O prietenie !

Pe lac lebăda plutește 

Se hrănește, doar cu pește,

Toată viața ei înoată 

Dar nu-i udă niciodată.

         .....

În grădină am o floare 

În curând va crește mare,

O iubesc, o îngrijesc ,

Până-n toamnă înflorește 

Grădina o înveseleșe.

        ......

Nouraș străveziu 

Lasă soarele să treacă,

Pe noi să ne încălzească,

Florile să umple valea.

Vrăbiuțele-s cu noi,

Zarvă mare-i în zăvoi.

       ......

Mama e atât de aproape ,

Și de caldă și de bună,

Mă alintă, mă descântă,

Mă ajută să cresc voinic

Ca un bob de grâu in spic.

Mamei ochii îi umezesc, 

Când o strig și îi zămbesc.

Mă îndrept spre o răscuce

Nu știu drumul unde mă duce!...

Chipurii stranii ,cu priviri viclene

Vin să mă cheme.De voi merge

Pe calea ce  mi-o arată

Voi avea ,o viață  îmbelșugată

Cupa vieții cu dulceașă ,

Vedeți asta  e problema

Nu știu să rezolv  dilema !...

Zi de primăvară cu soare,

Bună pentru concediu la mare,

Numai că, marea-i departe...

Mai am de învățat carte...

Mai am răbdare, marea așteaptă, 

Vremea-i frumoasă și aptă, 

Ne strângem toți doritorii de valuri

Pe nisipul fierbinte, așternut peste maluri.

Se poate de vrei, să înveți, să înoți

Marea ne strânge în brațe pe toți,

Seara, îmbracă haine de becuri și stele,

Povești de iubire, în amintirile mele !

Gândul e ca o vioară ce cântă mereu ,

Sunetul lui dulce îl înțeleg doar eu ;

Zarea dimineții în suflet pune soare

Câți dintre noi ,îl înțeleg oare?...

Mă inundă câteodată

O dorință cenzurată,

Să alint  să strâng în brațe

Ființe raționale...

Neamuri ,cunoscuți ,amici

Pentru toți am loc aici

Într-un suflet mare

Încăpăror, simțitor și tare.

Sunt aptă  pentru iubire 

Pentru vis și fericire,

Chiar și atunci când vântul  bate

Ochii-s plini de duioșii.

Dese ori sunt în dilemă...

Îmi doresc așa de mult 

Raiul aici pe pământ 

Însă știu   că-i  utopie.

Hristos a înviat este vestea

minunată ,transmisă din om în om

cu bucurie și voie bună .

Oameni dragi vă salut și eu

Cu urări de bine :Hristos  a înviat !

Astăzi vom discuta despre un obiect special, un obiect drag nouă, celor ce încă mai ținem lucruri depozitate prin podul casei, mai exact o pălărie de fetru. Pălărie bavareză, pălărie cu o importanță istorică de necontestat, a prins cinci botezuri, două absolviri, mai multe nunți și cam atât. Pălărie pe care mai multe generații doar au avut-o, dar de purtat, nu cred că au purtat-o, nu mai este purtabilă demult. După cum am menționat adineaori, este din fetru, este albastră (un albastru electric sau albastru regal) și are o pană atașată în partea laterală.

Străbunica Ceciliei a insistat să fie păstrată în cele mai bune condiții cu putință. Lucru care s-a și întâmplat, doar că trecerea timpului și-a spus cuvântul, nu mai este ce obișnuia să fie, nu se mai așează cum se așeza cândva. Nici nuanța de albastru nu mai este cine știe ce vibrantă, a rămas mai mult ceva ponosit, vechi, prăfuit. Ar fi foarte bună pentru ideile de îmbrăcăminte vintage, dar în rest, o ține de frumoasă, doar pentru colecție.

Nu mică i-a fost mirarea Ceciliei să constate că pălăria, descrisă atât de poetic până acum, ascunde un mare defect, mai precis, adăpostește o familie de molii. Deci ca să ne înțelegem, când cineva moștenește o pălărie, nu o ia doar pe ea, ci și moliile aferente.

În pălărie ar locui o familie. Familie?, atât de numeroasă?, dinastie poate, are și rege și monarh și cam tot ce îi trebuie să fie o monarhie în toată regula. Dar cum se poate una ca asta? De cât timp nu a stat la naftalină?,de când nu s-a mai folosit Pronto pentru alungarea dăunătorilor? Cecilia înfuriată și îngândurată își pune aceste întrebări în mod constant. Oare cum cu toată aparenta grijă pe care fiecare a avut-o, pălăria ajunge să se dezintegreze în ritmul acesta. Dacă străbunica respectivă ar ști și ar trăi, s-ar enerva extrem de tare. Cecilia stă și stă, se gândește la o soluție pentru a-i reda gloria de altă dată. 

A găsit, știe ce să facă, va da cu o soluție care le va ucide, după ce vor muri, va lua și va decupa partea de material care se vrea a fi înlăturată.

Procedează după cum am descris. Doar că jucându-se și adâncind tot mai mult partea decupată, ajunge cu foarfecele de partea cealaltă a materialului. Oameni buni, patru generații câte ați avut-o, așa știți să aveți grijă de un bun pe care cineva vi l-a lăsat? Nu vi l-a dat să plaseze o responsabilitate pe umerii voștri, vi l-a dat pentru că a considerat că ar fi frumos să aveți și voi ceva ce ei i-a plăcut destul de mult. Chiar ați depășit orice limită a neseriozității! Înțelegem că nu prea vă pasă de pălăria în sine, dar nu vă pasă nici de străbunica care v-a încredințat-o?

Cecilia se apucă să coase folosind ață de o culoare similară celei pe care pălăria ar fi avut-o inițial. Ce rost mai are? Sinonimie perfectă nu există, nici în culori, nici în cuvinte, din păcate culoarea era unică, era de neînlocuit. Cecilia, la dioptria ei de +1,75 crede că era aceeași culoare. Nu știm ce să mai spunem... intenția a fost bună...de ,,a-i reda gloria de altă dată", însă din prea mult exces de zel, rezultatul a fost un pic pe lângă. Cecilia apreciem grija pe care i-ai purtat-o, ai dezinfectat-o, curățat-o, îngrijit-o, ceea ce este mereu de apreciat, însă de nu te-ai fi distrat atât, decupând, foarte bine mai era. Este întotdeauna recomandabil să existe echilibru în toate. De ce este bine să ne dozăm acțiunile, deciziile? Pentru că, să spunem că mergem cu mașina și trebuie să virăm, avem curbă în față, trebuie să dozăm viteza (pentru că prea multă ar putea să ne scoată de pe carosabil, să ne abată de la drumul nostru), dorința cu care ne dorim să trecem de acea curbă, nu contează în cât timp s-ar întâmpla, cât de rapid, ce expert, ce nu știu ce.. contează cât de armonios și cât de sigur știm să trecem prin toate. Nu ne aplaudă nimeni, suntem doar noi cu noi înșine, și nici nu ne trebuie aplauze. 

Tot așa și în cazul de față, pălăria moștenită putea rămâne intactă, nu ar mai fi necesitat intervenții, reparații, redecorări, retușări, dacă draga noastră Cecilia nu își dorea cu atât ardoare să o îmbunătățească în întregime. Demn de luat în considerare este și faptul că lucrurile de multe ori nu necesită o schimbare radicală ca să funcționeze, doar parțială sau doar un sfert ar ajuta la fel de mult.

Cecilia...Cecilia ...ori nu ai avut mână sigură, ori ți-a păsat prea mult de pălărie.

Herança

Hoje vamos falar de um objeto especial, um objeto caro a nós, aqueles de nós que ainda guardamos coisas no sótão de casa, mais precisamente um chapéu de feltro. Chapéu bávaro, chapéu de inegável importância histórica, apanhou cinco baptizados, duas formaturas, vários casamentos e só. Chapéu que várias gerações só tinham, mas para usar, acho que não usavam, já não se usa há muito tempo. Como mencionei anteriormente, é de feltro, é azul (azul elétrico ou azul royal) e tem uma pena presa na lateral.

A bisavó de Cecília insistiu para que ela fosse mantida nas melhores condições possíveis. Algo que aconteceu, só o passar do tempo se manifestou, já não é o que era, já não está como antes. Até o tom de azul não é mais vibrante, está mais surrado, velho, empoeirado. Seria ótimo para ideias de roupas vintage, mas por outro lado, mantenha-o bonito, apenas para a coleção.

Não foi pouca surpresa para Cecília descobrir que o chapéu, tão poeticamente descrito até agora, esconde um grande defeito, mais precisamente, abriga uma família de mariposas. Então, sejamos realistas, quando alguém herda um chapéu, não fica apenas com o chapéu, mas também com as mariposas.

Uma família viveria no chapéu. Família?, tão numerosa?, dinastia talvez, também tem um rei e um monarca e praticamente tudo que precisa para ser uma monarquia completa. Mas como pode alguém assim? Há quanto tempo ele está sem naftalina? Desde quando o Pronto é usado para controle de pragas? Uma Cecília irritada e taciturna se faz essas perguntas constantemente. Como com todo cuidado aparente que todos tiveram, o chapéu acaba se desintegrando nesse ritmo. Se aquela bisavó soubesse e estivesse viva, ela ficaria extremamente zangada. Cecília fica sentada e sentada, pensando em uma solução para restaurar sua glória em outra ocasião.

Ele encontrou, ele sabe o que fazer, vai dar uma solução que vai matá-los, depois que eles morrerem, ele vai pegar e cortar a parte do material que quer ser retirado.

Proceda conforme descrevi. Só brincando e aprofundando cada vez mais a parte cortada, ele chega ao outro lado do material com a tesoura. Boa gente, vocês já têm isso há quatro gerações, como saber cuidar de um bem que alguém deixou para vocês? Ela não deu a você para colocar uma responsabilidade sobre seus ombros, ela deu a você porque achou que seria bom para você ter algo que ela gostasse bastante. Você realmente ultrapassou a linha da frivolidade! Entendemos que você realmente não se importa com o chapéu em si, mas também não se importa com a bisavó que o confiou a você?

Cecília começou a costurar com linha de cor semelhante à que seria originalmente o chapéu. Qual é o ponto? Não existe sinonímia perfeita, nem nas cores nem nas palavras, infelizmente a cor era única, era insubstituível. Cecilia, com sua dioptria de +1,75, acha que era da mesma cor. Não sabemos mais o que dizer... a intenção era boa... "devolver a glória outra hora", mas por excesso de zelo o resultado ficou um pouco errado. Cecília, agradecemos o cuidado você vestiu, desinfetou, limpou, cuidou, o que é sempre apreciado, mas se você não se divertiu tanto cortando, ainda assim ficou muito bom. É sempre aconselhável ter equilíbrio tudo. Por que é bom medir nossas ações, decisões? Porque, digamos que estamos dirigindo e temos que virar, temos uma curva à nossa frente, temos que medir nossa velocidade (porque muito pode nos tirar a estrada, desvia do nosso caminho), a vontade com que queremos passar aquela curva, não importa quanto tempo demore, quão rápido, quão experiente, o que não sei o quê.. o que importa é como harmonioso e seguro sabemos como passar por tudo. Ninguém está nos aplaudindo, somos apenas nós mesmos e não precisamos de aplausos.

Da mesma forma, no caso em apreço, o chapéu herdado poderia ter permanecido intacto, não teria necessitado de intervenções, reparações, redecorações, retoques, se a nossa querida Cecília não o tivesse querido tão ardentemente melhorá-lo integralmente. Também vale a pena considerar que muitas vezes as coisas não exigem uma mudança radical para funcionar, apenas parcial ou apenas um quarto ajudaria tanto.

Cecília... Cecília... ou você não tinha mão segura ou se importava muito com o chapéu.

O echipă de cercetători și exploratori australieni ai spațiului s-a încumetat să participe la o misiune de care nu au mai auzit până acum, mai exact să facă o excursie cu noua rachetă Kepler 170. Racheta este de fapt un prototip, încă se află în faza de testare, dar li s-a promis că vor fi răsplătiți pentru curajul lor, dacă se vor întoarce cu bine pe Pământ. 

Asumându-și riscurile la care se expun, conștientizând că este posibil să nu mai vadă lumina zilei, au acceptat provocarea, și-au luat tot ce le trebuie, li s-a dat echipamente de două feluri (unul pentru când stau în rachetă și altul pentru când va aseleniza și vor fi nevoiți să meargă la suprafață lunii lui Jupiter, Europa). Misiunea lor are ca obiectiv explorarea și analizarea corpului ceresc Europa, despre care mai mult s-au auzit teorii, dar mai nimic concret în esență. Misterul este cu atât mai mare că i s-a dat acest nume ,,Europa", nume foarte generic, pentru că există continentul Europa și formația Europa FM, dar văd ceva familiar în acest nume, oare nu cumva sugerează ideea că ar putea promite existența unor forme de viață, fie ele chiar și microorganisme? Și dacă este adevărat, atunci: Cam cum ar arăta o zi pe Europa?, Câte ore are o zi acolo?, Care ar fi temperatura medie?, Are cerul vreo culoare anume acolo, așa cum vedem pe Pământ?, Au anotimpuri sau e iarnă veșnic?, Dat fiind faptul că este o planetă apoasă, există flux și reflux?

Cercetătorii noști curajoși ne vor oferi un răspuns la toate întrebările. Turnul de control se asigură că se fac toate verificările necesare pentru a decola și motoarele se pornesc, elicele se învârt din ce în ce mai rapid, au plecat. Trec prin toate straturile atmosferei planetei Pământ, se zgâlțâie cât pot de bine, nici nu mai pot ține ochii deschiși și au părăsit atmosfera. Acum rachetă înaintează în continuare către Europa, dar într-un ritm mai lent, parcă ar pluti, asta și fac de fapt. 

Pentru a comprima în timp voiajul lor, voi spune că după o lună au ajuns pe Europa, o lună în care au supraviețuit doar cu conserve de ton, capsule care înlocuiesc mesele zilei, sunt deshidratați și densitatea oaselor a scăzut. Nu au mai făcut baie de o lună, dar reușita cere sacrificii. 

Au ajuns, au ieșit din rachetă, se plimbau pe suprafața oceanului înghețat al Europei. Pericolul de a aluneca și de a-și luxa glezna nu este ca la patinoar, pentru că gravitația nu este ca pe Pământ, ating suprafața cu tălpile din când în când, nu tot timpul, e un mers mai mult din salturi. Cu un laser care topește, fierbe, lichefiază orice fel de material, au făcut o gaură în suprafața Europei pentru a extrage mostre, probe de viață, de oricare ar fi. Apoi, o undiță electrică este introdusă în gaura respectivă. Când va depista vietăți, va lansa o plasă în care le va prinde. Nici nu a trecut un sfert de oră în timp pământean că deja au prins ceva. Ce folos că a fost prins, dacă nu poate să iasă prin gaura aceea, pentru că este prea mică? Exploratorii măresc gaura cu laserul. Au scos un animal mare cam de dimensiunea balenelor eșuate despre care se vorbește la știri. Îl pun într-un incubator potrivit dimensiunilor sale și îl iau în rachetă.

Pare destul de amorțit, deja moare pentru că a fost luat din habitatul lui natural. 

Unul dintre cercetători ia un atlas despre anatomia animalelor marine de pe Europa. Se uită la acel pește, seamănă cu o plătică de pe Pământ, combinată cu pisică de mare. Gura este destul de interesantă, nasul este pătrățos și mai are și mustăți. 

Prima dată au crezut că este o specie rară din regnul Felinae Purcicae natāre, însă după ce l-au înțepat să îi ia sânge, rezultatul testului ADN a fost unul puțin spus șocant.

Cercetătorii țineau captivă o felină a oceanului înghețat, mai precis Nebelung de apă dulce. Era unul dintre puținii Nebelungi subacvatici (destul de bătrân după cum pare), care trăiesc de fapt în apele liniștite ale lunii Europa. Era gri la fel ca pisicile Nebelung de pe Pământ. Are formă de peste, dar, conform atlasului cică ar fi felină. Deci nu poate fi altceva decât focă, dacă are atât caracteristici de pisică, cât și de pește.

Nu totul e iubire. Uneori forțat, alteori cu lejeritate, mai începe și ura. Și nepăsarea și disperarea și deznădejdia... Dar și grijă și speranță, că de... ea moare ultima, nu-i așa?

Și cu toate la un loc, gestionându-le, - așa după cum manevrează jonglerul mai multe mingi deodată -, ne trăim existența și timpul, nerealizând câteodată cât de anevoios se repară cuvintele grele care odată rostite, se rostogolesc ca pietrele la vale: nu se mai pot întoarce de unde-au pornit oricât ai da...

Căci cu-adevărat cuvintele rostite potrivit, la timpul potrivit, te pot înalța, sau dimpotrivă te pot, cu aceeași potrivire, să te arunce în ghearele deznădejdiei... fiecare dintre noi, să recunoaștem, am simțit mângâierea sau usturimea lor pe propria noastră piele...

Mie, întotdeauna mi-au plăcut cuvintele, fiindcă de mic le-am putut ghici forța, am știut când un cuvânt a adus mângâiere sau a produs amărăciune... Și probabil, că tocmai din aceste motive, am ajuns să le respect, să le dau cuvenită menire...

Acuma, totuși trebuie să recunosc de asemenea, că tot cuvintele stau la baza trăirilor noastre. Firește unele lucruri pot fi "spuse" și fără cuvinte, dar câtă bătaie de cap poate fi atunci când gestul înlocuiește cuvântul, câtă neînțelegere, cât zbucium, când, simplu, cuvântul, chiar și șoptit, poate șterge orice urmă de îndoială și croi calea către însăși trăirile noastre...

Cuvintele grăite, sau cele sugerate din priviri sau gesturi, devin legi ale conștiinței noastre, ne construiesc, ne adună și totodată ne risipesc gândurile care pot îmbraca doar forma cuvintelor încă nerostite...

Stau câteodată și mă gândesc, câtă irosire de gând, fără rostire! Gândurile nebunești se pierd ușor în "să nu...". Cele curate, pot pieri în futilitatea altor cuvinte rostite supra, pentru a fi ascunse, rămase doar "gândite", nu și rostite... 

Ah, cât de mult am urât faptul că uneori a trebuit să-mi autocenzurez cuvintele, căutând unele mai puțin "directe", îmbrăcând o trăire într-o altă formă... de multe ori înțeleasă greșit, tocmai pentru că n-a fost înzestrată cu sinceritatea ingenuă din care-a izvorât...

Poate că într-o viață de om, rostim, nu știu, o mie de milioane de cuvinte. Dar câte dintre ele au avut rost, au dat sens trăirii? Câte dintre ele au înălțat, câte au coborât, câte au mângâiat, câte au rănit? Dar mai ales, câte dintre ele n-au fost rostite?

Mi-ar place să cred că odată cu vârsta, gândurile mele s-au domolit în cuvinte corecte, transparente, directe, fără ocolișuri sau înțelesuri subtile, care în fapt ocolesc trăirea... Că am găsit un fel de echilibru yin-yang, între gânduri, trăiri și cuvinte, un fel de împăcare culeasă din trecerea anilor...

De aceea, cumva, duc, așa, o amărăciune în mine, că în timpul care mi s-a scurs, aș fi putut cuvânta mai bine. Mai frumos, mai cu sens... Și cumva, tot am credința, că dintre toate cuvintele mele, în cele pe care le-am rostit până astăzi, am găsit mai multă iubire. Căci deși am vazut că pe lângă  iubire încape și grijă și speranță, poate încăpea și ură. Și nepăsare și disperare și deznădejdie... Fiindcă nu totul e iubire...

În anul 2100, lumea era mult mai dezvoltată decât în trecut. Orașele aveau clădiri foarte înalte, mijloace de transport moderne și tehnologii care îi ajutau pe oameni în aproape toate activitățile lor.

Școlile se schimbaseră și ele. Elevii nu mai mergeau la cursuri cinci zile pe săptămână. În noul sistem de învățământ, școala se desfășura doar luni și marți. În aceste două zile, elevii aveau un program de aproape opt ore.

De miercuri până duminică, elevii aveau cinci zile libere. În această perioadă se puteau odihni, puteau petrece timp cu familia, puteau citi, face sport sau merge la biserică.

Într-unul dintre marile orașe ale viitorului locuia un băiat pe nume Gabriel.

Gabriel era elev la Școala Sfântului Constantin, o școală modernă în care erau folosite calculatoare, table inteligente, laboratoare moderne și sisteme de învățare cu ajutorul tehnologiei.

Totuși, școala avea și o biserică în curtea sa. Biserica fusese construită în stil bizantin și avea icoane, cupole și o cruce mare deasupra intrării.

Gabriel era creștin ortodox și mergea des la biserică împreună cu familia sa.

Într-o dimineață de luni, Gabriel s-a trezit devreme.

Știa că începea o nouă săptămână de școală. S-a pregătit, și-a luat ghiozdanul și a coborât la micul dejun.

Mama lui l-a întrebat:

— Gabriel, ești pregătit pentru școală?

— Da, mamă. Astăzi este luni și avem aproape opt ore de cursuri.

— Să fii atent la ore și să îi respecți pe profesori și pe colegi.

— Voi fi atent.

Înainte să plece, Gabriel și-a făcut semnul Sfintei Cruci și a spus:

— Doamne, ajută-mă la școală!

Apoi a plecat.

Când a ajuns la școală, a observat că mai mulți elevi intrau în clădire. La intrare se afla profesorul Andrei, directorul școlii.

— Bună dimineața, Gabriel! îi spuse acesta.

— Bună dimineața, domnule profesor!

La ora opt au început cursurile.

În prima parte a zilei, Gabriel a avut matematică, limba română și istorie. După aceea a mers la laboratorul de științe, unde elevii au făcut un experiment.

La ora de istorie au învățat despre Imperiul Bizantin, despre Constantinopol și despre dezvoltarea creștinismului.

Profesorul le-a arătat imagini cu biserici bizantine și le-a explicat importanța lor.

Gabriel a fost foarte atent.

După istorie, elevii au avut ora de religie.

Profesorul le-a vorbit despre credința creștin-ortodoxă și despre importanța rugăciunii.

— Copii, le-a spus profesorul, tehnologia este folositoare dacă este utilizată corect. Dar ea nu poate înlocui credința, familia și responsabilitatea omului.

Gabriel a ascultat cu atenție.

După aproape opt ore de cursuri, ziua de luni s-a terminat.

Gabriel era obosit, dar mulțumit.

Știa că mai avea o singură zi de școală.

A doua zi era marți.

După terminarea zilei de marți, urmau cinci zile libere.

Pentru Gabriel, săptămâna avea un program neobișnuit, dar îi plăcea acest sistem.

În cele două zile de școală învăța cât mai mult, iar în celelalte cinci zile se odihnea și petrecea timp cu familia.

Nu știa însă că, în acea săptămână, avea să învețe una dintre cele mai importante lecții din viața lui.

---

SFÂRȘITUL

După mai multe zile de școală, Gabriel ajunsese să înțeleagă mai bine scopul noului sistem de învățământ.

Luni și marți erau zile dedicate studiului. Programul era lung și elevii trebuiau să fie atenți și responsabili.

De miercuri până duminică aveau cinci zile libere. Gabriel folosea acest timp pentru odihnă, lectură, familie și biserică.

Într-o duminică, Gabriel a mers împreună cu părinții săi la biserică.

Slujba s-a terminat, iar familia a rămas câteva minute în curtea bisericii.

Gabriel privea clădirea școlii aflată în apropiere.

Și-a amintit de toate lecțiile pe care le învățase.

Își amintea de matematică, istorie, limba română, științe și tehnologie.

Dar își amintea mai ales de orele de religie.

În acele ore învățase că educația nu înseamnă doar acumularea de informații.

Un elev trebuie să învețe să fie respectuos, responsabil, sincer și atent față de ceilalți.

Gabriel a înțeles că tehnologia era importantă pentru viitor, dar trebuia folosită cu responsabilitate.

În anul 2100, oamenii puteau să construiască mașini foarte inteligente, să călătorească în spațiu și să folosească sisteme informatice foarte avansate.

Cu toate acestea, oamenii aveau în continuare nevoie de familie, prieteni, credință și valori morale.

În seara acelei duminici, Gabriel și-a pregătit ghiozdanul pentru ziua următoare.

Luni urma să înceapă din nou școala.

El știa că avea să urmeze un program de aproape opt ore, apoi marți încă o zi de cursuri.

După aceea avea să aibă din nou cinci zile libere.

Înainte să se culce, Gabriel s-a rugat.

— Doamne, îți mulțumesc pentru familia mea, pentru școala mea și pentru toate lucrurile pe care le pot învăța. Ajută-mă să folosesc ceea ce învăț pentru a face bine.

Apoi și-a făcut semnul Sfintei Cruci și s-a culcat.

A doua zi avea să înceapă o nouă săptămână.

Gabriel urma să meargă din nou la școala viitorului.

Școala avea să-i ofere cunoștințe despre lume, știință și tehnologie.

Familia avea să-l învețe responsabilitatea și iubirea.

Biserica avea să-i amintească de credință.

Iar Gabriel urma să descopere, pe măsură ce creștea, că toate aceste lucruri puteau face parte din viața lui.

În anul 2100, școala se schimbase foarte mult.

Programul era diferit.

Tehnologia era mult mai avansată.

Elevii mergeau la școală doar două zile și aveau cinci zile de odihnă.

Dar un lucru rămăsese neschimbat:

un copil avea nevoie să învețe nu doar pentru a avea succes în viitor, ci și pentru a deveni un om bun.

Gabriel înțelesese acest lucru.

Și astfel, în fiecare luni dimineața, când intra pe poarta Școlii Sfântului Constantin, își făcea semnul Sfintei Cruci și își începea ziua cu aceeași rugăciune:

— Doamne, ajută-mă să învăț și să fac bine!

Iar școala continua să-și deschidă porțile pentru o nouă generație de elevi.

Sfârșit.

PROLOG

În vremea clopotelor și a drumurilor lungi

În vremuri de demult, când cetățile își ridicau zidurile spre cer, când călătorii mergeau zile întregi pe drumuri de pământ, iar clopotele mănăstirilor vesteau dimineața și seara peste munți, trăia într-un ținut românesc un om pe nume Ion.

Ion era cunoscut în sat pentru trei lucruri:

era bun la inimă,

era foarte curios,

și vorbea atât de mult, încât până și cocoșul satului se plictisea să-l asculte.

Dacă îl întâlneai dimineața și îl întrebai:

— Ion, ai dormit bine?

Până seara aflai cum dormise bunicul lui în tinerețe, cum se stricase căruța vecinului și de ce unchiul său cumpărase odată un măgar care nu voia să meargă decât înapoi.

Ion nu era bogat și nici puternic.

Dar avea o credință simplă, o inimă ospitalieră și o dorință sinceră de a-i ajuta pe ceilalți.

Într-o dimineață de toamnă, viața lui urma să se schimbe.

Clopotele vechii Mănăstiri a Sfântului Nicolae răsunau peste dealuri.

Dang! Dang! Dang!

Ion mergea spre mănăstire când observă un călător străin la poartă.

Omul purta haine de călătorie, avea un sac pe umăr și ținea în mână un toiag.

Ion se apropie.

— Pace ție!

— Pace și ție! răspunse străinul.

— Ești pierdut?

— Puțin.

Ion zâmbi.

— Atunci ai noroc.

— De ce?

— Pentru că eu mă pricep foarte bine la găsit oameni pierduți.

Străinul râse.

— Și dacă tu ești pierdut?

Ion rămase câteva clipe pe gânduri.

— Atunci suntem doi.

Străinul întinse mâna.

— Mă numesc Yusuf.

— Ion.

— Sunt călător.

— Și eu.

Yusuf se uită la el.

— Tu?

— Eu călătoresc până la satul vecin aproape în fiecare săptămână.

Yusuf izbucni în râs.

— Cred că avem definiții diferite pentru cuvântul „călător”.

Ion îl bătu prietenește pe umăr.

— O să te obișnuiești.

Nu știau atunci că acea întâlnire avea să-i poarte prin păduri, cetăți, mănăstiri și drumuri primejdioase și că avea să-i transforme din doi străini în cei mai buni prieteni.

---

CAPITOLUL I

Străinul de la mănăstire

Părintele Teofan, starețul mănăstirii, îi primi pe cei doi în biserică.

Era un bătrân cu barbă albă și ochi liniștiți.

— Bine ai venit, fiule, îi spuse lui Yusuf.

— Vă mulțumesc, părinte.

Yusuf privi icoanele.

— Am venit de foarte departe pentru a vedea aceste locuri creștine.

— Atunci vei fi primit ca un oaspete.

Ion zâmbi.

— Părinte, pot să-i arăt eu mănăstirea?

Părintele Teofan îl privi.

— Poți.

— Tot?

— Tot.

— Și turnul?

— Da.

— Și pivnița?

— Da.

— Și cămara?

Părintele se opri.

— De ce vrei să-i arăți cămara?

Ion răspunse foarte serios:

— Pentru cultură.

Yusuf izbucni în râs.

Părintele clătină din cap.

— Du-te, Ion.

Ion îl luă pe Yusuf.

— Ai auzit? Avem binecuvântare.

— Pentru ce?

— Pentru cămară.

---

După ce îi arătă curtea, clopotnița și grădina, Ion îl duse în biserică.

Yusuf privi icoanele cu atenție.

— Sunt foarte frumoase.

— Da.

— Ce înseamnă icoanele pentru creștini?

Ion deveni serios.

— Ne amintesc de Dumnezeu, de Maica Domnului și de sfinți. Nu ne închinăm lemnului sau vopselei, ci cinstim persoana reprezentată.

Yusuf dădu din cap.

— Înțeleg.

În acel moment, părintele Teofan veni spre ei.

— Priviți icoana Sfântului Nicolae.

Cei doi se apropiară.

Părintele observă ceva.

— Asta nu era aici.

În partea de jos a icoanei apăruse o mică inscripție.

Era aproape ascunsă.

Ion se apropie.

— Ce scrie?

Părintele citi:

„Când omul răsăritului va întâlni omul ținutului de miazănoapte, se va deschide drumul către comoara ascunsă.”

Ion se uită la Yusuf.

Yusuf se uită la Ion.

— Eu sunt omul răsăritului?

Părintele nu răspunse.

Ion ridică mâna.

— Atunci eu sunt omul miazănoaptei?

Părintele zâmbi.

— Poate.

Ion oftă.

— Părinte, de ce toate lucrurile misterioase încep cu „poate”?

---

CAPITOLUL II

Harta din clopotniță

Părintele Teofan îi conduse în turn.

Acolo, printre funii, grinzi și praful adunat de-a lungul anilor, găsiră o cutie veche.

Ion suflă praful de pe ea.

— Hapciu!

Yusuf râse.

— Ai trezit cutia.

— Nu râde. Praful de aici are probabil mai mulți ani decât mine.

Deschiseră cutia.

Înăuntru era o hartă.

Pe ea se vedeau munți, râuri, drumuri și trei clopote desenate.

În partea de jos scria:

„Trei clopote vor arăta calea. Trei chei vor deschide piatra. Iar cartea va fi găsită de cei care caută nu aurul, ci lumina.”

Yusuf privi harta.

— Este o hartă veche.

— Foarte veche, spuse părintele.

Ion întrebă:

— Și ce trebuie să facem?

— Să aflați unde duc cele trei clopote.

Ion privi harta.

— Părinte...

— Da?

— Nu putem să așteptăm să vină ele la noi?

Părintele începu să râdă.

— Nu.

— Am încercat.

---

CAPITOLUL III

Plecarea

A doua zi, Ion și Yusuf porniră la drum.

Părintele Teofan le dădu pâine, brânză, apă și o mică cruce de lemn.

— Luați-o cu voi.

Ion o primi cu respect.

— Vă mulțumim, părinte.

— Aveți grijă unul de altul.

— Vom avea.

— Și nu vă lăsați conduși de lăcomie.

Yusuf răspunse:

— Nu ne vom lăsa.

Ion tăcu.

Părintele îl privi.

— Ion?

— Da?

— Ai înțeles?

— Da.

— Bine.

Ion se uită la sacul cu merinde.

— Dar dacă găsim ceva bun de mâncare pe drum?

Părintele izbucni în râs.

— Mergi, fiule.

---

CAPITOLUL IV

Calul împărătesc

La un han din apropiere, cei doi găsiră doi cai.

Unul era alb și liniștit.

Celălalt era maro și foarte încăpățânat.

Ion îl privi.

Calul îl privi.

Ion făcu un pas înapoi.

— Yusuf, eu îl aleg pe cel alb.

— De ce?

— Cel maro pare că știe mai multe decât mine.

— Poate chiar știe.

— Atunci este periculos.

Yusuf începu să râdă.

Porniră.

După o vreme, calul lui Ion se opri.

Ion trase de frâu.

— Hai!

Calul nu se mișcă.

— Hai!

Nimic.

Yusuf strigă:

— Ce faci?

— Îl conving.

— Cum?

— Vorbesc cu el.

Yusuf se uită la Ion.

— Și înțelege?

— Până acum nu.

Ion îi șopti calului:

— Dacă mergem mai departe, primești un morcov.

Calul porni imediat.

Yusuf râse.

— Deci ai găsit metoda.

Ion zâmbi.

— Toți avem un punct slab.

---

CAPITOLUL V

Hanul celor trei clopote

Spre seară, ajunseră la un han.

Deasupra porții erau trei clopote.

Ion sări de pe cal.

— Yusuf!

— Ce?

— Uite!

— Cele trei clopote.

— Exact!

Intrară în han.

Hangioaica îi privi atent.

— Sunteți călători?

— Da.

— Ce căutați?

Ion răspunse:

— O carte veche.

Femeia tăcu.

— Cine v-a trimis?

— Părintele Teofan.

Femeia își schimbă expresia.

— Atunci trebuie să vedeți pe cineva.

— Pe cine?

— Pe bătrânul Ilie.

— Unde este?

— În grajd.

Ion se uită la Yusuf.

— De ce toate persoanele importante din poveste locuiesc în grajduri?

---

CAPITOL VI

Bătrânul Ilie

Ilie era un bătrân cu barbă albă și o voce puternică.

Când văzu harta, se ridică.

— De unde aveți asta?

— De la mănăstire.

Ilie oftă.

— Credeam că nu va mai veni nimeni.

Yusuf întrebă:

— Ce știți despre hartă?

— Știu că duce spre o cetate veche.

— Și cheia?

Ilie scoase o cutie.

În ea se afla o cheie.

— Aceasta este prima.

Ion o privi.

— Și celelalte?

— Una este ascunsă în munți.

— Iar a treia?

— Într-o cetate părăsită.

Ion oftă.

— Nu putea fi una lângă fântână?

Ilie râse.

— Nu.

— Am întrebat.

---

CAPITOL VII

Furtuna

A doua zi, cei doi porniră spre munți.

Pe la prânz, cerul se întunecă.

Vântul începu să sufle.

— Vine furtuna! strigă Yusuf.

— O văd!

— Trebuie să găsim adăpost!

— Unde?

— Nu știu!

— Atunci suntem în aceeași situație!

Ploaia începu.

Cei doi găsiră o peșteră.

Intrând, Yusuf aprinse o torță.

Pe pereți erau picturi vechi.

Cruci.

Clopote.

Și un drum desenat.

Ion se apropie.

— Yusuf...

— Da?

— Cred că am găsit următorul indiciu.

În acel moment se auzi un zgomot.

Ion încremeni.

— Ce a fost?

Zgomotul se auzi din nou.

— Urs? întrebă Ion.

— Nu.

— Lup?

— Nu.

Din întuneric apăru un călugăr.

Ion sări înapoi.

— Maica Domnului!

Călugărul îl privi calm.

— Pace vouă.

Ion puse mâna pe inimă.

— Părinte, data viitoare tușește înainte să apari din întuneric!

Călugărul începu să râdă.

---

CAPITOL VIII

Călugărul Damian

Călugărul se numea Damian.

Locuia de mulți ani într-un mic schit din munți.

— Știu legenda cărții, spuse el.

Yusuf îl întrebă:

— Unde este?

— Într-un loc pe care nu-l poate găsi un om care caută aur.

Ion oftă.

— Iar nu este aur.

— Nu.

— Bănuiam.

Călugărul îi conduse într-o încăpere ascunsă.

Acolo se afla o ușă de piatră.

Pe ușă erau trei semne:

clopotul, crucea și steaua.

— Aveți nevoie de trei chei.

Ion scoase cheia de la Ilie.

— Una o avem.

Damian dădu din cap.

— A doua este în cetatea veche.

— Și a treia?

— În locul în care trei drumuri se întâlnesc.

Ion privi harta.

— Și unde este acel loc?

Damian arătă spre vale.

— La răscrucea celor trei drumuri.

Ion zâmbi.

— Asta chiar pare ușor.

Yusuf îl privi.

— Când spui că ceva pare ușor, întotdeauna se întâmplă ceva.

Ion oftă.

— Nu mai spune asta.

---

CAPITOL IX

Răscrucea

A doua zi, ajunseră la o răscruce.

Trei drumuri.

Unul spre nord.

Unul spre sud.

Unul spre munți.

Ion scoase harta.

— Și acum?

Yusuf arătă spre nord.

— Nord.

Ion arătă spre sud.

— Sud.

Se uitară unul la altul.

— Cine are dreptate? întrebă Yusuf.

— Eu.

— De ce?

— Pentru că am zis primul.

— Asta nu este logică.

— Este logică românească.

Au ales drumul din mijloc.

După două ore, ajunseră exact de unde plecaseră.

Yusuf se uită la Ion.

Ion se uită la Yusuf.

— Nu spune nimic.

— Nu spun.

— Bine.

— Dar ai ales tu drumul.

— Știu.

---

CAPITOL X

Cetatea părăsită

După ce se întoarseră la răscruce, urmară drumul corect.

Ajunseră la o cetate veche.

Zidurile erau înalte.

Poarta era deschisă.

— Asta nu-mi place, spuse Yusuf.

— De ce?

— Pentru că o cetate părăsită nu ar trebui să aibă poarta deschisă.

Ion se uită la poartă.

— Poate au uitat să o închidă.

— Acum o mie de ani?

Ion tăcu.

— Bun argument.

Intrară.

În centrul cetății era o capelă veche.

Pe altar se afla o stea de piatră.

Yusuf o ridică.

Dedesubt era cheia.

— Am găsit-o!

În acel moment, se auziră pași.

Ion se întoarse.

La intrare se aflau trei oameni.

Era o ceată de tâlhari.

Conducătorul lor strigă:

— Dați-ne harta!

Ion șopti:

— Yusuf.

— Da?

— Am o idee.

— Care?

— Fugim.

— Este cea mai bună idee pe care ai avut-o azi.

---

CAPITOL XI

Urmărirea

Cei doi alergară spre cai.

Tâlharii îi urmăreau.

Ion urcă pe cal.

Yusuf urcă și el.

— Pleacă!

Caii porniră.

Drumul cobora printre stânci.

— Mai repede! strigă Yusuf.

— Încerc!

— De ce mergi atât de încet?

— Pentru că al meu este cal creștin!

— Ce înseamnă asta?

— Merge numai dacă are voie!

Yusuf începu să râdă.

Tâlharii se apropiau.

Ion observă un pod vechi.

— Yusuf!

— Ce?

— Podul!

— Trebuie să trecem!

Trecură.

Când ajunseră pe partea cealaltă, podul se rupse.

Tâlharii se opriră.

Ion răsuflă ușurat.

— Slavă lui Dumnezeu!

Yusuf zâmbi.

— Am scăpat.

Ion scoase harta.

— Și avem cheia.

— Atunci să mergem.

---

CAPITOL XII

Ultima cheie

Se întoarseră la mănăstirea din munți.

Călugărul Damian îi aștepta.

— Ați găsit cheia?

Yusuf o ridică.

— Da.

— Atunci mai aveți nevoie de ultima.

Ion întrebă:

— Unde este?

Damian zâmbi.

— La mănăstirea voastră.

Ion făcu ochii mari.

— Adică am călătorit până aici și trebuie să ne întoarcem?

— Da.

Ion se așeză pe o piatră.

— Eu cred că această aventură are ceva personal cu mine.

Yusuf râse.

---

CAPITOL XIII

Întoarcerea la Sfântul Nicolae

Când se întoarseră la mănăstire, părintele Teofan îi aștepta.

— V-ați întors.

— Da, părinte.

— Ați găsit cheia?

Ion se uită la el.

— Părinte...

— Da?

— Dumneavoastră știați unde este?

Părintele zâmbi.

— Da.

Ion rămase fără cuvinte.

Yusuf râse.

— Cred că este prima dată când Ion nu știe ce să spună.

— Părinte!

Călugărul scoase o mică cheie de sub haina sa.

— A treia cheie.

Ion aproape că se prăbuși.

— Noi am trecut prin păduri, furtuni, cetăți și tâlhari!

— Știu.

— Și cheia era aici?!

— Da.

Ion se uită spre cer.

— Doamne, dă-mi răbdare.

Yusuf îl bătu pe umăr.

— Măcar am avut aventură.

Ion zâmbi.

— Asta este adevărat.

---

CAPITOL XIV

Camera ascunsă

Cei trei merseră în biserică.

Părintele Teofan îi conduse în spatele altarului.

Acolo se afla o ușă veche, ascunsă după o perdea.

Ion privi cele trei chei.

— Acum?

— Acum.

Prima cheie.

Clic.

A doua.

Clic.

A treia.

Clic.

Ușa se deschise.

Înăuntru era o cameră mică.

Pe o masă de piatră se afla o carte veche.

Coperta era simplă.

Avea o cruce.

Yusuf se apropie.

— Aceasta este cartea?

— Da.

Ion se uită în jur.

— Și unde este aurul?

Părintele îl privi.

— Ion...

— Glumeam.

Cartea era plină de învățături despre credință, milostenie, iertare, pace și iubirea aproapelui.

Yusuf citi cu atenție.

Ion deveni liniștit.

— Atâta drum pentru asta...

Părintele Teofan răspunse:

— Uneori, Dumnezeu îngăduie omului să parcurgă un drum lung pentru a găsi un adevăr simplu.

Ion dădu din cap.

— Acum înțeleg.

Yusuf zâmbi.

— Și eu.

---

CAPITOL XV

Ultima aventură

Credeau că aventura se terminase.

Dar în noaptea aceea, clopotul mănăstirii începu să bată singur.

Dang!

Ion se ridică din pat.

— Yusuf!

— Ce este?

— Clopotul!

— Poate bate vântul.

Dang!

— Nu bate vântul, spuse Ion.

Părintele Teofan intră.

— Ce se întâmplă?

Cei trei merseră spre clopotniță.

Acolo găsiră o ușă deschisă.

Înăuntru era un băiat speriat.

Era un copil din sat care venise să caute un miel pierdut.

Ion îl privi.

— Pentru asta am venit?

Băiatul spuse:

— Mielul meu a intrat aici.

Yusuf începu să râdă.

— Aventura continuă.

Ion oftă.

— Să găsim mielul.

După o oră, îl găsiră în magazia mănăstirii.

Ion îl scoase.

— Iată-l!

Băiatul îl luă în brațe.

— Mulțumesc!

Părintele Teofan zâmbi.

— Vedeți? Uneori cea mai importantă faptă nu este să găsești o carte veche, ci să ajuți un copil să-și găsească mielul.

Ion zâmbi.

— Și mie îmi place mai mult mielul decât harta.

Yusuf râse.

— Pentru că mielul nu te pune să mergi trei zile prin munți.

---

EPILOG

Prietenia

Au trecut anii.

Yusuf s-a întors în țara sa, dar nu a uitat niciodată mănăstirea.

Ion a rămas în sat.

Când primea vești de la Yusuf, mergea imediat la mănăstire să i le spună părintelui Teofan.

Într-o zi, după mulți ani, Yusuf s-a întors.

Ion îl aștepta la poartă.

— Yusuf!

— Ion!

Se îmbrățișară ca doi vechi prieteni.

— Ți-a fost dor de România? întrebă Ion.

— Da.

— De mănăstire?

— Da.

— De mine?

Yusuf zâmbi.

— Și de tine.

Ion se lumină.

— Dar de halva?

Yusuf începu să râdă.

— Mai ales de halva.

Ion scoase imediat o pungă.

— Știam eu!

Părintele Teofan îi privea de la fereastră.

Clopotele începură să bată.

Dang! Dang! Dang!

Yusuf privi mănăstirea.

— Am venit aici ca străin.

Ion îi răspunse:

— Dar ai plecat ca prieten.

Yusuf zâmbi.

— Asta este adevărata comoară.

Ion dădu din cap.

— Da.

Se făcu liniște.

Apoi Ion întrebă:

— Mergem să mâncăm?

Yusuf începu să râdă.

— Știam că vei întreba.

— După atâtea aventuri, merităm.

— Ce avem?

Ion zâmbi larg.

— Pâine, brânză, miere...

Yusuf completă:

— Și halva.

— Exact!

Cei doi intrară în mănăstire.

Clopotele continuau să răsune peste dealuri.

Iar povestea lor rămase în amintirea oamenilor ca povestea Românului și Arabului — doi oameni veniți din locuri diferite, care au descoperit că o prietenie adevărată poate trece peste hotare, limbi și distanțe.

Nu aurul fusese comoara.

Nu cartea.

Nu cheile.

Nu cetatea.

Comoara fusese prietenia.

Iar lumina pe care o căutaseră în toate acele locuri fusese, în cele din urmă, lumina binelui din inima omului.

Ion ieși pentru ultima dată în curtea mănăstirii.

Se uită spre cer.

— Slavă lui Dumnezeu!

Yusuf zâmbi.

— Amin.

Din clopotniță se auzi încă o dată:

Dang! Dang! Dang!

Ion ridică punga cu halva.

— Și slavă pentru asta!

Yusuf izbucni în râs.

Părintele Teofan își făcu semnul crucii și zâmbi.

Iar peste vechea mănăstire se așternu liniștea serii.

SFÂRȘIT

---

MORALA

Omul poate veni dintr-o țară îndepărtată, poate vorbi o altă limbă și poate avea alte obiceiuri, dar bunătatea, respectul, credința, iertarea și prietenia pot uni inimile.

Adevărata comoară nu este aurul pe care îl găsim într-o peșteră, ci binele pe care îl găsim în oameni.

Iar uneori, cele mai mari aventuri ale vieții nu ne duc acolo unde credeam că trebuie să ajungem, ci ne învață cine suntem și cine ne sunt adevărații prieteni.

Am învățat, în timp, uneori cu amară greutate, altă dată cu bucurie și surprindere, că orice acțiune are și o reacție, că orice vine și pleacă, că după vreme rea, într-un final, va răsări și soarele, într-un etern cosmic dans dintre pământ și stele...

Toți, fără îndoială, am trecut prin momente dificile, ca mai apoi viața să-și reia cursul firesc, curgând liniștit chiar și prin noile riduri apărute, ostoind dureri și închizând răni. Căci așa i-a dat Dumnezeu Omului: să poată căra atâta cât poate duce...

Așa că stau uneori și mă-ntreb cum poți descrie, cât mai aproape de adevăr, sentimente trăite cândva, culori văzute odată strălucind sau stingându-se în palmele făcute căuș în care dansează lumina, mirosuri noi sau cunoscute deja care să-ți umple plămânii, sunete care să-ți bucure sufletul, gânduri, emoții care ți-au prididit mintea și încălzit sau răcorit inima?...

Era o toamnă timpurie, plină, cu puțin înainte de începerea școlii, iar eu încă mai alergam cu picioarele goale prin trifoiul verde și înalt de la țară, ce-mi mustea sub tălpi de roua dimineții:

-Bunică! Bunică! Așteaptă-mă, că vin și eu cu matale!

Dar bunica nu mă auzea, ci urma drept cărarea, mergând agale, adusă de spate de anii și greutățile vieții, șchiopătând ușor într-o parte, cu basmaua trasă pe frunte și mâinile bătătorite de muncă împreunate la spate. Am ajuns-o din urmă și am apucat-o încetișor de braț:

-Bunică, da' n-ai auzit când te-am strigat?

-N-am auzît maică, că mi-s surdâ di-o urechi!, îmi zice ea umbrindu-și ochii mijiți de soare cu palma adusă la frunte. Apoi am apucat amândoi poteca către căsuța ei din mijlocul dealului, urcând treptele cărării îndreptate cu sapa. 

Scăldată în soare și îmbrățișată din toate părțile de brazii maiestuoși care stau gata-gata să se prăvale asupră-i, se ivește casa bunicii. Mică, comodă, cu doar două camere și un antreu, căsuța bunicii era acoperită cu șindrilă veche, iar de la ferestrele strâmte râdeau hâd către noi, mușcate vesele... În față, o grădinuță nu prea largă, străjuită de un gard cu pari inegali, se deschidea generos soarelui, etalându-și frumusețea de flori care dansau în soare: crăișori, gălbenele, dalii, și gura-leului, păreau să ne-aștepte cu nerăbdare mută...

Însă bunica nu le bagă în seamă. Ea le uda doar seara la amurg, abia după ce "tăte șele" vor fi fost făcute și desfăcute: vacile mulse, laptele strecurat, orătăniile îndestulate în poiata lor, purceaua răsturnată pe-o parte de godacii de lapte, merindele de cu sară pregătite...

Mămăliguță cu brânză iuțită de la putinei, o cană cu lapte proaspăt muls, cu o coajă groasă de pâne unsă cu unt galben și magiun de prune cu miez de nucă, ce poate fi mai bun pe lumea asta? 

Soarele a asfințit nu de mult, mâne-i sărbătoare, și bunica pune la dospit sub ștergare de in, odată cu pânea, vreo doi cozonaci burdihănoși. Afară, în cuptiorul din grădinuță, un foc vesel de lemne și găteje pregătește patul de jar pentru pânea și cei doi cozonaci: unul împletit cu miez de nucă și stafide, celălalt, cu rahat de trandafiri și mentă verde...

Noi, nepoții, ne zgihuiam pe lângă cozonaci, ciupind din trupul aluatului care dădea pe dinafară din forme și-l mâncam așa crud de dulce cum era:

-Bre, o sâ vâ doari burțili!, ne ceartă domol bunica, da' noi le știam pe-ale noastre.

Evident că din zgihuială am dat în boleșniță, da' tot bunica, săraca, ne scotea din boale cu zamă de curechi, că pe lângă faptul că dădea gust la mâncarea gătită pentru pomenile și nunțile din sat, se pricepea grozav să scoată nădușeala din noi cu tot felul de leacuri băbești transmise de generații. Numai leac pentru inimi frânte n-avea, că-n rest găseai întotdeauna un sfat înțelept spus cu blândețe și priceperea unei vieți trăite din plin.

Ca mai apoi, câteva felii groase, aburinde, de cozonac cu coaja neagră și miez pufos și galben ca de pui, au stat să se topească în gurile noastre pofticioase, iară toată bătătura mirosea sublim a pâne și cozonaci rumeni, în timp ce noi ne băteam cu mâinile pe burțile pline și îndestulate, spre încântarea vădită a bunicii (se vede treaba că zama de curechi își făcuse efectul!)...

Și mai era bunica mea căutată și din alte sate megieșe, mai ales pentru murăturile care țineau tot anul, ce erau puse cu saramură la butoi. Țin minte că venea popa cu donița de-i bătea la poartă, cerând pomană ba în gogonele roșii și verzi, ba în pepene roșu murat, sau gogoșari umpluți cu conopidă sau cu boabe de struguri albi, sau ardei umpluți cu varză și morcov ras, bunătăți pe care nu orice gospodină știa să le puie la murat așa de bine ca bunica...

Toate acestea, de la pânea rumenită pe vatră, până la borcanele și butoaiele cu murături, de la leacurile șoptite cu credință, până la mângâierea caldă din palma ei bătătorită de munca pământului, nu erau altceva decât inima bunicii, împărțită tuturor. O inimă care știa să aline, să hrănească, să vindece, să păstreze. O inimă în care încăpeau laolaltă copii, nepoți, vecini, săteni, chiar și străini de pe drum.

Acolo, în mijlocul grădinuței scăldate de soare și de miresme, am învățat că inima omului nu bate doar pentru sine, ci pentru toți cei care o ating, fie chiar și numai cu o privire, ori cu o fărâmă de amintire. Și am învățat că poate tocmai asta înseamnă să trăiești: să-ți lași inima să devină hrană, cântec și alinare pentru ceilalți, așa cum bunica mea, fără să știe, a făcut-o o viață întreagă.