea Lui au rămas

Credincioși până la moarte.

Când prigoana s-a ridicat,

Ei n-au părăsit adevărul,

Ci au rămas lângă Hristos

Cu nădejde și răbdare.

Au suferit pentru credință,

Dar sufletul nu și l-au vândut,

Ci au rămas lângă Hristos

Până la sfârșitul vieții.

O, Mucenici cu suflet tare,

Rugați-vă pentru cei slabi,

Ca Dumnezeu să ne întărească

În ceasurile cele grele.

Când ispita ne cuprinde,

Să nu cădem în deznădejde,

Ci să privim spre Crucea sfântă

Și să păstrăm a noastră credință.

Crucea lui Hristos ne este

Semnul jertfei Sale sfinte,

Prin ea vedem iubirea Domnului

Și puterea mântuitoare.

Învierea Ta, Hristoase,

Este nădejdea tuturor,

Căci Tu ai biruit moartea

Și ești al nostru Mântuitor.

Sfinții au mărturisit aceasta

Prin viața lor cea luminată,

Privind spre Împărăția Ta

Cu nădejde adevărată.

Nu s-au temut de moarte,

Căci Te-au iubit pe Tine,

Și au nădăjduit în viața

Cea veșnică împreună cu Tine.

O, Doamne, dă-ne și nouă

O inimă curată și smerită,

Ca să urmăm Evanghelia Ta

Și calea Ta cea sfântă.

Să iubim pe aproapele nostru,

Să iertăm din inimă mereu,

Să facem bine celui în nevoie

După porunca Ta, Doamne.

Să nu răspundem răului cu rău,

Ci binele să-l săvârșim,

Și prin iubire și răbdare

Pe Tine să Te mărturisim.

Să fim milostivi cu toții,

Să nu uităm pe cel sărac,

Căci iubirea față de aproapele

Este porunca Ta, Hristoase.

Sfinții ne-au arătat prin viață

Că drumul nu este ușor,

Dar cel ce rămâne cu Hristos

Primește harul ajutător.

În suferință au avut răbdare,

În lipsuri nu s-au lepădat,

În singurătate și durere

Pe Dumnezeu L-au chemat.

În noaptea cea întunecată

Credința le-a fost făclie,

Iar rugăciunea către Domnul

Le-a fost putere și tărie.

Sfinții sunt pilde pentru noi

Ale vieții în Dumnezeu,

Nu pentru slava lor omenească,

Ci spre slava Domnului.

Prin ei vedem lucrarea harului

În oameni slabi și încercați,

Căci Dumnezeu îi întărește

Pe cei ce rămân credincioși.

O, Hristoase, Păstorul nostru,

Păzește turma Ta cea sfântă,

Și fă ca inimile noastre

Spre Tine pururea să cânte.

Dă-ne credință în încercare,

Nădejde când suntem căzuți,

Iubire când suntem răniți

Și pace când suntem temători.

Să nu iubim deșertăciunea,

Nici slava lumii trecătoare,

Ci să căutăm Împărăția

Și voia Ta cea mântuitoare.

Că viața noastră este floare

Care se veștejește curând,

Dar Cuvântul Tău rămâne

În veacul veacului.

Sfinții au înțeles aceasta

Și au ales ceea ce este sfânt,

Punând iubirea pentru Tine

Mai presus de cele pământești.

Fericiți cei ce plâng acum,

Căci vor primi mângâiere,

Fericiți cei blânzi și smeriți,

Căci Împărăția Ta este a lor.

Fericiți cei ce iubesc pacea

Și dreptatea o doresc,

Fericiți cei prigoniți pentru Tine,

Căci Împărăția Ta o moștenesc.

Așa ai spus în Evanghelie,

Iar Sfinții Tăi au ascultat,

Punând în lucrare Cuvântul

Pe care Tu ni l-ai lăsat.

Evanghelia este lumină

Pentru sufletul omenesc,

Ea ne arată calea dreaptă

Și drumul către Dumnezeu.

Prin Apostoli ai vestit-o,

Prin Mucenici ai mărturisit-o,

Prin Sfinții Părinți ai apărat-o,

Iar Bisericii ne-ai încredințat-o.

O, Sfinți ai lui Hristos,

Voi care ați rămas credincioși,

Învățați-ne și pe noi

Să fim smeriți și curajoși.

Să nu ne temem de oameni

Când trebuie adevărul spus,

Ci să rămânem cu credință

În Domnul nostru Iisus.

Dar să vorbim întotdeauna

Cu dragoste și bunătate,

Căci adevărul se vestește

Cu blândețe și dreptate.

Sfinții au avut milă

Chiar și față de vrăjmași,

Și s-au rugat lui Dumnezeu

Pentru cei ce-i prigoneau.

Aceasta este biruința

Pe care Domnul ne-a lăsat-o:

Să răspundem urii cu iubire

Și răului cu bunătate.

O, Mucenici ai lui Hristos,

Ce-ați primit cununa sfântă,

Rugați-vă pentru Biserică,

Ca în adevăr să rămână.

Pentru păstori și pentru popor,

Pentru copii și pentru bătrâni,

Pentru cei ce caută credința

Și pentru cei ce sunt străini.

Pentru cei ce plâng în taină,

Pentru cei singuri și săraci,

Pentru cei bolnavi și încercați,

Rugați-vă, Sfinților ai lui Hristos.

Pentru cei care s-au rătăcit

Și nu mai știu drumul spre casă,

Ca Dumnezeu să-i lumineze

Și să le dea inimă curată.

Pentru cei ce se pocăiesc

Cu lacrimi și cu smerenie,

Ca Domnul să le dăruiască

Iertare și îndreptare.

O, Sfinților, rugați-vă

Înaintea lui Dumnezeu pentru noi,

Cei slabi și păcătoși,

În toate zilele vieții noastre.

Dar noi să nu uităm nicicând

Că Domnul este Mântuitorul,

Și numai El dăruiește

Iertarea și mântuirea.

Cinstim pe Sfinți cu bucurie

Și pe Dumnezeu Îl preamărim,

Căci toate darurile sfinte

De la El le primim.

Slavă Tatălui din ceruri,

Slavă Fiului preaiubit,

Slavă Duhului Sfânt,

Treimii celei de o ființă.

Treimea cea Sfântă și veșnică

O lăudăm cu glas smerit,

Pe Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt,

Un singur Dumnezeu preamărit.

Sfinții din toate popoarele

Au mărturisit același Domn,

Pe Iisus Hristos, Mântuitorul,

Și au urmat al Său cuvânt.

Unii în pustie s-au nevoit,

Alții în lume au slujit,

Dar toți pe Dumnezeu cel Sfânt

Cu inimă L-au preamărit.

Unii au fost împărați și regi,

Dar au rămas smeriți înaintea Ta,

Alții au fost oameni simpli,

Dar bogați în credință.

Unii au fost păstori de turme,

Alții au fost învățători,

Dar toți au devenit lumină

Prin harul Domnului Hristos.

Unele Sfinte au fost mame,

Altele fecioare curate,

Și toate au slujit lui Dumnezeu

Cu dragoste și credință.

Mucenițe și Cuvioase,

Femei cu suflet luminat,

Au rămas în credință tare

Și pe Hristos L-au mărturisit.

Sfinte femei, mame și fecioare,

Care pe Domnul L-ați iubit,

Rugați-vă pentru familii

Și pentru omul rătăcit.

Sfinții Părinți și Dascăli,

Credința ne-ați păstrat-o curată,

Prin cuvânt și prin viață sfântă

Ați apărat dreapta învățătură.

Sfinții Ierarhi ai Bisericii,

Păstori ai turmei lui Hristos,

Ați învățat poporul credința

Și drumul cel luminos.

Cu dragoste ați slujit Bisericii,

Cu rugăciune și smerenie,

Păstrând învățătura cea dreaptă

În adevăr și iubire.

Sfinte Nicolae, Părinte,

Pildă de milă ai fost,

Prin iubirea față de aproapele

Ai slujit lui Iisus Hristos.

Sfinte Gheorghe, Purtătorule de biruință,

Cu credință ai mărturisit,

Și pentru Numele lui Hristos

Până la moarte ai pătimit.

Sfinte Dimitrie, Mucenice,

Cu tărie ai mărturisit

Pe Hristos, Mântuitorul,

Și credința ți-ai păzit.

Sfinte Mina, Mucenice,

Cu inimă neînfricată,

Ai mărturisit pe Hristos

În lumea cea tulburată.

Sfinte Pantelimon, doctor fără de arginți,

Ai slujit celor bolnavi,

Iar pentru credința în Hristos

Ai răbdat chinuri și ocări.

Sfinte Ioane Botezătorule,

Prooroc și Înaintemergător,

Ai pregătit calea Domnului

Și ai fost mare mărturisitor.

Ai chemat lumea la pocăință,

La întoarcerea către Dumnezeu,

Și ai arătat spre Hristos,

Mielul lui Dumnezeu.

Sfinții Prooroci ai Domnului

Au vestit voia lui Dumnezeu

Și au chemat poporul mereu

La pocăință și credință.

Prin glasul lor Dumnezeu

A chemat oamenii la dreptate,

La credință și ascultare,

La întoarcerea din păcate.

100

O, Sfinți ai Vechiului Legământ,

Care pe Domnul L-ați slujit,

Rămâneți pentru noi pilde

Ale credinței fără sfârșit.

101

Avraam a crezut în Dumnezeu

Și a mers pe calea credinței,

Punându-și nădejdea în Domnul

În toate zilele vieții.

102

Moise a primit Legea sfântă

Și poporul l-a călăuzit,

Prin pustiu și încercări,

Spre pământul făgăduit.

103

Ilie, Proorocul cel sfânt,

Cu râvnă pe Domnul L-a slujit

Și împotriva idolatriei

Cu tărie s-a împotrivit.

104

Daniel în groapa leilor

Nu și-a pierdut credința sa,

Ci s-a rugat lui Dumnezeu

Și Domnul l-a păzit.

105

Tinerii cei trei în cuptor

Au rămas credincioși lui Dumnezeu,

Nu s-au închinat idolului,

Ci au nădăjduit în Domnul.

106

O, Sfinți din vremurile vechi,

Păstrători ai credinței sfinte,

Învățați-ne să fim statornici

În al Domnului cuvânt.

107

Când lumea ne îndeamnă la rău,

Să alegem calea cea dreaptă

Și să păstrăm în inima noastră

Credința curată și înțeleaptă.

108

Să nu ne închinăm idolilor,

Nici lucrurilor trecătoare,

Ci numai lui Dumnezeu cel Sfânt,

Creatorul tuturor.

109

Să nu schimbăm adevărul

Pentru plăceri și slavă deșartă,

Ci să păstrăm Evanghelia

Ca pe o comoară neprețuită.

110

Sfinții au păzit credința

În vremuri bune și în rele

Și au rămas cu Dumnezeu

Prin toate încercările grele.

111

O, Doamne, dă-ne înțelepciune

Să deosebim binele de rău

Și să urmăm Cuvântul Tău

În fiecare zi a vieții.

112

Dă-ne inimă iubitoare

Și minte luminată,

Să nu judecăm pe aproapele,

Ci să-l ajutăm cu bunătate.

113

Să ne rugăm pentru vrăjmași,

Așa cum Tu ne-ai învățat,

Și să iertăm din inimă

Pe cel ce ne-a supărat.

114

Sfinții au iertat adesea

Pe cei ce i-au prigonit,

Căci iubirea lui Hristos

În inimile lor a locuit.

115

Aceasta este calea sfântă

A iubirii adevărate:

Să biruim ura și mânia

Prin pace și bunătate.

116

Când suntem loviți de necazuri,

Să nu cădem în deznădejde,

Ci să cerem ajutor Domnului

Cu credință și cu nădejde.

117

Când sufletul este întristat

Și ochii varsă lacrimi grele,

Hristos rămâne lângă noi

În toate clipele acelea.

118

Sfinții au trecut prin durere,

Dar nu au fost părăsiți,

Căci Dumnezeu i-a întărit

Și i-a păzit până la sfârșit.

119

O, Doamne, fii cu noi mereu

În bucurie și-n necaz

Și luminează-ne cărarea

În fiecare nou popas.

120

Să mergem după Tine, Doamne,

Pe calea Crucii Tale sfinte

Și să păstrăm în suflet

Al Tău dumnezeiesc Cuvânt.

121

Când dimineața se arată,

Să-Ți mulțumim pentru lumină,

Iar când se lasă seara,

Să ne rugăm cu inimă senină.

122

Pentru pâinea de fiecare zi

Îți mulțumim, Dumnezeule,

Pentru familie și prieteni,

Pentru toate darurile Tale.

123

Pentru cei care ne iubesc

Și pentru cei care ne rănesc,

Îți cerem pace și iertare

Și puterea de a-i iubi.

124

Sfinții ne învață rugăciunea

Ca pe un drum către Dumnezeu

Și ne îndeamnă la smerenie

În fiecare ceas.

125

Rugăciunea este ridicarea

Inimii către Dumnezeu,

Cu credință și smerenie,

Cu nădejde în mila Sa.

126

Când ne rugăm în taină,

Domnul vede inima noastră

Și ne cheamă la pocăință

Pe calea cea luminoasă.

127

O, Sfinți ai rugăciunii,

Voi care ați privegheat,

Învățați-ne să-L căutăm

Pe Domnul cel adevărat.

128

Să nu căutăm semne deșarte

Nici slava lumii trecătoare,

Ci să avem credință vie

Și dragoste lucrătoare.

129

Hristos este Calea noastră,

Adevărul și Viața Sa;

În El găsim nădejdea

Și pacea inimii noastre.

130

Așa au trăit și Sfinții

În credință și iubire

Și-au mers către Împărăție

Prin rugăciune și smerenie.

131

Sfinților Apostoli, rugați-vă

Pentru cei ce cred în Hristos,

Ca Evanghelia să rămână

În sufletele noastre roditoare.

132

Sfinților Mucenici, rugați-vă

Pentru cei aflați în încercare,

Ca Domnul să le dea putere

Și pace în orice stare.

133

Sfinților Cuvioși, rugați-vă

Pentru cei ce se nevoiesc,

Ca Dumnezeu să le dăruiască

Putere spre pocăință.

134

Sfinților Ierarhi, rugați-vă

Pentru Biserica lui Hristos,

Ca să păstreze adevărul

Și să-l vestească luminos.

135

Sfinților Prooroci, rugați-vă

Pentru cei care caută lumină,

Ca Domnul să le arate calea

Și să-i călăuzească spre credință.

136

Sfinților Mărturisitori,

Voi care adevărul ați păstrat,

Ajutați-ne prin rugăciune

Să fim statornici în credință.

137

Sfinților Drepți și Patriarhi,

Care în Domnul ați nădăjduit,

Rugați-vă pentru noi

Ca să rămânem neclintiți.

138

Sfinților din toate țările,

Din neamuri și din veacuri multe,

O singură credință ați mărturisit:

Pe Hristos, Domnul cel veșnic.

139

Din Răsărit și din Apus,

Din miazănoapte și miazăzi,

Toți Sfinții lui Dumnezeu

Pe Hristos Îl laudă.

140

În cer nu este dezbinare,

Ci laudă și pace sfântă,

Iar ceata Sfinților cu îngerii

Lui Dumnezeu Îi cântă.

141

O, Doamne, unește inimile

Celora ce Te mărturisesc,

Ca ura să se stingă din lume

Și oamenii să se iubească.

142

Să fie pace între popoare

Și milă între oameni,

Să înceteze ura și războiul

Și să domnească pacea.

143

Pentru cei ce suferă în lume

Ridicăm rugăciune către Tine:

Dă-le putere și mângâiere

Și zile mai senine.

144

Pentru copii ne rugăm

Să crească în adevăr și pace,

Să cunoască iubirea Ta

Și binele să-l săvârșească.

145

Pentru tineri ne rugăm

Să nu se piardă în ispite,

Ci să găsească drumul sfânt

Și inimile lor să fie curate.

146

Pentru părinți ne rugăm

Să aibă răbdare și iubire,

Să-și crească pruncii în credință

Cu pace și bunăvoire.

147

Pentru bătrânii încercați

Dă-le, Doamne, mângâiere

Și fă-le anii vieții

Plini de pace și putere.

148

Pentru cei singuri ne rugăm

Să simtă iubirea Ta cea mare

Și să găsească oameni buni

În vremea lor de încercare.

149

Pentru cei fără adăpost

Dă-le, Doamne, loc și pâine

Și trimite oameni milostivi

Să-i ajute azi și mâine.

150

Pentru cei flămânzi și goi

Dă-ne nouă milă sfântă,

Ca să împărțim cu dânșii

Din ceea ce Tu ne-ai dat.

151

Sfinții au slujit săracilor

Și celor aflați în nevoi,

Arătând iubirea lui Hristos

Prin fapte de milostenie.

152

Nu doar cu vorbe au iubit,

Ci prin fapte de iubire,

Și au făcut din viața lor

O slujire către Dumnezeu.

153

O, Doamne, învață-ne și pe noi

Să facem bine fără laudă,

Să nu căutăm răsplată omenească,

Ci să slujim cu inimă curată.

154

Când facem bine celui slab,

Să nu trâmbițăm în lume,

Ci să păstrăm smerenia

Și să slăvim al Tău Nume.

155

Sfinții au fost smeriți,

Deși au fost mari înaintea Ta,

Căci au știut că orice dar

Vine de la Dumnezeu.

156

Nimic nu este al nostru

Fără binecuvântarea Ta:

Viața, iubirea și lumina

Sunt daruri de la Dumnezeu.

157

De aceea Te lăudăm

Și Îți mulțumim mereu

Pentru toate câte ne dai,

Bunule Dumnezeu.

158

Slavă Ție pentru Sfinți,

Pentru viața lor curată,

Pentru jertfa mărturisirii

Și pentru credința adevărată.

159

Slavă Ție pentru Apostoli,

Pentru propovăduirea lor,

Pentru Evanghelia vestită

În lume și între popoare.

160

Slavă Ție pentru Mucenici,

Pentru mărturia lor sfântă,

Pentru credința statornică

Și dragostea lor neînfrântă.

161

Slavă Ție pentru Cuvioși,

Pentru post și priveghere,

Pentru lacrimile rugăciunii

Și pentru sfânta lor tăcere.

162

Slavă Ție pentru Ierarhi,

Pentru învățătura curată,

Pentru păstorirea Bisericii

Și pentru slujirea lor smerită.

163

Slavă Ție pentru Sfintele Femei,

Pentru mamele credincioase,

Pentru fecioarele curate

Și pentru toate Sfintele Tale.

164

Slavă Ție pentru Drepți,

Pentru toți cei ce Te-au iubit,

Pentru cei ce prin viața lor

Pe Tine Te-au mărturisit.

165

Slavă Ție, Dumnezeule,

Pentru ceata Sfinților Tăi,

Care ne arată calea

Spre Împărăția Ta cea sfântă.

166

O, Sfinți ai lui Dumnezeu,

Stele ale Bisericii,

Rămâneți pentru noi pilde

Ale credinței și iubirii.

167

Nu prin voi înșivă străluciți,

Ci prin harul lui Hristos,

Ca luna ce primește lumină

De la soarele luminos.

168

Așa și Sfinții în Biserică

Arată către Hristos mereu

Și prin viața lor ne cheamă

Să ne apropiem de Dumnezeu.

169

O, Hristoase, Soarele dreptății,

Lumina sufletelor noastre,

Alungă întunericul păcatului

Și fă inimile curate.

170

Curăță-ne de răutate,

De mândrie și de ură,

Și pune în noi iubire,

Pace, răbdare și măsură.

171

Sfinții au fugit de mândrie

Și au căutat smerenia,

Știind că înaintea Ta

Smerenia este calea.

172

Cine se smerește înaintea Ta

Primește har și mângâiere,

Iar cel ce se înalță singur

Se poate pierde în mândrie.

173

Învață-ne să fim smeriți

Și să nu ne lăudăm,

Ci pentru orice lucru bun

Lui Dumnezeu să-I mulțumim.

174

Când primim cinste de la oameni

Să nu ne înălțăm cu ea,

Ci să ne aducem aminte

Că tot darul vine de la Tine.

175

Sfinții au fugit de slava

Care vine de la oameni

Și au căutat mai presus

Împărăția lui Dumnezeu.

176

O, Doamne, fă-ne curați

În cuget, în faptă și-n cuvânt,

Ca să fim mărturisitori

Ai iubirii pe acest pământ.

177

Să nu mințim pe aproapele,

Să nu furăm și să nu rănim,

Ci poruncile Tale sfinte

Cu inimă să le păzim.

178

Să cinstim pe tatăl și pe mama,

Să iubim familia noastră

Și să păstrăm pacea în casă

Prin dragostea cea creștinească.

179

Să fim credincioși în iubire

Și curați în gând și faptă,

Ca viața noastră întreagă

Să fie către Tine îndreptată.

180

Sfinții sunt pilde pentru noi

În virtuțile creștinești,

Prin viața lor ne luminează

Și ne îndeamnă spre sfințenie.

181

Sfinte Ioane Gură de Aur,

Dascăl al cuvântului sfânt,

Ai învățat poporul credința

Și milostenia pe pământ.

182

Sfinte Vasile cel Mare,

Părinte iubitor și blând,

Ai slujit celor săraci

Cu inimă și cuget curat.

183

Sfinte Grigorie Teologul,

Ai apărat credința curată

Și ai vestit taina Treimii

Cu inimă luminată.

184

Sfinte Atanasie cel Mare,

Stâlp al credinței ai fost,

Apărând adevărul despre

Domnul nostru Iisus Hristos.

185

Sfinte Maxim Mărturisitorul,

Cu răbdare ai mărturisit

Adevărul credinței Bisericii

Și pentru el ai pătimit.

186

Sfinte Ioane de la Rila,

Pildă de nevoință ai fost,

În liniștea pustiei căutând

Pe Domnul Iisus Hristos.

187

Sfinte Serafim de Sarov,

Cu blândețe ai mărturisit

Lucrarea Duhului Sfânt

În viața omului smerit.

188

Sfinte Paisie cel Mare,

Părinte al pustiei sfinte,

Ai rămas în rugăciune

Și în iubirea cea fierbinte.

189

Sfinților Părinți ai pustiei,

Nevoitori și rugători,

Rugați-vă pentru noi,

Cei slabi și păcătoși.

190

Ați trăit în peșteri și pustie,

În post și priveghere,

Și ați căutat pe Domnul

Cu inimă plină de putere.

191

Ați învățat tăcerea sfântă

Și rugăciunea neîncetată,

Ca mintea să se întoarcă

Spre Dumnezeu cu inimă curată.

192

Sfinții Mucenici ai lumii,

Din Răsărit și din Apus,

Ați mărturisit cu tărie

Pe Domnul nostru Iisus.

193

Din vechile cetăți și sate,

Din țări și neamuri felurite,

Ați purtat aceeași credință

Și nădejde în cele sfinte.

194

Numele unora sunt cunoscute

De Biserica lui Dumnezeu,

Iar alții numai de Tine,

Doamne, sunt cunoscuți.

195

Și pentru Sfinții necunoscuți

Îți mulțumim, Dumnezeule,

Pentru toți cei ce Te-au iubit

În taina vieții lor smerite.

196

Pentru cei care au făcut bine

Fără să fie cunoscuți,

Pentru cei ce-au slujit în taină

Și au rămas smeriți.

197

Tu singur le cunoști viața

Și inimile lor curate;

Primește-i în lumina Ta,

După voia Ta cea dreaptă.

198

O, Doamne, numără-ne pașii

Pe calea pocăinței,

Și dă-ne putere să alegem

Calea cea dreaptă a credinței.

199

Să ajungem la sfârșitul vieții

Cu sufletul împăcat,

Rămânând până la sfârșit

În credința ce ne-ai dat.

200

Când va veni ceasul plecării,

Nu ne lăsa fără de Tine,

Ci primește-ne cu milă

În lumina Ta cea veșnică.

201

Nu pentru faptele noastre

Ne punem nădejdea în noi,

Ci în mila Ta cea mare

Și în iubirea Ta pentru noi.

202

Sfinții au nădăjduit în Tine

Până în ultima lor clipă

Și au păstrat credința vie

În inima lor neclintită.

203

Dă-ne și nouă aceeași pace

În ceasul încercării grele,

Ca să privim către Tine

Și să nu ne pierdem nădejdea.

204

O, Hristoase, Mântuitorule,

Tu ești nădejdea tuturor,

Primește rugăciunea noastră

Și fii al nostru ajutor.

205

Când ne ridicăm din cădere,

Să nu uităm mila Ta,

Ci să mergem iar înainte

Pe calea cea adevărată.

206

Pocăința este întoarcerea

Din întuneric spre lumină,

Din păcat către Dumnezeu,

Cu inimă sinceră și smerită.

207

Sfinții au plâns pentru păcate

Și au căutat curățirea,

Nu pentru lauda oamenilor,

Ci pentru apropierea de Dumnezeu.

208

Învață-ne, Doamne, pocăința

Și lacrima cea curată,

Ca inima să se întoarcă

Spre iubirea Ta adevărată.

209

Să nu rămânem în păcat

Nici în nepăsare rece,

Ci să ne ridicăm mereu

Prin mila Ta, când cădem.

210

O, Sfinți, purtați rugăciunea

Noastră înaintea Domnului

Și cereți pentru noi lumină

Pe calea adevărului.

211

Căci suntem slabi și trecători

Și adesea ne clătinăm,

Dar cu ajutorul lui Hristos

Putem din nou să ne ridicăm.

212

Să nu ne pierdem nădejdea

Când sufletul este încercat,

Căci Dumnezeu este aproape

De omul cel întristat.

213

El vede lacrima ascunsă

Și suspinul nerostit

Și poate ridica din nou

Pe omul care a căzut.

214

Sfinții ne dau mărturie

Că harul poate întări

Pe omul slab și păcătos

Și-l poate către Domnul călăuzi.

215

O, Hristoase, dă-ne harul

Să trăim în adevăr

Și să păstrăm în noi iubirea

Ca pe un sfânt și viu tezaur.

216

Să nu uităm că Evanghelia

Este vestea mântuirii

Și să o păstrăm în inimă

Cu puterea iubirii.

217

Cuvântul Tău să fie pâine

Pentru sufletul flămând

Și apă vie pentru omul

Care Te caută plângând.

218

Fericit este omul

Care ascultă Cuvântul Tău

Și îl împlinește cu iubire

În viața sa, Dumnezeule.

219

Apostolii au mers prin lume

Și au vestit Evanghelia,

Iar noi primim astăzi vestea

Prin Biserica Ta cea sfântă.

220

Sfinții au păstrat comoara

Și ne-au dat-o mai departe,

Ca lumina lui Hristos

Să nu se stingă niciodată.

221

Din generație în generație

Credința sfântă s-a transmis

Prin rugăciune și prin viață

Și prin mărturisirea lui Hristos.

222

Biserica este casa

În care Domnul este slăvit,

Iar poporul credincios

Se roagă Celui răstignit.

223

În sfintele locașuri cântăm

Cu glas și inimă smerită

Și aducem lui Dumnezeu

Lauda noastră cea curată.

224

Cântările bisericești răsună

Ca o rugăciune către cer,

Iar inimile se ridică

Spre Domnul nostru Dumnezeu.

225

Cu strană, tămâie și rugăciune

Lăudăm pe Dumnezeu cel Sfânt,

Iar glasul Sfinților ne cheamă

Spre cer și spre al Său Cuvânt.

226

O, Hristoase, primește cântarea

Pe care Ți-o aducem smerit

Și fă din inimile noastre

Loc al rugăciunii curate.

227

Să cântăm cu bucurie

Nu pentru slava oamenilor,

Ci pentru Dumnezeu cel Sfânt

Și pentru iubirea Lui.

228

Sfinții cântă în Împărăție

Împreună cu îngerii sfinți,

Iar noi pe pământ ne rugăm

Cu sufletele către cer.

229

O, ceată sfântă și măreață

A celor care L-au iubit,

Rugați-vă lui Dumnezeu

Pentru poporul Său smerit.

230

Când vine vremea de ispită

Să ne amintim de Sfinți,

De cei ce-au rămas statornici

Cu ochii ridicați spre cer.

231

Când lumea ne promite slavă

Să nu uităm de Dumnezeu,

Căci toate cele pământești

Trec ca un vis.

232

Când bogăția ne îndeamnă

Să uităm de cel sărac,

Să ne amintim de Sfinții

Care au împărțit cu milă.

233

Când mândria ne cuprinde,

Să privim la cei smeriți,

La Cuvioșii care-n taină

Au fost credincioși lui Hristos.

234

Când mânia ne aprinde,

Să ne amintim de Hristos,

Care ne cheamă la iubire

Și la un suflet luminos.

235

Când ura ne îndeamnă

Să răspundem cu răzbunare,

Să alegem calea Sfinților,

A iertării și iubirii.

236

Când tristețea ne apasă,

Să ridicăm ochii spre cer

Și să cerem de la Domnul

Mângâiere și putere.

237

Când singurătatea ne cuprinde,

Să știm că Domnul este aproape

Și că rugăciunea ne unește

Cu Biserica Sa.

238

O, Doamne, fă-ne vrednici

De numele de creștini,

Nu doar prin vorbe frumoase,

Ci prin fapte și credință.

239

Să fim lumină pentru oameni

Fără mândrie și fățărnicie,

Și prin viața noastră simplă

Să vestim a Ta Împărăție.

240

Sfinții n-au căutat puterea,

Ci au căutat voia Ta

Și și-au pus întreaga viață

În mâna lui Dumnezeu.

241

De aceea au fost biruitori,

Nu prin arme sau putere,

Ci prin credință și iubire,

Prin răbdare și smerenie.

242

Mucenicii au biruit

Prin credința în Hristos

Și au rămas în adevăr

Cu sufletul curajos.

243

Cuvioșii au biruit

Prin post și rugăciune

Și și-au făcut din viață

O jertfă de slujire.

244

Apostolii au biruit

Prin vestirea Evangheliei

Și au dus până la margini

Vestea mântuirii.

245

Ierarhii au slujit

Prin învățătură și iubire,

Păstrând credința Bisericii

Cu dragoste și smerenie.

246

Fecioarele au mărturisit

Credința prin viață curată

Și au păstrat în inimă

Nădejdea în Dumnezeu.

247

Drepții au slujit Domnului

Prin viața lor smerită

Și au mers către Dumnezeu

Pe calea cea sfințită.

248

Toți Sfinții au mărturisit

Că Dumnezeu este iubire

Și că viața în Hristos

Este adevărata împlinire.

249

O, Sfinți ai lui Dumnezeu,

Rugați-vă pentru noi

Și îndrumați-ne prin pilda voastră

Spre Hristos, Domnul nostru.

250

Când vom ajunge înaintea

Porții veșniciei sfinte,

Să avem în inimă credință

Și dragostea lui Hristos.

251

Să nu ne fie teamă atunci,

Ci să nădăjduim în Domnul,

Căci El este Viața noastră

Și al nostru Mântuitor.

252

Moartea nu este ultimul cuvânt

Pentru cei ce cred în Hristos,

Ci nădejdea învierii

Prin Domnul cel luminos.

253

Hristos a înviat din morți

Și moartea a biruit,

De aceea cântăm cu bucurie:

„Hristos a înviat!”

254

O, Sfinților Mucenici,

Ați mers spre Hristos cu credință

Și ați primit cununa vieții

Ca dar al Domnului.

255

În Împărăția lui Dumnezeu

Nu mai este moarte și durere,

Ci viață, pace și lumină

În comuniune cu Dumnezeu.

256

Acolo Sfinții se bucură

În lumina lui Hristos

Și laudă pe Dumnezeu

Cu glasul lor cel luminos.

257

Acolo nu mai este plâns,

Nici suferință, nici durere,

Ci pacea lui Dumnezeu

Și veșnică mângâiere.

258

Acolo nădejdea se împlinește,

Iar credința vede pe Domnul,

Și dragostea rămâne veșnic

În Împărăția lui Dumnezeu.

259

O, Doamne, du-ne spre Împărăție

Pe calea cea îngustă și sfântă

Și fă ca viața noastră întreagă

Să fie o rugăciune.

260

Pentru aceasta Te lăudăm,

Pentru aceasta ne rugăm

Și împreună cu toți Sfinții

Numele Tău Îl înălțăm.

261

Slavă Ție, Doamne Sfinte,

Pentru toate câte ne-ai dat,

Pentru Cruce și Înviere

Și pentru harul Tău bogat.

262

Slavă Ție pentru Apostoli,

Pentru Sfinții Mucenici,

Pentru Cuvioși și Ierarhi

Și pentru toți Sfinții Tăi.

263

Slavă Ție pentru Maica

Domnului nostru Iisus,

Pentru ascultarea ei sfântă

Și pentru Fiul ei, Iisus.

264

Slavă Ție pentru îngeri,

Pentru cetele cerești,

Care împreună cu Sfinții

Neîncetat Te preamăresc.

265

Slavă Ție pentru Biserică,

Pentru credința ce ne-ai dat,

Pentru Sfântul Tău Cuvânt

Și pentru harul revărsat.

266

Slavă Ție pentru viață,

Pentru fiecare răsărit,

Pentru fiecare zi primită

Și pentru tot ce ne-ai dăruit.

267

Slavă Ție pentru iubire,

Pentru familie și prieteni,

Pentru cei care ne ajută

Și pentru cei ce ne învață.

268

Slavă Ție pentru iertare

Când ne întoarcem către Tine,

Pentru mila Ta cea mare

Care ne ridică spre bine.

269

Slavă Ție pentru nădejde

Când sufletul este încercat,

Căci nu ne părăsești niciodată

Când către Tine ne-am întors.

270

O, Sfinți ai tuturor veacurilor,

Primiți această cântare

Ca pe o floare smerită

Așezată înaintea Domnului.

271

Iar noi prin voi Îl lăudăm

Pe Dumnezeu cel Preasfânt,

Căci El v-a dat putere

Să rămâneți credincioși.

272

Voi ați fost făclii aprinse

În întunericul lumii

Și ați arătat către Hristos

Prin viața și credința voastră.

273

Fie ca pilda voastră sfântă

Să ne îndrepte către Domnul

Și să păstrăm în inimă

Credința, iubirea și adevărul.

274

Să nu uităm niciodată

Pe cei ce-au mărturisit

Pe Hristos înaintea lumii

Și pentru El au pătimit.

275

Să cinstim pe toți Sfinții

Cu dragoste și cu smerenie

Și să-I mulțumim lui Dumnezeu

Pentru a lor mărturie.

276

Să cinstim pe Mucenici

Pentru răbdarea lor cea mare,

Pe Apostoli pentru vestire

Și pe Cuvioși pentru rugăciune.

277

Pe Ierarhi pentru învățătură,

Pe Drepți pentru credință,

Pe Sfintele Femei pentru virtute

Și pe toți pentru mărturisire.

278

Dar mai presus de toți Sfinții

Pe Dumnezeu Îl preamărim,

Căci El este izvorul sfințeniei

Și Lui Îi mulțumim.

279

Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,

Primește rugăciunea noastră

Și fă-ne părtași cu Sfinții

La Împărăția Ta cerească.

280

Păzește Biserica Ta

Și poporul Tău credincios

Și dă-ne pace pe pământ

Prin iubirea Ta, Hristoase.

281

Păzește pe cei ce Te caută

Și pe cei care Te-au uitat

Și cheamă-i cu iubire

La adevărul Tău curat.

282

Păzește familiile noastre

Și casele celor credincioși,

Dă-le dragoste și pace

Și inimă bună.

283

Păzește-i pe cei în primejdii,

Pe cei ce plâng și sunt străini,

Și dă-le oameni cu iubire

Să-i ajute în nevoi.

284

Păzește-i pe cei prigoniți

Pentru credința lor în Tine

Și dă-le putere și răbdare

În zilele cele mai grele.

285

Păzește Biserica Ta

De ură și de dezbinare

Și dăruiește tuturor

Adevăr, iubire și iertare.

286

O, Hristoase, Lumina lumii,

În Tine ne punem nădejdea,

Cu Sfinții Tăi împreună

Îți înălțăm cântarea.

287

Apostoli, Mucenici și Cuvioși,

Ierarhi și Mărturisitori,

Fecioare, Drepți și toți Sfinții,

Rămâneți rugători pentru noi.

288

Toți Sfinții cunoscuți de oameni

Și cei știuți doar de Dumnezeu,

Într-o singură laudă sfântă

Slăviți pe Domnul împreună.

289

Din veac și până-n veac

Numele Domnului să fie lăudat,

Căci El este Dumnezeul nostru

Și veșnic este Împărat.

290

Cântarea noastră se ridică

Precum tămâia către cer

Și cerem de la Dumnezeu

Milă și pace în veci.

291

Să cânte cerul împreună

Cu Biserica de pe pământ

Și toți Sfinții să mărturisească

Al lui Dumnezeu Cuvânt.

292

Să cânte Apostolii sfinți,

Să cânte Mucenicii toți,

Să cânte Cuvioșii în lumină

Și toți cei credincioși lui Hristos.

293

Să cânte Îngerii din ceruri,

Să cânte toată zidirea,

Iar noi, cu inimă smerită,

Să lăudăm pe Dumnezeu.

294

Slavă Tatălui celui veșnic,

Slavă Fiului cel Înviat,

Slavă Duhului celui Sfânt,

Treimii celei de o ființă.

295

Acum și pururea și în vecii vecilor

Să fie slava lui Dumnezeu,

Prin rugăciunile Sfinților

Și prin mila Lui cea mare.

296

Hristoase, rămâi cu noi

În fiecare zi și noapte

Și prin rugăciunile Sfinților

Călăuzește-ne spre viață.

297

Primește, Doamne, cântarea

Scrisă cu inimă smerită,

În cinstea tuturor Sfinților

Și spre slava Ta cea sfântă.

298

O, Sfinți ai lui Dumnezeu,

Rugați-vă pentru noi mereu,

Ca împreună să-L slăvim

Pe Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.

299

Hristoase, Mântuitorule,

Slavă Ție în vecii vecilor,

Cu toți Sfinții și Îngerii

Te lăudăm și Te slăvim.

300

Slavă Tatălui și Fiului

Și Sfântului Duh, Dumnezeu,

Acum și pururea și-n veci,

Amin, în vecii vecilor.

More ...

Motivația Zilei

Dumnezeu este bun și milostiv. El este cu noi mereu. El are un plan pentru noi. Nu te mai plânge că ești singur, că ești în depresie și toate acele lucruri. Tu ai nevoie de Dumnezeu în viața ta. Roagă-te pentru acele persoane care suferă, roagă-te pentru acele persoane care îți vorbesc urât. Nu mai sta jos. Ridică-te. Chiar și un drept se ridică de 7 ori. Ridică-te în continuare. Nu renunța. Ridică-te, nu mai sta. Chiar dacă ți-ai rupe gleznele de la picioarele tale, chiar dacă ți-ai rupe oasele. Rămâi credincios lui Dumnezeu.

Viața niciodată nu a fost ușoară. A fost mereu grea. Și ce dacă viața este grea? Simți că nu mai poți, simți că nu mai vrei să mai continui. Încetează. Nu mai poți da înapoi. Lasă-ți trecutul să moară ca să devii o persoană mai bună, cum ești în acest moment. Fii credincios. Roagă-te la Dumnezeu în fiecare zi, căci nu se știe când vine. O să vină, crede-mă. Și toate acele lucruri pe care le-ai făcut, toți le vor vedea, chiar și cele mai mici. De aceea trebuie să vă rugați la Dumnezeu, de aceea trebuie să vă pocăiți, ca să vi se ierte greșelile voastre, păcatele voastre. Și să fiți mai buni cum ați fost atunci. Dumnezeu are un plan pentru tine. Nu te îngrijora pentru ziua de mâine. El are grijă de tine. Roagă-te la Dumnezeu neîncetat. Ridică-te. Să nu îndrăznești să cazi. Asta vrea Satana, să cazi. Dumnezeu vrea ca tu să-ți iei crucea și să-L urmezi. Ai încredere în Domnul Dumnezeul tău. Numai prin Iisus Hristos ești iertat. Iartă-i și pe cei care au făcut rău. Ridică-te. Continuă drumul pe care Dumnezeu ți-l alege. Pacea și dragostea, liniștea și speranța se găsesc prin Iisus Hristos. El este Dumnezeu. Preamărit și binecuvântat este Domnul Dumnezeul nostru, Împăratul lumii. Amin.

de Cristian Diaconița

More ...

Lumina Sfinților.Autorul oficial Cristian Diaconița.

Astăzi se-adună-n lumină curată,

Toți Sfinții cerești în slavă bogată.

Rugă și cânt răsună în noi,

Doamne, spre Tine ne-ntoarcem cu noi.

Prin jertfa lor sfântă, prin lacrimi și dor,

Au scris pe pământ iubirea în zbor.

Cu sânge și har au sfințit căi grele,

Purtând crucea vieții cu inimă aleasă.

Departe-n lumină, acum se-ncunună,

Îngeri și Sfinți în cânt se adună.

Ei strălucesc ca stelele clare,

Purtându-ne-n taină prin vremi trecătoare.

În lupte aprinse, în chin și durere,

Au stat mărturie la sfânta putere.

Și-n slava cea veșnică, Sfinții veghează,

Cu milă divină pe toți ne-nconjoară.

Din câmpuri de sânge, din temniți pustii,

Au răsărit flori de sfințenie vii.

În numele Crucii au mers până-n sfârșit,

Cununa vieții primind în zenit.

O, Doamne, prin Sfinți ne-ntărește cărarea,

În inimă pune lumina, răbdarea.

Prin ei să cunoaștem al Tău chip curat,

Izvor nesecat de har minunat.

O, Sfinților, frați din Împărăție,

Aduceți pe lume a voastră solie:

De pace, de dragoste, de dăruire,

De jertfă curată și de mântuire.

În noaptea cea grea când sufletu-i slab,

Voi, Sfinți, ne purtați pe drumul cu har.

Ne sunteți pildă și sprijin mereu,

Slujind în credință pe Bunul Dumnezeu.

Cu inimă vie, cu glas rugător,

Cinstim azi pe Sfinți în cânt înălțător.

Ei sunt comoara Bisericii sfinte,

Ce strălucește prin veacuri înainte.

10.

Slăvit fie Domnul ce Sfinți a chemat,

Și-n slava Sa mare pe toți i-a așezat.

Prin ei să trăim în credință și dor,

Spre veșnica pace din sfântul Tău cort.

Amin.

More ...

Poems in the same category

Dragul meu fiu!

Dragul meu fiu, o vreme viața ne-a rătăcit,

dar acolo sus, cineva ne iubește și ne-am

regăsit. Îți mulțumesc că exiști, copil bun!

De ziua ta, îți urez, sănătate,și tot ce te

face pe tine fericit!!!!!!

More ...

Confesiune către umbra mea

Draga mea umbră...

Tu m-ai însoțit oriunde am fost și am găsit câtuși de puțină lumină în calea mea... în calea noastră...

Dar chiar și în vremuri întunecate, tot te-am simțit lângă mine, fiindu-mi aproape... N-am jinduit la multe lucruri în viața mea, doar mi-am dorit întotdeauna să te simt prelungidnu-te din mine pe perete, jucăușă în lumina slabă a lumânărilor, șoptindu-mi mereu cuvintele pe care aveam să le aștern pe hârtia sufletului meu...

Tu mi-ai purtat cu mândrie haloul ființei mele, arătând lumii întregi că exist, că respir, că vorbesc, că sunt viu, făcut ca atâția alții din carne și sânge, iar eu te-am arătat de-atâtea ori cu degetul, dând vina pe lumină - trivială gândire -, nerealizând ce înseamnă însăși proiecția ta pe perete...

Oare cum de n-am realizat importanța ta, cum de n-am văzut sprijinul tău pentru mine, devotamentul tău dincolo de orice dubiu, căci tu ai fost întotdeauna acolo, tăcută, răbdătoare, așteptând credincioasă un semn, o privire, un gest din partea mea către tine...

Egoist, am trecut printre atâtea alte umbre, admirându-le poate, negândind că poți fi geloasă, că poate te-am rănit fără să vreau, dar tu ai fost mereu indulgentă, lăsând de la tine, privindu-mă cu îngăduință, cu milă chiar, așteptând ca lumina să-mi curgă din răni, ca tu să-ți regăsești și mai bine conturul...

De multe ori, fără să realizez, cu tine, mi-am găsit și păstrat liniștea și intimitatea, cu atât cât tu ai fost mai densă și mai adâncă. În tine am coborât, și cu sfială, am descoperit lumi noi și vaste, care nu m-au părăsit nici în momentele în care eu m-am înstrăinat de mine...

Căci atunci când m-am destrămat, tu m-ai recompus cumva din rămășițele mele, lipindu-mă cu atenție și grijă, luând seama la cel care-am fost, ca să fiu în continuare, renăscut în umbră nouă...

Tu...

Și dacă-ar fi până la final să-mi doresc ceva cu-adevărat, mi-aș dori ca tu să dăinui, fiindcă știu că sângele și carnea se trec și mi-ar place să te știu că vei rămâne acolo, pe perete, mereu, proiecție veșnică a ființei mele, martoră a propriei mele existențe...

More ...

Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 15. Jean-Jacques Rousseau și răzmerița

15. Jean-Jacques Rousseau și răzmerița

— Oamenii au nevoie de prieteni.
— Într-o lume așa de mare este greu să ai prieteni. Unde este Iulia? Ea este prietena mea și are nevoie de mine.
— Într-o zi va veni. Sunt sigur. Dar eu? Eu nu sunt prietenul tău?
— Bărbații nu sunt prieteni. Ei rup păpușile.
— Care păpuși?
— Scrie în caiet.
— De ce ștergi ce scrii? De ce lași rânduri goale de cuvinte?
— Și sufletul este gol. Este gol de iubire.
— Nu Iulia. Sufletul tău are multă iubire de dat.
— Dar nu poate da iubire dacă nu și primește. Iulia poate da iubire. Și baronul.
— Dar eu sunt baronul. Nu-ți amintești? Am luat trupul său în acea noapte în care am privit împreună cerul și sufletul lui a revenit aici, pe Pământ. Iulia, am primit sufletul baronului. Eu sunt baronul Aaron von Pieler.
    Doctorul Gabriel întinse brațele spre Iulia. Aceasta se retrase într-un colț al salonului și închise ochii. Dacă este el? Iulia i-a promis că într-o zi baronul va sosi și o va îmbrățișa. Că mâinile lui îi vor cuprinde obrajii și orice urmă de spaimă va dispărea. Și atunci, sufletul ei va fi liber să iubească curat iar trupul ei va fi părăsit de demonii care o siluiseră. Doctorul Gabriel își apropie mâinile de chipul ei. Va face așa cum citise în caietul baronului. Îi va cuprinde fața și va modela palma sa urmând zbaterea de pe obrajii ei până când acea grimasă se va transforma în surâs iar privirea se va elibera de spaimă dând ochilor culoarea cerului. Încet, încet căldura palmei doctorului Gabriel se pierdu în fierbințeala care cuprinse fața Iuliei. Pielea se destinse, buzele se uniră, apoi altfel de cute își făcură simțită prezența sub mâna lui. Iulia zâmbea în prezența unui bărbat. Ridică capul spre doctor și privindu-l stăruitor în ochi îi spuse în șoaptă.
— Atunci, du-mă acolo.
Oare știa Iulia că el descoperise drumul spre acea încăpere încremenită în timp dar care părea plină de viață? Știa Iulia drumul? Nu dorea decât să păstreze în palmele sale căldura ce părea să aducă liniște și încredere în mintea Iuliei. O căldură care îi pătrundea și lui în sânge. Simțea că acea căldură o va putea înapoia Iuliei atunci când o va cuprinde în brațe și buzele lor se vor uni. Ajunseră în spatele turnului și Gabriel înlătură crengile așezate cu grija de a ascunde deschiderea oblică din peretele stâncii ce prelungea gardul spre malul Oltului. Îi luă mâna și se strecurară amândoi în întunericul galeriei ce cobora ușor. În liniștea absolută o auzi pe Iulia cum numără pașii, apoi, după un timp, glasul ei se pierdu sub vuietul apei. Galeria cobora pe o porțiune sub albia râului, după care urca în interiorul acelei peșteri aflată pe un mic intrând în albia Oltului. Pe la mijlocul galeriei, Iulia se opri și pipăi peretele căutând lampa. I-o dădu lui Gabriel. Acesta simți tremurul corpului fetei. Lumina se zbătu câteva clipe după care fețele celor doi răsăriră din întunericul apropiat. Se priviră câteva clipe în ochi, apoi Gabriel ridică felinarul deasupra capului și continuă să înainteze. Ajunși în peșteră Iulia se înfășură în blana așezată pe divan în timp ce Gabriel aprindea focul și lumânările așezate în candelabru. Lumina începu să scoată la iveală cele câteva obiecte de mobilier aflate de sute de ani în încăpere.
— Citește-mi!
   Iulia îi întinse doctorului cartea lui Jean-Jacques Rousseau. Acesta o luă mirat. Nu observase când Iulia o luase din salonul-debara. Înainte de a deschide cartea, Iulia indică printr-un citat de unde anume dorea să i se citească.
   Que je suis malheureuse ! j’ai besoin d’aimer, et je ne vois rien qui me plaise. Mon cœur repousse tous ceux qu’attirent mes sens.[1]
   Așadar ultima parte, cea dedicată lui Sophie. Avea certitudinea că Emile și Sophie nu erau doar simple personaje dintr-o carte ci mai degrabă tovarășii ei de viață. Cartea lui Rousseau putea fi pentru Iulia o poartă de intrare într-o altă lume, o lume simplă în care ea devenea stăpână pe viața personajelor uitând frustrarea pe care o simțea în lumea reală, cea încorsetată conveniențelor de conduită impuse prin regulile celui mai puternic. Am început să citesc.
   Son éducation n’est ni brillante ni négligée ; elle a du goût sans étude, des talents sans art, du jugement sans connaissances. Son esprit ne sait pas, mais il est cultivé pour apprendre ; c’est une terre bien préparée qui n’attend que le grain pour rapporter.[2]
   A fost suficientă o clipă de așteptare și Iulia dădu o nouă replică pasajului citit.
Elèvée de la nature ainsi qu’Emile, elle est faite pour lui plus qu’aucune autre ; elle sera la femme de l’homme. Elle est son égale par la naissance et par le mérite.^[3]Nu era pasajul care urma ci unul anterior. Echilibrul calculat al doctorului se clătină brutal la această demonstrație simplă, dar elocventă, de inteligență deosebită. Să deții o asemenea memorie poate fi o însușire neobișnuită dar deseori prezentă la bolnavii psihici cu o îndelungată manifestare a bolii, dar să combini secvențele memorate pentru a crea un dialog, sigur implică un grad ridicat de înțelegere. Întoarse la întâmplare câteva pagini intrând în acest joc al unui dialog între Rousseau-bărbatul, adică doctorul, și Rousseau-femeia, adică pacienta.
   Emile aime Sophie ; mais quels sont les premiers charmes qui l’ont attaché ? La sensibilité, la vertu, l’amour des choses honnêtes... *
   O lovitură de palmă pe canapeau veche îl făcu să ridice privirea. Iulia ridică o mână lăsând-o atârnată undeva în fața ei, dar ochii ei păreau să caute o imagine afișată undeva pe reflexul flăcărilor ce se zbăteau în cămin încercând să evadeze prin deschizătura din tavan. Apoi închise ochii și dădu replica.
   Les femmes ne sont pas faites pour courir ; quand elles fuient, c’est pour être atteintes.[4]
   Jocul putea să continue. Iulia deschise ochii și îl privi insistent pe Gabriel așteptând o nouă șarjă pentru un nou dialog, dar acesta închise cartea și se apropie de canapea. Îi cuprinse mâinile și, așa cum făcuse Emile când ceruse mâna Sophiei, îi acoperi palmele cu sărutări. Apoi privind-o în ochi, adăugă unul din multele paragrafe pe care și el le reținuse ca precepte ce făceau parte de mult, chiar înainte de a le înțelege, din conștiința sa. Transformă pasajul într-o mărturisire personalizată.
   Sois, chère épouse, l’arbitre de mes plaisirs comme tu l’es de mes jours et de ma destinée. Dût ta cruauté me coûter la vie, je te rends mes droits les plus chers. Je ne veux rien devoir à ta complaisance, je veux tout tenir de ton cœur.[5]
   Replica Iuliei nu se lăsă așteptată. La rândul ei modifică textul, ridicându-l la rang de răspuns. Eterna victorie a femeii asupra bărbatului.
   Homme, aime ma compagne. Dieu te la donne pour te consoler dans tes peines, pour te soulager dans tes maux : voilà la femme.^[6]Îi cuprinse obrajii cu ambele mâini și o privi adânc în ochi. Buzele lor se apropiară și, înainte de a se uni, cuvintele se strecurară în umbra nopții ce cuprinse încăperea odată cu tot mai slaba pâlpâire a lumânărilor.
   Ô, délire ! ô, faiblesse humaine ! le sentiment du bonheur écrase l’homme, il n’est pas assez fort pour le supporter.^[7]Ultima lumânare își opri și ea pâlpâirea. Umbrele începură să danseze odată cu zvâcnirile flăcărilor din cămin. Pe tavanul rotund al adăpostului candelabrul se prinse și el într-un dans nebunesc, amenințător. Un muget prelung se născu din inima stâncii ce-i adăpostea pe cei doi. Dar plânsul pietrei nu putea răzbi dincolo de zidul fonic pe care mințile, unite într-o singură trăire, îl ridicaseră între ei și lume. Uniți carnal și sufletesc, Iulia și Gabriel modelau universul plăcerii într-un spațiu în care nu era loc pentru altceva decât pentru iubire. O iubire care ardea trupurile, înrobea fără scăpare timpul care se zbătea să-și reia curgerea, o iubire ce descătușa lacrimile curate ale sufletului Iuliei la prima lui întâlnire cu curățenia trupească. Pojghița mucegăită în care corpul ei trăia de ani de zile, din acea seară a sacrificiului, se topi lăsând trupul să respire plăcerea împerecherii.
   Dincolo de micul univers rezervat plăcerii, furnicile umane care roiau cu simțul rațiunii treaz sau, dimpotrivă, haotic prin saloanele spitalului, se opriră încremenite când becurile atârnate începură să se clatine aruncând limbi de lumină amenințătoare deasupra capetelor, iar pereții se înclinară ca după o beție fără sfârșit. În acele momente panica se instaură ca stăpână absolută peste toate sufletele din Lazaret. Personalul medical și pacienții, toți se regăsiră în curtea ospiciului. Cutremurul trezise la viață cele mai confuze gânduri din mințile bolnave. Nici urmă de teamă în privirile lor. Părea că aceste ființe subordonate unui regim aproape spartan deveniseră stăpâne pe mințile personalului. Dacă omul normal trăiește panica amplificată și datorită grijii pe care o are pentru viața celor dragi, mintea bolnavului psihic nu recunoaște teama nici măcar pentru sine. Cumpăna unei clipe ce balansează viața înspre moarte este prilej de descătușare a celor mai ascunse secrete ale sufletului. Acele secrete ce nu pot fi divulgate pentru a nu te simți gol în mijlocul goliciunii în care trăiești se năpustesc pentru a îngenunchea și ultima fărâmă de împotrivire. Oare de câte ori nu se ascunsese în mințile lor dorința de a ucide? Era suficientă o singură clipă de înțelegere, pentru ca acea pastilă băgată aproape cu forța sau măcar cu amenințarea forței în gură să depoziteze în ascunzișul minții gândul răzbunării. Iar clipa răzbunării nu putea fi mai potrivită decât atunci când omul era încolțit de propria-i frică. A fost suficient un strigăt și, odată pericolul cutremurului trecut, un alt pericol se ivi în întunericul nopții. O masă de femei se năpustiră spre camerele personalului medical. Asistentele apucară să simtă primejdia și în loc să facă față situației prin escaladarea tensiunii cu o altă tensiune, prin proferarea de noi amenințări, cedară sentimentului de frică și se baricadară în spatele ușilor. Fuga asistentelor deveni cea mai puternică armă venită nesperat în sprijinul nebunelor, armă pe care o manevrau acum fără nicio stângăcie pentru a conștientiza simțul victoriei. Fiecare pacientă își striga cu furie propriul monolog războindu-se cu propria minte. Dar dincolo de războiul interior al trăirilor, trupurile ascultau de un singur comandament. Acela de a pedepsi femeile în alb. Rămase singure în curte, se dezlănțuiră fără teamă.
— Când vrea, Diavolul ia locul Domnului.
— Ce faci?
— Așa, singură?
— Care diavol?
— Proasto! Mă joc cu diavolul.
— Pe Dumnezeu nu-l vezi? E ascuns în mine?
— Fugi, nebuno!
— Simți?
— Aici, la inimă. Pune și tu mâna. Vezi cum bate? Ca clopotul de la biserică.
— Dă-mi și mie Dumnezeul tău.
— Dracul. Sigur că dracul este deasupra.
— Facem schimb?
— Îmi dai și mâncarea ta?
— Soro, hai spune-mi. Unde mi-ai dus copilul?
— L-am lăsat să zboare acolo sus, printre nori, și tu mi l-ai furat.
— Uite, după norul acela negru se ascunde de mine. Hai copile. Coboară.
O umbră țâșni din spatele turnului roșu, dar mult înaintea ei un răcnet se răspândi cu toată vigoarea peste capetele femeilor care se buluceau gata să spargă ușa camerei de gardă.
— Nu pune mâna! Nu pune mâna!
   Apoi bastonul atât de bine cunoscut se abătu năprasnic asupra spinărilor femeilor care se grăbiră să părăsească care încotro câmpul de bătaie. Tanti Crina și bastonul ei erau puterea puterilor în această mică țară de femei incapabile de a înțelege viața și de a-și asuma conștiința propriilor fapte. Brusc totul reintră în normal. Bolnavele se întoarseră în saloanele lor și uitară că pentru o clipă au fost stăpânele ospiciului sub impulsul unei voințe comune, voință pe care nu ar fi avut vreodată puterea de a o descoperi în propriile ființe.
O ultimă încordare și trupurile se liniștiră, golite de putere dar pline de amintirea fiecărei clipe. Rămași strâns uniți, Iulia și Gabriel păreau să retrăiască frântura de timp care se înscăunase în subconștientul lor ca un perpetuum mobile căruia trebuie să i te supui ca parte componentă. O singură vorbă și cercul în care gândurile alergau fără a fi capabile de a găsi o ieșire se va sfărâma. Dar cine va arunca această primă vorbă? El, bărbatul, cel ce plănuise în detaliu acest experiment medical, sigur, în scopuri medicale, sau ea, ființa rătăcită într-o lume guvernată de coșmarul violului, ființă care pentru prima dată în viață își putea privi trupul cu respect și înțelegere? Timpul, scăpat din capcana întinsă de cele două minți, își recâștigase dreptul la continuitate. Clipele se scurgeau cu repeziciune încercând disperat să se sincronizeze cu bătăile celor două inimi ce păreau că nu vor găsi niciodată un ritm comun. Vorbele se încăpățânau să se acumuleze în tăcere fără a fi capabile să rostuiască o propoziție convenabilă. Gabriel simțea până în adâncul ființei fiecare bătaie a inimii Iuliei și încerca să facă față acestei presiuni. Va vorbi. Îi va spune. Obrazul ei se odihnea pe pieptul lui și simțea adierea ușoară a respirației. Ritmic, firele de păr se înălțau, apoi reveneau să-i mângâie pielea. Nu era oare iubirea un tratament ca oricare altul? La fel ca hipnoza, de exemplu? Încerca acum să-și amintească tot ce învățase despre hipnoză. Mai ales ar fi vrut să știe cam ce trebuie să-i spui pacientului când acesta se trezește la realitate. Dar la hipnoză nu medicul este cel care generează noua realitate. Ori el a alungat cu bună știință realitatea Iuliei, generând un univers fals, inexistent. Iar acum nu este capabil să-și readucă pacienta în timpul clipei prezente, exact în această clipă în care inima ei va bate o nouă secundă. O secundă a bucuriei sau o secundă a disperării. O secundă a speranței sau o secundă a pierzaniei. Tic-tac-ul inimii se prelingea nestingherit spre urechea minții iar mintea lui era incapabilă să întoarcă un semnal de receptare. Dar oare ea, mintea ei, aude tic-tac-ul inimii sale? Încercă să se concentreze, să alunge acel zgomot străin și să asculte dacă inima lui mai bate. Făcuse acest lucru de atâtea ori. Doar că acum din mintea lui nu voia să plece acest nou tic-tac pe care singur și-l asumase, nu ca medic, ci ca om. Simți pe piept cum buzele Iuliei se deschiseră.
— Mulțumesc, Gabriel.
Se ridică de pe pieptul lui, apoi adăugă:
— Dar nu vei ști niciodată pentru ce îți mulțumesc.

[1] Ce nenorocită sunt; am nevoie să iubesc şi nu văd nimic care să îmi placă! Inima mea respinge pe toţi cei pe care simţurile mele îi atrag.

[2]. Educația ei nu este nici strălucitoare dar nici neglijată; are păreri fără a fi fost școlită, talente fără a studia artele, judecăți fără cunoaștere. Fără a ști, spiritul ei este antrenat pentru a învăța; este un pământ bine pregătit care nu așteaptă decât semințele pentru a rodi.

[3] Elevă la școala naturii la fel ca Emil, este crescută pentru el mai mult decât pentru oricine; ea va fi femeia omului. Ea este egalul lui prin naștere și prin merit.

* Emile o iubește pe Sophie; dar care sunt primele farmece care l-au atras? Sensibilitatea, virtutea, onestitatea...

[4] Femeile nu sunt făcute pentru a alerga; când ele fug, o fac pentru a fi prinse.

[5] Fie, dragă soție, arbitru al plăcerilor mele așa cum ești și sensul zilelor mele și a destinului meu. Chiar dacă cruzimea ta m-ar costa viața, eu îți ofer drepturile mele cele mai dragi. Eu nu vreau nimic prin îngăduința ta, eu mă las în seama sufletului tău.

[6] Omul, iubește prezența mea. Dumnezeu o permite pentru a te consola în necazurile tale, pentru a alina suferințele tale: aceasta este femeia.

[7] O, nebunie! o, slăbiciune umană! Sentimentul de fericire zdrobește omul, el nu este suficient de puternic pentru a și-o însuși.

More ...

Înghețată islandeză în olandeză

(bine, nu tocmai islandeză, dar înțelegeți ideea, luată din Islanda)

Este ora 9 dimineața, încă este întuneric, este și normal pentru că suntem foarte aproape de cercul polar și mergem până la McDonald's-ul din Reykjavík, cam singurul care se mai poate găsi în Islanda, după ce în țară s-a dat un decret să nu se mai construiască restaurante ce vând mâncare de tip fast-food. De vreme ce este singurul care a mai rămas, nu vedem de ce să nu profităm de ocazie, așa că mergem să vedem ce au în meniu și din câte se pare, majoritatea sandwich-urilor sunt variațiuni pe aceeași temă, variante diversificate ale burger-ului de pește Filet-O-Fish. Luăm două feluri de Filet-O-Fish, unul cu somon, altul cu păstrăv, două porții mari de cartofi prăjiți, că sunt favoriții mei din fiecare meniu de la McDonald's, din orice țară, brioșă cu ciocolată și, cel mai, dar cel mai important lucru, McFlurry islandez. Se deosebește de cel din restul Europei prin faptul că este mult mai rece, îl ajută și clima să se păstreze, este mult mai consistent că textură, mai înghețat și are o nuanță intensă de albastru cu bucăți de stracciatella și ele tot albastre, ceea ce mi se pare ciudat. Au folosit colorant alimentar albastru care are în compoziție E407, tocmai ei care susțin că nu vor alimente procesate, că vor ca totul să fie cât mai natural.

Gustăm McFlurry-ul islandez. Este bun...mai luăm o gură,...este extraordinar de bun...și încă una, să nu uităm gustul...da, ne-am lămurit, este cel mai bun McFlurry pe care l-am fi gustat vreodată, păcat că este atât de departe de casă. Credem totuși că restaurantul McDonald's din Islanda urmărește o tematică anume, cu excepția cartofilor prăjiți, tot meniul se aseamănă cu cel al unei taverne situate la malul mării, șervețele sunt și ele bleu cu pești desenați pe ele, pe pahare sunt scrise mesaje de genul ,, Pregătit pentru o aventură marină?", mai totul este în nuanțe de albastru în încăpere. Interesant McDonald's mai găsim și în Islanda, se deosebește mult de toate celelalte pe care le-am mai văzut până acum.

Pentru că ne-a plăcut atât de mult înghețata de la McDonald's-ul islandez, mergem să gustăm și alte arome și cupe de îngheață de la gelateriile locale, adică de la Isbúð Vesturbæjar. Și aici au foarte multe sortimente din care putem alege. Luăm de cacao și de fistic. Și acestea sunt cele mai bune. Islanda, vreau să te felicit, ești cea mai bună producătoare de înghețată din câte am întâlnit până acum. Ce oferi tu, poate prea puțini sau nimeni, nu mai oferă. Te-ai specializat în a transforma frigul în ceva artistic, plăcut de privit, simțit și gustat, sinestezie din toate punctele de vedere.

IJslands ijs

(Goed, niet bepaald IJslands, maar je begrijpt het idee, overgenomen uit IJsland)

Het is 9 uur in de ochtend, het is nog donker, het is ook normaal omdat we heel dicht bij de poolcirkel zijn en we naar de McDonald's in Reykjavík gaan, ongeveer de enige die nog in IJsland te vinden is, nadat er een decreet was uitgevaardigd in Er worden ook geen restaurants in het land gebouwd die fastfood verkopen. Omdat het de enige is die nog over is, zien we geen reden om niet van de gelegenheid gebruik te maken, dus gaan we kijken wat ze op het menu hebben en zo te zien zijn de meeste sandwiches variaties op hetzelfde thema, gediversifieerde versies van de burger - Filet-O-Fish. We krijgen twee gangen Filet-O-Fish, één met zalm, één met forel, twee grote porties friet, omdat ze mijn favoriet zijn op elk menu bij McDonald's, uit welk land dan ook, chocolademuffin en vooral: de meer belangrijker nog, de IJslandse McFlurry. Het verschilt van de rest van Europa doordat het veel kouder is, het klimaat helpt het ook om zichzelf te behouden, het is veel consistenter van structuur, ijziger en heeft een intense blauwe tint met stukjes stracciatella, ook blauw, wat lijkt vreemd voor mij. Ze gebruikten blauwe kleurstof met E407 in de samenstelling, zij zijn degenen die beweren dat ze geen bewerkte voeding willen, dat ze willen dat alles zo natuurlijk mogelijk is.

We proeven de IJslandse McFlurry. Het is lekker... laten we nog een hap nemen,... het is verbazingwekkend lekker... en nog één ding, laten we de smaak niet vergeten... ja, we hebben het, het is ook de beste McFlurry die we ooit hebben geproefd jammer dat het zo ver van huis is. Wij denken echter dat het McDonald's restaurant in IJsland een bepaald thema volgt, behalve de friet, het hele menu lijkt op dat van een taverne gelegen aan zee, de servetten zijn ook blauw met vis erop getekend, op de glazen staat geschreven berichten als, Klaar voor een zeeavontuur?", alles staat in blauwtinten in de kamer. Interessant genoeg vinden we ook McDonald's in IJsland, het is heel anders dan alle anderen die we tot nu toe hebben gezien.

Omdat het ijs van de IJslandse McDonald's ons zo lekker beviel, gaan we andere smaken en bolletjes ijs proeven van de plaatselijke gelateria's, namelijk Isbúð Vesturbæjar. En hier hebben ze veel assortimenten waar we uit kunnen kiezen. We nemen cacao en pistachenoten. En dit zijn de beste. IJsland, ik wil je feliciteren, je bent de beste ijsmaker die ik ooit heb ontmoet. Wat je aanbiedt, misschien te weinig of niemand biedt meer. Je hebt je gespecialiseerd in het omzetten van de kou in iets artistieks, aangenaam om naar te kijken, te voelen en te proeven, synesthesie in alle opzichten.

More ...

CINCI DORINȚE ȘI… ÎNCĂ UNA

Doresc să stau intr-un polen de floare…

Doresc să mă pătrund într-un bob de rouă așezat pe alba aripă a unui fluture când sărută o albă floare …

Să zbor aș vrea și-n zborul meu să mă atingă trilurile ciocârliei…

Să fiu, îmi doresc, clipa de lumină drept călăuză unui ușor nor azuriu , îndreptându-l spre cele patru puncte cardinale…

Doresc să fiu copilul din copilărie, în a lui privire să culeg efemerii maci roșii din câmpie, să fiu același care seara duce mâncare cărăbușilor și nu se culcă până nu înflorește ,, Regina - nopți,,… Și învăluit de așa zi mirifică să adorm in poala bunicii…

Doresc ce nu se poate… Doresc să fiu un om fericit…

Și totuși :

Dorința, e dorul ce înmugurește primăvara

O lină alinare în sufletul sărăcit de vise

Ea poate fi trăirea pe care destinul o aduce

În amurg, să ne înlăture de pe umeri povara

În drumul arid, cu multe, multe pietre la răscruce

…………………………………………………………………………………….

Dorința, poate fi și dorul ce nu se mai întoarce

More ...

Felinare de hârtie

Nu-mi amintesc câți ani aveai pe-atunci, erai mică, cred că vreo patru-cinci ani, când în oraș, într-o seară friguroasă de noiembrie, ne-am hotărât să participăm la "noaptea felinarelor de hârtie"...

Ne-am îmbrăcat bine și la ora stabilită, ne-am făcut loc prin marea de oameni care participau cu toții la acest eveniment, căutând un loc mai bun, ferit de vântul tăios, care își făcea din când în când simțită prezența, prin rafale scurte și reci...

Încântați de idee, am cumpărat la rândul nostru vreo două lampioane de hârtie, știți de care, dintre acelea roșii, dotate cu pastile de parafină, care odată aprinse, umflau aerul cald în interiorul de hârtie al lampionului, făcându-l să se înalțe către cer...

Nu erau prea multe lumini pe vremea aceea pe platoul din fața casei de cultură, așa că cerul întunecat, luminat ici și colo de steluțe palide, era decorul perfect pentru a lansa lampioanele colorate. Tu, ca de obicei, erai veselă ca o vrăbiuță, cu obrăjorii aprinși de frig, nerăbdătoare să lansăm lampionul și bineînțeles să ne punem câte o dorință!

În jurul nostru, părinți și copii deopotrivă, așteptau semnalul mult dorit, lampioanele luminau deja fețele noastre, iar aburul iscat de răsuflările noastre, făceau să le tremure jucăuș flăcăruile... Am început să numărăm: 10... 9..., 8..., iar tu aplaudai încântată de marea de luminițe, zburdând în jurul meu ca un licurici roz atras de lumină... 3..., 2..., 1..., și!

Apoi cu toții am dat drumul lampioanelor, care încet-încet, au început să se înalțe înspre cer, evadând din mâinile noastre și purtând spre împlinire, dorințele a câtorva sute de oameni, câți ne aflam la acel moment în piață. Urmăream cu ochii mijiți lampionele care dansau hipnotic, când iată, brusc cerul nu mai era atât de greu, străluminat de sute de puncte colorate care se îndepărtau încet de noi, nu aveam voie să ne spunem cu glas tare dorințele, doar în gând, căci numai așa puteam spera să se împlinească...

Lampioanele strălucitoare îmbrățișau cerul fiind purtate de vânt, încet, răbdătoare la strigătele de încântare ale copiilor și ale adulților deopotrivă de emoționați, fiindcă toți, până la unul, cumva în adâncul nostru, ne doream ca lampionul care ne purta dorințele să nu cadă înapoi pe pământ, făcându-ne astfel dovada că dorințele nu vor putea fi împlinite...

Dar lampionul nostru, atât cât am putut să-l urmărim cu privirile și să-l osebim printre altele, prinsese curaj și se înălța hotărât să ne facă pe plac, iar tu plină de bucurie mă întrebai dacă-l mai zăresc, iar eu te mințeam cu seninătate spunându-ți că lampionul nostru zboară printre primele, dacă nu chiar primul...

Nici în ziua de astăzi, nu știu ce dorință ți-ai pus, nu te-am întrebat respectând protocolul. Dar eu încă îmi amintesc bine ce mi-am dorit, acum pot s-o rostesc fiindcă dorința mea s-a împlinit: mi-am dorit să ajung să te văd mare. Pesemne lampionul nostru a călătorit departe și acolo sus, s-a prefăcut într-o stea care n-a încetat niciodată să lumineze...

Peste ani, ai crescut mare și-ai plecat departe urmându-ți calea, luând cu tine pe lângă dorința pe care ți-ai șoptit-o atunci în gând și o parte din noi. Am rămas în urmă-ți cu dor și nostalgia timpului petrecut împreună, amintindu-mi din când în când, de o noapte friguroasă de noiembrie, în care pe un cer sticlos și neîndurător, mi-am pus o dorință care mai târziu chiar avea să se împlinească prin trupul luminos al unui felinar de hârtie colorată...

More ...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.