O prietenie !
Vecino dragă, până la urmă, trebuie să fac o mărturisire.
În ultima vreme, ne-am întânlit mereu, m-ai atras ca un magnet.
Îmi place cum arăți, dar mai ales cum te comporți. Ești directă,
când vrei ceva, sinceră, amabilă și ai un râs molipsitor, abia aștept
să-l aud. Prietenia ta mă mulțumește, ba îmi dă o stare de fericire
Până aici totul e bine și a-și vrea să rămânem așa. Dar trebuie
să știu și părerea ta, Să transformăm prietenia aceasta frumoasă
într-o dragoste pasageră? Nu ar fi păcat?
Categoria: Proza
Toate poeziile autorului: T.A.D. ![]()
Data postării: 19 iulie
Timp de citire: ~1 min.
Vizualizări: 183
Alte poezii ale autorului
Să învățăm de la albine!
Privesc la harnicile albine,
Trăiesc în stup ca într-o cetate,
Au și oști că altfel nu se poate
Ca o inimă ce mereu bate.
Ordonate și cuminți
Se risipesc departe în zare,
Tâlhari și hoți și profitori
Privesc cu jind spre stupul lor.
Acest mic harnic popor,
N-au nevoie în stupul lor
De împărați, de prinți
Și nici chiar de președinți.
Ele știu că au o treabă
Mierea din flori să culeagă
Și să adune în cămară
Provizii până la vară.
Clară-i legea lor în stup
Dacă furi te țin la zdup
Nu știu de imunitate
Alte legi au în cetate.
Hai să ne uităm mai bine
Să învățăm de la albine
Pedepsând pe cei ce vor
Mierea strănsă de popor!!!!
DANIEL part .3
Spre seară ,când treburile s-au mai liniștit ,mi-am amintit că foamea îmi dă târcoale
și m-am dus acasă. La casa cea nouă .Mama a scos o masă în curte și a pus pe ea cina când
ziua se îngâna cu noaptea .Luna se ridicase binișor ,iar cântecul greierilor se auzeau în surdină.
Era ceva nou pentru noi O liniște plăcută ,doar câte un lătrat de câine venea dedeparte.Somnul
a venit pe nesimțite ,ușor și odihnitor..Era un nou început .Din acea zi mama nu a mai avut timp să
plângă ,sau nu am mai văzut noi. Mama a devenit puternică, hotărâtă ,și s-a luat la trântă cu toate
problemele ce-i ieșau în cale La prima vedere părea o femeie firavă ,dar de unde a luat atâta curaj?
A reușit să crească și să educe cei șase copii: patru băieți și două fete!...
Zilele de vară se scurgeau pe nesimțite,se apropia toamna ,eu trebuia să merg la grădinița
di mijlocul satului ,unde am fost și am văzut-o cu prietenii mei .Mama începea pregătirile de iarnă ,
cu adunarea lemnelor de foc .La poarta noastră veneau mereu căruțe cu lemne pe care frații mai mari
le tăiau și le stivuiau în samaluc ferite de ploi și de zăpadă Urma pregătirile pentru școașă .A veam nevoie
de uniforme ,încălțăminte și rechizite .Sfătuită de alte mămici ,mama a obținut ajutoare de la o fundație
care sprijinea familile defaforizate.
Mama era un argint viu iar noi o ajutam fiecare după puterile noastre ,tata ar fi fost mândru să ne vadă
cum ne descurcăm. Ne -am implicat în toate treburile gospodărești: îngrijirea grădinii,,repararea gardurilor ,
tăiatul lemnelor,adusul apei de la Prut cu cobilița-acestea erau treburile băieților mari ,iar fetele o ajutau pe
mama în gospodărie : curat ,spălat și ajutor în bucătărie.La început oamenii ne compătimeau ,apoi când au
văzut cât de bine suntem organizați :muncim ,mergem și la școală ,mama ne învață să respectăum pe cei din
jur ,am căpătat și respectul tuturor.
Când frații mei au terminat cele opt clase care se făceau în sat ,au găsit ușor locuri de muncă .În zilele de
salaru ,veneau acasă zâmbind și puneau banii în mâna mamei ,care se bucura .De azi copii nu mai cumpărăm
pe datorie de la magazinile din sat .Tudorel,fratele mai mare ,era ajutor de tractorist la nenea Octav ,șeful asociației,
iar Gabriel ajuta la sera de legume de lângă pârâul din vale. a domnului învățător.
O POVESTE PENTRU TINE
Ledy și Attos - continuare-
Dar și la voi , ca și la voi oameni ,fericirea nu ține o veșnicie .
Într-o zi nefastă nu pot s-o numesc altfel, un hoț de câini de rasă
a smuls lesa din mâna stăpânului meu Andy și m-a aruncat
într-o dubiță . Nici nu mă desmeticisem bine că și pornie în mare
viteză spre marginea orașului..Am ajuns într-o curte mare plină de
buruieni înalte, care avea o casă părăsită în mijlocul ei , m-a legat
de un gard și...a uitat să-mi dea de mâncare câteva zile, sau să-mi
lase o găleată cu apă.V ă dați seama ,dragi copii cân de nenorocit
am fost în zilele acelea.Îmi era dor de stăpânul meu și de zilele cele
frumoase.Eram sigur că ocolo am să mor de foame și de sete.
Eram disperat încât am început să urlu de răsunau împrejurimile .
Sau strâns un grup de copii ,care nu știau de ce urlu ,că mi-e foame
și mi-e sete si au început să arunce cu pietre și bețe peste gard,
cu care m-au lovit .A m încercat să rup lanțul,chiar aș fi fost în stare
sâ-i și mușc deși asta nu am făcut-o niciodată.
Vine ziua când se apropie hoțul cu un cumpărător se înțeleg
și mă dă în primire De la început am înțeles că noul stăpân nu mă iube-
ște dar avea nevoie că era paznic asta era serviciul lui. Adesea uita
că și eu trebuie să mânânc și să beau apă,iar de dormit ,dormeam pe
unde apucam.Când era cald ,pe jos ,iar când era frig tare ,tânjeam după
cușca mea cu blană de oaie.Flămând și jegărit m-am îmbolnăvit .
Nu mai doream nimic ,eram trist ,duceam o viață de câine.!...
Într-o seară ,când mă aflam într-o sală de Bingo ,s-a apropiat de
mine o fată ,care m-a mângâiat fără teamă și l-a întrebat pe paznic cum mă
cheamă?
-Atos ,i-a răspuns paznicul ,l-am cumpărat pentru aspectul lui fioros
dar nu-i bun de nimic ...e blând ca o pisică. ți-l dăruiesc dacă vrei .
-Îl vreau ,a spus fata ,continuând să mă mângâie.Îl vreau!...Și uite
așa ,am ajuns în casa Claudiei . Când m-a prezentat familiei într-un apartament
toți s-au ascuns pe unde au putut ,pănă ce Claudia i-a lămurit de ce sunt în stare....
Atunci m- am zis că este și un Dumnezeu al câinilor....am nimerit-o cum nici nu am
visat!...Toți mă iubeau , mă luau la plimbare ,mă îngrijau mă gândeam că merită
să-mi dau și viața pentru ei.Dar familia a ajuns la concluzia că nu sunt căina de
apartament,și că tare am să fiu fericit la casa de la țară unde am loc unde să mă
joc .Acolo am fost cel mai fericit cățel și încă cevva :acolo am găsit pe cea mai bună
prietăna a mea pe cățelușa Ledy o pechineză simpatică care făcea cele mai nostime
năzdrăvănii. Și câte nu făcea Ledy?La capătul din vale a curții unde aveam o portiță
,în zilele toride de vară făceam baie în lacul Pochina ,primeam pește proaspăt de la
pescarii locului .Toți pescarii mă iubeau,dar și eu pe ei.
Hoinăream împreună cu Ledy prin livezile și grădinile din jur și ne întorceam
acasă obosiți și plini de curnuți ...ce pățea biata Ledy până scpa de ei ,nu vreau să
vă spun....
RECUNOSC
Recunosc,era o vreme
Când eram un rătăcit,
Când cu una ,când cu alta...
M-am distrat , am petrecut !
Însă când te-am cunoscut
Pe tine ...alte vise au înflorit .
Alte planuri și alt țel
Lucrule nu-s la fel.
Nu teate iubirile
Pot încălzi inimile
Doar ,două-trei luni
Au durat și m-am
Văzut insurat !...
Mi-ar plăcea !
Trecând prin viață ,știi mult ,ai experiență,faci și lucruri bune
dar aduni și destule păcate...Știu , dar nu sunt sigură că există un rai
pentru cei cu suflet bun și un iad pentru cei cu suflet negru.De aceia
omul ,socotește ,cumpănește, să fie un echilibru între fapte bune și
păcate ,devine mai uman , ajută ,iartă .Când plecarea cea fără întoarcere
își deschide poarta , negreșit se face trierea ,fiecare în locul pe care îl
merită . Măcar acolo suntem egali ,nu sunt privilegii .Mi-ar plăcea să văd
cum arată acea lume , dar asta-i de domeniul fantasticului .Dar așa -i
mintea omenească ,curioasă...Î n lumea veșnică nu-s tentații nici
dorinți ...deci nici păcate .E trecerea în eternitate.!.....
DARURI
Fâșie albă de mătase
Aruncă azi pe cer ?
Prinde seninul ,
Închidel în carte ,
Din curcubeu fă-mi cupolă
Și fulgerul să-mi deschidă ferestra .
Pământul se leagănă în lanțuri cu cerul ,
Un felinar î-mi arată Calea Lactee ,
Pe un felinar de argint î-ți trimit o floare ...
Și un cântec de privighetoare
Se zbate pe iarba cosită de valuri -
Mă scol cu brațele pline de daruri
Poezii de dragoste
Poezii de despărţire
Poezii despre natura
Poezii de primavara
Poezii dedicate Mamei
Poezii pentru copii
Casa Părintească
Poezii pentru tata
Poezii despre animale
Poezii despre moarte
Poezii filozofice
Poezii confesive
Poezii triste
Poezii motivaționale
Proza
Colinde
Poezii comice
Poezii patriotice
Poezii de 8 Martie
Poezii de Paște
Poezii de Anul Nou
Poezii diverse
Gânduri
Dedicaţii
Felicitări
Poezii de prietenie
Poezii din aceiaşi categorie
Zbor
-Bunicule, de ce păsările nu zboară noaptea? Sau atunci când plouă?
-Bre... Pune mâna șî ti culcâ, câ-i târziu... Unili păsări zboarâ noaptea, ca ciuvicile sau bufnițili! Iar di zburat pi ploaie, d-apoi cum?, dacâ au penili udi șî-n zburliti?
Am tăcut, închizând ochii... Dar mintea mea, slobodă, calcula ciudatul răspuns: îi drept că bufnițele zbor mai mult noaptea decât ziua, că doară noaptea vânează la șoareci, iară ziua dorm sub streșini... Păi, da!, cum să zboare cu penele ude de ploaie? Hm! Ce haioase sunt păsările cu penele ude! Acu', îmi amintesc de acvila care-o stat în salcâm cu aripile larg desfăcute, să și le usuce de roua dimineții! Dihania ținea ciocul larg deschis și gâlgâia la cânele care lătra la dânsa să rupe lanțul!
Pentru o clipă am zâmbit pe întuneric la amintirea aceea... Fusese pentru prima dată în viața mea când am văzut o acvilă atât de aproape! Bunicul îmi spusese atunci s-o lăsăm în plata Domnului, doar să fim atenți să nu zboare cu vreo orătanie de prin curte în gheare... Iară eu, în sinea mea, chiar îmi doream să văd cum acvila își ia zborul cu Zorica în gheare...
Zorica era o găină cam bearcă, cu gâtul golaș, slabă și cu penele rare... Avusese căpușe, iar bunicul o doftorisise cu gaz - panaceu universal -, iar acu' era deoparte în carantină față de celelalte găini care cam cârâiau atunci când Zorica, făcea doi pași ca mai apoi să se puie în iarbă, că n-avea putere, săraca! Mai bine s-o ieie acvila în gheare și s-o scutească de suferință, că oricum Zorica era slabă și nu dădea semne de revenire!
Dar acvila, odată ce și-a primenit penele, s-a înalțat brusc ca o săgeată-nspre cer, lăsând în urmă-i țipăt ascuțit. Gata! Acu', nici nu se mai vede! Mă găseam oarecum dezamăgit, căci nu mai puteam să spun povestea unei acvile care-a zburat hăt, departe!, luând în gheare, din curte, o găină bearcă și cu gâtul golaș!
Cânele latră-n lănțug, iară eu mijesc ochii într-o rază de soare care-mi vestește o nouă zi. Mă ridic din pat, casc prelung întinzându-mi oscioarele și trosnindu-le cu satisfacție: încă mai este vacanță mare, la bunici!
În curte s-a lăsat liniștea. Cânele își încălzește burta într-un petec de soare ce se ițește dintre umbrele salcâmilor. Vântul adie ușor provocând salcâmii să mă salute cu brațele tremurând de mult prea plinul bănuților verzi... Încă este răcoare, soarele nefiind în putere...
Apoi, aud bufnitura unui curcan cu penele înfoiate, îmbufnat la apariția mea cu părul ciufulit de somnul cel dulce de vacanță. Culeg de pe jos o pară și o azvârl în direcția lui, fără să-l nimeresc. Curcanul protestează cârâind înspre mine și antrenându-i pe ceilalți, care dau repede buzna apărând orgoliul rănit al tovarășului lor.
Drept îi că eram în oarecare dihonie cu curcanii: eu nu-i sufeream defel, dar nici ei nu mureau după mine; din contră!, când mă vedeau, cârâiau de fiecare dată îmbufnați că le deranjam siesta, scuturându-și moțurile peste ciocurile ascuțite, fiind gata chiar să mă ciupească, dacă nu îi amenințam cu bățul!
La fel, mă uram de moarte cu gâștele lu' Gociu, vecinu' de peste drum, care le dădea mai tot timpu-n drum, iară nebunele ciuguleau frunzele tufelor de iriși pe care bunica îi sădise-n lungul gardului, eu având misiune solemnă să păzesc obiditele flori, de ciocurile flămânde ale împielițatelor de înaripate... (oare de câte ori am auzit în acele vremuri expresia "Sai, c-o dat iară Goșiu drumu' la gâști!", iar eu săream...)
În schimb, mă împăcam de minune cu rațele leșești: astea, de cum le slobozeam din poiată, își luau zborul și sfrrr! pe gârlă, unde stăteau toată ziulica cât era de lungă, bălăcindu-se și scufundându-se cu cozile-n sus, ce mai, erau haioase rău!
Mie-mi plăcea să le iau urma până la gârlă, și mă uitam cu orele la bălăceala lor, la măcăitul lor continuu, activitate de care nu mă săturam niciodată! Le părăseam doar când îl auzeam pe bunicu chemându-mă la masă: pâne coaptă de casă, caș proaspăt cu ceapă și roșii, ouă fierte c-un strop de sare grunjoasă, iar la sfârșit, o felie groasă de pâne unsă cu unt galben și magiun de prune cu miez de nucă, ce poate fi mai bun pe lume?
Curând soarele a-nceput să-și arate forța, gonindu-mă înspre răcoarea odăii... Am ridicat cartea întoarsă cu fruntea spre masă, reluând lectura de cu-o zi înainte... Însă gândurile mi se frânseră aiurea, căutând ecoul acvilei care-mi răsuna slab în timpane...
Am închis ochii și i-am urmat zborul către înalt. Albastrul cerului părea că se zbătea neputincios în umbrele prelungi ale aripilor care-și risipeau norii... Și odată cu ei, gândurile mele asupra unei dimineți răcoroase de vară în care zborul a fost durat până la capăt...
CASĂ DE VARĂ! -URMARE-
Mie ,mi-a plăcut căsuța . Din paiantă ,însă bine cimentuită ,cu geam mare spre alee .
Asevărat că era mult de lucru .Fără ajutorul familiei mele nu m-aș fi descurcat .
Ce visam noaptea ,ginerele meu punea în practică ziua .Așa am reușit ca în scurt
timp căsuța să arate ca nouă cu poartă și garduri cu pomi înfloriți cu grădină pe rod ,
cu flori ,de la cele de primăvară ,până la crizanteme .Vara era un rai ,cărările bine croite
mă plimba prin toată grădina cu ceașca de cafea în mână fericită de ce văd .Omul schimbă
locul ,e foarte adevărat ,dar trebuia să-ți și placă ce faci .
Am apă ,am curent electric-plăcii solare-,am apa Siretului aproape ,unde arunc undițele
când am timp .În clipele de odihnă ,meditez sub umbrar ascultând zgomotul naturii : fulgerile ,
trăsnetele ploii ,gemetele plopilor uriași în furtună ,foșnetul frunzelor răvășite de vânt ,zborul
păsărilor ,roitul albinelor .Natura este atât de frumoasă dar cum s-o guști de la etajul patru ?
Până la sfârșitul lunii septembrie ,mă bucur de tot ce văd ,ascult ,simt.Când prima brumă
ucide tot ,fac curățenie de toamnă ,ar grădina ,mai las flori artificiale în geam ,pun lacătul pe ușă
cu regret și plec la locuința mea de iarnă .Când mi-e dor de ea ,o mai vizitez ,o găsesc acoperită de
zăpadă ,fără alei ,fără cărării și foarte foarte tristă .!
SFÂRȘIT
Lazaret - Dincolo de zid (roman foileton) 18. Familia von Pieler
— Doctore, doctore! Vino!
Tanti Crina alerga printre bălțile care acopereau cu dărnicie gropile de pe aleile de ciment care uneau clădirile. O primăvară extrem de umedă cu nopți bogate în ploi nesfârșite se așezase cu multă insistență peste Lazaret. Parcă era un asalt al cerului asupra unei redute ce nu putea fi cucerită decât la adăpostul întunericului. Cum se arătau zorii, norii se retrăgeau lăsând un soare încă incomplet refăcut după suferința din lunile de iarnă să mângâie mai mult cu speranțe decât cu căldură oameni și animale, așteptări și dezamăgiri. În puținele momente când curtea spitalului se golea de zarva pacientelor și a personalului, urechile oamenilor se umpleau de vuietul Oltului peste măsură de umflat de ploi și de curgerile ce nu încetau să coboare pe toate cărările ce duceau spre vale. Cei câțiva câini aciuați dincolo de gardul ce dădea spre râu, locul în care resturile de mâncare îi invitau la adevărate ospeţe, mârâiau mai amenințători decât niciodată. Nicio vietate nu părea să rămână nepăsătoare la jocul cerului cu pământul.
— Doctore, doctore!
Gabriel se opri din mers și se întoarse. Părea împovărat de toată suferința acelor locuri în ciuda unei stări de beatitudine care domnea printre paciente odată cu începutul unui nou ciclu de viață timid apărut pe la colțurile de garduri sub forma săgeților albe ce vor exploda în primele flori ale anului. După o toamnă melancolică zdrobită de un alb mult prea supărător ce uniformizase trăirile într-o perpetuă inerție, iată că dincolo de micul univers personal puteai vedea cum se naște făptura plină de viață a naturii răspândind culori și mirosuri. Fiecare pacientă își deschidea larg ferestrele sufletului pentru a-și reîmprospăta viața.
— Tanti Crina!
Aceasta se apropie de doctor, aproape să-l dărâme, apoi spuse șoptit:
— Știu totul. V-am văzut.
— Ce tot spuneți?
— V-am văzut doctore. Cu Iulia.
— Iulia urmează un tratament. Sigur că m-ați văzut cu Iulia.
— În peșteră. Dar nu spun. Iulia este tânără. Tu ești tânăr și tinerii sunt bolnavi dacă nu fac dragoste. Dar nu vreau să plece.
Doctorul Gabriel deveni mai atent.
— Tanti Crina! Este vorba de tratament. Nu știu ce ați văzut. Peștera este un loc secret al Iuliei. Ea a vrut să mergem acolo, să mi-l arate.
— Și asistenta mergea acolo. Și asistenta a plecat. Nu vreau să plece și Iulia.
— Iulia o să plece când se va face bine.
— Nu, doctore! Pleacă acum. Vino! Este îmbrăcată în rochia aceea nouă și pleacă.
Doctorul Gabriel o lăsă pe alee pe tanti Crina și se precipită spre salonul-debara. Iulia era așezată pe marginea patului cu un mic bagaj pregătit alături.
— Ce vrei să faci, Iulia?
— Vreau să plec. Aici nu mă ajută nimeni.
— Eu nu te-am ajutat?
— Ba da. Nici nu știi cât de mult. Dar nu mai poți face nimic pentru mine.
— Pot, Iulia. Acum te cunosc. Îți cunosc viața și pot să te fac bine.
Scoase caietul din buzunar și se apropie de focul viu din sobă. Fără să stea pe gânduri îl aruncă sub privirile speriate ale Iuliei.
— De ce, doctore?
— Pentru că viața ta nu mai este un secret.
Scoase foile scrise de el și le puse în fața Iuliei.
— Aici este toată copilăria ta. Și trebuie să recunosc că nu ești deloc atât de bolnavă pe cât de mult ai suferit.
Iulia luă foile și le aruncă și ea în foc.
— Mă simt ușurată, dar locul meu nu este aici. Vreau să plec.
— Vrei să pleci pentru a-ți căuta sora?
— Mă simt bine. Trebuie să o regăsesc. Are nevoie de mine.
— Dar ai găsit-o vreodată? Nu cumva cauți o fantomă?
— Sora mea are nevoie de mine.
— I-ai iubit mult. Pe mama ta, pe mătușa ta și chiar pe tatăl tău.
— Ei nu mai sunt! Din cauza mea.
— Nu, Iulia! Greșești. Ai iubit, dar ai uitat să te iubești pe tine. Îți cauți sora, dar încă trebuie să te cauți pe tine. Abia atunci când toate foile vor vorbi vei putea să-ți refaci familia. Atât cât a rămas din ea.
Scoase din buzunar cele câteva hârtii pe care încă cuvintele continuau să se ascundă în spatele unei chei de criptare nedeslușită.
— Citește-mi foile, Iulia!
— Nu vreau.
— Este Iulia sora ta?
Iulia își întoarse privirea spre sobă și răspunse la întrebarea lui Gabriel cu altă întrebare.
— Știi unde este? Unde este Iulia? Trebuie să o găsesc.
— Este în siguranță și cred că vrea ca tu să stai cu mine, departe de ea.
Un zâmbet ușor se așeză pe fața Iuliei, rupând acea dungă care traversa mereu unul dintre obraji.
— Să fim domnul și doamna Aaron von Pieler?
— Dar suntem domnul și doamna Aaron von Pieler.
Doctorul Gabriel îi cuprinse din nou obrajii în palmele sale. Iulia își afundă fața în palmele sale și câteva lacrimi se prelinseră printre degetele sale.
— Eu sunt baronul. Baronul Aaron von Pieler. Tu m-ai salvat pe mine iar eu ți-am salvat sufletul din mâna diavolului. O să fii nevasta mea în fața oamenilor și a lui Dumnezeu.
— Eu, Iulia, un suflet născut în întunericul iadului, văd lumina Domnului doar prin ochii tăi. Când căldura mâinilor tale dispare, se lasă întunericul, adăugă ea reluând un pasaj din caietul baronului.
— Voi fi mereu lângă tine, Iulia. Voi avea grijă de tine toată viața. Rămâi lângă mine.
— Și Iulia, fata noastră?
— Iulia, fata noastră ne așteaptă acasă. Vino Iulia. Azi mergem acasă. Vom fi mereu familia von Pieler.
Doctorul luă micul bagaj și amândoi se îndreptară spre casa de la marginea satului sub privirea speriată a Crinei.
De astă dată, tanti Crina se repezi spre turnul roșu și dispăru în spatele acestuia. După câteva minute, se opri speriată. Simțise cum apa rece îi inundase încălțările și, pe măsură ce înaintase, observase că apa creștea. Speriată, s-a întors strigând cât o ținea gura.
— Unde ești, Iulia? Ieși de acolo. O să te îneci.
Hotărâră să meargă pe malul Lotrioarei, dar nu făcură decât o mică parte din drum și un vuiet puternic le opriră pașii. Nivelul apei creștea văzând cu ochii și începuseră să apară scânduri smulse din garduri, apoi chiar și câteva obiecte din gospodăriile care se învecinau cu râul.
— O viitură, spuse Iulia speriată, retrăgându-se de pe malul râului.
— Nu te speria. Să ne întoarcem la drum. Acolo vom fi în siguranță.
— Și fata noastră? Ai spus că este acasă. Este în pericol.
— Iulia, noi nu avem nicio fată.
— Când mor părinții, sora mai mare devine mamă. Unde este Iulia, doctore?
— Iulia este destul de mare să-și poarte singură de grijă. În paginile caietului am găsit de mai multe ori cuvintele „viol”, „tenis”, „cruce”. Ai fost violată, Iulia?
Vuietul creștea tot mai mult.
— Unde este Iulia, doctore?
— Cred că este în peșteră.
— Trebuie să ne întoarcem. Are nevoie de ajutor.
— Dar ea știe cel mai bine cum să plece de acolo.
Iulia nu răspunse și începu să alerge spre spital. Când ajunseră în drum, se intersectară cu câteva tractoare cu remorci pline de nisip. Lucrurile păreau să devină grave. Oltul putea inunda oricând spitalul. Opriră un tractor și urcară în cabină alături de șofer.
Crimele din metrou
Se trezise speriată. Nu era nimic adevărat, mulțimea aceea înfiorătoare, care se repezise asupra ei, dispăruse. Fusese un coșmar. Nu putea scăpa de aceste zvârcoliri nocive ale minții nicicum, visul devenea repetitiv, obsesiv, prefăcându-i noaptea în țăndări și urmărind-o de-a lungul întregii zile. În ultima lună se confruntase aproape zilnic cu asemenea stări de anxietate, care căpătau dimensiuni exagerate în imaginația sa, de la un sentiment de frică față de o primejdie la fel de neverosimilă și exagerată ca și frica aceasta imaginară, la o senzație apăsătoare de nesiguranță, cum ar fi aceea de complot, de conjurație a oamenilor, în general, având drept finalitate distrugerea ei fizică. Deși mai avea două ore până să-și înceapă programul de lucru, se îmbrăcă la repezeală și se precipită pe scări spre a prinde momentul acela matinal de vânzoleală de la supermaketul din colț, unde obișnuia să-și ia micul dejun. Lucrând și ea într-un supermaket știa cu precizie unde erau amplasate camerele de luat vederi și, mai ales, locurile neacoperite de sistemul de supraveghere, care o fereau de ochii atenți ai agenților de pază. Nici acum nu întâmpinase greutăți . Își savură în liniște, chiar cu o anumită degajare, cotidiana doză de energizant Red Bull, pe care o puse înapoi, în frigider, goală, felia de pâine cu șuncă și nelipsita sticla din plastic cu iaurt grecesc. Ieșise printre zecile de elevi de la liceul de peste drum, care veniseră să-și cumpere covrigi calzi, trecând neobservată, fără să-și achite consumația, așa cum făcea de săptămâni bune. O învățase un fost prieten de-al ei, Igor,IT-ist de meserie, care-i „prelucrase” și cartela de metrou, nemaifiind necesar s-o încarce săptămânal sau lunar și care o mai învățase multe alte „tactici” de supraviețuire.
Ajunsese la serviciu cu jumătate de oră mai devreme. Merse în vestiar să se schimbe, dar nu mai apucă. Sefa de schimb o văzuse și venise după ea.
- Am să-ți comunic o veste proastă! o informă aceasta. De azi nu mai lucrezi aici!
Avem înregistrări cu tine când sustrăgeai un milion de lei vechi din Casă și o sticlă de whisky de la un client! Scrie o cerere de demisie, dacă nu vrei să anunțăm Poliția!
Alexia luă coala de hârtie, fără să comenteze nimic. Își scrise demisia, o semnă și i-o întinse șefei.
- Oricum mă gândeam să plec! Pot să văd și eu înregistrările?
Sefa aprobă din cap și o conduse în biroul său. Imaginile nu erau concludente, cum bănuise, fiindcă procedase ca la carte, dar nu mai conta. Trânti un pumn în fața șefei, părăsind în fugă supermarketul prin ieșirea din spate, pustie la ora aceea. De acolo plecă țintă spre metrou, simțind nevoia să bea ceva, să se facă pulbere.
Intră pe peron dezorientată. Sute de oameni așteptă tăcuți să apară garnitura de tren. Printre aceștia o zări pe Valeria, femeia care i-l răpise pe Igor, IT-istul. Vorbea la telefon foarte aproape de marginea peronului. „Dacă vrei să scapi de cineva, îi spusese cândva Igor, aștepți să apară garnitura de tren în stație și-i dai brânci! Oamenii nu prea sunt atenți în asemenea momente, așa că nu riști nimic. Mai greu e să te păzești de camere, dar există ac și de cojocul lor!”Se apropiase la mai puțin de un metru de ea, îi puse mâinile pe spate și-i făcu vânt. În mod curios, femeia nu numai că nu căzu, dar se ținu bine pe picioare, ca o handbalistă în semicerc, apoi fandă la dreapta și-o rupse speriată la fugă. Socul fusese la fel de mare și pentru Alexia, care nu se așteptase la așa ceva, fiind nevoită, la rându-i, s-o ștergă din loc. Nu se oprise din mers până la supermarketul din apropierea locuinței sale, unde dăduse pe gât două Red Bull-uri.„ Tot răul e înspre bine!”, se gândi ea. Valeria îi va spune cu siguranță lui Igor ce pățise, iar Igor își va da seama cine era în spatele acțiunii și, poate, o va căuta într-o bună zi. Nu era genul lui să stea lângă o femeie mai mult de un an. Important, până la urmă, era că-i trimisese un mesaj!
De la supermarket dădu o raită până acasă, ca să-și schimbe hainele, după care reveni la metrou. Admosfera de acolo nu se schimbase deloc,Valeria nu reclamase întâmplarea la Poliție, mulțumindu-se, pesemne, că scăpase cu viața, iar la știri nu se făcuse nicio referire la incident. Telefonul sună ascuțit, intrând în vibrații, și răspunse.
- Alo, da!
- Salut! auzi vocea inconfundabilă a lui Igor.Uitasem de tine! Convenisem să ne vedem fiecare d-ale noastre! Ce dracu`ți-a venit cu Valeria?
- N-am s-o iert niciodată că s-a băgat între noi!
- Nu-i cam târziu? Si apoi, trebuia să mă întrebi și pe mine!
- Voi bărbații sunteți niște proști!
- Da, cunosc placa! Numai că eu nu mă mai întorc la tine!
-?!
- Pentru binele tău, continuă el, te previn că Valeria a depus plângere la Poliție!
Probabil că acum te căută, așa că ai grijă ce faci! Nu conta pe faptul că ești sărită de pe fix, asta nu te ajută prea mult... dacă repeți schema! Tot la pușcărie ajungi! Hai, pa!
Închise enervată la maxim. „ Dobitocul! scrâșni ea printre dinți. Las că ți-o coc eu și ție!”
În clipa următoare o zări pe fosta ei șefă de la supermarket,„doamna Pusi”, cum îi spunea tot personalul, așteptând sosirea garniturii de metro și având o vânătaie urâtă în jurul ochiului drept, de la pumnul pe care i-l administrase cu câteva ore înainte. Trecu în viteză pe lângă dânsa și o lovi din mers cu șoldul. De data aceasta nu mai ratase. „ Doamna Pusi”, care era și destul de corpolentă se prăbuși între șine cu un țipăt înfundat, pe care nu-l auzi nimeni din cauza gălăgiei și a garniturii de tren, oprite intempestiv.
Fără să stea prea mult pe gânduri, Alexia ieși din stația de metrou și se urcă într-un taxi până la stația dinainte. Voia să treacă pe acolo și să afle dacă „grăsanca” murise. Observă repede că peronul era plin de polițiști și jandarmi, care legitimau în stânga și în dreapta, ca și când ar fi căutat pe cineva. Își trase un șal albastru peste cap, reușind să se strecoare printre oameni și era pregătită să urce în garnitura care se apropia. La un moment dat simți pe cineva în spatele ei, apoi o mână puternică de bărbat înfiptă în șale, care o împingea inexorabil înaintea trenului. Nu apucase nici măcar să țipe, reușise doar să întoarcă o fracțiune de secundă capul și să recunoască fața batjocoritoare a lui Igor.
- Ai pus-o, fraiero!
Ceas rezistent la apă în finlandeză
Este o dimineață superbă de început de ianuarie, ne aflăm la unul dintre cele mai prestigioase colegii tehnice din județul Suceava, unde distinsa noastră profesoară de engleză, Cecilia (și numele de familie nu îl știm) se află în baie. Mai exact, în baia profesorilor, în partea pentru femei. Este un început de zi destul de anevoios după 4-5 alarme setate pe telefon, una pe la 12:30, alta pe la 2:40, altele două pentru fiul ei și încă una pe la 4:50 dimineața. Primele două au fost pentru a lua antibiotic, după ce a avut ceva infecție cu stafilococ auriu și nu știu câte alte tulpini de nozocomiale și bacterii gram pozitive pe care fii-su i le-a adus de la grădiniță, ultima alarmă a fost pentru a ajunge la timp în stație și a lua autocarul până la liceu, (pentru cine nu știe, Cecilia este navetistă cu 15 ani de experiență în transporturi). În mod normal, Cecilia ar fi putut să ceară concediu până ar fi început să se simtă mai bine, să se recupereze, să devină mai energică, dar o cunoașteți, știți cum e ea. Ea vrea doar olimpici, vrea ca tot ceea ce face să aibă sens, îi place obiectul pe care îl predă și nu doar atât, ea vrea să producă o reformă în predarea acestui obiect, chiar tinde să revoluționeze și să îmbunătățească actul predării până l-ar aduce la rangul de artă. A ales să facă ore suplimentare în starea în care e, pentru că știe că în acest an, olimpiada se va ține la liceul la care predă. În această dimineață însă, Cecilia nu prea a apucat să mai aibă grijă și de ea însăși, fapt pentru care, a trebuit prima dată să meargă la baie. I s-a întins tot rimelul, de la condens, din fericire, își îndepărtează surplusul cu niște șervețele umede. Apoi, cu cele uscate începe să-și sufle nasul, și suflă săraca, că se distrează și profesoarele din cabinele alăturate. Plouă cu comentarii de genul ,, Știi Cecilia, am o mașină de tuns iarba pe care o folosesc să tund junglă din jurul casei și face exact aceleași sunete". Dragi colege profesoare, dați dovadă de empatie și nu mai râdeți de problema Ceciliei, că nu este de glumit cu microbii care circulă, la câți au tot apărut, ca ciupercile după ploaie, am impresia că vine sfârșitul lumii, dar aceasta este realitatea, sunt dezechilibre ecologice, poluare și au apărut bacterii. Și încălzirea globală le ajută să prospere... În fine...Cecilia pune atâta pasiune în suflatul nasul, ca în orice altceva ar face, nu m-a ajutat și pe mine cu niște cărți de care am avut nevoie în urmă cu 10000 de ani? Bineînțeles că da, dar vreau să zic că la ea acasă nici nu se vede culoarea pereților, tencuiala sau dacă are tablouri, că are cărți până la lustră. Și așa arată cam fiecare cameră din apartament. Am înțeles destul de repede că este pasionată de ceea ce face și bravo ei. E greu să mai găsești pasiune în ceva, orice, chiar cred că nimic nu are sens sau poate trebuie să mai caut până să-l găsesc.
Revenind la povestea noastră, Cecilia își suflă nasul, aruncă șervețelul după ce l-a umplut de secreții și cheaguri de sânge, trage apa. Din păcate, odată cu șervețelul s-a dus în jos, prin conductă și ceasul acela aspectuos și modern pe care l-a primit în septembrie, de ziua ei, de la o prietenă. A alunecat de pe încheietura mâinii, pentru că grăbindu-se inutil (oricum ajungea prima) nu a apăsat destul pe sistemul de prindere. Să ofer un pic de context, ceasul are o brățară termorezistentă, ce rezistă cu succes și la apă, pe cutie cel puțin, scria "rezistență de 500 ATM la apă". Producătorii japonezi n-au mințit privind calitatea produsului pe care Cecilia îl purta, un ceas de la Casio, model G-Shock, cam mare pentru o mână de femeie, de culoare neagră, cadran rotund, care afișa orele cu cifre arabe de culoare albastră. Rezistă, e intact și în ziua de azi, doar că, prin canalizare, a avut alt traseu și s-a revărsat în apa Sucevei, în loc să o însoțească peste tot. Cecilia se panichează, dă anunț la ziar, lipește afișe peste tot prin oraș, cu poze cu ceasul, unde promite recompensă pentru găsirea acestuia.
La o lună, de la începerea căutărilor, este informată că a fost găsit și să vină să și-l revendice. Ajunge la sediul respectiv, vorbește cu doamna de la ghișeu care îi dă ceasul. Cecilia nu prea știe cum să reacționeze, este ceasul ei și totuși parcă nu mai este. De cât timp a stat prin apa unde se revarsă orice, a căpătat o culoare verde militar, va încerca acasă să o înlăture, fie cu penseta, fie cu pila de unghii, fie cu detergent, fie cu ce alte produse de curățare va mai găsi. Serios, parcă nici nu mai seamănă cu ceasul care îi plăcea atât de mult la început...
Vedenkestävä kello
On kaunis tammikuun alkuaamu, olemme yhdessä Suceavan piirikunnan arvostetuimmista teknisistä korkeakouluista, jossa arvostettu englannin opettajamme Cecilia (emme tiedä hänen sukunimeään) on kylpyhuoneessa. Erityisesti opettajien kylpyhuoneessa, naisten osastolla. Päivän alku on karkea sen jälkeen, kun puhelimeen on asetettu 4-5 herätystä, yksi kello 12.30, toinen kello 2.40, kaksi muuta pojalle ja yksi kello 4.50 aamulla. Kaksi ensimmäistä piti ottaa antibiootteja, kun hänellä oli Staphylococcus aureus -infektio ja en tiedä kuinka monta muuta sairaala- ja grampositiivista bakteerikantaa, jotka hänen poikansa toi hänelle päiväkodista, viimeinen hälytys oli saapua ajoissa asemalle ja mene bussilla lukioon (niille, jotka eivät tiedä, Cecilia on työmatkalainen, jolla on 15 vuoden kokemus liikenteestä). Normaalisti Cecilia olisi voinut pyytää virkavapautta, kunnes hän voi paremmin, toipua, tulla energisemmäksi, mutta tunnet hänet, tiedät kuinka hän voi. Hän haluaa vain olympialaisia, hän haluaa kaikessa tekemisensä olevan järkevää, hän pitää opettamastaan aineesta eikä vain siitä, hän haluaa uudistaa tämän aineen opetusta, hän pyrkii jopa mullistamaan ja parantamaan opetusta, kunnes se toisi. sen taiteen tasolle. Hän päätti tehdä ylitöitä siinä valtiossa, jossa hän on, koska hän tietää, että tänä vuonna olympialaiset pidetään lukiossa, jossa hän opettaa. Tänä aamuna Cecilia ei kuitenkaan oikein ehtinyt huolehtia itsestään, minkä vuoksi hänen täytyi mennä ensimmäistä kertaa vessaan. Kaikki hänen ripsivärinsä on levinnyt, kondensaatiosta, onneksi hän pyyhkii ylimääräisen pois kosteuspyyhkeillä. Sitten kuivien kanssa hän alkaa puhaltaa nenään, ja köyhä puhaltaa, että viereisten hyttien opettajatkin pitävät hauskaa. Sataa kommentteja, kuten: "Tiedätkö Cecilia, minulla on ruohonleikkuri, jolla leikkaan viidakon ympäri taloa ja se pitää täsmälleen samoja ääniä." Hyvät opettajat, osoita empatiaa ja lakkaa nauramasta Cecilian ongelmalle, että se ei ole vitsi mikrobien kanssa, jotka kiertävät, joissa niitä esiintyy jatkuvasti, kuin sieniä jälkeen, minulla on sellainen vaikutelma, että maailmanloppu on tulossa, mutta tämä on todellisuutta, olen ekologinen epätasapaino, saastuminen ja bakteerit ilmestyivät. Ja ilmaston lämpeneminen auttaa heitä menestymään... Joka tapauksessa...Cecilia panee yhtä paljon intohimoa nenänsä puhaltamiseen kuin mihinkään muuhun, hän ei auttanut minua joidenkin kirjojen kanssa, joita tarvitsin 10 000 vuotta sitten? Tietysti kyllä, mutta haluan sanoa, että hänen kotonaan ei edes näe seinien väriä, kipsiä tai jos hänellä on maalauksia, niin että hänellä on kirjoja kattokruunuun asti. Ja tältä näyttää melkein kaikki asunnon huoneet. Ymmärsin melko nopeasti, että hän on intohimoinen siihen, mitä hän tekee, ja hän on hyvin tehty hänelle. On vaikea löytää intohimoa mistään, mistään, mielestäni missään ei ole järkeä tai ehkä minun täytyy jatkaa etsimistä, kunnes löydän sen.
Palatakseni tarinaamme, Cecilia puhaltaa nenään, heittää pois kudoksen täytettyäsi sen eritteillä ja verihyytymillä, vetää vettä. Valitettavasti pehmopaperin mukana meni viemäriin ja se tyylikäs, moderni kello, jonka hän oli saanut ystävältä syntymäpäivälahjaksi syyskuussa. Se lipsahti pois hänen ranteestaan, koska tarpeettomassa kiireessään (joka tapauksessa hän pääsi sinne ensin) hän ei painanut tarpeeksi lujasti otetta. Vähän kontekstin antamiseksi kellossa on lämmönkestävä rannekoru, joka kestää hyvin vettä, laatikossa ainakin luki "500 ATM:n vedenpitävyys". Japanilaiset valmistajat eivät valehdelleet Cecilian käyttämän tuotteen laadusta, Casio G-Shock -kello, hieman liian iso naisen käteen, musta, pyöreä kellotaulu, jossa tunnit näkyvät sinisillä arabialaisilla numeroilla. Se vastustaa, se on ehjä vielä tänäkin päivänä, vain, että viemärin kautta se kulki eri reittiä ja valui yli Sucevan veteen sen sijaan, että se olisi mukana kaikkialla. Cecilia panikoi, laittaa mainoksen sanomalehteen, laittaa ympäri kaupunkia julisteita kellon kuvilla ja lupaa palkkion sen löytämisestä.
Kuukauden kuluttua etsinnöistä hänelle kerrotaan, että se on löydetty ja tulla hakemaan se. Hän saapuu toimistoon ja puhuu tiskillä olevan naisen kanssa, joka antaa hänelle kellon. Cecilia ei oikein tiedä miten reagoida, se on hänen kellonsa, mutta silti se on kuin kadonnut. Kauanko se on ollut vedessä missä kaikkea on roiskunut, se on sotilaavihreän värin, hän yrittää poistaa sen kotona joko pinseteillä tai kynsiviilalla tai pesuaineella tai millä tahansa muulla puhdistusaineella hän voi löytää. Vakavasti, se ei edes näytä kellolta, josta hän piti aluksi niin paljon...
Despre cifre și cuvinte
Văd așa, câteodată, cum cifrele se încăpățânează să se așeze și să-și dezvăluie frumusețea și secretele. Parcă ar fi niște căluți în miniatură care aleargă în toate direcțiile, nechezând cu coamele-n vânt peste câmpiile nesfârșite și albe ale ecranului meu, căluți albaștri, și negri, iară cei roșii nu-mi plac, fiindcă-s cei mai nărăvași...
... dar, uite-i, hop!, cum aleargă într-un galop nebunesc, nesfârșit și burlesc, lăsând în urma lor doar praf numeric, căci săgeata mea nu-i poate prinde deloc și chiar dacă încerc din răsputeri să le preiau frâiele, să mă țiu bine în șa, oricât de iute aș fi, cum dau să-i prind, ei tot se scutură și scapă, iar eu rămân dezamăgit și neîmpăcat, întrebându-mă dacă nu care cumva am încurcat iarăși o ecuație simplă cu o amintire...
La capătul rândului, prompterul clipește somnoros și sacadat, așteptând de la mine verdicte:
- Ce vrei? Tu chiar nu înțelegi că nu mai pot, că nu mai vreau să alerg după cai... verzi pe pereți?
- Nu sunt verzi! Doar negri și albaștri. Știu că nu-ți plac cei roșii. Dar... ce s-ar face lumea fără ei?
Într-adevăr, ce s-ar face lumea fără căluții cei roșii? Că și ei trebuie să-și facă auzit nechezatul pe undeva, să scapere argint pe la potcoave, anulând herghelii întregi de albaștri și negri...
Nehotărât, mă abandonez încet, cuprins de îmbrățișarea caldă a literelor, căluții nu mai sunt, au plecat cu toții tropăind cu nepăsare, iar acum se întrupează doar cuvinte diafane care plutesc încetișor și care mă cheamă înșelător, vino!, noi suntem zânele câmpului ăstuia alb, hai să dansăm prin puf de păpădii și să culegem împreună roua strălucitoare a gândurilor tale, nu te mai gândi la herghelia aceea nărăvașă, noi cunoaștem o muzică divină care alină și oprește orice zbatere inutilă...
Tac. Liniștea se lasă grea peste gândurile mele, ca o perdea groasă de mătase, cuvintele s-au oprit mirate, șușotind între ele și dându-și coate, ce o fi cu el?, până acum se plângea de zgomotului cailor, acum e prea liniște, oare a rămas fără... cuvinte?, dar noi suntem aici, poate să aleagă pe oricare dintre noi, numai să spuie!, ori poate e obosit și nu mai poate sorbi din izvorul amintirilor, poate că a secat...
Sunt aici. N-am plecat nicăieri. Nu sunt obosit, iar izvorul meu este mai limpede și mai răcoritor ca-n alte dăți, numai că voi sunteți atât de frumoase, atât de pure, atât de adevărate, încât chiar mi-e greu să aleg, mi-e teamă să nu vă supăr, fără voi mi-ar fi imposibil să zugrăvesc câmpiile astea albe cu amintirile mele atât de dragi, numai voi îmi știți trăirile, bucuriile și tristețile mele, doar cu voi am putut să merg mai departe, să scot la lumină oameni, locuri și întâmplări care au trecut prin mine și au lăsat urme...
Fiindcă eu am învățat forța și tăria voastră, blândețea și asprimea voastră, știu că voi puteți mângâia suflete, sau dimpotrivă înfiera neadevăruri, cât de neîndurătoare sau răbdătoare puteți fi, atunci când o rimă refuză să se așeze la locul ei, sau cum puteți înnobila un cântec sau rezuma o pictură. Se spune că o imagine "grăiește" cât o mie de cuvinte, dar cât de nedrept! Cuvintele sunt forța motrice a gândurilor. Ele creează ordinea atât de necesară acțiunii! Or, fără cuvinte, gândurile cad pradă, haotic, altor herghelii care pot răsări de unde te aștepți mai puțin, anulând acțiuni și deranjând așezarea în calm a tot și a toate...
V-am așternut cuvinte. Iar voi, prin legământul vostru, mi-ați oferit alinare și loc de odihnă, atunci când prea-plinul sufletului meu amenința să pârjolească totul în cale ca un foc neostoit, voi v-ați întrupat în această oglindă limpede și calmă din care mi-am eliberat lumile, una câte una, lumi care au strălucit ușor pe undele voastre, legănate de același liant care contează: iubirea.
Susține Poezii Online
Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.
Noutăți literare, poezii și ecouri culturale direct pe telefonul tău.
Urmărește canalul
Lectura unui gol
Femeia in litere
9 august
Textul tău este o confesiune extrem de puternică, profundă și dureros de sinceră. Ai reușit să pui în cuvinte acea stare abstractă și grea pe care mul...
Pe scena unei amintiri
Oros Luciana
9 august
O poezie scrisă atât de frumos❤️
CULORILE ZĂRII
Victoria
8 august
.... un strigat profund adresat vietii, o rugăminte sinceră de a păstra darurile simturilor si bucuria de a exista, chiar si atunci când umbra trece...
Beția unei umbre
Victoria
8 august
Frumos poem... profund.... versuri cu o sensibilitate aparte.....
Sticla din colțul serii
Victoria
8 august
Impresionant felul în care este descrisă acea strângere de inimă, fără ură, doar cu dor și întrebări... rascolitor...
Citat
Victoria
8 august
....... Pentru că dorințele sunt adesea oglinda orgoliului nostru, nu a nevoilor noastre. Împlinirea lor este singurul mod în care putem fi treziți la...
Nu-mă-uita
Victoria
8 august
Ce versuri minunate... Îți mângâie pur și simplu sufletul..... când privești înapoi, înțelegi atât de bine adevărul din spatele acestor cuvinte.Viața...
Lupa sorții
Victoria
8 august
O poezie ca un suspin profund, unde visul pasiunii se stinge în abisuri de gheață. Sensibilitatea transformă durerea despărțirii într-o metaforă cople...
𝗘𝗥𝗠𝗘𝗧𝗜𝗖
Victoria
8 august
Dincolo de izolarea ermetică, versurile amintesc că viața adevărată începe abia când avem curajul să fim vulnerabili și să acceptăm culoarea. Profund...
Parfum de salcâm
Maricel Bouros
7 august
Mulțumesc frumos pentru apreciere!
Suflet de plumb
Maricel Bouros
7 august
Mulțumesc din suflet pentru apreciere și pentru comentariu!
În parc
Maricel Bouros
7 august
Mulțumesc frumos pentru apreciere!
Lupa sorții
Maricel Bouros
7 august
Mulțumesc frumos pentru apreciere!
Mireasma narcisei pe crămpeiul clipei
Maricel Bouros
7 august
Mulțumesc din suflet pentru apreciere
Orchestra din dumbravă
Maricel Bouros
7 august
Mulțumesc frumos pentru apreciere!