Lumina Sfinților.Autorul oficial Cristian Diaconița.
1.
Astăzi se-adună-n lumină curată,
Toți Sfinții cerești în slavă bogată.
Rugă și cânt răsună în noi,
Doamne, spre Tine ne-ntoarcem cu noi.
2.
Prin jertfa lor sfântă, prin lacrimi și dor,
Au scris pe pământ iubirea în zbor.
Cu sânge și har au sfințit căi grele,
Purtând crucea vieții cu inimă aleasă.
3.
Departe-n lumină, acum se-ncunună,
Îngeri și Sfinți în cânt se adună.
Ei strălucesc ca stelele clare,
Purtându-ne-n taină prin vremi trecătoare.
4.
În lupte aprinse, în chin și durere,
Au stat mărturie la sfânta putere.
Și-n slava cea veșnică, Sfinții veghează,
Cu milă divină pe toți ne-nconjoară.
5.
Din câmpuri de sânge, din temniți pustii,
Au răsărit flori de sfințenie vii.
În numele Crucii au mers până-n sfârșit,
Cununa vieții primind în zenit.
6.
O, Doamne, prin Sfinți ne-ntărește cărarea,
În inimă pune lumina, răbdarea.
Prin ei să cunoaștem al Tău chip curat,
Izvor nesecat de har minunat.
7.
O, Sfinților, frați din Împărăție,
Aduceți pe lume a voastră solie:
De pace, de dragoste, de dăruire,
De jertfă curată și de mântuire.
8.
În noaptea cea grea când sufletu-i slab,
Voi, Sfinți, ne purtați pe drumul cu har.
Ne sunteți pildă și sprijin mereu,
Slujind în credință pe Bunul Dumnezeu.
9.
Cu inimă vie, cu glas rugător,
Cinstim azi pe Sfinți în cânt înălțător.
Ei sunt comoara Bisericii sfinte,
Ce strălucește prin veacuri înainte.
10.
Slăvit fie Domnul ce Sfinți a chemat,
Și-n slava Sa mare pe toți i-a așezat.
Prin ei să trăim în credință și dor,
Spre veșnica pace din sfântul Tău cort.
Amin.
Category: Motivational poems
All author's poems: Cristian Diaconița ![]()
Date of posting: 6 July
Timp de citire: ~4 min.
Views: 553
Other poems by the author
LUMINA DIN CETATEA DE RĂSĂRIT
I. Cetatea
În vremea când împărații își purtau coroanele sub bolți de aur, iar drumurile dintre cetăți erau străbătute de negustori, călugări și ostași, se afla, între munți și mare, o cetate cu ziduri albe.
Dimineața, când soarele se ridica deasupra răsăritului, lumina se așeza pe cupolele bisericilor și făcea crucile să strălucească.
De aceea oamenii îi spuneau Cetatea de Răsărit.
În centrul cetății se ridica o biserică veche, cu ziduri groase de piatră. Înăuntru, chipurile sfinților priveau din icoane, iar înaintea icoanei lui Hristos ardea o singură candelă.
Se spunea că fusese aprinsă cu multe generații în urmă și că niciodată nu fusese lăsată să se stingă.
În fiecare dimineață, clopotul bisericii răsuna peste acoperișuri.
Dar oamenii nu mai ascultau clopotul ca odinioară.
Îl auzeau, însă nu-l mai înțelegeau.
Cetatea devenise bogată.
Negustorii își umpleau hambarele, meșteșugarii își ridicau case, iar cei puternici își împodobeau porțile cu marmură.
Numai că, pe măsură ce zidurile caselor deveneau mai înalte, inimile oamenilor păreau să se închidă.
Printre ei trăia un băiat pe nume Matei.
Avea paisprezece ani.
Casa lui era mică și acoperită cu șindrilă veche. Locuia împreună cu mama sa, Maria.
Tatăl lui murise când Matei era încă mic.
Maria îl crescuse cu puțin, dar îl învățase să nu se teamă de sărăcie.
— Să nu crezi, fiule, că omul care are puțin este neapărat sărac, îi spunea ea. Uneori, cel care are totul nu are nimic.
Matei nu înțelegea întotdeauna.
Dar își amintea cuvintele.
II. Bătrânul
Într-o seară de iarnă, zăpada se așternuse peste treptele bisericii.
Matei ieșea din biserică după rugăciune când văzu un bătrân așezat lângă poartă.
Avea barba albă și mâinile tremurânde.
Matei se opri.
— Nu ți-e frig?
Bătrânul ridică ochii.
— Frigului nu-i pasă dacă ești bătrân sau tânăr.
Matei zâmbi.
Își scoase mantia.
Era singura lui haină groasă.
— Ia-o.
— Și tu?
— Eu alerg până acasă.
Bătrânul îl privi cu atenție.
— Cum te cheamă?
— Matei.
— Ai făcut un lucru pe care mulți oameni bogați nu l-ar face.
— Ce?
— Ai dat ceea ce aveai, fără să întrebi ce vei primi.
Matei nu răspunse.
Bătrânul strânse mantia la piept.
— Dumnezeu să te țină în lumină, copile.
Matei porni spre casă.
După câțiva pași se întoarse.
Bătrânul dispăruse.
Doar urmele pașilor lui se vedeau în zăpadă.
III. Omul cu hambarele pline
În aceeași cetate trăia Dimitrie, cel mai bogat negustor.
Casa lui avea porți de fier și ferestre mari.
În hambare se aflau saci cu grâu, butoaie cu ulei și lăzi cu fructe uscate.
În pivnițe erau vinuri aduse de peste mare.
Dimitrie avea tot ce își putea dori un om.
Și totuși, în fiecare seară, se așeza lângă cufărul său și număra aurul.
Nu pentru că avea nevoie de el.
Ci pentru că îi era teamă să nu-l piardă.
Într-o dimineață, un copil veni la poarta lui.
— Domnule Dimitrie!
Negustorul ieși.
— Ce vrei?
— Mama mea este bolnavă. Nu avem pâine.
Dimitrie privi copilul.
Apoi privi hambarele.
— Du-te la biserică.
— Am fost.
— Atunci du-te în altă parte.
— Nu mai avem unde.
Dimitrie închise poarta.
Copilul rămase câteva clipe nemișcat.
Apoi plecă.
Dimitrie îl urmări prin deschizătura porții.
Nu știa de ce îl durea ceea ce făcuse.
IV. Visul
În noaptea aceea, Dimitrie adormi greu.
Se făcea că mergea prin propria casă.
Dar casa era goală.
Cuferele erau deschise.
Hambarele erau fără grâu.
Pivnițele erau pustii.
Alergă spre curtea lui.
Nici caii nu mai erau.
— Unde sunt toate? strigă el.
Nimeni nu-i răspunse.
În fața lui apăru biserica.
Ușile erau deschise.
Dimitrie intră.
Era întuneric.
Doar candela din fața icoanei lui Hristos mai ardea.
Se apropie.
Atunci auzi o voce:
— Dimitrie.
Se uită în jur.
Nu era nimeni.
— Ce ai strâns?
— Aur, răspunse el.
— Pentru cine?
Dimitrie tăcu.
— Și ce ai lăsat în urmă?
Atunci se trezi.
Era dimineață.
Pentru prima dată după mulți ani, Dimitrie nu se gândi la aur.
Se gândi la copil.
V. Poarta deschisă
Dimitrie îl căută.
După câteva ore îl găsi într-o casă săracă, aproape de zidul cetății.
Mama copilului era întinsă pe un pat.
Dimitrie puse pe masă pâine, ulei, fructe și medicamente.
Femeia îl privi.
— De ce?
Dimitrie nu știa ce să răspundă.
— Pentru că ieri am închis poarta.
Apoi plecă.
Din acea zi, poarta casei lui Dimitrie rămase deschisă.
Nu mereu.
Dar destul de des încât oamenii să observe.
VI. Vara fără ploaie
Vara veni cu o căldură cumplită.
Pământul se crăpă.
Fântânile scăzură.
Frunzele se îngălbeniră înainte de vreme.
Oamenii priveau cerul în fiecare dimineață.
Norii veneau uneori, dar treceau fără să lase ploaie.
Într-o zi, clopotul bisericii bătu.
Oamenii se adunară în piață.
Preotul le vorbi:
— Cetatea nu va fi salvată dacă fiecare își păzește doar hambarul său.
Nimeni nu răspunse.
Atunci Matei făcu un pas înainte.
— Dacă unul are pâine și altul nu are, ce rost are ca pâinea să putrezească?
Oamenii se uitară la el.
Dimitrie ieși din mulțime.
— Hambarele mele se deschid.
Și se deschiseră.
În acea zi, grâul fu împărțit.
Nu a fost destul pentru toată lumea.
Dar nimeni nu plecă flămând.
VII. Noaptea furtunii
După multe săptămâni de secetă, într-o seară cerul se schimbă.
Un vânt rece coborî dintre munți.
Norii se strânseră deasupra cetății.
Apoi începu ploaia.
La început oamenii se bucurară.
Dar ploaia deveni atât de puternică încât râurile ieșiră din matcă.
Vântul smulse acoperișuri.
Porțile se izbiră de ziduri.
Un turn se prăbuși.
Oamenii alergară spre biserică.
Matei ieși din casă.
Mama lui îl strigă:
— Unde mergi?
— Sunt oameni prinși lângă zid.
— Nu te duce!
Matei se opri.
O clipă se uită spre întuneric.
Apoi plecă.
Dimitrie îl întâlni pe drum.
— Singur?
— Nu.
— Atunci mergem.
VIII. Printre ruine
Apa le ajungea până la genunchi.
Pietrele cădeau din zid.
În întuneric se auzeau strigăte.
Matei găsi o femeie prinsă sub o grindă.
Dimitrie ridică lemnul.
— Mai mult!
Matei trase.
Femeia fu eliberată.
Mai departe găsiră doi copii.
Apoi un bătrân.
Apoi un om pe care Dimitrie îl recunoscu.
Era unul dintre cei care îl insultaseră cu ani în urmă.
Omul era rănit.
Dimitrie îl ridică.
— Ține-te de mine.
— De ce mă ajuți?
Dimitrie răspunse:
— Pentru că acum știu că omul nu devine frate doar atunci când ne face un bine.
Au mers până dimineața.
Când soarele apăru, cetatea era schimbată.
O parte din ziduri dispăruse.
Casele erau distruse.
Dar oamenii fuseseră salvați.
IX. Candela
În biserică, preotul intră încet.
Toată noaptea se temuse că apa va ajunge până la altar.
Dar candela încă ardea.
Flacăra ei era mică.
Foarte mică.
Dar nu se stinsese.
Matei se apropie.
Dimitrie rămase în spatele lui.
— Cum a putut să rămână aprinsă? întrebă el.
Preotul zâmbi.
— Uneori, ceea ce pare mai slab este ceea ce rezistă cel mai mult.
Dimitrie privi flacăra.
Înțelese că nu vorbea doar despre candelă.
X. Cetatea se ridică
După furtună, oamenii începură să reconstruiască.
Nimeni nu mai aștepta ca altcineva să înceapă.
Femeile pregăteau hrană.
Copiii aduceau apă.
Meșteșugarii reparau casele.
Negustorii ofereau materiale.
Dimitrie plătea pentru ceea ce era nevoie.
Matei muncea cot la cot cu ceilalți.
Zilele treceau.
O piatră.
Încă una.
Un lemn.
Un acoperiș.
O ușă.
Cetatea se ridica.
Dar ceva mai important se ridica în sufletele oamenilor.
Într-o seară, Dimitrie îi spuse lui Matei:
— Credeam că eu am salvat oamenii când am deschis hambarele.
Matei îl privi.
— Nu i-ai salvat tu.
— Atunci cine?
— Dumnezeu ne-a pus unii lângă alții.
Dimitrie zâmbi.
— Ai devenit înțelept.
— Nu. Doar am ascultat ce mi-a spus mama.
XI. Clopotul
Clopotul bisericii fusese crăpat.
Nu mai putea suna.
Oamenii voiau să-l topească și să facă unul nou.
Dar un bătrân fierar spuse:
— Putem încerca să-l reparăm.
Au muncit săptămâni întregi.
Într-o dimineață, clopotul fu ridicat din nou în turn.
Toată cetatea aștepta.
Preotul făcu semnul crucii.
Clopotul bătu.
DONG!
Sunetul trecu peste ziduri.
DONG!
Porumbeii se ridicară de pe acoperișuri.
DONG!
Matei privi spre cer.
Pentru el, sunetul nu mai era doar un semnal.
Era amintirea tuturor celor pierduți și speranța celor care rămăseseră.
XII. Ani
Au trecut anii.
Matei deveni bărbat.
Dimitrie îmbătrâni.
Cetatea crescu din nou.
Dar oamenii nu uitară vara secetei și noaptea furtunii.
În fiecare an, în aceeași zi, se adunau în piață.
Nu pentru sărbătoare.
Ci pentru a-și aminti.
Copiii întrebau:
— De ce?
Bătrânii răspundeau:
— Pentru că omul uită repede.
— Ce trebuie să-și amintească?
— Că nu trăiește singur.
XIII. Ultima întâlnire
Într-o iarnă, când Matei avea aproape cincizeci de ani, îl văzu din nou pe bătrânul de la poarta bisericii.
Era exact ca în ziua aceea.
Aceeași privire.
Aceeași liniște.
Matei se apropie.
— Te-am recunoscut.
Bătrânul zâmbi.
— Ai întârziat.
— Te-am căutat.
— Nu trebuia.
— Cine ești?
Bătrânul privi către icoană.
— Sunt un om care a avut nevoie de o haină.
Matei înțelese.
— Atunci ai avut nevoie de mine?
— Nu. Tu ai avut nevoie să înveți să dăruiești.
Matei rămase tăcut.
Bătrânul continuă:
— Acum trebuie să înveți să-i lași și pe alții să dăruiască.
Apoi plecă.
De data aceasta, Matei nu îl urmă.
Știa că nu trebuia.
XIV. Sfârșitul drumului
Mulți ani mai târziu, Matei devenise bătrân.
Într-o seară, intră pentru ultima dată în biserică.
Nu mai putea merge repede.
Se opri în fața icoanei lui Hristos.
Candela ardea.
Flacăra era mică.
Aceeași flacără.
Aceeași lumină.
Matei îngenunche.
— Doamne, spuse el încet, dacă am făcut vreun bine, primește-l Tu. Dacă am greșit, iartă-mă.
Apoi rămase în tăcere.
Afară începu să ningă.
Clopotul bătu o dată.
Matei zâmbi.
A doua oară.
Închise ochii.
A treia oară.
În biserică era liniște.
Candela continua să ardă.
XV. Răsăritul
A doua zi, soarele răsări peste Cetatea de Răsărit.
Lumina se așeză pe cupole.
Crucea bisericii străluci.
Oamenii veniră să se roage.
Dimitrie murise cu mulți ani înainte.
Matei murise acum.
Dar ceea ce lăsaseră în urmă nu era aur.
Era o cetate în care oamenii învățaseră să se privească altfel.
La poarta bisericii, un copil găsi într-o dimineață un om sărac.
Copilul se opri.
Își scoase mantia.
Și i-o întinse.
Bătrânul îl privi.
— Cum te cheamă?
Copilul zâmbi.
— Matei.
Bătrânul ridică ochii spre biserică.
Clopotul începu să bată.
DONG...
Și, deasupra cetății, soarele urcă încet.
Iar candela din biserică ardea mai departe.
Nu pentru că oamenii nu muriseră.
Ci pentru că lumina pe care o aprinseseră în inimile altora nu se stinsese.
Și astfel, povestea Cetății de Răsărit nu s-a încheiat odată cu Matei.
Ea a trecut din tată în fiu, din mamă în copil, din bătrân în tânăr.
Pentru că unele povești nu se termină atunci când ultimul lor personaj pleacă.
Unele povești continuă în oamenii care le învață.
Iar peste Cetatea de Răsărit, în fiecare dimineață, se ridica aceeași lumină.
Lumina lui Hristos.
Sfârșit.
500 de Poezii Creștine 51–100
51. Chemarea lui Hristos
Când glasul Tău mă cheamă, Doamne,
Las tot ce-i trecător în drum,
Și vreau să merg după Iisus,
Pe calea sfântă, pas cu pas.
Să-mi fie inima deschisă,
Să nu mă-ntorc spre lumea rea,
Ci să păstrez mereu în suflet
Chemarea sfântă de la Tine.
Cristian Diaconița
52. Icoana
În fața sfintei Tale icoane
Îmi plec genunchii cu smerire,
Și cer, Iisuse, peste mine
Lumina Ta și-a Ta iubire.
Privind chipul Tău zugrăvit,
Îmi amintesc de veșnicie,
Și sufletul meu caută pace
În sfânta Ta împărăție.
Cristian Diaconița
53. Clopotul Bisericii
Când clopotul răsună-n sat,
Aud chemarea către Domnul,
Și las în urmă grijile lumii
Ca să mă-ntorc spre Dumnezeu.
În glasul lui aud speranța,
Aud chemarea către bine,
Și merg spre sfânta Biserică
Cu sufletul aproape de Tine.
Cristian Diaconița
54. Doamne, miluiește
„Doamne, miluiește” spun,
Când inima mi-e apăsată,
Când nu mai știu ce drum să aleg
Și lumea pare-ntunecată.
În două vorbe este cuprinsă
Nădejdea sufletului meu:
Că mila Ta este mai mare
Decât păcatul meu cel greu.
Cristian Diaconița
55. Tatăl nostru
Când spun „Tatăl nostru” în tăcere,
Îmi amintesc că nu sunt singur,
Că Dumnezeu din cer privește
Spre fiecare om cu milă.
„Facă-se voia Ta” rostesc,
Și-mi plec smerit întreaga viață,
Căci numai voia Ta, Părinte,
Îmi poate fi cărare dreaptă.
Cristian Diaconița
56. Credință neclintită
Chiar dacă vântul bate tare
Și valul vieții se ridică,
Credința mea rămâne-n Domnul,
Căci mâna Lui mă ocrotește.
Nu mă voi teme de furtună,
Cât timp Hristos este cu mine,
Căci după noaptea cea mai grea
Răsare iarăși o lumină.
Cristian Diaconița
57. Pacea sufletului
Dă-mi, Doamne, pace înlăuntru,
Când lumea este tulburată,
Să nu răspund cu răutate
Și să nu port în suflet ură.
Fă-mi inima asemenea apei
Ce stă liniștită sub lumină,
Ca pacea Ta să se reverse
Peste întreaga mea ființă.
Cristian Diaconița
58. Calea îngustă
Calea spre cer nu este largă,
Și nu-i mereu ușor de mers,
Dar cine merge după Domnul
Găsește viață la sfârșit.
Chiar dacă drumul are spini
Și pașii mei mai cad uneori,
Hristos îmi este călăuză
Și mă ridică din căderi.
Cristian Diaconița
59. Păcatul
Păcatul pare uneori
O floare dulce la vedere,
Dar după ea rămâne-n suflet
O rană plină de durere.
Iisuse, scapă-mă de rău,
Păzește-mi mintea și privirea,
Și pune-n locul întunericului
Lumina Ta și pocăința.
Cristian Diaconița
60. Harul
Harul Tău, Doamne, mă ridică
Atunci când cad și sunt slăbit,
Îmi dă putere să merg iarăși
Pe drumul meu către Hristos.
Nu pentru vrednicia mea
Îți mulțumesc, Părinte Sfinte,
Ci pentru mila Ta cea mare
Și pentru dragostea Ta sfântă.
Cristian Diaconița
61. În numele lui Iisus
Când rostesc numele Iisus,
În suflet parcă se aprinde
O mică flacără de pace
Ce întunericul îl învinge.
Iisuse, numele Tău sfânt
Să fie-n inima mea mereu,
Ca fiecare pas din viață
Să fie către Dumnezeu.
Cristian Diaconița
62. Sfântă Treime
Slavă Tatălui și Fiului,
Și Duhului Celui Sfânt,
Unui Dumnezeu în Treime,
Acum și-n vecii de veci.
Primește lauda smerită
A inimii ce Te slăvește,
Și fă să crească-n noi iubirea
Ce către Tine ne unește.
Cristian Diaconița
63. Când plâng
Când plâng și nimeni nu mă vede,
Tu, Doamne, vezi lacrima mea,
Și știi de unde vine durerea
Ce s-a ascuns în inima mea.
Nu mă lăsa singur în noapte,
Ci fii aproape, Dumnezeu,
Și schimbă lacrima în pace
Prin mila și iubirea Ta.
Cristian Diaconița
64. Bunul Păstor
Hristos este Păstorul nostru,
Ne caută când ne rătăcim,
Și lasă turma Sa în pace
Când pe cel pierdut îl găsește.
O, Bunule Păstor, Iisuse,
Păzește sufletul meu slab,
Și du-mă către apa vie
Și către veșnicul Tău staul.
Cristian Diaconița
65. Oaia pierdută
Am fost asemenea unei oi
Ce s-a pierdut pe cale,
Dar Bunul Păstor m-a căutat
Cu dragoste și răbdare.
Când m-a găsit, nu m-a certat,
Ci m-a întors spre casa Sa,
Arătându-mi că iubirea
Nu lasă sufletul să piară.
Cristian Diaconița
66. Fiul risipitor
Am plecat de lângă Tatăl
Și am pierdut ce am primit,
Dar când m-am întors spre casă,
Părintele m-a întâmpinat.
Nu mi-a cerut decât întoarcerea,
Ci m-a primit cu bucurie,
Ca pe un fiu care se-ntoarce
Dintr-o lume de rătăcire.
Cristian Diaconița
67. Samarineanul milostiv
Pe omul rănit de pe cale
Un străin l-a văzut plângând,
Și nu a trecut nepăsător,
Ci i-a venit în ajutor.
Doamne, învață-mă și pe mine
Să văd durerea celui trist,
Să fiu aproape de aproapele
Și să iubesc precum ai spus.
Cristian Diaconița
68. Fericirile
Fericiți cei blânzi și smeriți,
Fericiți cei ce plâng cu credință,
Fericiți cei ce iubesc dreptatea
Și cei ce caută pacea.
Hristos ne-a arătat fericirea
Ce nu se cumpără cu bani:
O inimă curată înaintea
Lui Dumnezeu și-a oamenilor.
Cristian Diaconița
69. Sămânța bună
Doamne, pune-n inima mea
Sămânța sfântului Tău Cuvânt,
Să nu cadă între spini
Și nici pe piatră fără rod.
Fă-mă pământ bun și roditor,
Să cresc în credință și iubire,
Și să aduc în viața mea
Roade de pace și sfințire.
Cristian Diaconița
70. Lumina lumii
Hristos este Lumina lumii,
Ce-alungă noaptea din noi,
Și cine merge după Dânsul
Nu rămâne-n întuneric.
Aprinde, Doamne, și în mine
Lumina sfântă a iubirii,
Ca să pot duce mai departe
Un strop din pacea Ta în lume.
Cristian Diaconița
71. Sarea pământului
Doamne, ajută-mă să fiu
Sarea cea bună pentru lume,
Prin fapte bune și iubire
Să fac cunoscut al Tău nume.
Nu prin vorbe mari și goale,
Ci printr-o viață curată,
Să arăt celor de aproape
Că dragostea Ta ne schimbă.
Cristian Diaconița
72. Pâinea vieții
Hristos este Pâinea Vieții,
Hrana sufletului flămând,
Și cel ce vine către Dânsul
Găsește viață și lumină.
Doamne, hrănește-mă cu harul
Și cu al Tău sfânt adevăr,
Ca să nu caut în lumea aceasta
Ceea ce doar Tu poți să-mi dai.
Cristian Diaconița
73. Apa cea vie
Dă-mi, Doamne, apa cea vie
Ce stinge setea sufletului,
Și curăță în mine totul
Prin mila Ta și adevărul Tău.
Să nu mai caut fericirea
În lucruri care pier curând,
Ci să găsesc izvorul vieții
În Tine, Doamne, Cel Preasfânt.
Cristian Diaconița
74. Bucuria credinței
Credința nu este tristețe,
Ci bucurie în Hristos,
Căci chiar în mijlocul durerii
El ne ridică luminos.
Să cânt cu inimă smerită
Și-n ziua bună, și-n necaz,
Căci Dumnezeu nu mă abandonează
Și-mi dă putere la orice pas.
Cristian Diaconița
75. Mulțumire
Îți mulțumesc, Doamne, pentru viață,
Pentru lumina dimineții,
Pentru familie și prieteni,
Pentru speranța zilei noi.
Îți mulțumesc pentru încercări,
Căci și prin ele am crescut,
Și pentru toate câte vin
Îți spun: „Slavă Ție, Doamne!”
Cristian Diaconița
76. Dimineața
Când soarele răsare-n zare,
Îți mulțumesc, Iisuse Sfânt,
Că mi-ai mai dăruit o zi
Să fac un bine pe pământ.
Păzește-mi pașii în această zi,
Ferește-mă de orice rău,
Și fă ca tot ce voi lucra
Să fie spre slava Ta.
Cristian Diaconița
77. Seara
Când seara cade peste lume
Și liniștea cuprinde casa,
Îți mulțumesc pentru această zi
Și-mi plec genunchii înaintea Ta.
Iartă-mi greșelile de astăzi,
Curăță sufletul meu greu,
Și dă-mi odihnă peste noapte
Sub sfântă binecuvântarea Ta.
Cristian Diaconița
78. Noaptea
Când stelele apar pe cer
Și lumea doarme liniștită,
Eu știu că ochiul Tău veghează
Peste făptura Ta iubită.
Păzește-ne în astă noapte,
Ferește-ne de orice rău,
Și pune pace peste case
Și peste sufletul meu.
Cristian Diaconița
79. Încercarea
Când vine încercarea grea
Și simt că nu mai pot să merg,
Îmi amintesc că lângă mine
Este Hristos, Păstorul meu.
Nu orice cruce este pedeapsă,
Uneori ea mă poate crește,
Și prin răbdare Dumnezeu
Un suflet nou în mine zidește.
Cristian Diaconița
80. Răbdarea
Învață-mă să am răbdare
Când lucrurile nu ies bine,
Să nu cârtesc împotriva vieții,
Ci să mă-ncred mereu în Tine.
Căci toate vin la timpul lor
Sub ochiul Tău cel minunat,
Iar omul care rabdă-n Domnul
Nu este niciodată abandonat.
Cristian Diaconița
81. Mântuitorul
Iisus Hristos este Mântuitorul,
Lumina lumii și Păstor,
El ne-a chemat din întuneric
Spre viață veșnică și har.
În El găsesc iertare, pace,
În El găsesc un drum curat,
Și vreau să-I fiu aproape veșnic,
Cu sufletul încredințat.
Cristian Diaconița
82. Golgota
Pe dealul Golgotei, Iisuse,
Ai dus povara tuturor,
Și Crucea Ta a devenit
Semnul iubirii pentru noi.
Când mă gândesc la Jertfa Ta,
Îmi plec privirea cu durere,
Dar știu că din iubirea Ta
A răsărit marea mântuire.
Cristian Diaconița
83. Cununa de spini
Cununa care Ți-a fost pusă
A fost durere pentru Tine,
Dar spinii lumii au devenit
O lecție sfântă pentru mine.
Să nu mai caut slavă deșartă,
Nici cinste de la oameni mulți,
Ci să rămân smerit în viață
Și către Dumnezeu să urc.
Cristian Diaconița
84. Pilatul
Înaintea lui Pilat ai stat,
Deși erai nevinovat,
Și ai primit osânda lumii
Din dragoste pentru păcat.
Tăcerea Ta mă învață, Doamne,
Să nu răspund mereu cu rău,
Ci să-mi păstrez sufletul curat
Și să mă-ncred în Dumnezeu.
Cristian Diaconița
85. Răstignirea
Pe Cruce, între cer și lume,
Hristos S-a dat pentru noi toți,
Iar dragostea Lui fără margini
A biruit puterea morții.
Să nu uit niciodată, Doamne,
Jertfa pe care ai adus,
Și să răspund iubirii Tale
Cu viața mea de zi cu zi.
Cristian Diaconița
86. Învierea lui Hristos
Mormântul gol vestește lumii
Că moartea nu L-a biruit,
Că Fiul Tatălui cel veșnic
A înviat și ne-a iubit.
Hristos a înviat! Să cânte
Pământul plin de bucurie,
Căci prin Învierea Domnului
S-a deschis drumul către viață.
Cristian Diaconița
87. Hristos a înviat
Hristos a înviat din morți,
Cu moartea pe moarte călcând,
Și celor din morminte viață
Dăruindu-le prin iubire.
Să răsune peste sate
Cântarea sfântă de Paști,
Iar inimile tuturor
Să fie pline de lumină.
Cristian Diaconița
88. Lumina Paștilor
Lumina sfântă strălucește
Și noaptea nu mai este grea,
Căci vestea Învierii sfinte
Cuprinde toată lumea.
Să ducem lumina și acasă,
Să o păstrăm în suflet viu,
Și să trăim cu bucurie
În Domnul nostru, Iisus Hristos.
Cristian Diaconița
89. Paștele
La Paști, creștinii se adună
Cu bucurie și cântare,
Vestind că Domnul a-nviat
Și moartea nu mai are stăpânire.
Hristos ne cheamă la lumină,
La pace și la pocăință,
Să fim oameni noi prin har
Și să păstrăm mereu credința.
Cristian Diaconița
90. Bucurie sfântă
O bucurie fără margini
Se naște-n sufletul curat,
Când omul știe că Hristos
Din moarte iarăși a-nviat.
Nu este bucurie lumească,
Ce trece precum floarea-n vânt,
Ci este bucuria vie
A celui ce-L urmează pe Domnul.
Cristian Diaconița
91. Maica Domnului
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu,
Primește rugăciunea mea,
Și roagă pe Fiul Tău cel Sfânt
Să mă păzească-n calea mea.
Când sunt căzut, fii lângă mine,
Când plâng, acoperă-mă blând,
Și îndreaptă-mi pașii către Hristos,
Cel ce ne mântuiește pe pământ.
Cristian Diaconița
92. Acoperământul
Sub sfântul tău acoperământ,
Preasfântă Maică, ne rugăm,
Să fim feriți de rău și teamă
Și către Fiul tău să mergem.
Nu cerem bogății lumești,
Ci pace pentru suflete,
Și mijlocirea ta cea sfântă
În clipele de încercare.
Cristian Diaconița
93. Buna Vestire
În ziua mare-a Bunei Vestiri
Un înger vine către Maria,
Vestind că Fiul lui Dumnezeu
Se va naște pentru mântuirea lumii.
Cu smerenie Maria primește
Cuvântul sfânt și dumnezeiesc,
Iar prin ascultarea ei curată
Se pregătește taina cea mare.
Cristian Diaconița
94. Nașterea
În peștera săracă și smerită
Se naște Pruncul cel Preasfânt,
Iar îngerii cântă în ceruri
Și pace vestesc pe pământ.
Magii vin cu daruri sfinte,
Păstorii vin să-L vadă,
Iar lumea primește pe Hristos,
Lumina care nu apune.
Cristian Diaconița
95. Steaua
Steaua i-a călăuzit pe magi
Spre locul unde S-a născut
Mântuitorul lumii noastre,
Pruncul cel Sfânt și Preacurat.
Doamne, fii și Tu steaua mea
Când nu mai știu unde să merg,
Și luminează-mi calea vieții
Spre adevărul Tău cel sfânt.
Cristian Diaconița
96. Păstorii
Păstorii vegheau în noapte
Când îngerul le-a apărut,
Vestindu-le cu mare bucurie
Că Mântuitorul S-a născut.
Ei au plecat fără întârziere
Să vadă Pruncul minunat,
Și s-au întors cu bucurie
Slăvind pe Dumnezeu Preasfânt.
Cristian Diaconița
97. Magii
Din depărtări au venit magii
Călăuziți de steaua sfântă,
Aducând daruri Pruncului
Și plecându-se cu credință.
Și eu vreau, Doamne, să-Ți aduc
Nu aur, smirnă sau tămâie,
Ci inima mea, viața mea,
Și dragostea ce-n mine este.
Cristian Diaconița
98. Sfântul Ioan Botezătorul
Ioan striga în pustie tare:
„Gătiți calea Domnului!”
Și chema oamenii la pocăință,
La întoarcerea către Dumnezeu.
El a vestit venirea lui Hristos
Cu glas puternic și curat,
Și ne învață și pe noi
Să pregătim sufletul pentru Domnul.
Cristian Diaconița
99. Botezul Domnului
În Iordan, Hristos Se botează,
Iar cerurile s-au deschis,
Și Duhul Sfânt Se arată
Iar glasul Tatălui S-a auzit.
Taina aceasta ne amintește
De începutul vieții curate,
De chemarea noastră către Domnul
Și de lumina cea adevărată.
Cristian Diaconița
100. Slavă lui Hristos
Slavă Ție, Iisuse Hristoase,
Pentru iubirea Ta cea mare,
Pentru Cruce și Înviere,
Pentru sfânta Ta chemare.
Slavă Ție în veci, Iisuse,
Mântuitorul tuturor,
Și fă din inima mea, Doamne,
Un loc al sfântului Tău dor.
Cristian Diaconița. 500 DE POEZII CREȘTINE
de Cristian Diaconița
Poeziile 101–150
101. Iubirea lui Hristos
Iubirea Ta, Iisuse Doamne,
Nu poate fi măsurată-n cuvinte,
Ea trece peste orice teamă
Și vindecă inimi rănite.
Ai coborât din slava Ta
Și ai venit între oameni,
Ca să ne chemi la mântuire
Și să ne faci ai Tăi fii.
Cristian Diaconița
102. Doamne, luminează-mă
Când gândurile mă apasă
Și nu mai văd cărarea dreaptă,
Ridică peste mine, Doamne,
Lumina Ta cea minunată.
Să nu aleg cărări greșite,
Nici glasul lumii să-l ascult,
Ci să păstrez în mine veșnic
Cuvântul Tău cel sfânt și bun.
Cristian Diaconița
103. Inima smerită
O inimă smerită, Doamne,
Este comoară înaintea Ta,
Căci nu se laudă cu sine,
Ci Îți încredințează viața sa.
Învață-mă să fiu smerit,
Să nu caut întâietate,
Ci să iubesc și să slujesc
Cu pace și sinceritate.
Cristian Diaconița
104. În casa Domnului
În casa Ta, Iisuse Doamne,
Aud cântarea îngerilor,
Iar candela din fața icoanei
Îmi amintește de-al Tău dor.
Aici îmi las durerea toată,
Aici găsesc din nou putere,
Căci Biserica este locul
În care sufletul se cere.
Cristian Diaconița
105. Rugăciunea unui creștin
Nu cer, Doamne, viață fără
Încercări și fără greu,
Ci cer să fii mereu cu mine
Și să mă ții în harul Tău.
Când voi cădea, să mă ridici,
Când voi greși, să mă îndrepți,
Iar când voi fi departe, Doamne,
Cu mila Ta să mă aștepți.
Cristian Diaconița
106. Sfântul altar
În fața sfântului altar
Se liniștește orice teamă,
Iar sufletul găsește pace
Când către Dumnezeu se-ndeamnă.
Aici învăț să fiu mai bun,
Aici îmi văd greșeala mea,
Și plec din nou cu nădejde
Pe calea către Împărăția Ta.
Cristian Diaconița
107. Cuvântul sfânt
Cuvântul Tău este lumină,
Când întunericul mă-nconjoară,
Și-mi arată drumul drept
Când inima începe să doară.
Păstrează-l, Doamne, în mine,
Ca pe-o comoară neprețuită,
Și fă-mi viața mărturie
Pentru iubirea Ta nesfârșită.
Cristian Diaconița
108. Nu mă lăsa
Nu mă lăsa, Iisuse Doamne,
Când drumul meu devine greu,
Când oamenii mă uită-n urmă,
Rămâi aproape, Dumnezeu.
Ține-mă strâns de mâna Ta
Și du-mă către liman,
Să nu mă pierd prin lumea aceasta
Și să ajung la Tine-n veac.
Cristian Diaconița
109. Lacrima
O lacrimă căzută-n taină
Tu, Doamne, o cunoști prea bine,
Căci nimeni nu poate ascunde
Durerea inimii de Tine.
Primește lacrima aceasta
Ca pe-o smerită rugăciune,
Și schimb-o, Doamne, în lumină,
În pace și în înțelepciune.
Cristian Diaconița
110. Credința mea
Credința mea nu este aur,
Nici bogăție trecătoare,
Ci este legătura sfântă
Cu Dumnezeu cel iubitor.
Chiar dacă lumea se schimbă
Și multe lucruri vor pieri,
Credința mea rămâne-n Domnul
Și mă va duce către veșnicii.
Cristian Diaconița
111. Când vine furtuna
Când peste viața mea se-abate
O furtună fără sfârșit,
Eu strig către Iisus,
Cel care m-a iubit.
Și chiar de valurile cresc,
Nu vreau să cad în disperare,
Căci Dumnezeu este cu mine
Și-mi poate da din nou salvare.
Cristian Diaconița
112. Mâna Domnului
Mâna Domnului mă ține
Când picioarele-mi slăbesc,
Și mă ridică din țărână
Când mă întorc și mă smeresc.
Nu sunt singur pe cărare,
Chiar dacă uneori așa pare,
Căci Dumnezeu merge cu mine
Prin fiecare încercare.
Cristian Diaconița
113. O rugă pentru pace
Doamne, adu pace în lume,
Adu pace între oameni,
Stinge ura și mânia
Și apropie inimile.
Fă-ne frați prin iubire sfântă,
Fă-ne oameni milostivi,
Ca să nu mai fie ură
Și să fim cu toții vii în Tine.
Cristian Diaconița
114. Iubirea aproapelui
Să-l iubesc pe cel aproape
Chiar când nu gândește ca mine,
Să-i întind o mână sinceră
Și să-i doresc numai bine.
Căci Hristos ne-a spus să fim
Frați în dragoste și pace,
Iar iubirea pentru oameni
Sufletul din rău îl scoate.
Cristian Diaconița
115. Bunătatea
O faptă bună făcută-n taină
Nu cere laudă de la oameni,
Ea se ridică către ceruri
Ca o rugăciune fără glas.
Doamne, fă-mă bun cu toți,
Cu cei puternici și cu cei slabi,
Ca prin iubire și răbdare
Să fiu aproape de Tine.
Cristian Diaconița
116. Iertarea fratelui
De câte ori fratele meu
Mă rănește printr-un cuvânt,
Ajută-mă să nu răspund
Cu aceeași rană înapoi.
Adu-mi aminte de Hristos,
De Crucea Lui și de iertare,
Și fă-mi din inimă un loc
În care ura să nu moară.
Cristian Diaconița
117. Fapta bună
Nu spune numai că-L iubești
Pe Dumnezeu cu toată viața,
Arată dragostea prin fapte
Și fă lumină dimineața.
Un om flămând, un om bolnav,
Un om căzut pe lângă drum,
Așteaptă poate mâna ta
Să-l ridice din nou acum.
Cristian Diaconița
118. Inima curată
Ferice este omul care
Păstrează inima curată,
Nu judecă și nu urăște,
Ci face bine tuturor.
Doamne, spală-mi orice gând
Care nu este după Tine,
Și fă-mi sufletul asemenea
Luminii care vine.
Cristian Diaconița
119. Rugăciunea nopții
Înainte să închid ochii,
Îți mulțumesc, Iisuse Sfânt,
Pentru ziua care trece
Și pentru viața de pe pământ.
Iartă tot ce-am făcut rău,
Păzește casa mea în noapte,
Și dă-mi odihnă până mâine
Sub aripa iubirii Tale.
Cristian Diaconița
120. O nouă zi
O nouă zi îmi dai, Iisuse,
Un nou început și-un nou drum,
O nouă șansă să fac bine
Și să iubesc mai mult acum.
Ajută-mă să nu risipesc
Darul acestei zile sfinte,
Ci să o umplu de iubire
Și de fapte bune înainte.
Cristian Diaconița
121. Înaintea Crucii
Înaintea Crucii Tale
Îmi plec capul cu smerire,
Căci acolo văd iubirea
Care duce la mântuire.
Crucea nu este doar durere,
Ci și speranță pentru noi,
Căci după Golgota cea grea
Vine Învierea înapoi.
Cristian Diaconița
122. Drumul Golgotei
Pe drumul Golgotei ai mers
Cu Crucea grea pe umeri, Doamne,
Și-ai primit pentru omenire
Păcatul și rușinea lumii.
Când drumul meu devine greu,
Privesc spre Tine și învăț
Să port cu răbdare crucea mea
Și să nu fug de Dumnezeu.
Cristian Diaconița
123. Spinii
Spinii cununii Tale sfinte
Îmi amintesc de-al Tău sacrificiu,
De dragostea fără de margini
Ce ne-a chemat din întuneric.
Doamne, ferește-mă de mândrie
Și de dorința de mărire,
Și dă-mi în loc smerenie,
Răbdare și iubire.
Cristian Diaconița
124. Lemnul Crucii
Pe lemnul Crucii ai purtat
Povara lumii noastre, Doamne,
Iar sângele Tău ne-a arătat
Cât de adâncă este iubirea.
Să port și eu cu demnitate
Crucea ce-mi este dată mie,
Cu credință și cu răbdare
Și cu nădejde în veșnicie.
Cristian Diaconița
125. Taina iubirii
Nu pot cuprinde cu mintea
Taina iubirii Tale mari,
Cum Tu, Cel fără de păcat,
Ai primit pentru noi dureri.
Dar pot să-Ți spun cu umilință:
„Iisuse, vreau să Te iubesc”,
Și prin viața mea de fiecare zi
Să-Ți arăt că Te urmez.
Cristian Diaconița
126. Învierea ne cheamă
Învierea ne cheamă iarăși
Să lăsăm păcatul în trecut,
Să fim oameni noi în Hristos,
Cu sufletul curat și renăscut.
Hristos a biruit moartea
Și ne-a deschis un drum spre cer,
De aceea cânt cu bucurie
Și-n El mereu eu sper.
Cristian Diaconița
127. Mormântul gol
Mormântul gol vorbește lumii
Mai tare decât orice glas:
Hristos este viu pentru totdeauna,
Iar moartea nu L-a biruit.
De aceea nu mă tem de moarte,
Ci mă încred în Dumnezeu,
Căci viața adevărată
Este cu Hristos mereu.
Cristian Diaconița
128. Îngerul Învierii
Îngerul de lângă mormânt
A vestit femeilor cu bucurie
Că Cel răstignit nu mai este acolo,
Ci a înviat în slavă.
Vestea aceasta să rămână
În fiecare inimă creștină,
Căci prin Învierea Domnului
Lumea primește iar lumină.
Cristian Diaconița
129. Paștele inimii
Să fie Paști și-n inima mea,
Nu doar o zi de sărbătoare,
Ci o trecere din întuneric
La viață și la lumină.
Să învie-n mine iubirea,
Să învie credința curată,
Să învie dorința de bine
Și să moară răutatea.
Cristian Diaconița
130. Hristos este viu
Hristos este viu și ne cheamă
Să mergem cu El înainte,
Să lăsăm în urmă păcatul
Și să trăim prin cele sfinte.
El este viața și nădejdea,
El este drumul către Tatăl,
El este Lumina veșnică
Ce luminează tot pământul.
Cristian Diaconița
131. Duhul Sfânt
Duhule Sfinte, vino iarăși
Și luminează mintea mea,
Alungă tot întunericul
Și pune pace-n inima mea.
Dă-mi putere să fac bine,
Să mă feresc de orice rău,
Și să păstrez mereu în suflet
Iubirea către Dumnezeu.
Cristian Diaconița
132. Pogorârea Duhului
La Cincizecime, peste oameni
S-a pogorât Duhul Sfânt,
Și inimile ucenicilor
S-au umplut de har și curaj.
Ei au vestit Evanghelia
În multe limbi și multe țări,
Și au aprins în lume focul
Credinței în Mântuitor.
Cristian Diaconița
133. Biserica lui Hristos
Biserica este casa sfântă
În care ne-adunăm mereu,
Uniți în rugăciune și credință
În numele lui Dumnezeu.
Aici ascult Cuvântul vieții,
Aici primesc îndemn spre bine,
Și plec din nou cu nădejde
Să-L urmez pe Hristos.
Cristian Diaconița
134. Clopotele
Clopotele bat peste sat,
Vestind că ziua se sfințește,
Și sufletul care le ascultă
Spre casa Domnului pornește.
Bateți, clopote, peste lume,
Chemați oamenii la rugăciune,
Să fie pace între frați
Și dragoste în orice casă.
Cristian Diaconița
135. Candela
O candelă arde-n biserică
În liniștea serii târzii,
Și flacăra ei mică spune
Că Dumnezeu este aici.
Așa să ardă și în mine
Credința care nu se stinge,
Oricât ar bate vântul lumii
Și orice teamă m-ar cuprinde.
Cristian Diaconița
136. Tămâia rugăciunii
Tămâia se ridică-n aer
Ca rugăciunea către cer,
Iar sufletele stau smerite
Înaintea lui Dumnezeu.
Primește, Doamne, rugăciunea
Pe care Ți-o aducem noi,
Și pune pace peste lume,
Peste familii și nevoi.
Cristian Diaconița
137. Sfântul Nicolae
Sfinte Nicolae, chip al milei,
Învață-ne să dăruim,
Să nu trecem nepăsători
Pe lângă cei ce suferă.
Să fim și noi mâini pentru bine,
Să ajutăm cu bucurie,
Și prin iubirea către oameni
Să ne apropiem de Hristos.
Cristian Diaconița
138. Sfântul Gheorghe
Sfinte Gheorghe, purtătorule
De biruință prin credință,
Tu ai rămas statornic Domnului
În vreme de mare prigoană.
Ajută-ne și nouă astăzi
Să nu fugim de adevăr,
Ci să păstrăm credința vie
În Dumnezeu cel veșnic.
Cristian Diaconița
139. Sfinții Apostoli
Sfinții Apostoli au plecat
Să ducă lumii Evanghelia,
Fără avere și fără teamă,
Cu Hristos în inima lor.
Doamne, ajută-ne și nouă
Să fim mărturisitori ai binelui,
Prin cuvinte și prin fapte
În fiecare zi din viață.
Cristian Diaconița
140. Sfântul Andrei
Sfinte Andrei, Apostole,
Cel ce-ai vestit pe Hristos aici,
Ajută-ne să ținem vie
Credința moștenită de la sfinți.
Roagă-te pentru neamul nostru,
Pentru pace și credință,
Și pentru toți cei care caută
Lumina adevărului.
Cristian Diaconița
141. Sfântul Ioan
Sfinte Ioane, Apostol iubit,
Tu ai rămas aproape de Hristos,
Și-ai mărturisit cu dragoste
Cuvântul Său cel luminos.
Învață-ne să iubim
Fără ură și fără teamă,
Și să păstrăm în suflete
Lumina dragostei creștine.
Cristian Diaconița
142. Sfântul Pavel
Sfinte Pavel, Apostole,
Cu râvnă ai vestit pe Hristos,
Ai trecut prin multe încercări
Și n-ai lăsat credința jos.
Ajută-ne să fim puternici
Când viața ne pune la încercare,
Și să nu ne lepădăm vreodată
De adevărul Evangheliei.
Cristian Diaconița
143. Sfinții mucenici
Mucenicii au mers spre moarte
Cu numele lui Hristos pe buze,
Și n-au schimbat credința sfântă
Pentru plăceri sau bogății.
Doamne, dă-ne și nouă putere
Să fim statornici în credință,
Chiar când lumea ne încearcă
Și ne cheamă spre rătăcire.
Cristian Diaconița
144. Mănăstirea
În liniștea unei mănăstiri
Se aud doar clopote și rugăciuni,
Iar sufletul uită pentru-o clipă
Zgomotul lumii trecătoare.
Acolo omul caută pacea
Prin post, smerenie și rugăciune,
Și își ridică inima
Către veșnica Împărăție.
Cristian Diaconița
145. Călugărul
Un călugăr merge-n tăcere
Pe drumul rugăciunii sfinte,
Lăsând în urmă multe lucruri
Pentru a-L căuta pe Dumnezeu.
Învață-ne și pe noi, Doamne,
Să fim mai simpli și smeriți,
Să nu fim robi ai lumii
Și să rămânem credincioși.
Cristian Diaconița
146. Post și rugăciune
Postul împreună cu rugăciunea
Curăță sufletul încet,
Când omul lasă răutatea
Și caută chipul lui Hristos.
Nu este doar abținere, Doamne,
Ci luptă împotriva păcatului,
O cale spre curățirea inimii
Și apropierea de Tine.
Cristian Diaconița
147. Milostenia
Dacă ai două pâini, frate,
Împarte una celui flămând,
Căci binele făcut cu dragoste
Nu se pierde niciodată.
Dumnezeu vede mâna întinsă,
Vede inima care dă,
Și binecuvântează sufletul
Care trăiește prin iubire.
Cristian Diaconița
148. Slujirea
Nu vreau să fiu mare-n lume,
Ci vreau să pot sluji smerit,
Să fiu aproape de cel care
Are nevoie de ajutor.
Hristos ne-a arătat prin viață
Că slujirea este iubire,
Și cel ce slujește cu smerenie
Găsește adevărata mărire.
Cristian Diaconița
149. Sufletul meu
Sufletul meu Te caută, Doamne,
În fiecare zi din viață,
Și chiar când mă abat de Tine,
Tu mă întorci către lumină.
Nu mă lăsa să uit vreodată
Că fără Tine sunt sărac,
Ci fă-mi inima plină de Tine
Și drumul meu să fie curat.
Cristian Diaconița
150. Slavă Ție
Slavă Ție, Doamne Sfinte,
Pentru tot ce ne-ai dăruit,
Pentru viață și lumină,
Pentru Fiul Tău iubit.
Slavă Tatălui și Fiului,
Și Duhului Celui Sfânt,
Acum și pururea și-n vecii,
În ceruri și pe acest pământ.
TIHIRCĂ, SOTIRESCU ȘI GEORGIANA
PROLOG
Scrisoarea din nord
Era o toamnă târzie, dintre acelea în care cerul pare că s-a coborât peste acoperișurile caselor, iar frunzele ruginii se desprind una câte una de ramuri, purtate de vânt pe ulițele aproape pustii.
Într-un oraș din România, nu departe de o biserică veche cu ziduri albe și cu o turlă înaltă, trei oameni aveau să primească o scrisoare care urma să le schimbe pentru multă vreme viața.
Tihircă era un om curios, iubitor de cărți și de călătorii. Avea obiceiul de a pune întrebări chiar și atunci când ceilalți credeau că lucrurile erau lămurite.
Sotirescu era cu totul altfel.
El era prudent, calculat și, după cum spunea singur, „un om care nu pleacă nicăieri fără să știe unde se întoarce”.
Georgiana era cea mai liniștită dintre ei. Avea o fire milostivă și o credință pe care nu o arăta prin vorbe mari, ci prin fapte.
Într-o seară, cei trei se aflau în casa lui Tihircă.
Pe masă se găsea o lampă cu lumină gălbuie, câteva cărți și un ceainic.
Deodată, se auzi o bătaie în ușă.
Tihircă se ridică.
— Cine să fie la ora asta?
Deschise.
Poștașul îi întinse o scrisoare.
— A venit de departe.
Tihircă privi plicul.
Pe el era scris numele său.
Se întoarse în cameră.
— Din Finlanda.
Sotirescu lăsă ceașca jos.
— Finlanda?
Georgiana se ridică și ea.
— De la cine?
Tihircă deschise plicul.
Era o scrisoare de la părintele Andrei, un vechi cunoscut al familiei, care slujea într-o mică parohie ortodoxă din nordul Finlandei.
Tihircă începu să citească.
„Dragă Tihircă,
Au trecut mulți ani de când ne-am văzut. Dumnezeu m-a trimis într-un ținut îndepărtat, unde am întâlnit oameni buni, dar și oameni singuri, oameni care caută un răspuns la întrebările vieții.
Avem aici o mică biserică și o veche mănăstire care a rămas multă vreme părăsită.
Acum încercăm să o redeschidem.
Am nevoie de oameni care să ajute.
Dacă poți, vino.
Și, dacă nu vii singur, cu atât mai bine.
Poate că drumul acesta nu este doar un drum prin țări străine.
Poate fi și un drum spre înțelegerea propriului suflet.
Dumnezeu să vă lumineze.”
Tihircă termină de citit.
În cameră se făcu liniște.
— Ei bine? întrebă Sotirescu.
Tihircă ridică privirea.
— Eu plec.
Sotirescu se uită la Georgiana.
Georgiana zâmbi.
— Și eu.
Sotirescu oftă.
— Atunci, pesemne, trebuie să vin și eu.
— De ce? întrebă Tihircă.
— Pentru că dacă vă las singuri, Dumnezeu știe ce veți face pe acolo.
Toți trei izbucniră în râs.
Și astfel începu călătoria.
---
CAPITOLUL I
Pregătirea
În următoarele zile, casa lui Tihircă deveni un adevărat depozit.
Pe masă erau hărți.
Pe scaune erau haine.
Lângă ușă se aflau bagajele.
Sotirescu își făcea inventarul pentru a treia oară.
— Haine?
— Da.
— Acte?
— Da.
— Medicamente?
— Da.
— Lanterna?
— Da.
— A doua lanternă?
Tihircă îl privi.
— De ce ai două?
— Pentru că una se poate strica.
— Și dacă se strică și a doua?
Sotirescu rămase o clipă pe gânduri.
— Atunci aprind lumânarea.
Georgiana râse.
— Tu nu pleci în Finlanda. Tu te pregătești pentru sfârșitul lumii.
— Nu se știe niciodată.
Georgiana avea un singur bagaj.
În el se găseau câteva haine, o carte de rugăciuni, o icoană mică a Maicii Domnului și câteva lucruri pentru oamenii pe care urmau să-i întâlnească.
Tihircă observă.
— Tu ai cel mai puțin.
— Pentru că nu vreau să car lucruri inutile.
Sotirescu arătă spre cele două valize ale sale.
— Ai grijă ce spui.
În dimineața plecării, cei trei merseră la biserică.
Era încă întuneric.
Preotul îi aștepta.
După rugăciune, îi binecuvântă.
— Mergeți cu pace și să vă întoarceți cu folos.
Tihircă întrebă:
— Părinte, ce înseamnă să ne întoarcem cu folos?
Preotul îl privi.
— Să nu vă întoarceți aceiași oameni care ați plecat.
---
CAPITOLUL II
Spre nord
Drumul fu lung.
Trecuseră prin orașe pe care nu le mai văzuseră niciodată.
Priviseră peisaje străine.
Auzeau limbi pe care nu le înțelegeau.
La început, Tihircă era încântat.
Sotirescu devenise însă din ce în ce mai tăcut.
Georgiana îl întrebă:
— Ce ai?
— Mă gândesc.
— La ce?
— Cât mai avem.
Tihircă izbucni în râs.
— Nici nu am ajuns bine.
— Tocmai.
După multe ore, peisajul începu să se schimbe.
Copacii se întindeau în păduri uriașe.
Lacurile apăreau printre dealuri.
Aerul devenea tot mai rece.
Apoi apăru prima zăpadă.
Georgiana privi pe fereastră.
— Finlanda.
Tihircă zâmbi.
Sotirescu își puse încă un fular.
— Nu-mi place începutul.
---
CAPITOLUL III
Țara liniștii
Când ajunseră în Finlanda, cei trei fură uimiți.
Totul părea diferit.
Casele erau așezate ordonat.
Drumurile erau liniștite.
Pădurile păreau nesfârșite.
În unele locuri, lacurile se întindeau atât de departe, încât păreau că se unesc cu cerul.
— Este frumoasă, spuse Georgiana.
Tihircă o aprobă.
Sotirescu se uită la termometru.
— Minus...
Se opri.
— Nu vreau să mai știu.
La gară îi aștepta părintele Andrei.
Era un om trecut de cincizeci de ani, cu barbă căruntă și ochi blânzi.
— Bine ați venit!
— Părinte! spuse Tihircă.
Se îmbrățișară.
— Mă bucur că ați venit.
Sotirescu îi întinse mâna.
— Noi ne bucurăm că încă mai avem degete.
Părintele începu să râdă.
— Vă veți obișnui.
— Cu frigul?
— Nu.
— Atunci cu ce?
— Cu Dumnezeu.
Sotirescu tăcu.
Părintele continuă:
— Frigul îl suporți cu haine bune. Dar singurătatea o suporți numai dacă ai credință.
---
CAPITOLUL IV
Biserica din pădure
Biserica era mică.
Se afla la marginea unei păduri.
Înăuntru, însă, era o frumusețe aparte.
Icoanele erau pictate în stil bizantin.
Chipurile sfinților păreau liniștite.
Candelele ardeau înaintea icoanelor.
Georgiana se apropie de icoana Maicii Domnului.
Părintele Andrei o privi.
— Îți place?
— Da.
— Știi de ce?
— Pentru că este liniște.
— Nu doar pentru asta.
Părintele arătă spre icoane.
— Aici au venit oameni care au plâns. Au venit oameni care au mulțumit. Au venit oameni care nu mai știau ce să facă. Și toți au plecat cu nădejde.
Tihircă privi în jur.
— Câți oameni vin?
— Nu foarte mulți.
— Atunci pentru cine țineți biserica deschisă?
Părintele răspunse:
— Pentru oricine are nevoie de ea.
---
CAPITOLUL V
Mănăstirea uitată
A doua zi, părintele Andrei îi conduse către vechea mănăstire.
Drumul era greu.
Mergeau prin zăpadă.
La un moment dat, Sotirescu se opri.
— Cât mai avem?
— O oră.
— De mers?
— Da.
— Și după aceea?
— Mai vedem.
— Asta nu-mi place deloc.
Tihircă râse.
În cele din urmă, ajunseră.
Mănăstirea era veche.
Clădirile aveau nevoie de reparații.
Dar biserica încă stătea în picioare.
Părintele deschise ușa.
Înăuntru era frig.
Praful se așezase peste unele icoane.
Georgiana aprinse o lumânare.
Flacăra lumină încet încăperea.
Toți tăcură.
— Aici, spuse părintele, s-au rugat oameni timp de generații.
Sotirescu privi pereții.
— Și acum?
— Acum trebuie să vedem dacă mai putem aprinde lumina.
Georgiana răspunse:
— O putem aprinde.
---
CAPITOLUL VI
Oamenii din nord
În zilele următoare, cei trei începură să cunoască oamenii locului.
Îl întâlniră pe Mikael, un bătrân finlandez.
Era ortodox și locuia singur.
Mai era Anna, o femeie care avea grijă de mai mulți copii.
Era și Petri, un tânăr care nu mai intrase de ani întregi în biserică.
Tihircă îl întrebă:
— De ce nu mai vii?
Petri ridică din umeri.
— Nu știu.
— Nu crezi?
— Uneori cred. Alteori mă îndoiesc.
Tihircă tăcu.
Georgiana interveni:
— Îndoiala nu trebuie să fie sfârșitul drumului.
Petri o privi.
— Dar dacă nu mai găsesc drumul?
— Atunci mergi cu cineva care încă îl vede.
Petri nu răspunse.
Dar a doua zi veni la mănăstire.
---
CAPITOLUL VII
Furtuna
Într-o seară, vremea se schimbă.
Vântul începu să bată cu putere.
Zăpada cădea fără încetare.
Părintele Andrei primi vestea că o familie era izolată.
Avea nevoie de ajutor.
— Trebuie să mergem, spuse el.
Sotirescu îl privi.
— În noaptea asta?
— Da.
— Pe vremea asta?
— Da.
Sotirescu oftă.
— De ce nu putem face fapte bune pe vreme frumoasă?
Tihircă îl bătu pe umăr.
— Pentru că atunci ar veni toată lumea.
Porniră.
Drumul deveni din ce în ce mai greu.
La un moment dat, Sotirescu căzu în zăpadă.
— Sunt bine!
Georgiana îl ajută să se ridice.
— Sigur?
— Da.
Tihircă îl privi.
— Ai zăpadă pe cap.
— Unde?
— Peste tot.
Ajunseră la casă.
Familia era speriată.
Părintele îi liniști.
Georgiana îi ajută.
Tihircă aduse lemne.
Sotirescu aprinse focul.
După câteva ore, toți erau în siguranță.
Înainte de plecare, tatăl familiei îi spuse părintelui:
— Nu voi uita niciodată.
Părintele răspunse:
— Nu nouă trebuie să ne mulțumești. Mulțumește lui Dumnezeu și fă și tu, când vei putea, același bine altuia.
---
CAPITOLUL VIII
Cufărul
Într-o zi, Tihircă descoperi în mănăstire o cameră veche.
Într-un colț se afla un cufăr.
Îl chemă pe Sotirescu.
— Iar ai găsit ceva?
— Da.
— Dacă e aur, să știi că am fost primul care a venit.
Georgiana veni și ea.
Cufărul fu deschis.
Nu era aur.
Erau manuscrise.
Cărți.
Scrisori.
Fotografii.
Părintele Andrei le cercetă.
— Sunt documentele vechii comunități.
Georgiana luă o carte.
Pe prima pagină scria:
„Pentru cei care vor veni după noi.”
Citi mai departe.
Cartea vorbea despre oameni care ajutaseră săracii, îngrijiseră bolnavii și păstraseră biserica deschisă chiar și în vremuri grele.
Ultima frază era:
„Nu lăsați lumina să se stingă.”
Tihircă închise cartea.
— Acum înțeleg.
— Ce? întrebă Sotirescu.
— Nu mănăstirea trebuie doar reparată.
Georgiana completă:
— Trebuie continuată.
---
CAPITOLUL IX
Georgiana și copiii
Georgiana începu să organizeze întâlniri pentru copii.
Le citea povești.
Îi învăța rugăciuni.
Le vorbea despre bunătate.
Într-o zi, un copil o întrebă:
— De ce trebuie să ne rugăm?
Georgiana se gândi.
— Pentru că omul nu poate trăi numai cu lucrurile pe care le vede.
Copilul o privi.
— Dumnezeu ne vede?
— Da.
— Și când suntem singuri?
— Mai ales atunci.
Copilul zâmbi.
---
CAPITOLUL X
Sotirescu se schimbă
La început, Sotirescu fusese cel mai sceptic.
Îl interesa frigul, mâncarea, drumurile și bagajele.
Dar încet, ceva se schimba.
Într-o zi, văzu un bătrân venind singur la biserică.
Ningea.
Sotirescu îl ajută să intre.
Bătrânul îi mulțumi.
— Dumnezeu să vă răsplătească.
Sotirescu răspunse:
— Nu am făcut mare lucru.
Bătrânul zâmbi.
— Pentru dumneavoastră poate nu. Pentru mine a fost mult.
Sotirescu rămase pe gânduri.
În acea seară, intră singur în biserică.
Se opri în fața unei icoane.
Și pentru prima dată după mult timp se rugă fără să se grăbească.
---
CAPITOLUL XI
Tihircă și întrebarea
Tihircă devenise preocupat de o întrebare.
Într-o seară, îl întrebă pe părintele Andrei:
— De ce oamenii trebuie să plece atât de departe ca să înțeleagă lucruri simple?
Părintele răspunse:
— Pentru că omul nu vede întotdeauna ceea ce se află în fața lui.
— Și călătoria îl ajută?
— Uneori.
— Alteori?
— Alteori îl ajută suferința.
— Și alteori?
— Dragostea.
Tihircă tăcu.
— Iar Dumnezeu?
Părintele zâmbi.
— Dumnezeu este prezent în toate acestea, dacă omul știe să-L caute.
---
CAPITOLUL XII
Mănăstirea renaște
Lunile trecură.
Mănăstirea se schimba.
Acoperișul fu reparat.
Ferestrele fură schimbate.
Icoanele fură curățate cu grijă.
Curtea fu îngrijită.
Biserica fu pregătită pentru prima slujbă.
În ziua redeschiderii, oamenii veniseră din mai multe locuri.
Români.
Finlandezi.
Greci.
Sârbi.
Bătrâni.
Tineri.
Copii.
Părintele Andrei intră în biserică.
Candelele se aprinseră.
Tihircă stătea în spate.
Georgiana avea ochii umezi.
Sotirescu ținea în mână vechea lanternă.
Tihircă îl privi.
— Ce faci cu ea?
— Amintire.
— De ce?
— Pentru că într-o noapte credeam că lumina vine de la lanternă.
Tihircă zâmbi.
— Și acum?
Sotirescu privi spre altar.
— Acum știu că lanterna doar luminează drumul. Omul trebuie să găsească lumina din suflet.
---
CAPITOLUL XIII
Vestea întoarcerii
Într-o dimineață, părintele Andrei îi anunță:
— Trebuie să vă întoarceți acasă.
Tihircă fu surprins.
— De ce?
— Pentru că misiunea voastră aici s-a încheiat.
Georgiana privi biserica.
— Dar abia acum începe.
— Tocmai.
Sotirescu se uită la bagaje.
— În sfârșit!
Georgiana râse.
— Îți era dor de România?
— Da.
— De ce?
— De vreme.
---
CAPITOLUL XIV
Ultima seară
În ultima seară, cei trei merseră singuri la mănăstire.
Era liniște.
Zăpada strălucea sub lumina lunii.
În biserică ardea o singură candelă.
Georgiana se opri în fața icoanei Maicii Domnului.
Tihircă se rugă.
Sotirescu stătea în tăcere.
După câteva minute, spuse:
— O să-mi fie dor.
Tihircă se întoarse.
— De ce?
— De locul acesta.
Georgiana zâmbi.
— Atunci nu l-ai pierdut.
— Cum?
— Pentru că ceea ce iubești cu adevărat porți cu tine.
---
CAPITOLUL XV
Înapoi în România
Când ajunseră acasă, primăvara începuse.
Era cu totul altă lume.
Soarele era mai cald.
Copacii înfloreau.
Clopotele bisericii se auzeau peste oraș.
Tihircă se opri.
Ascultă.
— Ce este?
Sotirescu îl privi.
— Clopotul.
— Știu.
— Atunci?
Tihircă zâmbi.
— Nu l-am mai auzit niciodată așa.
Georgiana înțelese.
— Pentru că acum îl auzi după ce ai cunoscut liniștea.
---
CAPITOLUL XVI
Povestea spusă mai departe
În următoarele săptămâni, oamenii îi întrebau despre călătorie.
Tihircă povestea despre Finlanda.
Sotirescu vorbea despre frig.
Georgiana vorbea despre oameni.
Dar, în cele din urmă, povestea lor ajungea mereu la aceeași idee.
Nu distanța îi schimbase.
Ci oamenii.
O familie pe care o ajutaseră.
Un bătrân singur.
Un copil care învățase să se roage.
Un tânăr care se întorsese la biserică.
O mănăstire care fusese redeschisă.
Și o lumină care nu se stinsese.
---
CAPITOLUL XVII
A doua scrisoare
După aproape un an, veni o altă scrisoare din Finlanda.
Părintele Andrei scria:
„Dragii mei,
Mănăstirea este plină.
Vin oameni.
Copiii cresc.
Tinerii au început să ajute.
Biserica este vie.
Vă mulțumesc că ați venit atunci când v-am chemat.
Dar să știți ceva: voi nu ați făcut singuri toate acestea.
Dumnezeu a lucrat prin voi.”
Tihircă citi scrisoarea cu glas tare.
Sotirescu zâmbi.
Georgiana își făcu semnul crucii.
---
CAPITOLUL XVIII
O nouă generație
Au trecut anii.
Copiii pe care Georgiana îi cunoscuse în Finlanda deveniseră adolescenți.
Petri, tânărul care se îndoia, ajunsese să ajute la biserică.
Mikael îmbătrânise, dar continua să vină la slujbe.
Mănăstirea devenise un loc de întâlnire.
Într-o zi, un copil întrebă:
— Cine a reparat-o?
Petri răspunse:
— Mulți oameni.
— Cine a început?
Petri zâmbi.
— Trei călători.
— Cine?
— Tihircă, Sotirescu și Georgiana.
---
CAPITOLUL XIX
Ultima întâlnire
După mulți ani, Tihircă, Sotirescu și Georgiana se întoarseră în Finlanda.
Erau mai bătrâni.
Dar în sufletul lor călătoria părea să fi început abia ieri.
Când intrară în mănăstire, găsiră biserica plină.
Un tânăr slujea alături de părintele Andrei.
Tihircă îl recunoscu.
Era Petri.
— Tu?
Petri zâmbi.
— V-am spus că nu voi uita.
Georgiana îl îmbrățișă.
Sotirescu se uită în jur.
— Și lanterna mea?
Petri izbucni în râs.
— Este într-un muzeu.
— Ce?
— Copiii o numesc „lanterna lui Sotirescu”.
Toți râseră.
---
EPILOG
Lumina care nu se stinge
În seara aceea, cei trei stăteau în fața mănăstirii.
Soarele cobora încet.
Cerul nordic era luminat.
Pădurea era liniștită.
Tihircă privi în depărtare.
— Am venit aici crezând că vom vedea Finlanda.
Georgiana zâmbi.
— Și ce ai văzut?
— Oamenii.
Sotirescu adăugă:
— Și multă zăpadă.
Tihircă râse.
— Da. Și multă zăpadă.
Apoi se făcu liniște.
Din biserică se auziră clopotele.
Georgiana își făcu semnul crucii.
Tihircă privi spre luminile bisericii.
Sotirescu își scoase căciula.
Pentru câteva clipe, niciunul nu mai spuse nimic.
În fața lor se afla mănăstirea.
Aceeași clădire care odinioară părea părăsită.
Aceeași biserică în care intrase o singură lumânare.
Dar acum ferestrele erau luminate.
Oamenii se rugau.
Copiii alergau prin curte.
Bătrânii vorbeau.
Tinerii ajutau.
Viața se întorsese.
Tihircă spuse încet:
— Acum înțeleg cuvintele din manuscris.
Georgiana îl privi.
— „Nu lăsați lumina să se stingă.”
— Da.
Sotirescu privi către biserică.
— Și noi am crezut că lumina este numai lumina unei lumânări.
Georgiana răspunse:
— Lumina adevărată este cea pe care o duci mai departe.
Părintele Andrei ieși din biserică.
— Vă așteaptă.
Cei trei se ridicară.
Înainte de a intra, Tihircă se întoarse pentru o ultimă privire către pădure.
Se gândi la ziua în care plecase din România.
Atunci fusese curios.
Acum era recunoscător.
Înțelesese că o călătorie adevărată nu este aceea în care omul schimbă doar locurile, ci aceea în care se schimbă pe sine.
Poți trece peste granițe.
Poți vedea țări străine.
Poți traversa păduri și mări.
Poți ajunge într-un ținut în care ziua este scurtă și noaptea lungă.
Dar, dacă sufletul rămâne întunecat, omul nu a ajuns nicăieri.
Iar dacă sufletul primește lumina credinței, omul poate fi singur într-o pădure din nord și totuși să nu fie singur.
Pentru că Dumnezeu este mai aproape decât pare.
Tihircă, Sotirescu și Georgiana intrară în biserică.
Ușa se închise încet în urma lor.
Candelele ardeau.
Icoanele străluceau în lumina lor.
Și, undeva, într-un colț al bisericii, se afla vechiul manuscris.
Pe prima pagină era aceeași frază:
„Pentru cei care vor veni după noi.”
Iar pe ultima pagină:
„Nu lăsați lumina să se stingă.”
Lumina continuă să ardă.
Nu numai în biserică.
Nu numai în Finlanda.
Ci în fiecare om care alege să facă binele, să ierte, să ajute, să se roage și să păstreze credința chiar atunci când drumul este greu.
Iar călătoria celor trei nu s-a sfârșit odată cu întoarcerea lor.
Ea a continuat prin oamenii pe care i-au ajutat.
Prin copiii pe care i-au învățat.
Prin mănăstirea pe care au redeschis-o.
Prin fiecare rugăciune rostită acolo.
Și prin fiecare inimă care a primit din nou speranță.
Căci omul poate pleca.
Omul poate îmbătrâni.
Omul poate dispărea din această lume.
Dar binele făcut din iubire și credință poate rămâne mult după ce pașii lui s-au șters din zăpadă.
Iar în țara nordului, acolo unde pădurile sunt întinse și nopțile lungi, o lumină mică continua să ardă înaintea icoanei.
Era aceeași lumină pe care o aprinsese Georgiana în prima zi.
Aceeași lumină pe care o păzise Tihircă.
Aceeași lumină pe care Sotirescu o căutase în noaptea furtunii.
O lumină mică.
Dar nebiruită.
Sfârșit.
CONSTANTIN ȘI TAINA LUMINII
CONSTANTIN ȘI TAINA LUMINII
Prolog — Copilul care vorbea cu Dumnezeu
Într-un sat așezat între munți, unde pădurile se întindeau până aproape de cer, trăia un băiat de doisprezece ani pe nume Constantin.
Nu era diferit de ceilalți copii.
Mergea la școală. Își ajuta părinții. Se juca. Uneori se supăra. Alteori făcea greșeli.
Dar avea un obicei pe care ceilalți nu îl înțelegeau.
Vorbea cu Dumnezeu.
În fiecare dimineață, înainte să se ridice din pat, spunea:
— Doamne, Îți mulțumesc pentru această zi. Ajută-mă să fac binele.
La școală, când îi era greu:
— Doamne, ajută-mă.
Când cineva îl rănea:
— Doamne, ajută-mă să nu răspund cu rău.
Iar seara, înainte de culcare:
— Doamne, iartă-mă pentru toate greșelile mele și ai grijă de familia mea.
Nu auzea întotdeauna un răspuns.
Dar continua să se roage.
Bunica lui îi spusese când era mic:
— Dumnezeu nu este departe de omul care Îl caută cu inimă sinceră. Uneori răspunsul vine repede. Alteori trebuie să aștepți. Și uneori răspunsul este ascuns într-o întâmplare pe care încă nu o înțelegi.
Constantin nu știa că într-o noapte avea să înceapă cea mai mare aventură din viața lui.
---
Capitolul 1 — Lumina
Era o noapte rece de toamnă.
Constantin dormea când se trezi brusc.
Camera era întunecată.
Se ridică în capul oaselor.
Ceva îl trezise.
Privi spre fereastră.
Departe, în pădure, se vedea o lumină albă.
Nu semăna cu lumina unei lanterne.
Nu pâlpâia precum focul.
Era ca o stea coborâtă pe pământ.
Constantin se apropie de fereastră.
— Ce este?
Se uită câteva clipe.
Apoi șopti:
— Doamne, dacă aceasta este ceva ce trebuie să văd, ajută-mă să înțeleg.
Lumina dispăru.
Constantin se întoarse.
Atunci auzi:
Toc.
Toc.
Toc.
Sunetul venea de la fereastră.
Deschise încet.
Pe pervaz stătea o pasăre albă.
În cioc avea un mic medalion de lemn.
Pasărea îl lăsă în palma băiatului și zbură.
Pe medalion era sculptată o cruce.
Pe spate erau trei cuvinte:
NU TE TEME.
Constantin simți cum îi bate inima.
— Doamne...
Medalionul începu să strălucească.
Pe podea apăru o dâră de lumină.
Aceasta trecea prin cameră, ieșea pe ușă și continua spre pădure.
Constantin își puse haina.
Înainte să plece, îngenunche.
— Doamne, nu știu unde mă duc. Dacă nu este bine, oprește-mă. Dacă este bine, mergi cu mine.
Și ieși.
---
Capitolul 2 — Pădurea
Pădurea era înfricoșătoare noaptea.
Ramurile se mișcau în vânt.
Frunzele foșneau.
Constantin mergea încet.
Medalionul îl călăuzea.
După câteva minute, lumina se stinse.
Constantin se opri.
— Doamne?
Nimic.
În spatele lui se auzi un zgomot.
Se întoarse.
Între copaci se afla o umbră.
Înaltă.
Nefirească.
Constantin făcu un pas înapoi.
— Cine ești?
Umbra răspunse:
— Cel care știe că ți-e frică.
Constantin tremura.
— Da. Mi-e frică.
Umbra râse.
— Atunci fugi.
Constantin strânse medalionul.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că nu sunt singur.
— Unde este Dumnezeul tău?
Constantin închise ochii.
— Cu mine.
Începu să se roage.
— Tatăl nostru...
Umbra se retrase.
Constantin continuă.
— Sfințească-se numele Tău...
Lumina medalionului crescu.
Umbra dispăru.
În fața lui apăru o lumină blândă.
Constantin căzu în genunchi.
O voce îi vorbi:
— Constantin.
— Doamne?
— Nu te teme.
Constantin începu să plângă.
— De ce mi-ai arătat toate acestea?
— Pentru că urmează un drum.
— Unde?
— Acolo unde oamenii au uitat că lumina nu se păstrează ascunsă.
Constantin nu înțelegea.
— Și ce trebuie să fac?
— Să cauți.
— Ce?
— Taina Luminii.
Apoi lumina dispăru.
Pe pământ rămăsese o carte.
Constantin o ridică.
Pe copertă scria:
CRONICA LUMINII.
---
Capitolul 3 — Cei doi prieteni
A doua zi, Constantin le povesti totul celor mai buni prieteni ai lui.
Andrei era curajos și uneori prea grăbit.
Maria era foarte inteligentă și nu credea nimic fără dovezi.
— Ai mers singur în pădure? întrebă Andrei.
— Da.
— Și ai văzut o umbră?
— Da.
Maria luă cartea.
— De unde ai luat-o?
— Din pădure.
Ea o deschise.
Pe prima pagină scria:
„Când întunericul va crește, trei copii vor porni spre Muntele Alb.”
Andrei se uită la Constantin.
— Noi suntem cei trei?
Constantin ridică din umeri.
— Nu știu.
Maria continuă să citească.
— „Vor căuta Lumina ascunsă și vor descoperi că adevărata putere nu este aceea de a-i învinge pe ceilalți, ci aceea de a nu deveni asemenea întunericului.”
Cei trei rămaseră tăcuți.
Andrei zâmbi.
— Atunci mergem.
Maria îl privi.
— Ești nebun.
— Probabil.
Constantin zâmbi.
— Înainte să plecăm, ne rugăm.
Cei trei își plecară capetele.
— Doamne, dacă drumul acesta este bun, călăuzește-ne. Dacă nu este bun, oprește-ne. Și păzește-ne inimile.
---
Capitolul 4 — Muntele Alb
Drumul către Muntele Alb a durat două zile.
Au trecut prin sate, păduri și văi.
În a doua seară au ajuns la poalele muntelui.
Acolo au găsit un bătrân.
Avea o barbă albă și ținea un toiag.
— Unde mergeți? întrebă el.
— La mănăstirea din vârf, răspunse Constantin.
Bătrânul îl privi atent.
— De ce?
Constantin scoase medalionul.
Bătrânul îngheță.
— De unde ai acesta?
— L-am găsit.
Bătrânul oftă.
— Atunci legenda a început din nou.
Maria făcu un pas înainte.
— Ce legendă?
Bătrânul răspunse:
— Cu mulți ani în urmă, trei copii au venit aici. Au căutat Lumina. Au găsit-o. Dar unul dintre ei a ales puterea în locul iubirii.
Andrei întrebă:
— Ce s-a întâmplat?
— A încercat să păstreze Lumina pentru el.
— Și?
Bătrânul privi spre munte.
— Lumina nu poate fi posedată.
Apoi plecă.
---
Capitolul 5 — Mănăstirea fără clopote
La răsărit, cei trei ajunseră la mănăstire.
Era veche.
Foarte veche.
Dar ceva era ciudat.
Nu avea clopote.
Ușa se deschise singură.
Înăuntru era un călugăr bătrân.
— Vă așteptam.
Constantin rămase uimit.
— Ne așteptați?
— Da.
Călugărul îi conduse într-o încăpere subterană.
Pe pereți erau pictate scene din viața Mântuitorului: nașterea, minunile, răstignirea și Învierea.
În mijloc se afla o cruce.
Călugărul spuse:
— Mulți oameni caută puterea. Unii caută bogăția. Alții caută să fie admirați.
Se uită la Constantin.
— Dar voi trebuie să învățați să căutați iubirea.
Maria întrebă:
— Unde este Taina Luminii?
Călugărul zâmbi.
— Nu este un obiect.
— Atunci ce este?
— O alegere.
Andrei se încruntă.
— Am venit până aici pentru o alegere?
— Da.
— Ce alegere?
Călugărul răspunse:
— Să alegi binele atunci când nimeni nu te obligă.
---
Capitolul 6 — Prima încercare
În noaptea aceea, fiecare copil avu un vis.
Andrei se văzu conducătorul unei cetăți.
Toți îl ascultau.
Maria se văzu înconjurată de cărți și oameni care o admirau.
Constantin se văzu într-un loc în care Dumnezeu îi oferea tot ce își dorea.
— Poți avea orice, îi spuse o voce.
Constantin întrebă:
— Orice?
— Da.
— Atunci vreau să nu mai sufere nimeni.
Vocea tăcu.
— Nu poți primi asta.
— Atunci vreau să-mi protejez familia.
— Nici asta nu poți garanta.
Constantin plânse.
— Atunci ce pot primi?
Vocea răspunse:
— Poți primi puterea de a iubi chiar și atunci când nu poți schimba totul.
Constantin se trezi.
Era dimineață.
Călugărul îl aștepta.
— Ai înțeles?
Constantin dădu din cap.
— Nu pot controla lumea.
— Dar?
— Pot alege ce fac eu.
---
Capitolul 7 — Pădurea Umbrelor
Cei trei plecară de la mănăstire.
Trebuiau să traverseze Pădurea Umbrelor.
Acolo fiecare om vedea ceea ce îl speria cel mai mult.
Andrei își văzu frica de a fi laș.
Maria își văzu frica de a greși.
Constantin își văzu frica de a-L pierde pe Dumnezeu.
În fața lui apăru o imagine.
Oamenii plecau.
Casa lui era goală.
Bunica lui nu mai era.
Părinții lui nu mai erau.
Constantin căzu în genunchi.
— Nu!
O voce îi șopti:
— Vezi? Totul se poate pierde.
Constantin plângea.
— Doamne...
Vocea răspunse:
— Crezi că Dumnezeu încetează să fie Dumnezeu atunci când viața devine grea?
Constantin își ridică privirea.
— Nu.
— Atunci mergi.
Constantin se ridică.
— Doamne, chiar dacă nu înțeleg, am încredere în Tine.
Imaginea dispăru.
Andrei îl aștepta.
Maria îl aștepta.
Cei trei se îmbrățișară.
---
Capitolul 8 — Îngerul
În centrul pădurii au găsit o poiană.
În mijlocul ei se afla o lumină.
Din lumină apăru o ființă asemenea unui om, dar înconjurată de strălucire.
Maria rămase fără cuvinte.
Andrei făcu un pas înapoi.
Constantin îngenunche.
— Cine ești?
Ființa răspunse:
— Sunt un slujitor al lui Dumnezeu.
Constantin întrebă:
— Ești înger?
— Da.
Îngerul îi privi.
— Ați trecut prin prima încercare.
Andrei întrebă:
— Mai sunt și altele?
Îngerul zâmbi.
— Vor fi.
Maria întrebă:
— De ce Dumnezeu ne-a ales pe noi?
— Dumnezeu nu caută oameni perfecți.
— Atunci ce caută?
— Inimi care sunt dispuse să se schimbe.
Îngerul se întoarse spre Constantin.
— Dar cea mai grea încercare încă nu a venit.
— Care?
Îngerul răspunse:
— Iertarea.
---
Capitolul 9 — Vrăjmașul
În acea noapte apăru un om.
Purta o mantie neagră.
Numele lui era Malachor.
Nu era un monstru.
Era un om.
Tocmai asta îl făcea înfricoșător.
El fusese unul dintre cei trei copii care căutaseră Lumina cu mulți ani înainte.
Malachor nu dorise să iubească.
Dorise să conducă.
Să fie ascultat.
Să nu mai fie niciodată slab.
El îi privi pe copii.
— Constantin.
— De unde îmi știi numele?
— Te-am așteptat.
— Ce vrei?
— Să-ți ofer ceea ce Dumnezeu nu îți oferă.
— Ce?
— Putere.
Malachor ridică mâna.
Pietrele din jur se ridicară în aer.
Andrei rămase uimit.
— Cum ai făcut asta?
Malachor râse.
— Puterea este totul.
Constantin îl privi.
— Nu.
Malachor se încruntă.
— Nu?
— Nu este totul.
— Atunci ce este?
Constantin răspunse:
— Iubirea.
Malachor atacă.
---
Capitolul 10 — Căderea lui Andrei
Andrei fu aruncat la pământ.
Constantin alergă spre el.
— Andrei!
Malachor îi întinse mâna.
— Vino cu mine.
Andrei se ridică.
— De ce?
— Pentru că tu vrei să fii puternic.
Andrei tăcu.
Era adevărat.
Își dorea să fie cel mai curajos.
Să nu-i fie frică niciodată.
Malachor îi spuse:
— Cu mine nu vei mai fi slab.
Andrei făcu un pas.
Constantin strigă:
— Andrei!
Băiatul se opri.
Se uită la prietenul lui.
— Mi-e frică, Constantin.
— Știu.
— Și vreau să fiu puternic.
Constantin îi răspunse:
— Poți fi puternic fără să devii rău.
Andrei se întoarse spre Malachor.
— Nu vin.
Malachor se înfurie.
— Prostule!
Și dispăru.
---
Capitolul 11 — Orașul întunericului
Cei trei ajunseră la o cetate veche.
Acolo oamenii nu se mai rugau.
Nu se mai ajutau.
Fiecare se gândea doar la el.
Pe porțile cetății era scris:
„Aici fiecare om trăiește pentru sine.”
Constantin se întristă.
— Asta este lumea pe care o vrea Malachor.
Maria spuse:
— Cum o putem schimba?
Constantin răspunse:
— Nu putem schimba toți oamenii.
— Atunci ce facem?
— Începem cu noi.
Au găsit un bătrân care nu avea mâncare.
I-au dat din puținul lor.
Au găsit un copil singur.
S-au așezat lângă el.
Au găsit un om bolnav.
Au chemat ajutor.
Și ceva incredibil s-a întâmplat.
Un om i-a văzut.
A început să-i ajute.
Apoi altul.
Apoi altul.
În câteva zile, cetatea începu să se schimbe.
Malachor privi de la fereastra turnului.
— Nu!
Nu putea înțelege.
Constantin nu luptase cu arme.
Nu folosise puteri.
Folosise iubire.
---
Capitolul 12 — Trădarea
Într-o seară, Maria dispăru.
Andrei și Constantin o căutară peste tot.
O găsiră în turnul lui Malachor.
Malachor îi spusese:
— Tu ești cea mai inteligentă. Ai putea conduce lumea.
Maria ezită.
— Nu vreau să conduc lumea.
— Atunci de ce ești nemulțumită de tine?
Maria tăcu.
Malachor lovise exact unde trebuia.
Maria se temea să greșească.
Se temea să nu fie suficient de bună.
Constantin ajunse în turn.
— Maria!
Ea plângea.
— Nu pot.
— Ce?
— Nu pot să fiu perfectă.
Constantin se apropie.
— Nici eu.
Andrei spuse:
— Nici eu.
Maria îi privi.
Constantin continuă:
— Dumnezeu nu ne cere să fim perfecți. Ne cere să ne ridicăm atunci când cădem.
Maria plânse.
— M-am temut că voi râdeți de mine.
— Niciodată, spuse Andrei.
Cei trei se îmbrățișară.
Malachor urlă.
— De ce nu vă puteți despărți?!
Constantin răspunse:
— Pentru că prietenia adevărată iartă.
---
Capitolul 13 — Marea încercare
Malachor îi conduse într-o sală subterană.
În mijloc se afla o lumină uriașă.
Taina Luminii.
Constantin se apropie.
— Asta este?
Malachor zâmbi.
— Da.
Lumina era atât de puternică încât cei trei abia puteau privi.
Malachor spuse:
— Ia-o.
Constantin întinse mâna.
Dar îngerul apăru.
— Nu o lua.
Constantin se opri.
— De ce?
— Pentru că lumina nu este un lucru.
Malachor țipă:
— Minte!
Îngerul îl privi.
— Tu ai încercat să o stăpânești.
Malachor răspunse:
— Pentru că voiam să nu mai sufăr!
Îngerul tăcu.
Constantin înțelese.
Malachor nu fusese întotdeauna rău.
Fusese un om rănit.
Un om care alesese puterea pentru că îi era frică să mai fie slab.
Constantin se apropie.
— Malachor.
— Ce vrei?
— Te iert.
Malachor rămase nemișcat.
— Pentru ce?
— Pentru tot.
— Nu vreau mila ta!
— Nu este milă.
— Atunci ce este?
— O invitație să te întorci.
Malachor începu să plângă.
Pentru prima dată după mulți ani.
---
Capitolul 14 — Întunericul se ridică
Dar în acel moment, ceva mult mai întunecat se ridică din adâncul cetății.
Nu era Malachor.
Nu era om.
Era întunericul pe care Malachor îl hrănise ani întregi.
Toate fricile, ura, mândria și răutatea se adunaseră într-o singură umbră.
Malachor strigă:
— Nu!
Umbra îl aruncă la pământ.
Constantin ridică medalionul.
— Doamne!
Lumina apăru.
Andrei strigă:
— Ce facem?
Constantin răspunse:
— Ne rugăm.
Cei trei îngenuncheară.
Malachor îi privi.
Apoi, încet, îngenunche și el.
Pentru prima dată după mulți ani, se rugă.
— Doamne... dacă mai pot fi iertat... iartă-mă.
Umbra începu să se destrame.
Constantin continuă:
— Tatăl nostru...
Maria se rugă.
Andrei se rugă.
Malachor se rugă.
Și lumina umplu sala.
---
Capitolul 15 — Sacrificiul
Umbra se ridică pentru ultima dată.
Se îndreptă spre copii.
Constantin văzu că prietenii lui erau în pericol.
Fără să ezite, alergă înainte.
— Constantin! strigă Maria.
Umbra îl înconjură.
Pentru o clipă, băiatul nu mai vedea nimic.
Auzi doar o voce:
— Renunță.
Constantin răspunse:
— Nu.
— Vei pierde totul.
— Nu mă tem.
— Vei suferi.
— Dumnezeu este cu mine.
— Vei muri.
Constantin închise ochii.
— Viața mea este în mâna lui Dumnezeu.
Atunci medalionul se deschise.
În interior nu era aur.
Nu era piatră prețioasă.
Era o mică cruce.
Lumina izbucni.
Umbra dispăru.
---
Capitolul 16 — Adevărul
După ce totul se termină, îngerul apăru din nou.
Constantin întrebă:
— De ce medalionul?
Îngerul răspunse:
— Pentru a-ți aminti că adevărata putere nu vine din obiecte.
— Atunci de unde?
— Din Dumnezeu.
Constantin privi crucea.
— Și Taina Luminii?
Îngerul zâmbi.
— Ai descoperit-o deja.
— Unde?
Îngerul arătă spre inima lui.
— În fiecare alegere prin care ai ales iubirea în locul urii, iertarea în locul răzbunării și credința în locul fricii.
Constantin începu să plângă.
— Deci nu trebuia să găsim o comoară?
— Nu.
— Ci să devenim noi înșine lumină?
— Da.
---
Capitolul 17 — Întoarcerea
După aventură, cei trei copii se întoarseră în sat.
Părinții lui Constantin îl așteptau.
Mama lui îl îmbrățișă.
— Unde ai fost?
Constantin o strânse în brațe.
— Departe.
— Ai fost în pericol?
Constantin se uită spre cer.
— Da.
— Cine te-a protejat?
Constantin zâmbi.
— Dumnezeu.
Bunica lui îl privi și înțelese că ceva se schimbase.
— Ai găsit ce căutai?
Constantin scoase medalionul.
— Da.
— Ce?
Constantin răspunse:
— Am găsit Lumina.
Bunica zâmbi.
— Și unde este?
Constantin puse mâna pe inimă.
— Aici.
---
Capitolul 18 — Ultima noapte
În noaptea aceea, Constantin se așeză lângă fereastră.
Privi stelele.
Se rugă:
— Doamne, Îți mulțumesc.
Tăcere.
— Îți mulțumesc că m-ai ajutat.
Tăcere.
— Îți mulțumesc pentru Andrei și Maria.
Tăcere.
— Și Îți mulțumesc că m-ai învățat să iert.
Constantin zâmbi.
— Dar, Doamne...
Se opri.
— Mai am o întrebare.
O lumină mică apăru în depărtare.
Constantin privi.
— Povestea s-a terminat?
Pentru o clipă, i se păru că aude:
— Nu.
Constantin se ridică.
— Ce?
Lumina dispăru.
Pe pervaz apăru pasărea albă.
În cioc avea un alt medalion.
De data aceasta era albastru.
Constantin îl luă.
Pe spate erau scrise cuvintele:
„MAI EXISTĂ UN DRUM.”
Constantin zâmbi.
— Atunci voi fi pregătit.
Și se așeză din nou la rugăciune.
---
EPILOG — Lumina nu moare
Au trecut ani.
Constantin a crescut.
Dar nu a uitat niciodată pădurea.
Nu a uitat mănăstirea.
Nu l-a uitat pe Malachor.
Nu i-a uitat pe Andrei și Maria.
Și mai ales...
nu a uitat să se roage.
Uneori viața lui era ușoară.
Alteori era grea.
Uneori primea răspunsuri.
Alteori trebuia să aștepte.
Dar în fiecare dimineață spunea:
— Doamne, mergi cu mine.
Iar în fiecare seară:
— Doamne, rămâi cu mine.
Într-o zi, Constantin devenise adult și se afla într-un oraș mare.
Văzu un copil stând singur pe o bancă.
Copilul plângea.
Constantin se apropie.
— Ce ai?
— Mi-e frică.
Constantin se așeză lângă el.
— Și mie mi-a fost frică odată.
— Și ce ai făcut?
Constantin zâmbi.
— Am început să mă rog.
Copilul îl privi.
— Dumnezeu chiar ascultă?
Constantin privi cerul.
— Da.
— Chiar dacă nu răspunde?
Constantin zâmbi.
— Mai ales atunci când trebuie să învățăm să avem încredere.
Copilul își împreună mâinile.
Constantin făcu la fel.
Și împreună au început să se roage.
Deasupra lor, pentru o clipă, o pasăre albă traversă cerul.
Iar undeva, foarte departe, într-o pădure ascunsă între munți, o lumină se aprinse.
Pentru că Taina Luminii nu fusese niciodată o comoară.
Nu fusese o armă.
Nu fusese o putere.
Era credința care îl făcea pe om să aleagă binele atunci când putea alege răul.
Iar Constantin înțelesese în sfârșit cel mai important lucru:
Nu trebuie să fii cel mai puternic ca să învingi întunericul.
Trebuie doar să nu lași întunericul să-ți ia lumina din inimă.
Și, cât timp mai exista un om care se ruga, ierta și iubea...
lumina nu putea muri.
SFÂRȘIT
O, Mamă, de-aș mai putea sta cu tine
O, Mamă, de-aș putea să mai stau cu tine încă o dată... De-aș putea să mai aud glasul tău, să îți văd chipul și să îți spun cât de mult însemni pentru mine. Sunt atâtea lucruri pe care aș fi vrut să ți le spun și atâtea clipe pe care aș fi vrut să le mai trăim împreună.
O, Mamă, de ce ai plecat? De ce m-ai lăsat singur cu această durere în suflet? Uneori, inima mea caută răspunsuri, dar nu găsește decât lacrimi și dor. Îmi este greu să înțeleg de ce viața ne desparte de cei pe care îi iubim. Dar sper și mă rog ca tu să fii într-un loc mai bun, într-un loc de pace, unde nu există durere, lacrimi sau suferință.
Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să îți dea odihnă și liniște. Iar eu voi păstra amintirea ta în inima mea atât timp cât voi trăi. O, Mamă, de-ai fi mai stat cu noi puțin, de-am mai fi avut timp să vorbim, să râdem și să fim împreună. Dar timpul pe care Dumnezeu ni-l dă este uneori un mare mister, iar omul nu poate înțelege toate căile Lui.
Mamă, iartă-mă pentru toate greșelile pe care le-am făcut față de tine. Iartă-mă pentru cuvintele pe care poate nu ar fi trebuit să le spun, pentru momentele în care nu am știut să îți arăt destul cât de mult te iubesc și pentru toate clipele în care aș fi putut să fiu mai bun. Dacă aș putea da timpul înapoi, aș încerca să prețuiesc fiecare clipă petrecută alături de tine.
Acum însă, nu pot decât să mă rog. Am să mă rog la Dumnezeu neîncetat, ca El să îți poarte sufletul în pace și să îmi dea și mie puterea de a merge mai departe. Numai Dumnezeu poate să dea pace sufletului meu și liniște inimii mele. Când oamenii nu pot alina durerea, Dumnezeu rămâne aproape. Când lacrimile curg și cuvintele nu mai sunt de ajuns, Dumnezeu cunoaște durerea inimii.
Inima mea este în bucăți, Mamă. Uneori simt că o parte din mine a plecat odată cu tine. Dar cred că Dumnezeu, în iubirea și mila Sa, poate să vindece ceea ce pare de nevindecat. El poate să îmi dea o inimă nouă, o inimă care să poată purta durerea fără să își piardă speranța. Poate că rănile nu vor dispărea niciodată complet, pentru că iubirea lasă în urmă dor, dar Dumnezeu poate transforma lacrimile în rugăciune și durerea în speranță.
Mamă, nu te voi uita niciodată. Vei rămâne mereu în sufletul meu, în amintirile mele și în rugăciunile mele. Dragostea adevărată nu dispare atunci când nu mai putem vedea pe cineva. Ea rămâne vie în inimă.
Mă voi ruga lui Dumnezeu să îmi dea putere și să mă ajute să găsesc liniștea pe care o caut. Și, chiar dacă astăzi plâng și sufletul meu este greu, sper că într-o zi Dumnezeu va șterge lacrimile mele și va aduce pace în inima mea.
Mergi în pace, Mamă. Dumnezeu să te ocrotească și să îți dea odihnă. Iar eu voi continua să mă rog, să sper și să cred că iubirea nu se termină odată cu despărțirea.
O, Mamă, de-aș mai putea sta cu tine măcar o clipă... să îți spun încă o dată: Te iubesc. Și îmi este dor de tine. Această poezie este un omagiu plin de iubire, dor și durere al lui Ionuț pentru mama sa plecată dintre cei dragi. Ionuț își exprimă suferința și dorința de a mai putea sta încă o dată alături de mama lui, de a-i auzi glasul și de a-i spune cât de mult o iubește.
În cuvintele lui Ionuț se află și o rugăminte de iertare pentru toate greșelile pe care crede că le-a făcut față de mama sa. Durerea lui este mare, iar inima lui pare zdrobită de despărțire. Totuși, el își pune toată speranța în Dumnezeu, crezând că numai Dumnezeu îi poate da pace sufletului și liniște inimii.
Ionuț se roagă neîncetat și speră că mama lui se află într-un loc de pace. Chiar dacă dorul rămâne, el crede că Dumnezeu poate vindeca o inimă frântă și poate transforma durerea în speranță.
[Cristian Diaconița]
ROMÂNUL ȘI ARABUL
PROLOG
În vremea clopotelor și a drumurilor lungi
În vremuri de demult, când cetățile își ridicau zidurile spre cer, când călătorii mergeau zile întregi pe drumuri de pământ, iar clopotele mănăstirilor vesteau dimineața și seara peste munți, trăia într-un ținut românesc un om pe nume Ion.
Ion era cunoscut în sat pentru trei lucruri:
era bun la inimă,
era foarte curios,
și vorbea atât de mult, încât până și cocoșul satului se plictisea să-l asculte.
Dacă îl întâlneai dimineața și îl întrebai:
— Ion, ai dormit bine?
Până seara aflai cum dormise bunicul lui în tinerețe, cum se stricase căruța vecinului și de ce unchiul său cumpărase odată un măgar care nu voia să meargă decât înapoi.
Ion nu era bogat și nici puternic.
Dar avea o credință simplă, o inimă ospitalieră și o dorință sinceră de a-i ajuta pe ceilalți.
Într-o dimineață de toamnă, viața lui urma să se schimbe.
Clopotele vechii Mănăstiri a Sfântului Nicolae răsunau peste dealuri.
Dang! Dang! Dang!
Ion mergea spre mănăstire când observă un călător străin la poartă.
Omul purta haine de călătorie, avea un sac pe umăr și ținea în mână un toiag.
Ion se apropie.
— Pace ție!
— Pace și ție! răspunse străinul.
— Ești pierdut?
— Puțin.
Ion zâmbi.
— Atunci ai noroc.
— De ce?
— Pentru că eu mă pricep foarte bine la găsit oameni pierduți.
Străinul râse.
— Și dacă tu ești pierdut?
Ion rămase câteva clipe pe gânduri.
— Atunci suntem doi.
Străinul întinse mâna.
— Mă numesc Yusuf.
— Ion.
— Sunt călător.
— Și eu.
Yusuf se uită la el.
— Tu?
— Eu călătoresc până la satul vecin aproape în fiecare săptămână.
Yusuf izbucni în râs.
— Cred că avem definiții diferite pentru cuvântul „călător”.
Ion îl bătu prietenește pe umăr.
— O să te obișnuiești.
Nu știau atunci că acea întâlnire avea să-i poarte prin păduri, cetăți, mănăstiri și drumuri primejdioase și că avea să-i transforme din doi străini în cei mai buni prieteni.
---
CAPITOLUL I
Străinul de la mănăstire
Părintele Teofan, starețul mănăstirii, îi primi pe cei doi în biserică.
Era un bătrân cu barbă albă și ochi liniștiți.
— Bine ai venit, fiule, îi spuse lui Yusuf.
— Vă mulțumesc, părinte.
Yusuf privi icoanele.
— Am venit de foarte departe pentru a vedea aceste locuri creștine.
— Atunci vei fi primit ca un oaspete.
Ion zâmbi.
— Părinte, pot să-i arăt eu mănăstirea?
Părintele Teofan îl privi.
— Poți.
— Tot?
— Tot.
— Și turnul?
— Da.
— Și pivnița?
— Da.
— Și cămara?
Părintele se opri.
— De ce vrei să-i arăți cămara?
Ion răspunse foarte serios:
— Pentru cultură.
Yusuf izbucni în râs.
Părintele clătină din cap.
— Du-te, Ion.
Ion îl luă pe Yusuf.
— Ai auzit? Avem binecuvântare.
— Pentru ce?
— Pentru cămară.
---
După ce îi arătă curtea, clopotnița și grădina, Ion îl duse în biserică.
Yusuf privi icoanele cu atenție.
— Sunt foarte frumoase.
— Da.
— Ce înseamnă icoanele pentru creștini?
Ion deveni serios.
— Ne amintesc de Dumnezeu, de Maica Domnului și de sfinți. Nu ne închinăm lemnului sau vopselei, ci cinstim persoana reprezentată.
Yusuf dădu din cap.
— Înțeleg.
În acel moment, părintele Teofan veni spre ei.
— Priviți icoana Sfântului Nicolae.
Cei doi se apropiară.
Părintele observă ceva.
— Asta nu era aici.
În partea de jos a icoanei apăruse o mică inscripție.
Era aproape ascunsă.
Ion se apropie.
— Ce scrie?
Părintele citi:
„Când omul răsăritului va întâlni omul ținutului de miazănoapte, se va deschide drumul către comoara ascunsă.”
Ion se uită la Yusuf.
Yusuf se uită la Ion.
— Eu sunt omul răsăritului?
Părintele nu răspunse.
Ion ridică mâna.
— Atunci eu sunt omul miazănoaptei?
Părintele zâmbi.
— Poate.
Ion oftă.
— Părinte, de ce toate lucrurile misterioase încep cu „poate”?
---
CAPITOLUL II
Harta din clopotniță
Părintele Teofan îi conduse în turn.
Acolo, printre funii, grinzi și praful adunat de-a lungul anilor, găsiră o cutie veche.
Ion suflă praful de pe ea.
— Hapciu!
Yusuf râse.
— Ai trezit cutia.
— Nu râde. Praful de aici are probabil mai mulți ani decât mine.
Deschiseră cutia.
Înăuntru era o hartă.
Pe ea se vedeau munți, râuri, drumuri și trei clopote desenate.
În partea de jos scria:
„Trei clopote vor arăta calea. Trei chei vor deschide piatra. Iar cartea va fi găsită de cei care caută nu aurul, ci lumina.”
Yusuf privi harta.
— Este o hartă veche.
— Foarte veche, spuse părintele.
Ion întrebă:
— Și ce trebuie să facem?
— Să aflați unde duc cele trei clopote.
Ion privi harta.
— Părinte...
— Da?
— Nu putem să așteptăm să vină ele la noi?
Părintele începu să râdă.
— Nu.
— Am încercat.
---
CAPITOLUL III
Plecarea
A doua zi, Ion și Yusuf porniră la drum.
Părintele Teofan le dădu pâine, brânză, apă și o mică cruce de lemn.
— Luați-o cu voi.
Ion o primi cu respect.
— Vă mulțumim, părinte.
— Aveți grijă unul de altul.
— Vom avea.
— Și nu vă lăsați conduși de lăcomie.
Yusuf răspunse:
— Nu ne vom lăsa.
Ion tăcu.
Părintele îl privi.
— Ion?
— Da?
— Ai înțeles?
— Da.
— Bine.
Ion se uită la sacul cu merinde.
— Dar dacă găsim ceva bun de mâncare pe drum?
Părintele izbucni în râs.
— Mergi, fiule.
---
CAPITOLUL IV
Calul împărătesc
La un han din apropiere, cei doi găsiră doi cai.
Unul era alb și liniștit.
Celălalt era maro și foarte încăpățânat.
Ion îl privi.
Calul îl privi.
Ion făcu un pas înapoi.
— Yusuf, eu îl aleg pe cel alb.
— De ce?
— Cel maro pare că știe mai multe decât mine.
— Poate chiar știe.
— Atunci este periculos.
Yusuf începu să râdă.
Porniră.
După o vreme, calul lui Ion se opri.
Ion trase de frâu.
— Hai!
Calul nu se mișcă.
— Hai!
Nimic.
Yusuf strigă:
— Ce faci?
— Îl conving.
— Cum?
— Vorbesc cu el.
Yusuf se uită la Ion.
— Și înțelege?
— Până acum nu.
Ion îi șopti calului:
— Dacă mergem mai departe, primești un morcov.
Calul porni imediat.
Yusuf râse.
— Deci ai găsit metoda.
Ion zâmbi.
— Toți avem un punct slab.
---
CAPITOLUL V
Hanul celor trei clopote
Spre seară, ajunseră la un han.
Deasupra porții erau trei clopote.
Ion sări de pe cal.
— Yusuf!
— Ce?
— Uite!
— Cele trei clopote.
— Exact!
Intrară în han.
Hangioaica îi privi atent.
— Sunteți călători?
— Da.
— Ce căutați?
Ion răspunse:
— O carte veche.
Femeia tăcu.
— Cine v-a trimis?
— Părintele Teofan.
Femeia își schimbă expresia.
— Atunci trebuie să vedeți pe cineva.
— Pe cine?
— Pe bătrânul Ilie.
— Unde este?
— În grajd.
Ion se uită la Yusuf.
— De ce toate persoanele importante din poveste locuiesc în grajduri?
---
CAPITOL VI
Bătrânul Ilie
Ilie era un bătrân cu barbă albă și o voce puternică.
Când văzu harta, se ridică.
— De unde aveți asta?
— De la mănăstire.
Ilie oftă.
— Credeam că nu va mai veni nimeni.
Yusuf întrebă:
— Ce știți despre hartă?
— Știu că duce spre o cetate veche.
— Și cheia?
Ilie scoase o cutie.
În ea se afla o cheie.
— Aceasta este prima.
Ion o privi.
— Și celelalte?
— Una este ascunsă în munți.
— Iar a treia?
— Într-o cetate părăsită.
Ion oftă.
— Nu putea fi una lângă fântână?
Ilie râse.
— Nu.
— Am întrebat.
---
CAPITOL VII
Furtuna
A doua zi, cei doi porniră spre munți.
Pe la prânz, cerul se întunecă.
Vântul începu să sufle.
— Vine furtuna! strigă Yusuf.
— O văd!
— Trebuie să găsim adăpost!
— Unde?
— Nu știu!
— Atunci suntem în aceeași situație!
Ploaia începu.
Cei doi găsiră o peșteră.
Intrând, Yusuf aprinse o torță.
Pe pereți erau picturi vechi.
Cruci.
Clopote.
Și un drum desenat.
Ion se apropie.
— Yusuf...
— Da?
— Cred că am găsit următorul indiciu.
În acel moment se auzi un zgomot.
Ion încremeni.
— Ce a fost?
Zgomotul se auzi din nou.
— Urs? întrebă Ion.
— Nu.
— Lup?
— Nu.
Din întuneric apăru un călugăr.
Ion sări înapoi.
— Maica Domnului!
Călugărul îl privi calm.
— Pace vouă.
Ion puse mâna pe inimă.
— Părinte, data viitoare tușește înainte să apari din întuneric!
Călugărul începu să râdă.
---
CAPITOL VIII
Călugărul Damian
Călugărul se numea Damian.
Locuia de mulți ani într-un mic schit din munți.
— Știu legenda cărții, spuse el.
Yusuf îl întrebă:
— Unde este?
— Într-un loc pe care nu-l poate găsi un om care caută aur.
Ion oftă.
— Iar nu este aur.
— Nu.
— Bănuiam.
Călugărul îi conduse într-o încăpere ascunsă.
Acolo se afla o ușă de piatră.
Pe ușă erau trei semne:
clopotul, crucea și steaua.
— Aveți nevoie de trei chei.
Ion scoase cheia de la Ilie.
— Una o avem.
Damian dădu din cap.
— A doua este în cetatea veche.
— Și a treia?
— În locul în care trei drumuri se întâlnesc.
Ion privi harta.
— Și unde este acel loc?
Damian arătă spre vale.
— La răscrucea celor trei drumuri.
Ion zâmbi.
— Asta chiar pare ușor.
Yusuf îl privi.
— Când spui că ceva pare ușor, întotdeauna se întâmplă ceva.
Ion oftă.
— Nu mai spune asta.
---
CAPITOL IX
Răscrucea
A doua zi, ajunseră la o răscruce.
Trei drumuri.
Unul spre nord.
Unul spre sud.
Unul spre munți.
Ion scoase harta.
— Și acum?
Yusuf arătă spre nord.
— Nord.
Ion arătă spre sud.
— Sud.
Se uitară unul la altul.
— Cine are dreptate? întrebă Yusuf.
— Eu.
— De ce?
— Pentru că am zis primul.
— Asta nu este logică.
— Este logică românească.
Au ales drumul din mijloc.
După două ore, ajunseră exact de unde plecaseră.
Yusuf se uită la Ion.
Ion se uită la Yusuf.
— Nu spune nimic.
— Nu spun.
— Bine.
— Dar ai ales tu drumul.
— Știu.
---
CAPITOL X
Cetatea părăsită
După ce se întoarseră la răscruce, urmară drumul corect.
Ajunseră la o cetate veche.
Zidurile erau înalte.
Poarta era deschisă.
— Asta nu-mi place, spuse Yusuf.
— De ce?
— Pentru că o cetate părăsită nu ar trebui să aibă poarta deschisă.
Ion se uită la poartă.
— Poate au uitat să o închidă.
— Acum o mie de ani?
Ion tăcu.
— Bun argument.
Intrară.
În centrul cetății era o capelă veche.
Pe altar se afla o stea de piatră.
Yusuf o ridică.
Dedesubt era cheia.
— Am găsit-o!
În acel moment, se auziră pași.
Ion se întoarse.
La intrare se aflau trei oameni.
Era o ceată de tâlhari.
Conducătorul lor strigă:
— Dați-ne harta!
Ion șopti:
— Yusuf.
— Da?
— Am o idee.
— Care?
— Fugim.
— Este cea mai bună idee pe care ai avut-o azi.
---
CAPITOL XI
Urmărirea
Cei doi alergară spre cai.
Tâlharii îi urmăreau.
Ion urcă pe cal.
Yusuf urcă și el.
— Pleacă!
Caii porniră.
Drumul cobora printre stânci.
— Mai repede! strigă Yusuf.
— Încerc!
— De ce mergi atât de încet?
— Pentru că al meu este cal creștin!
— Ce înseamnă asta?
— Merge numai dacă are voie!
Yusuf începu să râdă.
Tâlharii se apropiau.
Ion observă un pod vechi.
— Yusuf!
— Ce?
— Podul!
— Trebuie să trecem!
Trecură.
Când ajunseră pe partea cealaltă, podul se rupse.
Tâlharii se opriră.
Ion răsuflă ușurat.
— Slavă lui Dumnezeu!
Yusuf zâmbi.
— Am scăpat.
Ion scoase harta.
— Și avem cheia.
— Atunci să mergem.
---
CAPITOL XII
Ultima cheie
Se întoarseră la mănăstirea din munți.
Călugărul Damian îi aștepta.
— Ați găsit cheia?
Yusuf o ridică.
— Da.
— Atunci mai aveți nevoie de ultima.
Ion întrebă:
— Unde este?
Damian zâmbi.
— La mănăstirea voastră.
Ion făcu ochii mari.
— Adică am călătorit până aici și trebuie să ne întoarcem?
— Da.
Ion se așeză pe o piatră.
— Eu cred că această aventură are ceva personal cu mine.
Yusuf râse.
---
CAPITOL XIII
Întoarcerea la Sfântul Nicolae
Când se întoarseră la mănăstire, părintele Teofan îi aștepta.
— V-ați întors.
— Da, părinte.
— Ați găsit cheia?
Ion se uită la el.
— Părinte...
— Da?
— Dumneavoastră știați unde este?
Părintele zâmbi.
— Da.
Ion rămase fără cuvinte.
Yusuf râse.
— Cred că este prima dată când Ion nu știe ce să spună.
— Părinte!
Călugărul scoase o mică cheie de sub haina sa.
— A treia cheie.
Ion aproape că se prăbuși.
— Noi am trecut prin păduri, furtuni, cetăți și tâlhari!
— Știu.
— Și cheia era aici?!
— Da.
Ion se uită spre cer.
— Doamne, dă-mi răbdare.
Yusuf îl bătu pe umăr.
— Măcar am avut aventură.
Ion zâmbi.
— Asta este adevărat.
---
CAPITOL XIV
Camera ascunsă
Cei trei merseră în biserică.
Părintele Teofan îi conduse în spatele altarului.
Acolo se afla o ușă veche, ascunsă după o perdea.
Ion privi cele trei chei.
— Acum?
— Acum.
Prima cheie.
Clic.
A doua.
Clic.
A treia.
Clic.
Ușa se deschise.
Înăuntru era o cameră mică.
Pe o masă de piatră se afla o carte veche.
Coperta era simplă.
Avea o cruce.
Yusuf se apropie.
— Aceasta este cartea?
— Da.
Ion se uită în jur.
— Și unde este aurul?
Părintele îl privi.
— Ion...
— Glumeam.
Cartea era plină de învățături despre credință, milostenie, iertare, pace și iubirea aproapelui.
Yusuf citi cu atenție.
Ion deveni liniștit.
— Atâta drum pentru asta...
Părintele Teofan răspunse:
— Uneori, Dumnezeu îngăduie omului să parcurgă un drum lung pentru a găsi un adevăr simplu.
Ion dădu din cap.
— Acum înțeleg.
Yusuf zâmbi.
— Și eu.
---
CAPITOL XV
Ultima aventură
Credeau că aventura se terminase.
Dar în noaptea aceea, clopotul mănăstirii începu să bată singur.
Dang!
Ion se ridică din pat.
— Yusuf!
— Ce este?
— Clopotul!
— Poate bate vântul.
Dang!
— Nu bate vântul, spuse Ion.
Părintele Teofan intră.
— Ce se întâmplă?
Cei trei merseră spre clopotniță.
Acolo găsiră o ușă deschisă.
Înăuntru era un băiat speriat.
Era un copil din sat care venise să caute un miel pierdut.
Ion îl privi.
— Pentru asta am venit?
Băiatul spuse:
— Mielul meu a intrat aici.
Yusuf începu să râdă.
— Aventura continuă.
Ion oftă.
— Să găsim mielul.
După o oră, îl găsiră în magazia mănăstirii.
Ion îl scoase.
— Iată-l!
Băiatul îl luă în brațe.
— Mulțumesc!
Părintele Teofan zâmbi.
— Vedeți? Uneori cea mai importantă faptă nu este să găsești o carte veche, ci să ajuți un copil să-și găsească mielul.
Ion zâmbi.
— Și mie îmi place mai mult mielul decât harta.
Yusuf râse.
— Pentru că mielul nu te pune să mergi trei zile prin munți.
---
EPILOG
Prietenia
Au trecut anii.
Yusuf s-a întors în țara sa, dar nu a uitat niciodată mănăstirea.
Ion a rămas în sat.
Când primea vești de la Yusuf, mergea imediat la mănăstire să i le spună părintelui Teofan.
Într-o zi, după mulți ani, Yusuf s-a întors.
Ion îl aștepta la poartă.
— Yusuf!
— Ion!
Se îmbrățișară ca doi vechi prieteni.
— Ți-a fost dor de România? întrebă Ion.
— Da.
— De mănăstire?
— Da.
— De mine?
Yusuf zâmbi.
— Și de tine.
Ion se lumină.
— Dar de halva?
Yusuf începu să râdă.
— Mai ales de halva.
Ion scoase imediat o pungă.
— Știam eu!
Părintele Teofan îi privea de la fereastră.
Clopotele începură să bată.
Dang! Dang! Dang!
Yusuf privi mănăstirea.
— Am venit aici ca străin.
Ion îi răspunse:
— Dar ai plecat ca prieten.
Yusuf zâmbi.
— Asta este adevărata comoară.
Ion dădu din cap.
— Da.
Se făcu liniște.
Apoi Ion întrebă:
— Mergem să mâncăm?
Yusuf începu să râdă.
— Știam că vei întreba.
— După atâtea aventuri, merităm.
— Ce avem?
Ion zâmbi larg.
— Pâine, brânză, miere...
Yusuf completă:
— Și halva.
— Exact!
Cei doi intrară în mănăstire.
Clopotele continuau să răsune peste dealuri.
Iar povestea lor rămase în amintirea oamenilor ca povestea Românului și Arabului — doi oameni veniți din locuri diferite, care au descoperit că o prietenie adevărată poate trece peste hotare, limbi și distanțe.
Nu aurul fusese comoara.
Nu cartea.
Nu cheile.
Nu cetatea.
Comoara fusese prietenia.
Iar lumina pe care o căutaseră în toate acele locuri fusese, în cele din urmă, lumina binelui din inima omului.
Ion ieși pentru ultima dată în curtea mănăstirii.
Se uită spre cer.
— Slavă lui Dumnezeu!
Yusuf zâmbi.
— Amin.
Din clopotniță se auzi încă o dată:
Dang! Dang! Dang!
Ion ridică punga cu halva.
— Și slavă pentru asta!
Yusuf izbucni în râs.
Părintele Teofan își făcu semnul crucii și zâmbi.
Iar peste vechea mănăstire se așternu liniștea serii.
SFÂRȘIT
---
MORALA
Omul poate veni dintr-o țară îndepărtată, poate vorbi o altă limbă și poate avea alte obiceiuri, dar bunătatea, respectul, credința, iertarea și prietenia pot uni inimile.
Adevărata comoară nu este aurul pe care îl găsim într-o peșteră, ci binele pe care îl găsim în oameni.
Iar uneori, cele mai mari aventuri ale vieții nu ne duc acolo unde credeam că trebuie să ajungem, ci ne învață cine suntem și cine ne sunt adevărații prieteni.
Love poems
Parting poems
Poems about nature
Spring poems
Poems dedicated to Mothers
Poems for children
About parental home
Poems for Dad
Poems about animals
Poems about death
Philosophical poem
Confessional poems
Sad poems
Motivational poems
Prose
Christmas carols
Funny poems
The patriotic poems
Poems March 8
Easter poems
New Year Poems
Diverse poems
Thoughts
Poems dedicated
Congratulations
Friendship poems
Poems in the same category
CURAT, DESTIN ÎN NEFIINȚĂ
Tu ai rostit rugăciunea-n puține cuvinte,
Și te-ai rugat în umbra icoanelor sfinte,
Să culegi lumina dintâi a primilor zori,
Pentru care merită să trăiești și-apoi să mori...
Cu fruntea plecată și palmele întinse,
Îngenunchiat în fața icoanelor plânse,
Ai tremurat lumina cea sfântă-n cădelniți,
Și de pe umeri, albe aripi de îngeri goniți...
Învăluit în parfumul florilor albastre de mai,
Ai pășit pe autostrada ta care duce în rai,
Cu suflet ușor, în dreaptă și mută credință,
Curat, destinul tău s-a împlinit în neființă...
PURO, DESTINO NEL NON ESSERE
Hai pronunciato la preghiera in poche parole,
e pregasti all’ombra delle icone sante,
per raccogliere la prima luce dell’alba prima,
per cui vale la pena vivere e poi morire…
Con la fronte china e i palmi tesi,
in ginocchio restasti davanti alle icone piangenti,
per far tremare la luce santa negli incensieri,
e scacciare dalle spalle le ali bianche degli angeli inseguiti…
Avvolto nel profumo dei fiori azzurri di maggio,
imboccasti la strada che conduce al paradiso,
con anima lieve, in retta e muta fede,
puro, il tuo destino si compì nel non essere…
Rabat la suflet
Cat, din poezia mea, traiește viu in calea ta?
Cât mers din pasul meu e și umblarea ta?
Cât Dumnezeu din tine mai poartă duh din mine?
Cât fiu din mamă și din natură frunză pe apă...
Te-ntreabă de știi măsura a ce nu se cuvine,
Ce nu e în cuvinte, dar curge în simțire.
De câte ori închisei ochii să nu îți slobozi gura
In schimbul liniștii, doar să nu înfrunți furtuna.
Nu pumnul ridicat, ci pieptul dârz în cuget scos în față...
Nu gloata după faimă, ci mersul dus în tihnă și în pace.
E o grabă nebună, o grabă de-a dreptul bolnavă
Iar buzunarele...pline de inimi golite de vlagă.
O minte părtașă în frică e tovarăș în degringoladă.
E atâta iubire în lume câtă cauți să dai fără plată...
E atâta magie în lume, dar mulți beau doar apă chioară!
Inimă sângerândă,
Inimă sângerândă te rog a mă ierta,
De tot ce am făcut și a fost contra ta,
Nu a fost nepăsare,nu a fost că am vrut,
Au fost niste alegeri din teamă- judecând..
Inimă sângerândă mă iartă pentru tot,
Eu nu am fost atentă la fiecare puls al tău,
Impulsuri mi-ai tot dat și semne prin bătăi,
Am refuzat să simt ,am mers pe alte căi..
Inimă sângerândă ce astăzi simt că bați,
In pieptul meu mai tare,să știi am observat,
Îmi pari mai fermă, clară și mult mai hotărâtă,
De astăzi sunt atentă și te urmez smerită!..
Umbre,
Sub umbrele închise cu alb și negru amestecat,
Sunt răni profund,intense și greu de acceptat,
Sub umbrele de măști,
Ce fața acoperim,un suflet de lumină,
Dezbracă chipul trist.
Sub umbrele de aer,ce-i greu de respirat,
Sunt prea multe cuvinte,
Și-n rană au apăsat,
Lasandu-ti corpul moale,
Și capul aplecat.
Sub umbrele de frici ce par că ne separă,
Există o energie ce viața îți luminează,
De vrei sa te separi de umbră sau lumină,
Ramai blocat în viață, alegeri și rutină.
Eliberarea vine din tot ceea ce ești,
Și bun și rău cu tine,
Prezent și blând mereu,
Un suflet Înțelept,
Ce schimbă pași-n mers..
Fă loc
Fă loc, în viața ta, bucuriei!
Fă loc ,în casa ta,luminii!
Fă loc ,în lumea ta, viselor!
Dar mai ales...
Fă loc ,în inima ta,iubirii!
Fă loc,în mintea ta ,încrederii în tine!
Fă loc,în urechile tale ,muzicii care-ți place!
Fă loc ,în gura ta ,vorbelor calde!
Si mai ales...
Lasă-ți aripile să crească spre senin!
Fă loc,in sufletul tău, celor ce le pasă de tine!
Fă loc ,în gândurile tale,povestilor cu final fericit!
Fă loc ,în tine și lui Dumnezeu!
Si mai ales...
Fă-ți loc,în tine și ție !
Justina Butaroiu
acelaşi început
ai văzut flori rupând asfaltul
când toți ziceau că n-are rost,
tu vrei să lași totul baltă,
dar nu te-ai întrebat de cost
ai tras de tine zi de zi,
acum vrei să renunți așa?
tu știi cât ai putea să fii
și câte n-a văzut lumea?
ai mers prin frig, ai dus mai greu
decât credeai că poți să duci
și n-ai fugit, n-ai zis „cedez”,
de ce să te retragi atunci?
mai stai puțin și mai respiră,
din drum, mai ai, cred că jumate
şi tot ce doare, tot ce miră
nu e motiv să dai în spate
ai stat când alții au plecat,
ai zis „bine” pe jumătate
ți-a fost frig și ai uitat
cum e să crezi și tu în toate.
ai obosit? -te cred că da,
nu-i o rușine să te doară.
dar nu uita: de câte ori
ai zis că nu… și-ai mers afară.
ai strâns din dinți și ai zâmbit,
dar n-aveai chef nici să respiri
azi simți că totul s-a sfârșit?
nu-i prima oară când te miri.
nu-i prima oară când te miri
că totul pare pus pe dos.
dar amintește-ți c-ai fost
acolo și-ai ieșit frumos.
ți-aduci aminte prima dată
când ai văzut ce n-ai crezut?
cum flori ieșeau prin piatra toată,
iar tu ai simțit că ești făcut
din fix același început?
-Paula Tomescu Lyrics
02.06.25
Support Poezii Online
Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.
Literary news, poems and cultural events directly on your phone.
Follow the channel
Nu pot să te uit
anca_nistor
17 November
Superbe versuri, intensă trăire!
Nu căuta la oameni
Gabriel Trofin
12 November
Mulțumesc frumos! Este într-adevăr așa cum ați spus...
Nu căuta la oameni
Silvia Mihalachi
12 November
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
✨ Poeme din suflet pentru suflete
Deea
10 November
Mulțumesc
Sa nu mai doară...
un-pahar-de-poezie
10 November
Multumesc si eu ❤️🙏
Sa nu mai doară...
Alexandra-M
10 November
M-am regǎsit în versurile tale, mulțumesc pentru emoție
✨ Poeme din suflet pentru suflete
un-pahar-de-poezie
9 November
Bine scris!🤗
Chenar real
ElenaD
9 November
O poezie superba despre faimosii guvernanti ai tarii noastre. Bravo. Felicitari autorului poeziei. Succes in continuare.
Nuante calde
un-pahar-de-poezie
8 November
Multumesc, Deea!🤗
Dincolo de tăcerea ta..
Andreas Ioan Amaftioe
8 November
Foarte frumoasa poezie (autorul principal sunt eu) felicitari autorui.