O prietenie !
Vecino dragă, până la urmă, trebuie să fac o mărturisire.
În ultima vreme, ne-am întânlit mereu, m-ai atras ca un magnet.
Îmi place cum arăți, dar mai ales cum te comporți. Ești directă,
când vrei ceva, sinceră, amabilă și ai un râs molipsitor, abia aștept
să-l aud. Prietenia ta mă mulțumește, ba îmi dă o stare de fericire
Până aici totul e bine și a-și vrea să rămânem așa. Dar trebuie
să știu și părerea ta, Să transformăm prietenia aceasta frumoasă
într-o dragoste pasageră? Nu ar fi păcat?
Category: Prose
All author's poems: T.A.D. ![]()
Date of posting: 19 July
Timp de citire: ~1 min.
Views: 446
Other poems by the author
Primele amintiri! O vinde pe Măriuca
Continuare
Sora mea mai mică, pe care la cutremurul din noembrie 1940, mama o uitase în casă,
a crescut. A împlinit doi ani. Nu știu ce boală avea, că nu se mai scula din pat.S-a zbătut
așa, între viață și moarte, ceva vreme. Părinții mei pierduse cu câțiva ani în urmă doi
copii, un băiat în clasa a 2-a și o fetiță de trei ani. Teama lor cea mare era că va muri .
Ioana și Costică, deși au fost la spitalul din Cahul, atunci Basarabia era a noasrtă, nu au putut
fi salvați, nu mai aveau încredere. Știu că mama a dus-o atunci, pe la toate -doftoresele- din sat,
dar nici-o schimbare. Ca ultima soluție, conform obiceiurilor, trebuia s-o vândă, pe orice: o găină,
un ciur de mălai, un chilogram de brânză, că dacă vine moartea să nu o găsească acasă. Când am
auzit că vor să o vândă pe Măriuca m-a cuprins îngrijorarea.
Trecuse primăvara, oamenii erau ocupați cu munca câmpului. De Măriuca mă ocupam eu.
Mare lucru nu era de făcut, doar vedeam dacă se mai mișcă, o apăram de muște dacă apuca
vreuna să intre în cameră. Era o dupăamează plină de soare. Părinții s-au întors de la câmp.
Mama îngrijorată merge s-o vadă pe Măriuca. Nu mică i-a fost mirarea, când a auzit-o că
bolborăsește ceva mișcând mânuțele ca pentu o îmbrățișare. Bucuria mamei a fost mare când
a înțeles că ea cerea ceva de mâncare...și ce cerea...nimic deosebit sau greu de găsit.
-Spune Măriuca, ce să-ți dea mama?
-Vreau mămăliguță cu zahăr și mămăliguță cu oțet. Mama a rămas nelămurită lângă pat.
-Măriucă, nu vrei tu un ou moale, sau lapte tot cu mămăliguță?
-Nu a spus ea hotărâtă . Mama i-a făcut pe voie, apoi a scos-o afară la aer. Noi toți ne învârteam
în jurul ei bucuroși. Mare a fost surpriza, când am văzut că Măriuca nu mai știa să meargă, deși înainte
de boală umbla ca un titirez.Mai încearcă odată să facă pași, dar cade din nou.Luată de mânuțe a
învățat din nou să meargă.
va continua
Ca o poveste!
Sunt un om obișnuit,Pavel Nichifor, locuiam în țig.2, încă încă de când blocurile erau noi.
Ap. l-am primit de la combinat,când am terminat școala și am fost angajat.O duceam destul de bine,
aici a crescut și fiica noastră Dana, care s-a măritat și acum este în Canada.Comunicăm cu ea, ne-a
mai trimis câte ceva, deși nu aveam nevoie. Soția mea Irina nu a lucrat nici-o dată,că nu era nevoie,
eu câștigam atât încât să pot acoper toate cheltuielele. Însă într-o zi, mai mulți colegi primim o veste
neașteptată: suntem puși pe liber, adică suntem șomeri. Mai aveam doar șase ani până la pensionare.
Ce era de făcut? Șansa să găsesc ceva de lucri, cu calificarea pe care o aveam ,era nulă.
Au trecut câteva luni, rezerva pe care o aveam, s-a dus mai ales pe facturi și medicamente pentru
Irina soția mea. Fiica noastră ne trimite niște bani .Vorbesc cu Irina ,că mai am o soluție, să ne mutăm
în casa părinților mei, care e părăsită de când au murit. Însă Irina era fată de oraș, nu i-a plăcut niciodată
la țară. Atunci i-am spus hotărât:
Eu mă mut acolo, vrei, vii cu mine, nu, te privește...Am început să repar ce era nevoie, am făcut curățenie,
aveam tot ce-mi trebuie, mi am găsit și vechi prieteni din tinerețe. Irina a văzut că ne pierdem unul de
celălant, a întrat în panică și m-am trezit cu ea la poartă.
-Am venit să vorbim, poate găsim o soluție, ce zici?
-Zic ca tine, eu am soluția, numai dacă și tu vrei.
-Și care este?
-Să vindem apartamentul, ne plătim toate datoriile, nu sunt multe și ne stabilim aici. Poți vedea că am schimbat
multe, casa arată bine, oamenii sunt prietenoși și aici ai facebook și poți lua legătura cu prietenele tale, ai magazine
unde să faci cumpărăturile de care ai nevoie. Irina a rămas pe gânduri...
-Hai s-o facem și pe asta, tot e mai bine în doi, decât să fiu singură, nu vreau să te pierd.
-Să știi că mi-ai făcut o surpriză foarte plăcută și mă bucur,draga mea, suntem la răscruce...să mergem acasă , să
vindem apartamentul și Dumnezeu cu noi, să fim sănătoși, să ne bucurăm. Sunt sigur că o să-ți placă aici.
Am terminat cu orașul, am ajuns de unde am plecat . Am trecut printr-o stare de entuziasm și de energie, de care nu
mă știam în stare. Munceam toată ziua și nu simțeam oboseala.
- va continua-
Baladă !
Iubesc natura bogată,
Cu minunății încărcată,
Covoare cu flori, parfumul din zori,
Păduri, lanuri, livezi,
Mirosul tămâiei din brad
Ochiul luceafărului cald.
Zăpada lucioasă pe munte
Glas desmerdat de cornute.
Bacii și oierii din stână
Verdele crud din câmpie
Triluri de ciocârlie.
Aroma vișinei coapte
Recolta de struguri bogată
Și mai presus de toate
Iubirea de neam și de glie
Și pe această mamă trădată
Scumpă ...ROMÂNIE !!!!
Am scăpat de iarnă !
Au făcut popas pe o cărare,
Lângă balconul cu soare,
S-au curățat pe aripioare,
Apoi s-au aliniat, ca să zboare!
Le-am chemat la o gustărică
Invitate, au venit fără frică ,
Au zburat pe o margină de gard
Soare, lumină,bine și cald.
Mici, atente la pisici ce le sunt dușmani,
Bieții pui rămân ades orfani.
În coroana copacilor, rămân nevăzute,
Oferă muzică gratis, celor ce vrea să asculte.
Au venit primele zile cu soare,
Frigul și gerul s-au dus, a fost de ajuns,
Iarna la sfârșit de febrioare, e la apus.
Natura, va îmbrăca o verde culoare!!!!!
Love poems
Parting poems
Poems about nature
Spring poems
Poems dedicated to Mothers
Poems for children
About parental home
Poems for Dad
Poems about animals
Poems about death
Philosophical poem
Confessional poems
Sad poems
Motivational poems
Prose
Christmas carols
Funny poems
The patriotic poems
Poems March 8
Easter poems
New Year Poems
Diverse poems
Thoughts
Poems dedicated
Congratulations
Friendship poems
Poems in the same category
Cel mai bun serviciu de catering în maghiară
(la modul ironic)
Este vineri seara, e târziu, ne e lene să gătim. Ce altceva ar fi mai gustos decât o pizza Quattro Stagioni? Ne uităm pe tabletă, o selectăm făcând click pe ,, Adaugă în coș", alegem sosul și o porție de cartofi prăjiți. Acestea fiind spuse, apăsăm pe ,, Plasează comanda", introducem adresa, numărul de telefon, alegem modalitatea de plată. Așteptăm salivând, fiindu-ne din ce în ce mai foame, uitându-ne la pozele cu frumusețile pe care le afișează. Atât de entuziasmați suntem noi acasă, de partea cealaltă, la restaurant a venit de ceva timp o serie de bucătari ucenici. Aceștia nu știu să gătească, însă s-au dus să învețe de la bucătari cu zeci de ani de experiență. Greșelile de orice fel se iartă și pentru că sunt la început și pentru că doar greșind vor învăța. Nu contează absolut deloc de câte ori ar greși, că poate ar arde tigaia, preparatul culinar, toată bucătăria sau doar bucătăria și baia care comunică printr-un perete despărțitor. Primim așadar apeluri după apeluri în care bucătarul își cere scuze că s-a crăpat recipientul cu vin fiert, că pizza este prea coaptă, că nu a fost lăsată să se coacă destul, că brânza se întinde prea mult, că nu a pus și roșii și ciuperci, că nu a pus și ouă de prepeliță (este o pizza cam dietetică), că nu au adăugat sos tzatziki în meniu, că au uitat doza de Pepsi Twist cu aromă de lămâie, că nu s-au făcut prea bine gogoșile cu glazură de ciocolată și alte cele...
Plictisită de atâtea explicații (nici nu am vrut vreo explicație, voiam doar mâncare), i-am spus frumos bucătarului respectiv că mi-aș dori să am mâncarea comandată până la ora 12 noaptea, eu făcând comanda pe la 7 seara. Bucătarul a înțeles, i-a luat frumos de o aripă pe învățăcei și i-a trimis acasă că el are de pregătit o comandă.
În felul acesta, pe la 23:45, cam așa, un băiat a ajuns cu o bicicletă prin apropierea blocului, mă sună și mă întreabă dacă sunt acasă (unde puteam să mai fiu la acea oră târzie de noapte?, la piață?, la mare pe faleză?, adică serios, unde mai puteam fi așteptând doar o pizza, congelată sau arsă, cum o fi?), i-am spus că sunt acasă, însă l-am rugat să folosească liftul și să urce până la etaj. A ajuns, am plătit, am luat pizza cu tot ce mai cerusem și am deschis cutia.
Pizza era, de fapt, un Happy Meal Quattro Stagioni care avea și jucărie inclusă pe lângă ce am comandat. A făcut un meniu pentru copii, pentru că cursanții consumaseră tot aluatul ca să învețe să facă pizza și doar atât a mai rămas.
Pizza a fost bună, așteptarea a meritat după toți nervii și toate grijile, chiar dacă era porție pentru copii.
A legjobb catering szolgáltatás
(ironikusan)
Péntek este van, késő van, lusták vagyunk főzni. Mi más lenne finomabb egy Quattro Stagioni pizzánál? Megnézzük a táblagépet, a „Kosárba helyezés” gombra kattintva kiválasztjuk, kiválasztjuk a szószt és egy adag sült krumplit. Ezt követően megnyomjuk a „Megrendelés” gombot, megadjuk a címet, a telefonszámot. , a fizetési módot választjuk. Nyálcsorgatva, egyre éhesebben várjuk, nézegetjük az általuk kiállított szépségek képeit. Nagyon izgatottak vagyunk itthon, másrészt szakácstanoncok sora érkezik egy ideje az étterembe. Főzni nem tudnak, de több évtizedes tapasztalattal rendelkező szakácsoktól mentek tanulni. Bármilyen hiba megbocsátható, mert az elején van, és mert csak a hibák elkövetésével tanulnak. Egyáltalán nem mindegy, hogy hányszor hibázik, hogy esetleg leégetné a serpenyőt, a főzést, az egész konyhát vagy csak a konyhát és a fürdőszobát, amelyek egy válaszfalon keresztül kommunikálnak. Így hívás után kapunk hívást, ahol a séf elnézést kér, hogy megrepedt a forralt boros tartály, túlsült a pizza, nem hagyták eléggé megsülni, túl sokat kenődik a sajt, nem tett hozzá paradicsomot és gombát. , hogy nem tett bele fürjtojást (ez egy kicsit diétás pizza), hogy nem tzatziki szószt vettek fel az étlapra, hogy elfelejtették a citromízű Pepsi Twist adagját, hogy a citrommázas fánk nem sikerült túl jól a csokoládé és egyéb...
Megunva a sok magyarázkodást (nem is akartam magyarázatot, csak kaját akartam) szépen elmondtam az illető szakácsnak, hogy szeretném, ha este 12-re megrendelnék az ételt, este 7 körül fogom rendelni. A szakács megértette, szépen szárnyra kapta a tanoncokat, és hazaküldte, hogy rendelése van az elkészítésre.
Ily módon 23 óra 45 perc körül biciklivel érkezett egy fiú a háztömbhöz, felhív és megkérdezi, hogy otthon vagyok-e (hol máshol lehetnék ilyen késői órán?, a piacon?, a tenger mellett a sziklán?, komolyan mondom, hol máshol várhatnék egy pizzára, lefagyva vagy megégve, bármi?), mondtam neki, hogy otthon vagyok, de megkértem, hogy használja a liftet és menjen fel az emeletre. Megérkezett, fizettem, vittem a pizzát minden mással, amit kértem, és kinyitottam a dobozt.
A pizza valójában egy Quattro Stagioni Happy Meal volt, amelyhez a rendelt játékon kívül egy játék is volt. Gyerekmenüt készített, mert a diákok az összes tésztát elhasználták, hogy megtanulják a pizza készítését, és csak ennyi maradt.
A pizza jó volt, megérte a várakozás minden idegeskedés és aggodalom után, még ha gyerekadagrólis volt szó.
Viața și surprizele ei !
Viața, e atât de acurtă, nici nu știi când trece, asta când omul moare
de bătrânețe; Iar când destinul altfel hotărăște, moartea ne răprște ființe
dragi, scumpe sufletului, prin accidente, boli.Când pierzi pe cei dragi, se rupe
ceva în sufletul nostru, rămân cicatrici ce dor.
M-am înăscut într-o familie iubitoare, oameni care știau ce-i munca,
cu respect pentru cei din jur. Am fost doi copii la părinți.Fratele meu s-a
înstrăinat prin Canada, iar eu m-am căsătorit din dragoste la douăzeci de
ani cu un-coleg de facultate.Părinții mei au rămas singuri,n-au avut noroc
să fie alături de nepoți.Noi am găsit posturi conform pregătirii în Italia.
Am avut două fete, și când a venit vremea măritișului, s-au dus și mai departe...
Am rămas și noi singuri, tot cu nepoțeii îndepărtați. Așa e soarta.
Cu toate acestea când vorbeam cu tata îmi spuea: veniși acasă, eu vă pregătesc
o locuință corespunzătoare.M-am hotărât să împart casa în două,cu intrării separate
cu băi și bcătării.Acum casa e prea mare și tristă pentru noi.Vă rog să vă mai gândiți;
voi singuri, noi singuri...Numai gândul că poate fi adevărat mă umple de bucurie...
Apoi, voi știți că noi avem niște ani, o să avem nevoie de ajutor...Tata avea
dreptate.Nu știam ce să fac.Stând de vorbă cu soțul meu, m-a surprins replica lui.
Au mare dreptae, numai că noi mai avem pănă la pensie, vom găsi în România
posturi în meseria noastră? Da chiar asta e o problemă ! Cum o vom rezolva?
Va continua
Vidul dintre lumile mele
Nu știu... Ai încercat vreodată sentimentul când simți că totul din jurul tău pare a se nărui, lăsându-te stingher în propriul tău trup, străin de propria ta viață?
Știi, când realizezi, nu dintr-o dată, ci în timp, că lumea pe care ți-ai construit-o cu migală în truda anilor, nu mai este, sau mai degrabă este departe de ceea ce ți-ai dorit, iar năzuința ta se năruie întocmai ca un castel din cărți de joc, neanticipând hazardul care va face ca toată stăruința ta să fie în zadar...
Este un gol... întocmai ca privirile în neant ale statuilor grecești, un timp suspendat în jurul căruia te rătăcești fără rost, lipsit de substanță, alienat de orice trăire...
Am citit acest timp. Îl știu pe dinafară... Căci l-am trăit de câte ori a trebuit să mă reconstruiesc pe mine din ruinele propriilor mele lumi, luând-o de fiecare dată de la capăt, cu o încăpățânare acerbă, căutând iar și iar, acea cheie de boltă necesară, sperând de fiecare dată că lumea mea interioară va fi cea din urmă, finală, perfectă, fără fisură.
Și, Doamne!, ce devastator este momentul fisurii și totul se prăbușește în mine, simțind aproape acea rană, tăiată direct în carnea sufletului meu, sângerând de moarte, final, fără întoarcere căutând răspunsuri la întrebări fără răspuns: de ce?, cum?, de ce eu?... Mirare care nu mai poate fi balsamul uns pe sufletul meu rănit; răul a fost făcut, fisura este dincolo de a mai fi reparată, lărgindu-se macabru, sfâșiind lumea mea în două părți devenite incompatibile una cu alta... Un vid, o clipă suspendată în neant, în care mai văd doar funigeii amintirilor mele, pe care voi construi noua mea lume...
Nu sunt perfect. N-am fost niciodată. Am acceptat existența imperfecțiunii în lumile mele, chiar știind dinainte că dintre acestea se vor căsca tocmai fisurile care le vor distruge... Dar am căutat, cu disperare, liantul care să le repare și să le salveze, fiind conștient permanent de unicitatea lor: o altă lume nu va mai fi la fel, doar o copie străvezie a precedentei, diluare care nu-mi mai stă în putere s-o stăpânesc...
Risipire... Inutilă... De energie, de timp, de materie. Resurse care la rândul lor se diluează, întocmai precum ochii celor în vârstă. Pupilele se dilată și se pierd în culori difuze. Lumina se pierde și ea în fibre întunecate de trăirile lumilor pierdute... Sufletul se chircește într-un colț sperând să reziste, încercând să salveze cât mai mult, conștientizând pierderile...
Nu mai am putere să adun aceste lumi... Să-mi amintesc forma lor, mirosul, gustul, atingerea lor... Sunt petalele unei flori care se ofilește și... moare... Cu fiecare fisură, cu fiecare lume, în fiecare secundă...
Iluzia... Inutilă și ea... Ca o oglindă spartă, în care imaginea este la rându-i tăiată după marginile cioburilor, repetându-se la nesfârșit, subliniindu-și mai mult imperfecțiunile care apasă și dor... ca o presiune constantă pe tâmplele lumilor... uzura sufletului care nu-și mai regăsește ecoul...
Inerție. Cumva, am pășit mai departe... Cu toate vicisitudinile și imperfecțiunile lumilor mele. Acceptând realități dureroase, construind, dărâmând și iarăși construind mai departe, până la momentul acesta în care mă scriu iarăși pe mine... Sunt tot eu, în forma mea originală și nu una dintre copiile mele. Mărturie îmi stă tocmai ADN-ul înscris cu cuvintele mele. Căci ele sunt umbrele luminii mele...
CRONICA CELOR PATRU CĂLĂTORI
PROLOG
Cartea care nu trebuia deschisă
Într-o seară târzie de toamnă, când frunzele se desprindeau încet din ramurile copacilor și coborau spre pământ asemenea unor mici foi de manuscris purtate de vânt, patru tineri urcau un drum vechi de munte.
Drumul era îngust și aproape uitat.
Pietrele, acoperite de mușchi, păreau că nu mai văzuseră de multă vreme pași omenești. Pe alocuri, iarba crescuse printre crăpături, iar crengile copacilor se aplecau deasupra cărării, formând un fel de boltă naturală.
Cerul se întuneca.
Ultimele raze ale soarelui se strecurau printre nori și aprindeau pentru câteva clipe vârfurile munților.
Cristian mergea în frunte.
Nu vorbea.
Avea privirea îndreptată înainte și părea că ascultă ceva ce ceilalți nu puteau auzi.
În urma lui mergea Andrei, ținând strâns la piept o mică cruce de lemn.
Crucea era simplă, fără podoabe.
Dar Andrei o purta cu o grijă deosebită, ca și cum în ea ar fi fost ascunsă o taină.
Darius venea după el.
Purta o geantă veche, aproape prea grea pentru vârsta lui.
În ea se afla un manuscris.
Un manuscris pe care îl găsiseră cu câteva zile înainte într-un loc despre care nimeni dintre ei nu voia să vorbească prea mult.
Ultimul era Luca.
El vorbea cel mai puțin.
Privea cerul.
Din când în când se oprea pentru o clipă și privea stelele care începeau să apară una câte una.
— Mai este mult? întrebă Darius, rupând tăcerea.
Cristian continuă să meargă.
— Nu știu.
— Cum adică nu știi? Noi am plecat de ore întregi.
— Știu.
— Atunci unde mergem?
Cristian se opri.
Ceilalți trei se opriră și ei.
În fața lor se întindea o vale adâncă, acoperită de ceața serii.
— Nu știu, repetă Cristian.
Darius îl privi nedumerit.
— Atunci de ce continuăm?
Cristian ridică ochii spre cer.
— Pentru că poate nu noi am ales drumul.
Andrei strânse crucea.
— Atunci cine l-a ales?
Cristian rămase tăcut câteva clipe.
— Poate că uneori Dumnezeu pune omul pe un drum înainte ca omul să înțeleagă de ce.
Luca zâmbi ușor.
— Unele drumuri se înțeleg abia după ce le-ai parcurs.
Deodată, în depărtare, printre copaci, se zări o lumină.
Cei patru priviră într-acolo.
Pe coama dealului se ridica o biserică veche.
Turla ei se înălța deasupra pădurii, iar pe acoperiș se vedea o cruce de fier, întunecată de vreme.
Nu știau cine o construise.
Nu știau de când exista.
Știau doar că, în acea seară, biserica părea să-i aștepte.
Au urcat.
Ușa era întredeschisă.
Andrei împinse încet.
Un scârțâit lung răsună în interior.
În biserică era întuneric.
Mirosea a lemn vechi, tămâie și ceară.
Pe pereți se vedeau icoane întunecate de vreme.
Doar o candelă ardea înaintea unei icoane a Mântuitorului.
Flacăra ei tremura.
Pe o masă veche, în mijlocul bisericii, se afla o carte.
Darius se apropie.
Coperta era neagră.
Nu avea titlu.
Nu avea numele unui autor.
Nu avea nicio podoabă.
Doar o cruce.
Darius întinse mâna.
— Nu o deschide, spuse Luca.
Darius se opri.
— De ce?
Luca privea icoana.
— Pentru că unele cărți nu se lasă citite fără să-l schimbe pe cel care le citește.
Darius zâmbi.
— Este doar o carte.
Cristian se apropie.
Privi coperta.
Apoi privi crucea.
— Poate că tocmai de aceea trebuie deschisă.
Andrei îl opri.
— Cristian...
— Dacă am fost conduși până aici, poate că există un motiv.
Ridică încet coperta.
În aceeași clipă, candela începu să ardă mai puternic.
Flacăra se înălță.
Pereții bisericii tremurară.
Icoanele păreau să se miște în lumina aurie.
Apoi se auzi un sunet asemănător unui clopot venit de foarte departe.
Și, într-o clipă, totul dispăru.
Biserica.
Masa.
Icoanele.
Pereții.
Pământul.
Cei patru călători căzură într-un timp fără început și fără sfârșit.
Iar cartea rămase deschisă.
---
I
Povestea magului călător în stele
Primul lucru pe care îl văzură fu cerul.
Dar nu era cerul pe care îl știau.
Stelele păreau atât de aproape, încât aveai impresia că puteai întinde mâna spre ele.
Atârnau deasupra pământului asemenea unor candele aprinse într-o biserică nevăzută.
Aerul era rece.
Pământul strălucea sub lumina lunii.
Departe, pe un deal, mergea un bătrân.
Avea barba albă și lungă, iar pașii lui erau înceți.
În mâna dreaptă ținea un toiag.
Când ajunse lângă ei, se opri.
— Cine sunteți?
Cristian răspunse:
— Călători.
Bătrânul îi privi cu atenție.
— Toți oamenii sunt călători.
— Și dumneata?
— Eu sunt un om care a căutat.
— Ce ai căutat?
Bătrânul ridică privirea către stele.
— Răspunsul.
— Și l-ai găsit?
Bătrânul zâmbi.
— Am găsit multe răspunsuri.
— Atunci de ce pari trist?
Bătrânul se sprijini în toiag.
— Pentru că uneori omul poate găsi răspunsuri înainte de a înțelege întrebarea.
Cei patru tăcură.
— Am căutat în stele, continuă el. Am căutat în munți, în cărți, în oameni și în propria mea minte. Am crezut că, dacă voi cunoaște toate tainele lumii, voi cunoaște și taina vieții.
— Și ai cunoscut-o?
— Nu.
— De ce?
Bătrânul își puse mâna pe inimă.
— Pentru că am uitat să pun întrebarea cea mai simplă.
Cristian se apropie.
— Care?
Bătrânul îl privi drept în ochi.
— Cine este Dumnezeu pentru mine?
O liniște adâncă se așternu peste câmp.
Stelele păreau că ard mai puternic.
Luca șopti:
— Poate că omul poate cunoaște lumea întreagă și totuși să nu se cunoască pe sine.
Bătrânul îl privi cu blândețe.
— Ai înțeles.
Atunci cerul începu să se schimbe.
Stelele se îndepărtară.
Dealurile dispărură.
În fața lor se deschise un drum luminos.
— Mergeți, spuse bătrânul.
— Unde?
— Spre următoarea întrebare.
Și dispăru.
---
II
Gemenii
Drumul îi purtă către o cetate împărțită în două.
Un zid mare o despărțea în două lumi.
În partea de răsărit trăiau oamenii puterii.
Aveau palate, armate și bogății.
În partea cealaltă trăiau oamenii care căutau înțelepciunea.
Aveau puține lucruri, dar își petreceau zilele citind, rugându-se și vorbind despre adevăr.
În cetate trăiau doi frați gemeni.
Semănau atât de mult la chip, încât nimeni nu-i putea deosebi.
Dar sufletele lor erau foarte diferite.
Primul spunea:
— Omul trebuie să fie puternic.
Celălalt răspundea:
— Omul trebuie să fie drept.
Primul spunea:
— Trebuie să-i învingem pe ceilalți.
Al doilea răspundea:
— Mai întâi trebuie să învingem răul din noi.
Cristian îi privi mult timp.
— Care dintre voi are dreptate?
Cei doi se uitară unul la altul.
În cele din urmă, al doilea spuse:
— Niciun om nu are dreptate atunci când se pune pe sine în locul lui Dumnezeu.
Andrei făcu semnul crucii.
În clipa aceea, zidul dintre cele două părți ale cetății începu să se crape.
O lumină trecu peste el.
Oamenii puterii se opriră.
Oamenii înțelepciunii se ridicară.
Și, pentru prima dată, cele două părți ale cetății se priviră fără ură.
Cristian înțelese că adevărata despărțire dintre oameni nu este făcută din piatră.
Este făcută din mândrie.
---
III
Decebal
Mai târziu, munții se ridicară înaintea lor.
Erau munți înalți și întunecați.
Piatra era rece.
Vântul cobora din creste.
În depărtare se vedea o cetate.
Pe zidurile ei stăteau oameni înarmați.
Deasupra cetății se afla un rege.
Decebal.
Privea în depărtare.
Nu părea speriat.
Dar nici triumfător.
Avea pe chip gravitatea omului care știe că istoria nu este niciodată numai despre victorie.
Cristian se apropie.
— Ce cauți aici?
Decebal îl privi.
— Îmi caut poporul în veșnicia istoriei.
— Și ce va rămâne?
Regele se uită către munți.
— Nu zidurile.
— Atunci ce?
— Memoria.
Darius întrebă:
— Și dacă memoria se pierde?
Decebal tăcu.
Vântul trecu peste cetate.
— Atunci fiecare generație trebuie să înceapă din nou.
Cristian privi oamenii de pe ziduri.
Înțelese că istoria nu este doar despre cei care au fost.
Este și despre cei care vin.
---
IV
Mureșanu
Într-o altă vreme ajunseră într-un ținut în care oamenii vorbeau despre libertate.
Dar fiecare înțelegea altceva prin acest cuvânt.
Unii voiau libertate pentru putere.
Alții pentru avere.
Unii voiau libertatea de a face orice.
Un poet stătea singur și scria.
Cristian se apropie.
— Ce cauți în cuvinte?
Poetul ridică privirea.
— Un adevăr care să nu moară odată cu mine.
— Și l-ai găsit?
— Încă nu.
— Atunci de ce continui?
Poetul zâmbi.
— Pentru că omul nu trebuie să înceteze să caute adevărul doar fiindcă drumul este lung.
Luca privi spre o biserică aflată pe deal.
— Poate că adevărul nu este o idee.
Poetul îl privi.
— Atunci ce este?
Luca răspunse:
— O Persoană.
Poetul tăcu.
Clopotul bisericii începu să bată.
Iar ecoul lui coborî peste vale.
---
V
Memento mori
Noaptea veni brusc.
În fața lor apăru o cetate uriașă.
Avea palate, turnuri, piețe, aur și statui.
Oamenii alergau după bogăție.
Alții după faimă.
Alții după putere.
Un împărat își ridica un palat.
Un copil se juca pe stradă.
Un bătrân își făcea rugăciunea.
Apoi timpul trecu.
Palatul se prăbuși.
Statuile se sfărâmară.
Piața se umplu de iarbă.
Numele împăratului se uitară.
Generațiile trecură.
Și tot ceea ce părea veșnic deveni pulbere.
Dar, într-un colț al orașului, rămase o biserică.
Micuță.
Săracă.
Cu o cruce simplă.
Andrei o privi.
— De ce ea a rămas?
Cristian răspunse:
— Poate pentru că nu a fost construită pentru slava omenească.
Darius șopti:
— Memento mori.
Luca adăugă:
— Amintește-ți că ești muritor.
Cristian privi crucea.
— Dar creștinul își amintește și altceva.
— Ce?
— Că moartea nu este ultimul cuvânt.
---
VI
Cei trei viteji
Într-o vale întâlniră trei războinici.
Primul era puternic.
Al doilea era inteligent.
Al treilea era curajos.
Toți trei voiau să fie conducători.
Au venit înaintea unui călugăr bătrân.
— Care dintre noi este cel mai vrednic? întrebă primul.
Călugărul îi privi.
— Cel care știe să slujească.
Cei trei râseră.
— Noi suntem viteji!
— Atunci dovediți-o.
Călugărul le întinse o găleată.
— Duceți apă unui bătrân.
Cei trei se priviră.
Niciunul nu voia.
Atunci călugărul zâmbi.
— Iată cât valorează vitejia voastră.
Cristian înțelese.
Adevărata putere nu se vede întotdeauna în război.
Uneori se vede în smerenie.
Uneori omul cel mai puternic este cel care poate îngenunchea înaintea lui Dumnezeu și poate întinde mâna către cel căzut.
---
VII
Țiganiada
După munți veni o lume cu totul diferită.
Era zgomotoasă.
Plină de oameni, de râsete și de certuri.
Unii vorbeau mult și făceau puțin.
Alții se lăudau cu lucruri pe care nu le făcuseră niciodată.
Darius începu să râdă.
— Parcă ne-am întors în lumea noastră.
Andrei îl privi.
— De ce?
— Pentru că oamenii sunt aceiași în toate veacurile.
Cristian zâmbi.
— Poate acesta este rostul comicului: să ne arate cât de ridicoli putem deveni atunci când ne luăm prea în serios.
Un om se lăuda că este cel mai mare dintre toți.
Altul spunea că știe toate răspunsurile.
Un al treilea voia să conducă lumea.
Luca îi privi și spuse:
— Omul care vrea să conducă lumea ar trebui mai întâi să învețe să-și conducă propria inimă.
Și, pentru prima dată după multe zile, cei patru râseră împreună.
---
VIII
Horiade
Călătoria deveni grea.
Ajunseră într-un ținut în care oamenii suferiseră.
Acolo nu mai era loc pentru glume.
Era nedreptate.
Era sărăcie.
Era revoltă.
Cristian văzu chipurile oamenilor.
— Nu putem trece mai departe ca și cum nu am fi văzut nimic.
Andrei îl aprobă.
— Creștinul nu trebuie să fie indiferent la suferința aproapelui.
Un bătrân se apropie.
— Dar ce poate face un singur om?
Cristian răspunse:
— Poate începe prin a nu mai trece pe lângă cel care suferă.
— Și dacă nu este suficient?
— Atunci mai facem un pas.
— Și dacă nici acela nu este suficient?
— Mai facem unul.
— Până când?
Cristian privi crucea din mâna lui Andrei.
— Până când Dumnezeu ne va spune că am făcut tot ce am putut.
---
IX
Mitologice
În acea noapte, Cristian visă.
Văzu zeități, eroi și împărați.
Toți promiteau oamenilor nemurirea.
Unii prin putere.
Alții prin frumusețe.
Alții prin glorie.
Cristian întrebă:
— De ce vă temeți?
Nimeni nu răspunse.
Apoi toate chipurile dispărură.
Rămase un singur bătrân.
— Tu cine ești?
— Omul care a înțeles prea târziu că omul nu devine nemuritor doar pentru că este ținut minte.
— Atunci cum?
Bătrânul arătă spre o lumină.
Cristian o privi.
Era lumina unei candele.
— Prin Dumnezeu.
Cristian se trezi.
Pentru câteva clipe nu știa unde se află.
Andrei dormea.
Darius dormea.
Luca privea focul.
— Ai visat? întrebă Luca.
Cristian încuviință.
— Da.
— Ce ai văzut?
Cristian privi flacăra.
— Că omul caută nemurirea în toate locurile, cu excepția celui în care trebuie să o caute.
Luca nu răspunse.
Doar făcu semnul crucii.
---
X
Întâlnirea
După multe zile, cei patru se reuniră într-o vale.
Fiecare purta ceva.
Cristian avea manuscrisul.
Andrei avea crucea.
Darius avea cartea.
Luca avea lumânarea.
— Ce am învățat? întrebă Darius.
Cristian răspunse:
— Că trecutul este mare.
Andrei adăugă:
— Că omul este slab.
Luca continuă:
— Că timpul trece.
Darius întrebă:
— Și atunci ce rămâne?
Cristian ridică încet crucea.
— Dumnezeu.
Vântul trecu peste vale.
Flacăra lumânării se aplecă, dar nu se stinse.
---
XI
Călătoria spre Bizanț
Înaintea lor apăru un oraș de aur.
Cupolele străluceau.
Mozaicurile scânteiau în lumina soarelui.
Icoanele păreau că privesc lumea.
Clopotele răsunau peste cetate.
Era o lume bizantină.
O lume în care piatra, aurul, lumina și credința se întâlneau într-o singură mărturisire.
În centrul orașului se ridica un templu uriaș.
Cei patru intrară.
Deasupra lor se înălțau cupolele.
Lumina cădea peste chipurile sfinților.
Dar cel mai mult îi impresionă o icoană.
Hristos Pantocrator privea către ei.
Nu era o privire de condamnare.
Era o privire care vedea tot.
Binele.
Răul.
Frica.
Mândria.
Speranța.
Căderea.
Ridicarea.
Cristian îngenunche.
Ceilalți trei făcură la fel.
Și atunci înțeleseră.
Călătoria lor nu fusese despre trecut.
Nu fusese despre războaie.
Nu fusese despre împărați.
Nu fusese despre glorie.
Fusese despre suflet.
Omul poate traversa veacuri întregi și poate rămâne același dacă nu își schimbă inima.
Dar poate păși o singură dată înaintea lui Dumnezeu și poate începe o viață nouă.
---
XII
Cartea
Când reveniră în biserica veche, manuscrisul era din nou pe masă.
Darius îl deschise.
Acum paginile nu mai erau goale.
Erau pline.
Dar nu cu povestea celor pe care îi întâlniseră.
Cu povestea lor.
Cristian citi:
„Patru oameni au plecat să caute sensul istoriei și au descoperit că istoria fără Dumnezeu este doar o succesiune de umbre.”
Andrei continuă:
„Au căutat vitejia și au găsit smerenia.”
Darius:
„Au căutat nemurirea și au găsit credința.”
Luca:
„Au căutat lumina și au găsit Crucea.”
Cartea se închise singură.
În aceeași clipă, candela se aprinse.
Cei patru înțeleseră că drumul lor se terminase.
Sau, mai bine spus, că adevăratul lor drum abia începea.
---
EPILOG
Calea
Dimineața îi găsi în fața bisericii.
Cerul era limpede.
Munții străluceau sub primele raze ale soarelui.
Luca aprinse lumânarea.
Andrei ridică crucea.
Darius luă manuscrisul.
Cristian privi înainte.
— Și acum?
— Acum ne întoarcem, spuse Andrei.
— Unde?
— În lumea noastră.
Cristian zâmbi.
— Dar lumea noastră nu mai este aceeași.
Darius întrebă:
— De ce?
Cristian privi spre răsărit.
— Pentru că noi nu mai suntem aceiași.
Porniră.
În urma lor rămase biserica.
Înaintea lor se întindea lumea.
O lume care încă avea războaie.
O lume care încă avea mândrie.
O lume care încă avea nedreptate.
Dar și o lume în care un om putea aprinde o lumânare.
Un om putea ierta.
Un om putea ajuta.
Un om putea ridica pe cel căzut.
Un om putea spune:
„Doamne, luminează-mi calea.”
Și poate că aceasta era adevărata epopee.
Nu povestea împăraților.
Nu povestea cuceritorilor.
Nu povestea celor care au vrut să fie nemuritori.
Ci povestea omului care, după ce a rătăcit prin toate veacurile, se întoarce la Dumnezeu.
Cristian se opri o clipă.
Privi spre biserica îndepărtată.
Crucea de pe turla ei strălucea în lumina dimineții.
Apoi făcu semnul crucii.
— Să mergem.
Cei patru continuară drumul.
Nu știau ce avea să le aducă ziua.
Nu știau ce oameni vor întâlni.
Nu știau câte încercări îi așteptau.
Dar știau un lucru.
Nu mai mergeau singuri.
Deasupra lor, soarele răsărea.
Lumina lui se așeza peste munți, peste păduri, peste drumuri și peste case asemenea unei binecuvântări.
Iar undeva, în adâncul sufletului lor, rămânea ecoul unei singure chemări:
Să mergi înainte.
Să nu uiți.
Să ierți.
Să iubești.
Să crezi.
Și, atunci când drumul devine greu, să privești spre Cruce.
Pentru că uneori omul călătorește prin istorie pentru a descoperi lumea.
Alteori călătorește prin lume pentru a se descoperi pe sine.
Dar cea mai lungă călătorie este aceea de la inimă la Dumnezeu.
Iar cei patru călători porniseră, fără să știe, tocmai pe acest drum.
Drumul Crucii prin veacuri.
Sfârșit.
Prima Mare Revelație - DUMNEZEU EXISTĂ!
De la vârsta de aproape 12 ani am devenit un ateu care propovăduia cu tărie aproape zilnic inexistența lui DUMNEZEU.Pe când aveam aproape 21 de ani pe la amiază, în luna Aprilie a anului 1967, imediat după terminarea cursului de Statica și Dinamica Construcțiilor mergând pe stradă, deodată în mintea mea am simțit că Cineva comunică cu mine telepatic:
- Cineva:"Tu spui că pomul pe care acum îl vezi este de natură materială și susții cu tărie că acel pom nu a fost creat de Cineva anume."
- Eu:"Da!"
- Cineva:"Tu spui că Soarele care luminează și încălzește tot Pământul este de natură materială și susții cu tărie că Soarele nu afost creat de Cineva anume."
- Eu:"Da!"
- Cineva:"Noaptea pe Cerul senin vezi mii de stele și tu spui că ele sunt de natură materială și că nu au fost create de Cineva anume."
- Eu:"Da!"
- Cineva:"Cine crezi tu că a făcut acest imens spațiu în care există miliardele de stele și există și Pământul cu toți copacii, cu toate animalele și cu toți Oamenii și deci exiști și tu?"
- Eu (fiind pe stradă am răspuns cu glas tare două cuvinte):
"EXISTĂ DUMNEZEU!"
După ce am spus cu glas tare "EXISTĂ DUMNEZEU", Acel Cineva a încetat să mai comunice telepatic cu mine și atunci m-am uitat în jur să văd dacă nu este vreun om care să fi auzit ceea ce am spus eu și doar o femeie era cam la vreo 20 de metri înaintea mea dar aceasta nu a întors capul spre mine...
De atunci am început să cred cu tărie că DUMNEZEU EXISTĂ și că EL ESTE UNICUL CREATOR al Universului.
Proiect de construcții plus câteva inepții în franceză
Cecilia și soțul ei plănuiesc să se mute într-o casă nouă. Au tot căutat anunțuri pe internet de la agențiile imobiliare. În principiu, nu e complicat ce vor, un apartament cu trei camere, două băi, o sufragerie, două balcoane, din acelea descoperite, care să nu aibă pereți sau geamuri (pentru că Ceciliei îi place să stea la soare, să se bronzeze), o bucătărie, dar și un spațiu de depozitare a cutiilor cu pantofi. De la acest spațiu de depozitare pleacă majoritatea certurilor, soțul Ceciliei nu este de acord. Consideră că locul acelor cutii ar putea fi chiar pe balcon. În plus, spațiul de depozitare nu l-ar mai lăsa să-și facă o extensie a băii, cu un hamac. Practic omul își dorește o baie open space.
Se uită ei ce se mai uită, căutând oferte, observă una destul de avantajoasă, apartament cu trei camere cum și-au dorit, însă nu în zona centrală a orașului, ci undeva mai pe la periferii, mai prin nord-vestul orașului. Locația nu prea va satisface nevoia de soare și de căldură a Ceciliei, dar ce să facem, nu le putem avea chiar pe toate, mai trebuie să mai și renunțăm la câteva dintre criteriile de selecție pe care și le-ar fi dorit pentru viitoarea lor locuință.
Merg pe la 9 dimineața, miercuri, să vorbească cu constructorii. Însă, încă de la intrare, Cecilia are o senzație stranie. Bărbatul o întreabă de ce nu ar fi bine să stea acolo. Ea începe cu o înșiruire de motive: că este departe de grădinița băiatului, de orele lui de pian, de primărie, de salonul de înfrumusețare pe care îl frecventează, de orice magazin de astă de unde și-ar putea face cumpărăturile.
Pentru toate acestea, soțul dă un răspuns foarte "inteligent":,, există mijloace de transport în comun". Cecilia nervoasă:,, Deci nu ai de gând să mă ajuți să mă deplasez dintr-un loc într-altul?".
Soțul Ceciliei din nou are o replică de ne întrebăm cât e de fidel și de dedicat ca soț: ,,Ai permis pentru toate categoriile, chiar nu vrei nici pe trotinetă să mergi, există taxiuri pe care le poți suna la orice oră din zi și din noapte." Cecilia și mai aprigă:,, Știi ceva, eu permisele mi le-am luat pentru mine, să îmi arăt mie că pot, ce vină am că în trafic am avut parte de tot felul de ciudați, așa ca tine, care vor cu tot dinadinsul să se izbească în mine? Mie mi-e frică de atâția participanți la trafic." Soțul îi zice, cu voce timidă:,, Bine, am să te ajut eu cu deplasările."
Lucrurile mai calmându-se pentru moment, cei doi merg să discute cu constructorii. Aceștia le oferă un plan al apartamentului, să poate vedea toate detaliile arhitecturale mai amănunțit. Soțul vede baia mai mică, pe care vrea el să și-o facă open space. Cecilia începe, cu o voce critică și moralizatoare: ,,Nu înțeleg de ce ai tu nevoie de baie open space? Unde ai mai văzut modelul ăsta de baie? La crâșmă?!!"
Bărbatul spune că o vrea pentru că el are idei inovatoare, nu conservatoare, să vadă lucrurile unilateral ca Cecilia, să vină toți pereții aranjați frumos, unul să nu vină înclinat mai la 95 de grade și că nevoia de perfecțiune a Ceciliei îl congestionează, îl blochează, simte că totul stagnează din cauza preferințelor ei tipicare.
Cecilia se înroșește la față, tace, dar observă lucruri. Cecilia spune:,, Și mi se pare că lipsesc atât de multe lucruri, eu nu aș sta aici, e un spațiu gol."
Constructorii îi spun: ,,Este gol acum, pentru că nu sunt obiecte, abia dacă am reușit să zidim pereții, când vă veți muta aici, veți vedea că locuința va începe să prindă contur, o veți decora cum vă va plăcea, personaliza, și toate cele."
Cecilia discută cu soțul, vrea să îl convingă să mai amâne mutarea până când fiul ei va termina grădinița pentru că este un băiat foarte emotiv și orice schimbare majoră ar putea avea un impact neplăcut asupra performanțelor lui academice.
Soțul nu este de acord, respinge propunerea Ceciliei și le promite constructorilor că se va muta de îndată ce apartamentul este construit, mobilat, tencuit. Acceptă însă ca spațiul de depozitare al cutiilor de pantofi să fie în baia open space.
Cecilia cedează, vede că oricum nu are cu cine să discute, mai are o ultimă rugăminte înainte de a se muta din apartamentul bunicilor, și anume: să fie atent cu toate cele 20 de tablouri de la bunicii ei, să nu le scape, să nu le ciobească rama când le scoate din mașină și le duce până în apartament. El promite că va avea grijă, că nu le va scăpa, zgâria, atinge de balustradă și așa mai departe.
Vine și ziua mutării, într-o vineri, nici nu l-a luat pe băiat de la grădiniță, busolă nu are în ghiozdan, nici hărți, nici aplicația ,,Hărți" instalată pe telefon, trebuie să ghicească unde se află noua locuință. Dacă nimerește acasă bine, dacă nu, doarme pe străzi.
Tablourile Ceciliei, săracele de ele, stau în portbagaj lângă două baxuri de apă Aqua Carpatica, o pungă plină de cutii de Cremșnit, , o altă pungă cu opt pachete de făină, un acvariu, nu știu câte cutii de șervețele, cârpe și toate cele.
Când le transportă, are grijă la fiecare treaptă pe care pășește, dar fiindcă are cinci într-o mână și cinci în cealaltă mână, zgârie rama unui tablou pe care l-a ținut în mâna dreaptă. Cecilia nu bănuiește ce s-a întâmplat până când soțul nu îl agață de un perete. Cecilia cu vederea ei agilă, ochi de vultur ce observă și cel mai mic defect la dioptria de +1,75, vede zgârietura. Îi spune bărbatului:,, Mâine vreau să mergi la magazinul chinezesc din piața mică și să cumperi o ramă nouă, dar tot aurie ca aceasta. Nu pot să mă uit la acest tablou, l-ai stricat cu neatenția ta!" Și, în fond, ce așa mare avere era? Era doar un tablou cu pisici blănoase.
Soțul o întreabă:,, Dar nu se poate repara și cu lipici?" Cecilia enervată de asemenea inepție,, Nu, nu se poate repara și cu lipici. Este zgâriat, nu lipsește o bucată din ramă..."
Soțul reflectând afară la spusele Ceciliei:,, Femeie care nici ea nu știe ce vrea, nu vrea lipici, îi dau eu motive să vrea lipici." Și trece la fapte și mai vitejești, sparge acvariul din portbagaj. Cecilia vede tot de pe balcon, îi trimite un mesaj pe telefon să cumpere și un acvariu nou de la magazinul chinezesc și eventual pești noi de la pet shop, cât timp ea se chinuie să îi resusciteze pe toți cei care erau în acel acvariu, să îi pună la robinet, sub jetul de apă și într-o vază cu flori.
Ce să facem? Soțul Ceciliei trebuia să știe că ,,graba strică treaba".
Projet de construction et quelques bêtises
Cecilia et son mari envisagent d'emménager dans une nouvelle maison. Ils ont continué à rechercher sur Internet des annonces d'agences immobilières. En principe, ce qu'ils veulent n'est pas compliqué, un appartement avec trois pièces, deux salles de bains, un salon, deux balcons, parmi ceux découverts, qui n'ont ni murs ni fenêtres (car Cecilia aime s'asseoir au soleil, bronzer), une cuisine, mais aussi un espace de rangement pour les boîtes à chaussures. La plupart des disputes partent de cet espace de stockage, le mari de Cecilia n'est pas d'accord. Il pense que l'emplacement de ces cartons pourrait être directement sur le balcon. De plus, l'espace de rangement ne lui permettrait pas d'agrandir sa salle de bain avec un hamac. Pratiquement, l’homme veut une salle de bains à aire ouverte.
Ils regardent autour d'eux, cherchent des offres, ils en remarquent une plutôt avantageuse, un appartement de trois pièces comme ils le souhaitaient, mais pas dans le centre de la ville, mais quelque part à la périphérie, au nord-ouest de la ville. L'emplacement ne satisfera pas vraiment le besoin de soleil et de chaleur de Cécilia, mais que faire, on ne peut pas tous les avoir, il faut quand même renoncer à certains critères de sélection qu'elles auraient souhaité pour leur future Maison.
Ils y vont mercredi vers 9 heures du matin pour parler aux constructeurs. Mais dès l’entrée, Cécilia éprouve un sentiment étrange. L'homme lui demande pourquoi il ne serait pas bien de rester là. Elle commence par une série de raisons : que c'est loin de l'école maternelle du garçon, de ses cours de piano, de la mairie, du salon de beauté qu'il fréquente, de tout magasin où il pourrait faire ses courses.
A tout cela, le mari donne une réponse très "intelligente" :,, il y a les transports en commun". Cécile nerveuse :,, Alors tu ne vas pas m'aider à me déplacer d'un endroit à un autre ?".
Le mari de Cecilia a encore une phrase qui nous fait nous demander à quel point il est fidèle et dévoué en tant que mari : "Tu as un permis pour toutes les catégories, tu ne veux même pas vraiment rouler en scooter, il y a des taxis que tu peux appeler à tout moment. heure du jour et de la nuit." Cecilia est encore plus féroce:,,, tu sais quelque chose, j'ai eu mon permis pour moi, pour me montrer que je peux, quelle est ma faute si dans la circulation j'ai eu toutes sortes de cinglés, comme toi, qui veut vraiment me percuter ? J'ai peur de tant d'embouteillages. Le mari lui dit, d'une voix timide : "D'accord, je vais t'aider pour les déplacements."
Les choses se calmant pour le moment, les deux vont parler aux constructeurs. Ils leur donnent un plan de l'appartement, afin qu'ils puissent voir plus en détail tous les détails architecturaux. Le mari voit la salle de bain plus petite, dont il veut faire un espace ouvert. Cécilia commence, d'une voix critique et moralisatrice : "Je ne comprends pas pourquoi tu as besoin d'une salle de bain en open space ?" Où avez-vous déjà vu ce modèle de salle de bain ? Au bar?!!"
L'homme dit qu'il la veut parce qu'il a des idées innovantes, pas conservatrices, pour voir les choses unilatéralement comme Cecilia, pour avoir tous les murs bien disposés, un pour ne pas être incliné à 95 degrés et que le besoin de perfection de Cecilia l'encombre, le bloque , a l'impression que tout stagne à cause de ses préférences typiques.
Cécilia rougit, se tait, mais remarque des choses. Cecilia dit :,, Et il me semble qu'il manque tellement de choses, je ne resterais pas ici, c'est un espace vide."
Les constructeurs lui disent : "C'est vide maintenant, parce qu'il n'y a pas d'objets, on a à peine réussi à construire les murs, quand tu emménageras ici, tu verras que la maison va commencer à prendre forme, tu la décoreras à ta guise, la personnaliseras , et tout ça."
Cecilia parle à son mari, elle veut le convaincre de reporter le déménagement jusqu'à ce que son fils termine la maternelle car c'est un garçon très émotif et tout changement majeur pourrait avoir un impact désagréable sur ses résultats scolaires.
Le mari n'est pas d'accord, rejette la proposition de Cecilia et promet aux constructeurs qu'il emménagera dès que l'appartement sera construit, meublé, plâtré. Il accepte cependant que l'espace de rangement des boîtes à chaussures se trouve dans la salle de bain à aire ouverte.
Cecilia cède, elle voit qu'elle n'a de toute façon personne à qui parler, elle a une dernière demande avant de quitter l'appartement de ses grands-parents, à savoir : faire attention aux 20 tableaux de ses grands-parents, ne pas les perdre, les enfiler. Il ne leur arrachera pas le corps lorsqu'il les sortira de la voiture et les transportera à l'appartement. Il promet qu'il fera attention, qu'il ne les laissera pas tomber, ne les rayera pas, ne touchera pas la balustrade, etc.
Le jour du déménagement arrive, un vendredi, il n'a même pas récupéré le garçon à la maternelle, il n'a ni boussole dans son sac, ni cartes, ni l'application "Maps" installée sur son téléphone, il doit deviner où la nouvelle maison est. S'il réussit bien à la maison, sinon il dort dans la rue.
Les tableaux de Cecilia, les pauvres, trônent dans le coffre à côté de deux bouteilles d'eau Aqua Carpatica, un sac plein de boîtes de Cremșnit, un autre sac avec huit paquets de farine, un aquarium, je ne sais combien de boîtes de serviettes, de chiffons et tout ça.
Lorsqu'il les porte, il fait attention à chaque pas sur lequel il marche, mais comme il en a cinq dans une main et cinq dans l'autre, il gratte le cadre d'un tableau qu'il tient dans sa main droite. Cecilia ne se doute pas de ce qui s'est passé jusqu'à ce que son mari le cloue au mur. Cécilia, avec sa vision agile, son œil d'aigle qui remarque le moindre défaut à +1,75 dioptrie, voit l'égratignure. Il dit à l'homme : Demain, je veux que tu ailles au magasin chinois du petit marché et que tu achètes une monture neuve mais toujours dorée comme celle-ci. Je ne peux pas regarder ce tableau, vous l'avez gâché par votre insouciance ! » Et vraiment, quelle telle fortune était-ce ? C'était juste un tableau de chats à fourrure.
Le mari lui demande : "Mais ça ne se répare pas avec de la colle ?" Cécilia agacée par une telle ineptie, "Non, ça ne se répare pas avec de la colle. C'est rayé, il ne manque pas un morceau du cadre..."
Le mari réfléchit dehors aux paroles de Cecilia :,, Une femme qui ne sait pas non plus ce qu'elle veut, ne veut pas de colle, je lui donne des raisons de vouloir de la colle. " Et il passe à des actes encore plus courageux, brise l'aquarium en le coffre. Cecilia voit tout depuis le balcon, lui envoie un message au téléphone pour acheter également un nouvel aquarium au magasin chinois et éventuellement de nouveaux poissons à l'animalerie, pendant qu'elle s'efforce de réanimer tous ceux qui étaient dans cet aquarium, de les mettre au robinet, sous le jet d'eau et dans un vase de fleurs.
Ce qu'il faut faire? Le mari de Cecilia aurait dû savoir que « se dépêcher gâche le travail ».
Support Poezii Online
Your support helps Poezii Online grow. Your donation supports development, improvements, and this space dedicated to personal creations - a place where poetry and literary text bring inspiration, calm, and a breath of air for the soul.
Literary news, poems and cultural events directly on your phone.
Follow the channel
Reformare
Gabriel Nicoara
18 November
Ce ai zis e rau, chiar oribil, tragic, da-i zis-o bine
Ploaia trăiește
Gabriel Nicoara
18 November
Frumos. Dar poate iti controlezi uneori, char daca rar, inima folosindu-ti caputu
Nu pot să te uit
Gabriel Trofin
18 November
Multumesc frumos! Ma bucur daca ti-a placut....
Nu pot să te uit
anca_nistor
17 November
Superbe versuri, intensă trăire!
Nu căuta la oameni
Gabriel Trofin
12 November
Mulțumesc frumos! Este într-adevăr așa cum ați spus...
Nu căuta la oameni
Silvia Mihalachi
12 November
,,NU CĂUTA LA OAMENI,, pentru mine, un cititor, nu este numai o superbă, superbă poezie, ea este și un bun sfătuitor a cărui sfaturi merită ,, pe t...
✨ Poeme din suflet pentru suflete
Deea
10 November
Mulțumesc
Sa nu mai doară...
un-pahar-de-poezie
10 November
Multumesc si eu ❤️🙏
Sa nu mai doară...
Alexandra-M
10 November
M-am regǎsit în versurile tale, mulțumesc pentru emoție
✨ Poeme din suflet pentru suflete
un-pahar-de-poezie
9 November
Bine scris!🤗