500 de Poezii Creștine 451–500

Viața lui Ion Olaru

Ion Olaru s-a născut la data de 1 aprilie 1936 și a murit în august 2005, la vârsta de 69 de ani. A provenit dintr-o familie numeroasă și modestă, având șase frați: trei fete și trei băieți. Dintre frații săi, unul dintre băieți a murit de mic. În familie, Costică era penultimul copil, iar cea mai mică dintre frați era Gena, cunoscută și sub numele de Tanti Gena. O altă soră a familiei era Maria, din comuna Urdari.

Ion Olaru a fost un copil și apoi un tânăr foarte inteligent și silitor. A urmat școala și a învățat foarte bine, în ciuda faptului că familia sa era săracă și că a trebuit să muncească pentru a se întreține. La un moment dat, s-a angajat pe un șantier, unde a început să lucreze ca muncitor. Datorită inteligenței, seriozității și priceperii sale, nu a rămas mult timp la munca fizică. Superiorii au observat că era un om de încredere și i-au dat responsabilitatea de a ține gestiunea și de a administra banii.

Această responsabilitate a reprezentat un moment important în viața sa profesională. Ion a demonstrat că este foarte organizat, atent și corect, iar în timp a ajuns să ocupe funcții importante în domeniul comerțului. A lucrat ca inspector în comerț și director de gestiune, având responsabilități pentru mai multe magazine. Era cunoscut ca un om corect și cinstit. Nu lua șpagă de la nimeni și nu accepta compromisuri atunci când era vorba despre munca sa. De-a lungul vieții, a ajutat numeroși oameni, fie prin sfaturi, fie prin sprijin material.

Personalitatea și caracterul

Ion Olaru era un om cu o personalitate puternică. Era serios, uneori chiar dur, și nu suporta să se vorbească urât sau nepoliticos în preajma lui. Își dorea ca oamenii să îi respecte autoritatea și să îi asculte vorbele. Chiar dacă putea părea aspru, în spatele acestui caracter puternic se afla un om responsabil și preocupat de binele celor din jur.

Era extrem de organizat și atent la lucrurile pe care le făcea. Îi plăcea ca fiecare lucru să fie pus la locul lui și nu suporta dezordinea. Era un om muncitor și nu se ferea de muncă, chiar și atunci când nu era vorba despre serviciu. Îi plăcea foarte mult să lucreze în grădină și să se ocupe de gospodărie. Avea grijă ca totul în jurul său să fie îngrijit și bine pus la punct.

Ion Olaru era și foarte chibzuit cu banii. Nu obișnuia să cheltuiască fără rost și nu era un om risipitor. Mai întâi își achita cheltuielile și obligațiile, iar din banii care îi rămâneau cumpăra mâncare și lucrurile necesare gospodăriei. Pentru el, munca și banii câștigați prin muncă trebuiau respectate.

În același timp, era un om darnic cu familia sa. Era apropiat de frații și surorile sale, precum și de nepoții săi, adică de copiii fraților și surorilor. Atunci când aceștia aveau nevoie de bani, Ion îi ajuta și uneori le împrumuta bani fără să îi mai ceară înapoi. Pentru el, familia avea o importanță deosebită, iar ajutorul oferit celor apropiați era un lucru firesc.

Înfățișarea și stilul său

Ion Olaru era un bărbat înalt, având aproximativ 1,78–1,80 metri, și avea o prezență impunătoare. Se îmbrăca elegant și era atent la felul în care se prezenta în fața oamenilor. Deși era un om simplu și provenea dintr-o familie modestă, avea o anumită prestanță și inspira respect celor din jur.

Nu era o persoană preocupată de lux, ci mai degrabă de ordine, curățenie și decență. Își dorea ca lucrurile să fie făcute corect și avea grijă de aspectul său.

Obiceiuri și preocupări

Ion Olaru era interesat de ceea ce se întâmpla în societate și îi plăcea să fie la curent cu știrile. Citea ziarul și urmărea emisiunea „Viața Satului”, fiind interesat de evenimentele din țară și mai ales de viața oamenilor de la sate și de problemele gospodăriei.

De ziua sa de naștere, obișnuia să sărbătorească acasă, alături de familie. Sora sa, Gena, venea împreună cu soțul ei pentru a petrece timpul cu el. Relația dintre Ion și Gena era una apropiată, iar vizitele dintre ei făceau parte din viața de familie. Ion mergea și el adesea la Gena acasă, unde era primit cu drag și servit cu gogoși.

Îi plăcea să meargă la stațiunea Olănești, unde se bucura de timpul liber și de atmosfera stațiunii. De asemenea, îi plăcea să meargă la piață și să facă diverse cumpărături. Era atent la ceea ce cumpăra și prefera să își organizeze bine banii și necesitățile.

Relațiile cu familia

Relațiile lui Ion Olaru cu familia au fost complexe. Din amintirile celor apropiați reiese că era foarte atașat de frații și surorile sale și, în special, de copiii acestora. Îi ajuta atunci când aveau nevoie și era dispus să îi sprijine financiar. Pentru frații și nepoții săi, putea fi un om pe care se puteau baza.

În schimb, relația cu propriul copil a fost mult mai rece. Deși era un om apropiat de familia extinsă, față de propriul copil părea să păstreze o anumită distanță emoțională. Această parte a vieții sale arată că relațiile de familie nu au fost întotdeauna simple și că, în ciuda caracterului său darnic și protector față de frați și nepoți, a existat o răceală în relația cu copilul său.

Moștenirea lăsată în familie

Ion Olaru a rămas în amintirea celor care l-au cunoscut ca un om muncitor, corect, organizat și responsabil. A pornit de la o situație materială modestă, dar prin inteligență, muncă și seriozitate a reușit să își construiască o carieră în domeniul comerțului, ajungând inspector și director de gestiune.

Viața lui a fost marcată de respectul pentru muncă, pentru ordine și pentru corectitudine. Nu a fost un om perfect și a avut, asemenea oricărui om, atât calități, cât și defecte. Putea fi dur și autoritar, însă era și generos cu cei apropiați, ajutându-și frații și nepoții atunci când aceștia aveau nevoie.

A murit în august 2005, la vârsta de 69 de ani. Povestea vieții sale rămâne una despre un om care, deși a pornit cu puține posibilități materiale, a reușit prin muncă și inteligență să ajungă într-o poziție importantă și să câștige respectul celor din jur. Amintirile despre Ion Olaru păstrează imaginea unui bărbat simplu, dar impunător, exigent, cinstit, muncitor și darnic cu familia sa.


[Cristian Diaconița].

THE CHRONICLES OF TÂRGU JIU

The story takes place at the beginning of the 16th century in a fictional kingdom known as the Kingdom of Northern Oltenia, whose capital is Târgu Jiu. The kingdom is ruled by King Constantin, a just, courageous, and God-fearing ruler, and Queen Liliana, renowned for her kindness and compassion toward the poor, the sick, and orphans. In the year 1509, their son Nicolae, the heir to the throne, is born.

Nicolae grows up in a family that teaches him faith, justice, and love for others. His father tells him that a true king must always be ready to give his life for his people, while his mother reads the Holy Scriptures to him and teaches him humility, mercy, and forgiveness. At the same time, the high nobleman Vlad secretly prepares a conspiracy to overthrow the royal family.

Facing the growing threat of the Ottoman Empire and the unrest spreading across Europe, King Constantin strengthens alliances with neighboring states and prepares the army to defend the kingdom. In 1516, he personally leads his forces in the Battle of the Jiu River, achieving a great victory. However, on his return, he is treacherously assassinated in an attack orchestrated by the conspirators.

The entire kingdom falls into mourning. Shortly afterward, Queen Liliana is poisoned by Vlad's followers. Before her death, she blesses her son and urges him to love God, to be just, to forgive whenever possible, and to protect the innocent. Left an orphan at only six years old, Nicolae is secretly taken out of the royal fortress by the elderly servant Maria and the loyal soldiers Radu and Vladimir.

Hidden in the Parâng Mountains, Nicolae spends his childhood and adolescence far from the throne. Maria teaches him to read and write, while Radu and Vladimir train him in the arts of warfare and kingship. Every day Nicolae reads the Holy Bible, strengthening his faith. At the age of seventeen, he receives his father's sword and swears to reclaim his kingdom—not out of a desire for revenge, but to restore justice.

Former soldiers of King Constantin and many faithful people join his cause. Together they march toward Târgu Jiu. Many of the defenders of the capital recognize the rightful heir and side with him. Vlad is captured and brought to trial. Nicolae is crowned King Nicolae I of the Kingdom of Northern Oltenia. He reduces taxes, rebuilds the fortresses, reopens schools and hospitals, helps the needy, and rules with justice, earning the love and respect of his people.

Five years of peace and prosperity follow. Yet the kingdom's success awakens the envy of its enemies. A new conspiracy arises, and a coup d'état forces Nicolae to abandon the throne. To spare the capital from destruction and save his people from needless bloodshed, he escapes through a secret passage together with Radu and Vladimir, promising that one day he will return.

The three men arrive in the Grand Duchy of Moscow, where Nicolae's grandfather, Ieremia, resides. The old man welcomes him with great affection and, before his death, leaves him a letter. In it, he advises Nicolae to travel to the distant Kingdom of Joseon, whose king had once been his close friend and would surely receive him with kindness.

After his grandfather's funeral, Nicolae, Radu, and Vladimir begin a long journey eastward. Thirty-one days later, they arrive in Joseon. The king receives them with great honor in memory of his friendship with Ieremia and welcomes Nicolae into the royal palace.

Nicolae learns the language and customs of the land without ever abandoning his Christian faith. Every morning he reads the Holy Scriptures and prays. The King of Joseon is deeply impressed by Nicolae's wisdom, humility, and noble character. The two engage in many conversations about God, justice, leadership, and forgiveness. Nicolae demonstrates that true wisdom comes from God and that a ruler should govern through justice and love rather than fear.

During the meetings of the Great Council of Joseon, Nicolae respectfully speaks about his faith without forcing it upon others. The ministers and scholars admire his character, and the king appoints him as one of his closest advisors.

For two years, Nicolae helps the King of Joseon govern the kingdom wisely. Later, at the king's encouragement, he meets the noblewoman Eun-hee, a young woman admired for her kindness and wisdom. They marry, and God blesses them with children. Nicolae finds a new family and a new home, yet he never forgets his homeland.

Every day he continues to pray for the Kingdom of Northern Oltenia and keeps alive the hope that one day he will return to see his people and his native land once again.

The central message of The Chronicles of Târgu Jiu is that true power is not found in a crown, a sword, or worldly riches, but in faith in God, justice, love for others, the courage to do what is right, and the hope that endures even through life's greatest trials. Nicolae is a ruler who loses his throne and his homeland, but never loses his faith. That faith guides his entire life and prepares him for the challenges that still lie ahead.[Cristian Diaconița]

I. Cetatea

În vremea când împărații își purtau coroanele sub bolți de aur, iar drumurile dintre cetăți erau străbătute de negustori, călugări și ostași, se afla, între munți și mare, o cetate cu ziduri albe.

Dimineața, când soarele se ridica deasupra răsăritului, lumina se așeza pe cupolele bisericilor și făcea crucile să strălucească.

De aceea oamenii îi spuneau Cetatea de Răsărit.

În centrul cetății se ridica o biserică veche, cu ziduri groase de piatră. Înăuntru, chipurile sfinților priveau din icoane, iar înaintea icoanei lui Hristos ardea o singură candelă.

Se spunea că fusese aprinsă cu multe generații în urmă și că niciodată nu fusese lăsată să se stingă.

În fiecare dimineață, clopotul bisericii răsuna peste acoperișuri.

Dar oamenii nu mai ascultau clopotul ca odinioară.

Îl auzeau, însă nu-l mai înțelegeau.

Cetatea devenise bogată.

Negustorii își umpleau hambarele, meșteșugarii își ridicau case, iar cei puternici își împodobeau porțile cu marmură.

Numai că, pe măsură ce zidurile caselor deveneau mai înalte, inimile oamenilor păreau să se închidă.

Printre ei trăia un băiat pe nume Matei.

Avea paisprezece ani.

Casa lui era mică și acoperită cu șindrilă veche. Locuia împreună cu mama sa, Maria.

Tatăl lui murise când Matei era încă mic.

Maria îl crescuse cu puțin, dar îl învățase să nu se teamă de sărăcie.

— Să nu crezi, fiule, că omul care are puțin este neapărat sărac, îi spunea ea. Uneori, cel care are totul nu are nimic.

Matei nu înțelegea întotdeauna.

Dar își amintea cuvintele.

II. Bătrânul

Într-o seară de iarnă, zăpada se așternuse peste treptele bisericii.

Matei ieșea din biserică după rugăciune când văzu un bătrân așezat lângă poartă.

Avea barba albă și mâinile tremurânde.

Matei se opri.

— Nu ți-e frig?

Bătrânul ridică ochii.

— Frigului nu-i pasă dacă ești bătrân sau tânăr.

Matei zâmbi.

Își scoase mantia.

Era singura lui haină groasă.

— Ia-o.

— Și tu?

— Eu alerg până acasă.

Bătrânul îl privi cu atenție.

— Cum te cheamă?

— Matei.

— Ai făcut un lucru pe care mulți oameni bogați nu l-ar face.

— Ce?

— Ai dat ceea ce aveai, fără să întrebi ce vei primi.

Matei nu răspunse.

Bătrânul strânse mantia la piept.

— Dumnezeu să te țină în lumină, copile.

Matei porni spre casă.

După câțiva pași se întoarse.

Bătrânul dispăruse.

Doar urmele pașilor lui se vedeau în zăpadă.

III. Omul cu hambarele pline

În aceeași cetate trăia Dimitrie, cel mai bogat negustor.

Casa lui avea porți de fier și ferestre mari.

În hambare se aflau saci cu grâu, butoaie cu ulei și lăzi cu fructe uscate.

În pivnițe erau vinuri aduse de peste mare.

Dimitrie avea tot ce își putea dori un om.

Și totuși, în fiecare seară, se așeza lângă cufărul său și număra aurul.

Nu pentru că avea nevoie de el.

Ci pentru că îi era teamă să nu-l piardă.

Într-o dimineață, un copil veni la poarta lui.

— Domnule Dimitrie!

Negustorul ieși.

— Ce vrei?

— Mama mea este bolnavă. Nu avem pâine.

Dimitrie privi copilul.

Apoi privi hambarele.

— Du-te la biserică.

— Am fost.

— Atunci du-te în altă parte.

— Nu mai avem unde.

Dimitrie închise poarta.

Copilul rămase câteva clipe nemișcat.

Apoi plecă.

Dimitrie îl urmări prin deschizătura porții.

Nu știa de ce îl durea ceea ce făcuse.

IV. Visul

În noaptea aceea, Dimitrie adormi greu.

Se făcea că mergea prin propria casă.

Dar casa era goală.

Cuferele erau deschise.

Hambarele erau fără grâu.

Pivnițele erau pustii.

Alergă spre curtea lui.

Nici caii nu mai erau.

— Unde sunt toate? strigă el.

Nimeni nu-i răspunse.

În fața lui apăru biserica.

Ușile erau deschise.

Dimitrie intră.

Era întuneric.

Doar candela din fața icoanei lui Hristos mai ardea.

Se apropie.

Atunci auzi o voce:

— Dimitrie.

Se uită în jur.

Nu era nimeni.

— Ce ai strâns?

— Aur, răspunse el.

— Pentru cine?

Dimitrie tăcu.

— Și ce ai lăsat în urmă?

Atunci se trezi.

Era dimineață.

Pentru prima dată după mulți ani, Dimitrie nu se gândi la aur.

Se gândi la copil.

V. Poarta deschisă

Dimitrie îl căută.

După câteva ore îl găsi într-o casă săracă, aproape de zidul cetății.

Mama copilului era întinsă pe un pat.

Dimitrie puse pe masă pâine, ulei, fructe și medicamente.

Femeia îl privi.

— De ce?

Dimitrie nu știa ce să răspundă.

— Pentru că ieri am închis poarta.

Apoi plecă.

Din acea zi, poarta casei lui Dimitrie rămase deschisă.

Nu mereu.

Dar destul de des încât oamenii să observe.

VI. Vara fără ploaie

Vara veni cu o căldură cumplită.

Pământul se crăpă.

Fântânile scăzură.

Frunzele se îngălbeniră înainte de vreme.

Oamenii priveau cerul în fiecare dimineață.

Norii veneau uneori, dar treceau fără să lase ploaie.

Într-o zi, clopotul bisericii bătu.

Oamenii se adunară în piață.

Preotul le vorbi:

— Cetatea nu va fi salvată dacă fiecare își păzește doar hambarul său.

Nimeni nu răspunse.

Atunci Matei făcu un pas înainte.

— Dacă unul are pâine și altul nu are, ce rost are ca pâinea să putrezească?

Oamenii se uitară la el.

Dimitrie ieși din mulțime.

— Hambarele mele se deschid.

Și se deschiseră.

În acea zi, grâul fu împărțit.

Nu a fost destul pentru toată lumea.

Dar nimeni nu plecă flămând.

VII. Noaptea furtunii

După multe săptămâni de secetă, într-o seară cerul se schimbă.

Un vânt rece coborî dintre munți.

Norii se strânseră deasupra cetății.

Apoi începu ploaia.

La început oamenii se bucurară.

Dar ploaia deveni atât de puternică încât râurile ieșiră din matcă.

Vântul smulse acoperișuri.

Porțile se izbiră de ziduri.

Un turn se prăbuși.

Oamenii alergară spre biserică.

Matei ieși din casă.

Mama lui îl strigă:

— Unde mergi?

— Sunt oameni prinși lângă zid.

— Nu te duce!

Matei se opri.

O clipă se uită spre întuneric.

Apoi plecă.

Dimitrie îl întâlni pe drum.

— Singur?

— Nu.

— Atunci mergem.

VIII. Printre ruine

Apa le ajungea până la genunchi.

Pietrele cădeau din zid.

În întuneric se auzeau strigăte.

Matei găsi o femeie prinsă sub o grindă.

Dimitrie ridică lemnul.

— Mai mult!

Matei trase.

Femeia fu eliberată.

Mai departe găsiră doi copii.

Apoi un bătrân.

Apoi un om pe care Dimitrie îl recunoscu.

Era unul dintre cei care îl insultaseră cu ani în urmă.

Omul era rănit.

Dimitrie îl ridică.

— Ține-te de mine.

— De ce mă ajuți?

Dimitrie răspunse:

— Pentru că acum știu că omul nu devine frate doar atunci când ne face un bine.

Au mers până dimineața.

Când soarele apăru, cetatea era schimbată.

O parte din ziduri dispăruse.

Casele erau distruse.

Dar oamenii fuseseră salvați.

IX. Candela

În biserică, preotul intră încet.

Toată noaptea se temuse că apa va ajunge până la altar.

Dar candela încă ardea.

Flacăra ei era mică.

Foarte mică.

Dar nu se stinsese.

Matei se apropie.

Dimitrie rămase în spatele lui.

— Cum a putut să rămână aprinsă? întrebă el.

Preotul zâmbi.

— Uneori, ceea ce pare mai slab este ceea ce rezistă cel mai mult.

Dimitrie privi flacăra.

Înțelese că nu vorbea doar despre candelă.

X. Cetatea se ridică

După furtună, oamenii începură să reconstruiască.

Nimeni nu mai aștepta ca altcineva să înceapă.

Femeile pregăteau hrană.

Copiii aduceau apă.

Meșteșugarii reparau casele.

Negustorii ofereau materiale.

Dimitrie plătea pentru ceea ce era nevoie.

Matei muncea cot la cot cu ceilalți.

Zilele treceau.

O piatră.

Încă una.

Un lemn.

Un acoperiș.

O ușă.

Cetatea se ridica.

Dar ceva mai important se ridica în sufletele oamenilor.

Într-o seară, Dimitrie îi spuse lui Matei:

— Credeam că eu am salvat oamenii când am deschis hambarele.

Matei îl privi.

— Nu i-ai salvat tu.

— Atunci cine?

— Dumnezeu ne-a pus unii lângă alții.

Dimitrie zâmbi.

— Ai devenit înțelept.

— Nu. Doar am ascultat ce mi-a spus mama.

XI. Clopotul

Clopotul bisericii fusese crăpat.

Nu mai putea suna.

Oamenii voiau să-l topească și să facă unul nou.

Dar un bătrân fierar spuse:

— Putem încerca să-l reparăm.

Au muncit săptămâni întregi.

Într-o dimineață, clopotul fu ridicat din nou în turn.

Toată cetatea aștepta.

Preotul făcu semnul crucii.

Clopotul bătu.

DONG!

Sunetul trecu peste ziduri.

DONG!

Porumbeii se ridicară de pe acoperișuri.

DONG!

Matei privi spre cer.

Pentru el, sunetul nu mai era doar un semnal.

Era amintirea tuturor celor pierduți și speranța celor care rămăseseră.

XII. Ani

Au trecut anii.

Matei deveni bărbat.

Dimitrie îmbătrâni.

Cetatea crescu din nou.

Dar oamenii nu uitară vara secetei și noaptea furtunii.

În fiecare an, în aceeași zi, se adunau în piață.

Nu pentru sărbătoare.

Ci pentru a-și aminti.

Copiii întrebau:

— De ce?

Bătrânii răspundeau:

— Pentru că omul uită repede.

— Ce trebuie să-și amintească?

— Că nu trăiește singur.

XIII. Ultima întâlnire

Într-o iarnă, când Matei avea aproape cincizeci de ani, îl văzu din nou pe bătrânul de la poarta bisericii.

Era exact ca în ziua aceea.

Aceeași privire.

Aceeași liniște.

Matei se apropie.

— Te-am recunoscut.

Bătrânul zâmbi.

— Ai întârziat.

— Te-am căutat.

— Nu trebuia.

— Cine ești?

Bătrânul privi către icoană.

— Sunt un om care a avut nevoie de o haină.

Matei înțelese.

— Atunci ai avut nevoie de mine?

— Nu. Tu ai avut nevoie să înveți să dăruiești.

Matei rămase tăcut.

Bătrânul continuă:

— Acum trebuie să înveți să-i lași și pe alții să dăruiască.

Apoi plecă.

De data aceasta, Matei nu îl urmă.

Știa că nu trebuia.

XIV. Sfârșitul drumului

Mulți ani mai târziu, Matei devenise bătrân.

Într-o seară, intră pentru ultima dată în biserică.

Nu mai putea merge repede.

Se opri în fața icoanei lui Hristos.

Candela ardea.

Flacăra era mică.

Aceeași flacără.

Aceeași lumină.

Matei îngenunche.

— Doamne, spuse el încet, dacă am făcut vreun bine, primește-l Tu. Dacă am greșit, iartă-mă.

Apoi rămase în tăcere.

Afară începu să ningă.

Clopotul bătu o dată.

Matei zâmbi.

A doua oară.

Închise ochii.

A treia oară.

În biserică era liniște.

Candela continua să ardă.

XV. Răsăritul

A doua zi, soarele răsări peste Cetatea de Răsărit.

Lumina se așeză pe cupole.

Crucea bisericii străluci.

Oamenii veniră să se roage.

Dimitrie murise cu mulți ani înainte.

Matei murise acum.

Dar ceea ce lăsaseră în urmă nu era aur.

Era o cetate în care oamenii învățaseră să se privească altfel.

La poarta bisericii, un copil găsi într-o dimineață un om sărac.

Copilul se opri.

Își scoase mantia.

Și i-o întinse.

Bătrânul îl privi.

— Cum te cheamă?

Copilul zâmbi.

— Matei.

Bătrânul ridică ochii spre biserică.

Clopotul începu să bată.

DONG...

Și, deasupra cetății, soarele urcă încet.

Iar candela din biserică ardea mai departe.

Nu pentru că oamenii nu muriseră.

Ci pentru că lumina pe care o aprinseseră în inimile altora nu se stinsese.

Și astfel, povestea Cetății de Răsărit nu s-a încheiat odată cu Matei.

Ea a trecut din tată în fiu, din mamă în copil, din bătrân în tânăr.

Pentru că unele povești nu se termină atunci când ultimul lor personaj pleacă.

Unele povești continuă în oamenii care le învață.

Iar peste Cetatea de Răsărit, în fiecare dimineață, se ridica aceeași lumină.

Lumina lui Hristos.

Sfârșit.

Noaptea se așternuse încet peste casa lui Daniel.

Luminile din camere se stinseseră una câte una, iar liniștea se întindea peste pereți ca o pânză nevăzută. Afară, vântul mișca ușor crengile copacilor, iar din când în când câte o mașină trecea pe strada aproape pustie.

Daniel stătea în pat și privea în întuneric.

Nu putea să adoarmă.

Se întorcea de pe o parte pe alta, își trăgea pătura până la bărbie, apoi o dădea jos. Închidea ochii, dar în clipa în care îi închidea, amintirile începeau să vină.

Una câte una.

Greșeli vechi.

Cuvinte urâte.

Minciuni.

Lucruri pe care le făcuse când era mic și pe care atunci nu le înțelegea cu adevărat. Fapte pe care le uitase pentru o vreme, dar care acum se întorceau în mintea lui.

— De ce am făcut toate lucrurile acelea? șopti el.

Nu aștepta niciun răspuns.

Privea tavanul și simțea că în piept i se strânge ceva.

Daniel nu mai era copilul de atunci. Crescuse. Învățase multe. Începuse să înțeleagă diferența dintre bine și rău și înțelesese cât de mult poate răni un om printr-un cuvânt, printr-o faptă sau printr-o alegere greșită.

Dar în noaptea aceea nu se putea gândi la altceva decât la trecut.

Și, cu cât își amintea mai multe, cu atât îi era mai greu.

O lacrimă i se prelinse pe obraz.

Apoi încă una.

Daniel își acoperi fața cu mâinile.

— Doamne...

Vocea i se frânse.

— Îmi pare rău.

Era singur în cameră.

Dar nu se simțea cu adevărat singur.

În adâncul sufletului său știa că Dumnezeu îl vede.

Știa că Dumnezeu îi cunoscuse și copilăria, și greșelile, și clipele în care făcuse lucruri pe care acum le regreta.

Daniel începu să plângă mai tare.

Nu plângea pentru că cineva îl certase.

Nu plângea pentru că îi spusese cineva că este rău.

Plângea pentru că începuse să înțeleagă.

Uneori, omul nu plânge atunci când face răul.

Plânge mai târziu, când înțelege cât rău a făcut.

Daniel își amintea de copilul care fusese.

Un copil care nu știa cât de importante sunt unele lucruri.

Un copil care făcea uneori lucruri rele și apoi mergea mai departe, fără să se gândească prea mult.

Acum însă, privind înapoi, îl durea.

— Dacă aș putea să mă întorc...

Se opri.

Știa că nu poate.

Timpul nu se întoarce.

Ziua de ieri nu poate fi trăită din nou.

O greșeală făcută nu poate fi ștearsă din trecut ca și cum nu ar fi existat.

Dar Daniel își amintea ceva ce auzise cândva la biserică:

Dumnezeu nu cere omului să se întoarcă în timp. Îi cere să se întoarcă spre El.

Daniel își șterse ochii.

Pentru câteva clipe, se făcu liniște.

Apoi se auzi o bătaie ușoară în ușă.

— Daniel?

Era mama lui.

Băiatul nu răspunse.

— Ești bine?

Daniel își ținu respirația.

Mama deschise puțin ușa și se uită în cameră.

— Nu dormi?

— Nu...

Vocea lui era foarte slabă.

Mama intră și se așeză pe marginea patului.

— Ce ai?

Daniel întoarse capul spre perete.

Nu putea să spună.

Cum să-i explice mamei lui ce se întâmpla în sufletul său?

Cum să-i spună că plângea pentru lucruri făcute cu mulți ani în urmă?

Cum să-i spună că îi era rușine de copilul care fusese?

Cum să-i spună că, în acea noapte, sufletul lui parcă își deschisese toate sertarele și scosese la lumină toate greșelile ascunse?

— Nimic, mamă.

Mama îl privi cu îngrijorare.

Știa că nu era „nimic”.

— Ai plâns?

Daniel nu răspunse.

Mama îi puse mâna pe frunte.

— Te doare ceva?

— Nu.

— Atunci ce ai?

Daniel strânse din ochi.

Ar fi vrut să vorbească.

Ar fi vrut să spună tot.

Dar cuvintele nu veneau.

Uneori, durerea din suflet este atât de mare încât omul nu știe să o transforme în cuvinte.

Mama se ridică încet.

— Bine. Dacă nu vrei să-mi spui acum, nu te oblig.

Se îndreptă spre ușă.

— Dar să știi că sunt aici.

Daniel nu răspunse.

După ce mama ieși, el rămase din nou singur.

Și atunci privirea îi căzu asupra unui obiect aflat pe un raft.

O fotografie.

Era o fotografie veche, pusă într-o ramă.

În fotografie era el.

Daniel, copil.

Avea obrajii rotunzi, ochii mari și un zâmbet larg.

Privea fotografia mult timp.

— Tu ai fost eu...

Și îl cuprinse o tristețe adâncă.

Nu ura copilul din fotografie.

De fapt, tocmai pentru că era copil îl durea atât de mult.

Își amintea de toate lucrurile pe care le făcuse atunci.

Unele erau mici.

Altele îl făceau să se rușineze.

Altele îl făceau să se întrebe de ce fusese capabil să facă asemenea lucruri.

Se ridică din pat și luă fotografia.

Ținu rama în mâini.

— Mi-aș fi dorit să știi atunci ceea ce știu acum...

Ochii i se umplură din nou de lacrimi.

— Mi-aș fi dorit să alegi altfel.

Daniel privi chipul copilului.

Apoi, într-un moment de durere și revoltă față de propriul trecut, scoase fotografia din ramă.

O ținu între degete.

Pentru câteva secunde ezită.

Apoi o rupse.

Rrrrip.

Sunetul hârtiei sfâșiate se auzi în camera liniștită.

Daniel rămase nemișcat.

Privi cele două bucăți.

Își dădu seama că fotografia putea fi ruptă.

Dar trecutul nu.

Nu putea să rupă ceea ce fusese.

Nu putea să distrugă copilul din fotografie.

Nu putea să șteargă faptele.

Și atunci înțelese ceva.

Poate că nu trebuia să-și distrugă trecutul.

Poate că trebuia să-l lase în mâinile lui Dumnezeu.

Daniel îngenunche lângă pat.

Cele două bucăți ale fotografiei erau încă în mâna lui.

Le așeză încet pe podea.

Și începu să se roage.

— Doamne...

Tăcu.

Lacrimile îi curgeau pe obraji.

— Tu mă cunoști.

Respiră greu.

— Tu știi ce am făcut. Știi lucrurile pe care nu le-am spus nimănui. Știi greșelile mele. Știi cât de mult regret.

Daniel își plecă fruntea.

— Nu pot să schimb trecutul.

O lacrimă căzu pe podea.

— Dar pot să mă schimb eu.

Pentru prima dată în acea noapte, simți că sufletul începe să se liniștească.

Nu pentru că toate problemele dispăruseră.

Nu pentru că trecutul fusese șters.

Ci pentru că înțelesese că Dumnezeu nu îl privea doar prin greșelile lui.

Dumnezeu vedea și pocăința.

Vedea și lacrimile.

Vedea și dorința de a deveni un om mai bun.

Daniel rămase mult timp în genunchi.

Apoi se ridică.

Se uită la fotografia ruptă.

Luă cele două bucăți și le puse înapoi în ramă.

Fotografia nu mai era întreagă.

Se vedea linia rupturii.

Dar Daniel nu o mai aruncă.

O așeză din nou pe raft.

De data aceasta, nu ca să privească un copil perfect.

Ci ca să-și amintească de unde venise.

Și să nu mai fie omul de atunci.

Se întoarse în pat.

Își puse capul pe pernă.

Ochii încă îi erau umezi.

Dar acum plânsul se transformase într-o liniște adâncă.

Înainte să adoarmă, Daniel șopti:

— Doamne, iartă-mă și ajută-mă să nu mai fiu omul care am fost.

Apoi închise ochii.

Și, pentru prima dată în acea noapte, adormi.

Dimineața, mama lui intră în cameră.

Văzu fotografia.

Observă ruptura.

— Daniel...

El deschise ochii.

Mama luă rama în mâini.

— Ce s-a întâmplat cu fotografia?

Daniel tăcu.

Apoi, după câteva secunde, spuse:

— Am rupt-o aseară.

— De ce?

Daniel privi fotografia.

— Pentru că mi-a fost rușine de copilul din ea.

Mama se așeză lângă el.

— Daniel, copilul acela nu mai poate schimba ce a făcut.

— Știu.

— Dar nici tu nu trebuie să rămâi prizonierul greșelilor lui.

Daniel o privi.

Mama continuă:

— Dacă îți pare rău cu adevărat, atunci folosește regretul ca să devii mai bun. Nu ca să te distrugi.

Daniel începu din nou să plângă.

Dar de data aceasta nu se mai ascunse.

Își sprijini capul pe umărul mamei.

— Mamă...

— Da?

— Îmi pare rău pentru multe lucruri.

Mama îl strânse în brațe.

— Atunci începe de astăzi să faci bine.

Daniel închise ochii.

În acea dimineață, înțelese ceva ce nu înțelesese niciodată când era copil:

Pocăința nu înseamnă să urăști omul care ai fost. Înseamnă să recunoști răul pe care l-ai făcut, să ceri iertare și să alegi o altă cale.

Fotografia rămase pe raft.

Ruptă.

Dar nu aruncată.

Iar ruptura aceea avea să-i amintească mereu lui Daniel că trecutul nu poate fi schimbat.

Însă viitorul poate fi.

Și, mai ales, că atunci când omul se întoarce sincer către Dumnezeu, nu trebuie să creadă că este prea târziu.

Pentru că Dumnezeu vede lacrima care cade în întuneric.

Vede rugăciunea pe care omul abia reușește să o rostească.

Vede regretul ascuns.

Și vede și inima care încearcă să se întoarcă spre lumină.

În noaptea aceea, Daniel plânsese pentru copilul care fusese.

Dar în dimineața următoare s-a trezit cu dorința de a deveni un om nou.

Iar fotografia ruptă a rămas acolo, în ramă, ca o mărturie tăcută:

Trecutul poate lăsa cicatrici, dar nu trebuie să hotărască cine vei fi.

Fotografia din ramă – Partea a II-a

Imaginile din trecut

În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.

Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.

Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.

Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.

Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.

Uneori erau doar câteva secunde.

O cameră.

Un chip.

Un loc.

O situație.

Un cuvânt.

O imagine veche care îi apărea brusc în minte.

Daniel încerca să nu se gândească.

Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.

Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.

Mama îl întreba:

— Daniel, ești bine?

El tresărea.

— Da.

— Sigur?

— Da, mamă.

Dar nu era bine.

În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.

Daniel își lăsa privirea în jos.

Nu putea să explice.

Nu putea să spună.

Nu știa cum.

Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.

Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.

Imaginile veneau fără să le cheme.

Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.

Rușine.

Frică.

Regret.

Tristețe.

Vinovăție.

Daniel începea să se întrebe:

De ce îmi apar toate acum?

De ce nu pot să le uit?

De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?

Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.

Mama citea.

Tatăl se uita la televizor.

Daniel era în camera lui.

Privea fotografia din ramă.

Încă se vedea urma rupturii.

Daniel trecu degetul peste fotografie.

— De ce nu pot să uit?

Și iar îi veni în minte o imagine.

Închise ochii.

— Nu...

Își puse mâinile peste față.

— Nu vreau să mă mai gândesc.

Dar imaginea rămânea.

Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.

Nu putea sta locului.

Se simțea prins între trecut și prezent.

Într-un colț al camerei era Biblia.

Daniel o luă.

O deschise fără să știe unde.

Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.

Citi încet.

Apoi se opri.

Și începu să plângă.

— Doamne, eu vreau să mă vindec.

Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.

Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.

Nu mai voia să fugă de trecut.

Nu mai voia să se ascundă.

Dar îi era teamă să vorbească.

Mai ales cu părinții.

De multe ori, mama lui încerca să se apropie.

— Daniel, te văd trist în ultima vreme.

— Sunt doar obosit.

— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.

Daniel deschidea gura.

Și apoi tăcea.

Cuvintele erau acolo.

Dar nu puteau ieși.

Îi era teamă că nu va fi înțeles.

Îi era rușine.

Se temea că părinții îl vor privi altfel.

Așa că spunea mereu:

— Sunt bine.

Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.

Într-o noapte, stătea din nou în pat.

Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.

Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.

Erau și răni.

Unele lucruri pe care le făcuse el.

Alte lucruri pe care le trăise.

Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.

Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.

Daniel se întoarse spre perete.

Lacrimile începură să-i curgă.

— Doamne...

Apoi șopti:

— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.

Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.

Plânse.

Mult.

În liniște.

Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.

Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.

După un timp, Daniel adormi.

Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.

O ridică și o puse pe noptieră.

Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.

Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.

În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.

— Încă te uiți la ea?

Daniel zâmbi trist.

— Da.

— Ce vezi?

Daniel rămase tăcut.

Apoi spuse:

— Văd un copil care nu știa multe lucruri.

Mama se apropie.

— Și ce simți când îl privești?

Daniel coborî privirea.

— Nu știu.

Mama nu îl presă.

Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”

Nu l-a certat.

Doar a rămas lângă el.

Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.

Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.

Nu în acea zi.

Poate nici în următoarea.

Dar într-o zi.

Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.

În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.

— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.

— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.

— Ajută-mă să pot vorbi.

— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.

Apoi tăcu.

Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.

Nădejde.

Nu o nădejde zgomotoasă.

Ci una mică.

Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.

Daniel privi din nou fotografia.

Ruptura era încă acolo.

Dar acum o vedea altfel.

Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.

Era semnul unei alegeri.

Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.

Voia să-l înțeleagă.

Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.

Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.

Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:

Unele răni nu se vindecă prin tăcere.

Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”

Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.

Dar în acea seară reușise să spună ceva.

Nu părinților.

Ci lui Dumnezeu:

— Doamne, mă doare.

Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp.                                                                                         Fotografia din ramă – Partea a II-a

Imaginile din trecut

În zilele care au urmat, Daniel a încercat să-și vadă de viață.

Se trezea dimineața, își făcea rutina obișnuită și încerca să pară că totul era în regulă.

Dar în sufletul lui se întâmplase ceva.

Noaptea aceea deschisese o ușă pe care Daniel o ținuse închisă mult timp.

Iar acum, prin acea ușă, începeau să apară amintiri.

Uneori erau doar câteva secunde.

O cameră.

Un chip.

Un loc.

O situație.

Un cuvânt.

O imagine veche care îi apărea brusc în minte.

Daniel încerca să nu se gândească.

Dar cu cât încerca mai mult să alunge acele imagini, cu atât ele reveneau.

Stătea la masă cu părinții și, dintr-odată, privirea i se oprea într-un punct.

Mama îl întreba:

— Daniel, ești bine?

El tresărea.

— Da.

— Sigur?

— Da, mamă.

Dar nu era bine.

În mintea lui apăruse din nou o imagine dureroasă din trecut.

Daniel își lăsa privirea în jos.

Nu putea să explice.

Nu putea să spună.

Nu știa cum.

Uneori nici măcar el nu înțelegea de ce îl durea atât de tare.

Era ca și cum trecutul devenise un film pe care nu îl putea opri.

Imaginile veneau fără să le cheme.

Și fiecare imagine aducea cu ea o emoție.

Rușine.

Frică.

Regret.

Tristețe.

Vinovăție.

Daniel începea să se întrebe:

De ce îmi apar toate acum?

De ce nu pot să le uit?

De ce mă doare ceva ce s-a întâmplat cu atât timp în urmă?

Într-o seară, părinții lui stăteau în sufragerie.

Mama citea.

Tatăl se uita la televizor.

Daniel era în camera lui.

Privea fotografia din ramă.

Încă se vedea urma rupturii.

Daniel trecu degetul peste fotografie.

— De ce nu pot să uit?

Și iar îi veni în minte o imagine.

Închise ochii.

— Nu...

Își puse mâinile peste față.

— Nu vreau să mă mai gândesc.

Dar imaginea rămânea.

Daniel se ridică și începu să meargă prin cameră.

Nu putea sta locului.

Se simțea prins între trecut și prezent.

Într-un colț al camerei era Biblia.

Daniel o luă.

O deschise fără să știe unde.

Ochii îi căzură asupra unui verset despre omul care se întoarce către Dumnezeu.

Citi încet.

Apoi se opri.

Și începu să plângă.

— Doamne, eu vreau să mă vindec.

Nu știa dacă „vindecare” era cuvântul potrivit.

Dar acesta era cuvântul pe care îl simțea în inimă.

Nu mai voia să fugă de trecut.

Nu mai voia să se ascundă.

Dar îi era teamă să vorbească.

Mai ales cu părinții.

De multe ori, mama lui încerca să se apropie.

— Daniel, te văd trist în ultima vreme.

— Sunt doar obosit.

— Dacă ai ceva pe suflet, poți să-mi spui.

Daniel deschidea gura.

Și apoi tăcea.

Cuvintele erau acolo.

Dar nu puteau ieși.

Îi era teamă că nu va fi înțeles.

Îi era rușine.

Se temea că părinții îl vor privi altfel.

Așa că spunea mereu:

— Sunt bine.

Dar după ce mama pleca, Daniel își ștergea lacrimile.

Într-o noapte, stătea din nou în pat.

Era aproape aceeași liniște ca în noaptea în care plânsese pentru greșelile lui.

Doar că acum înțelegea că în sufletul lui nu erau doar regrete.

Erau și răni.

Unele lucruri pe care le făcuse el.

Alte lucruri pe care le trăise.

Amintiri pe care nu știa cum să le pună în cuvinte.

Și unele imagini care îl făceau să simtă o durere pe care nu o putea explica.

Daniel se întoarse spre perete.

Lacrimile începură să-i curgă.

— Doamne...

Apoi șopti:

— Dacă nu pot să spun oamenilor, măcar Tu știi.

Și pentru prima dată nu mai încercă să se prefacă puternic.

Plânse.

Mult.

În liniște.

Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar fi putut vedea.

Ci tocmai pentru că știa că Dumnezeu îl vede.

După un timp, Daniel adormi.

Dimineața, mama găsi Biblia lângă patul lui.

O ridică și o puse pe noptieră.

Nu știa ce se întâmpla în sufletul copilului ei.

Dar începuse să înțeleagă că ceva era în neregulă.

În aceeași zi, îl găsi pe Daniel în fața fotografiei.

— Încă te uiți la ea?

Daniel zâmbi trist.

— Da.

— Ce vezi?

Daniel rămase tăcut.

Apoi spuse:

— Văd un copil care nu știa multe lucruri.

Mama se apropie.

— Și ce simți când îl privești?

Daniel coborî privirea.

— Nu știu.

Mama nu îl presă.

Nu i-a spus: „Spune-mi acum!”

Nu l-a certat.

Doar a rămas lângă el.

Uneori, iubirea înseamnă și să rămâi lângă cineva atunci când nu poate vorbi.

Daniel simți pentru prima dată că poate că într-o zi va reuși.

Nu în acea zi.

Poate nici în următoarea.

Dar într-o zi.

Pentru că Dumnezeu îi dădea curaj încet.

În seara aceea, Daniel îngenunche din nou.

— Doamne, ajută-mă să nu mai fug.

— Ajută-mă să înțeleg ce se întâmplă în mine.

— Ajută-mă să pot vorbi.

— Și dacă nu pot spune totul, ajută-mă să spun măcar primul lucru.

Apoi tăcu.

Și în liniștea camerei simți ceva ce nu mai simțise de mult.

Nădejde.

Nu o nădejde zgomotoasă.

Ci una mică.

Ca o lumină care apare la capătul unui drum întunecat.

Daniel privi din nou fotografia.

Ruptura era încă acolo.

Dar acum o vedea altfel.

Nu mai era doar semnul unei nopți în care își urâse trecutul.

Era semnul unei alegeri.

Daniel nu mai voia să-și distrugă trecutul.

Voia să-l înțeleagă.

Voia să-l pună înaintea lui Dumnezeu.

Și voia, încetul cu încetul, să învețe să vorbească despre ceea ce îl durea.

Pentru că începuse să înțeleagă un adevăr:

Unele răni nu se vindecă prin tăcere.

Uneori, primul pas spre vindecare este să ai curajul să spui: „Mă doare.”

Iar Daniel încă nu putea să spună toate lucrurile.

Dar în acea seară reușise să spună ceva.

Nu părinților.

Ci lui Dumnezeu:

— Doamne, mă doare.

Și pentru el, acelea au fost cele mai importante cuvinte pe care le rostise în mult timp.

Fotografia din ramă – Partea a III-a și finalul

Lumina care rămâne

Au trecut câteva zile.

Daniel încă avea momente în care imaginile din trecut îi reveneau în minte. Uneori apăreau fără veste, alteori seara, înainte de culcare.

Dar ceva se schimbase.

Daniel nu mai încerca să fugă de Dumnezeu.

Dimpotrivă.

Într-o dimineață, s-a ridicat din pat și a privit spre fereastră. Cerul era încă palid, iar lumina dimineții abia începea să intre în cameră.

S-a gândit la toate nopțile în care plânsese.

Apoi și-a spus:

— Trebuie să mă întorc mai mult către Dumnezeu.

În acea zi, Daniel a mers la biserică.

A intrat încet.

Era liniște.

A privit icoanele, lumina candelelor și oamenii care se rugau.

Pentru câteva clipe nu a spus nimic.

Doar a stat.

Apoi și-a făcut semnul crucii și a șoptit:

— Doamne, am venit.

Nu știa ce altceva să spună.

A rămas acolo.

Cu sufletul lui greu.

Cu toate amintirile lui.

Cu toate greșelile lui.

Cu toate lucrurile pe care nu le putea spune încă.

Și, pentru prima dată după mult timp, Daniel nu s-a mai simțit obligat să ascundă nimic înaintea lui Dumnezeu.

Dumnezeu știa deja.

În zilele următoare, Daniel a început să țină post, după puterea lui și cu îndrumare duhovnicească.

Postul nu era pentru el o pedeapsă.

Era o vreme în care încerca să-și liniștească sufletul, să se roage mai mult și să se apropie de Dumnezeu.

Dimineața se ruga.

Seara se ruga.

Când simțea că amintirile devin prea apăsătoare, se oprea și spunea:

— Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă și ajută-mă.

Uneori repeta rugăciunea de mai multe ori.

Și încet, ceva începu să se schimbe.

Nu într-o singură zi.

Nu ca printr-o minune pe care să o poată explica.

Ci încet.

Ca lumina dimineții care intră într-o cameră întunecată.

Imaginile încă mai apăreau uneori.

Dar nu mai aveau aceeași putere asupra lui.

Daniel începea să înțeleagă că nu trebuie să-și petreacă toată viața privind înapoi.

Într-o seară, se așeză lângă pat și începu să se roage.

— Doamne, îți dau Ție trecutul meu.

Tăcu.

— Îți dau greșelile mele.

Tăcu din nou.

— Îți dau și lucrurile pe care nu le pot spune.

Ochii i se umplură de lacrimi.

— Și te rog să-mi dai pace.

După rugăciune, Daniel rămase câteva minute în liniște.

Apoi observă ceva.

Nu se mai gândea la trecut.

Pentru câteva clipe, mintea lui era liniștită.

Nu mai vedea imaginile dureroase.

Nu mai retrăia aceleași amintiri.

Doar stătea în liniște.

Și simțea pace.

Daniel zâmbi printre lacrimi.

— Mulțumesc, Doamne.

Din ziua aceea, rugăciunea deveni pentru el un loc în care își găsea liniștea.

Când se ruga, începea să uite.

Nu în sensul că trecutul dispăruse.

Ci în sensul că trecutul nu mai ocupa tot sufletul lui.

În locul fricii începea să apară pacea.

În locul rușinii începea să apară nădejdea.

În locul dorinței de a distruge fotografia începea să apară dorința de a înțelege cine fusese și cine putea deveni.

Într-o duminică, Daniel s-a întors acasă de la biserică.

A intrat în camera lui.

Pe raft era fotografia.

Ruptura încă se vedea.

Daniel o luă în mâini.

Se uită la copilul din imagine.

De data aceasta nu mai simți furie.

Nu mai simți rușine.

Zâmbi.

— Te iert.

Apoi se opri.

— Și mă iert pentru că eram un copil care nu știa multe lucruri.

A pus fotografia înapoi în ramă.

A rămas acolo.

Nu perfectă.

Nu ca înainte.

Dar întreagă în felul ei.

La fel era și Daniel.

Nu mai putea schimba tot ce fusese.

Dar putea să meargă înainte.

În acea seară, mama lui intră în cameră.

Îl găsi rugându-se.

Nu l-a întrerupt.

A așteptat.

După ce Daniel a terminat, mama s-a apropiat.

— Ești mai liniștit?

Daniel zâmbi.

— Da.

— Ce s-a schimbat?

Daniel privi spre fotografie.

— Am învățat că nu trebuie să trăiesc mereu în trecut.

Mama îl îmbrățișă.

Daniel nu i-a spus încă tot.

Poate că unele lucruri aveau nevoie de timp.

Dar acum știa că poate vorbi atunci când va fi pregătit.

Știa și că nu este singur.

Și mai ales știa că Dumnezeu nu îl abandonase în nopțile în care plânsese.

Într-o ultimă seară, înainte să adoarmă, Daniel a îngenuncheat.

Camera era liniștită.

Fotografia se afla pe raft.

Daniel și-a făcut semnul crucii.

— Doamne, îți mulțumesc.

Apoi a spus încet:

— Pentru că m-ai ascultat când nu puteam să vorbesc.

— Pentru că m-ai văzut când plângeam.

— Pentru că ai rămas lângă mine când eu credeam că sunt singur.

— Pentru că m-ai învățat să nu-mi mai urăsc trecutul, ci să învăț din el.

A făcut o pauză.

— Și pentru că mi-ai arătat că după o noapte grea poate veni și dimineața.

Daniel s-a ridicat.

S-a așezat în pat.

A privit încă o dată fotografia.

Apoi a închis ochii.

Pentru prima dată după mult timp, nu se mai temea de noapte.

Știa că amintirile pot reveni.

Știa că unele răni au nevoie de timp.

Știa că poate mai avea zile grele.

Dar mai știa ceva:

Nu era singur.

Iar când sufletul lui devenea greu, avea unde să se întoarcă.

La Dumnezeu.

Și în acea noapte Daniel a adormit liniștit.

Pe raft, fotografia ruptă rămânea mărturia unei vieți care nu fusese perfectă.

Dar și mărturia unei schimbări.

Pentru că uneori, Dumnezeu nu ne cere să uităm tot ce am fost.

Ne cere să-I încredințăm Lui ceea ce am fost și să alegem, de astăzi, cine vrem să devenim.

Iar Daniel alesese lumina.

Sfârșit.

Morala

Nu lăsa greșelile trecutului să-ți spună că nu mai există speranță. Pocăința, rugăciunea, iertarea și apropierea de Dumnezeu pot deschide un drum nou. Unele amintiri nu dispar imediat, iar unele răni au nevoie de timp și de ajutor, dar omul nu trebuie să le poarte singur.

PROLOG — VEACUL ÎNTREBĂRILOR

Se spune că au existat vremuri în care lumea părea să fi uitat drumul către Dumnezeu.

Cetățile erau mari, bibliotecile pline, iar oamenii vorbeau despre înțelepciune în piețele publice. Se ridicau temple, școli și monumente. Filosofii discutau despre începutul lumii, despre suflet și despre moarte.

Dar, cu cât oamenii adunau mai multe răspunsuri, cu atât se nășteau mai multe întrebări.

În acele vremuri trăia un tânăr numit Mihail.

El crescuse lângă o veche mănăstire bizantină, înconjurată de munți.

Acolo învățase să citească.

Acolo învățase să se roage.

Acolo studiase Sfânta Scriptură.

Și tot acolo auzise pentru prima dată cuvintele bătrânului Andronic:

— Dacă vrei să aperi adevărul, trebuie mai întâi să-l cunoști.

Mihail studiase ani întregi.

Cunoștea istoria poporului ales, profețiile mesianice, viața Mântuitorului, parabolele, minunile, Patimile, Învierea și Înălțarea Domnului.

Cunoscuse viețile Apostolilor.

Cunoscuse istoria primilor creștini.

Cunoscuse mărturiile martirilor.

Și învățase despre credințele popoarelor pe care urma să le întâlnească.

Nu pentru a-i urî pe oameni.

Ci pentru a înțelege întrebările lor.

Într-o noapte, Mihail stătea înaintea icoanei lui Hristos.

Candela tremura.

Umbrele se mișcau pe zidurile vechi.

Mihail își plecă fruntea.

— Doamne, dacă Evanghelia Ta trebuie vestită până la marginile lumii, fă din mine un slujitor al ei.

Apoi adăugă:

— Și păzește-mă de mândrie.

Din acea noapte începu marea sa călătorie.

---

PARTEA I

DRUMUL

CAPITOLUL I — PLECAREA

În dimineața plecării, Mihail îmbrăcă o haină simplă.

Își puse Evanghelia în traistă.

Luă crucea de lemn primită de la Andronic.

Bătrânul îl aștepta la poarta mănăstirii.

— Unde vei merge?

— Până unde mă va purta Dumnezeu.

— Și ce vei face?

— Voi vorbi despre Hristos.

Andronic îl privi lung.

— Ai grijă.

— De ce?

— Pentru că cel care intră într-o cetate cu adevărul în mână poate fi primit cu bucurie sau cu furie.

— Nu mă tem.

— Să nu spui asta.

Mihail îl privi nedumerit.

— De ce?

— Pentru că omul care spune „nu mă tem” poate descoperi că încă nu a fost încercat. Mai bine spune: „Mă tem, dar nădăjduiesc în Dumnezeu.”

Mihail zâmbi.

— Atunci asta voi spune.

Bătrânul îl binecuvântă.

Clopotul bătu.

Porțile mănăstirii se deschiseră.

Mihail porni.

---

CAPITOLUL II — CETATEA CELOR O MIE DE ALTARE

După luni de călătorie, Mihail ajunse într-o cetate uriașă.

Acolo se întâlneau negustori și cărturari din toate ținuturile.

În cetate se găseau numeroase temple și școli religioase.

Într-o piață, Mihail observă oameni care discutau despre diferite concepții despre Dumnezeu, despre lume și despre sensul existenței.

Un bătrân îl întrebă:

— Cine ești?

— Un creștin.

— Și ce cauți aici?

— Adevărul lui Hristos vreau să-l mărturisesc.

— Crezi că religia ta este adevărată?

Mihail răspunse:

— Da.

Mulțimea începu să murmure.

— Atunci dovedește!

Mihail deschise Evanghelia.

— Nu voi dovedi credința prin forță. Vom cerceta.

Astfel începu prima mare confruntare.

---

CAPITOLUL III — PRIMA CETATE: ÎNTÂLNIREA CU O ALTĂ CREDINȚĂ

Mihail intră într-o școală unde se discutau concepții religioase foarte diferite de creștinism.

Învățații îl întrebau.

El răspundea.

Când nu înțelegea întrebarea, cerea explicații.

Când considera că o idee este greșită, o argumenta.

— Nu venim să vă rănim, spunea Mihail. Venim să cercetăm ceea ce crede fiecare.

Un filosof îl provocă:

— Și dacă descoperi că ai greșit?

Mihail răspunse:

— Atunci voi fi primul care va recunoaște.

Sala amuți.

Filosoful nu se așteptase la acel răspuns.

— Atunci nu ești un fanatic.

Mihail zâmbi.

— Un creștin trebuie să caute adevărul chiar și atunci când adevărul îl mustră.

---

CAPITOLUL IV — ZIDURILE MINCIUNII

În zilele următoare, Mihail începu să studieze sistemele religioase pe care le întâlnea.

Citea.

Asculta.

Întreba.

Apoi compara.

În mintea lui se forma o mare hartă a ideilor lumii.

El considera că unele învățături se contraziceau cu revelația creștină.

Dar nu voia să distrugă oamenii care le urmau.

Voia să le arate ceea ce credea el că este adevărul.

Într-o seară, Ioan, un tânăr cărturar care îl însoțea, îl întrebă:

— Crezi că toate aceste credințe vor dispărea?

Mihail privi spre cetate.

— Nu știu ce va face istoria.

— Dar tu ce vrei?

Mihail răspunse:

— Vreau ca minciuna să nu mai aibă putere asupra inimii omului.

— Și cum o vei distruge?

Mihail ridică Evanghelia.

— Prin lumină.

---

CAPITOLUL V — MAREA SALĂ A CELOR ȘAPTE ÎNVĂȚĂTURI

În cele din urmă, conducătorii cetății îi oferiră lui Mihail o provocare.

Într-o sală imensă se adunară șapte mari învățați.

Fiecare reprezenta o tradiție filosofică sau religioasă diferită.

În mijlocul sălii se afla un tron gol.

Pe peretele din spatele lui era scris:

„Cine cunoaște adevărul?”

Mihail păși înăuntru.

Primul învățat întrebă:

— Ești sigur că ai dreptate?

— Sunt convins de credința mea.

— Și noi suntem convinși de ale noastre.

— Atunci să cercetăm.

De dimineață până seara, întrebările se succedară.

Dumnezeu.

Omul.

Păcatul.

Moartea.

Mântuirea.

Rugăciunea.

Viața veșnică.

Hristos.

Crucea.

Învierea.

Mihail răspundea din Scriptură și din învățătura Bisericii.

Nu ridica vocea.

Nu insulta.

Nu râdea.

Cu cât ceilalți vorbeau mai tare, cu atât el vorbea mai liniștit.

La sfârșitul zilei, un bătrân filosof spuse:

— Nu ai distrus oamenii care stau în această sală.

Mihail răspunse:

— Nici nu am venit pentru asta.

— Atunci ce ai vrut să distrugi?

Mihail închise Evanghelia.

— Minciuna care îl împiedică pe om să caute adevărul.

---

CAPITOLUL VI — FURTUNA DE PE MARE

După dezbatere, Mihail plecă din cetate.

Se urcă pe o corabie.

În a treia noapte, o furtună cumplită se abătu asupra mării.

Cerul se întunecă.

Valurile loviră corabia.

Un catarg se rupse.

Marinarii strigau.

Mihail îi ajută.

Un tânăr marinar căzu pe punte.

Mihail îl ridică.

— Ține-te bine!

— Vom muri!

— Nu știu ce se va întâmpla. Dar cât timp suntem aici, facem tot ce putem.

Toți munciră.

În cele din urmă, furtuna trecu.

Când soarele răsări, marea devenise liniștită.

Căpitanul se apropie.

— Tu ai spus că Dumnezeu este cu noi.

— Da.

— Atunci de ce a îngăduit furtuna?

Mihail privi marea.

— Nu știu.

— Și totuși crezi?

— Da.

— De ce?

Mihail răspunse:

— Pentru că credința nu înseamnă că vom avea mereu o mare liniștită. Înseamnă că nu suntem singuri când vine furtuna.

---

CAPITOLUL VII — ORAȘUL ÎN CARE CREȘTINII ERAU PUȚINI

În următoarea cetate, Mihail găsi o mică comunitate creștină.

Erau puțini.

Aveau o biserică mică.

Clopotul era vechi.

Icoanele erau simple.

Dar oamenii se rugau.

Preotul cetății îi spuse:

— Suntem puțini.

Mihail răspunse:

— O lumânare este mică, dar poate lumina o cameră întreagă.

— Și dacă vântul o stinge?

— O aprindem din nou.

Mihail rămase acolo câteva săptămâni.

Îi învăță pe copii din Scriptură.

Vorbi oamenilor despre Evanghelie.

Îi îndemnă să nu răspundă urii prin ură.

— Dacă vreți ca oamenii să-L cunoască pe Hristos, începeți prin a trăi asemenea unor oameni care Îl cunosc.

---

CAPITOLUL VIII — CEA MAI GREA LUPTĂ

Într-o noapte, Mihail rămase singur.

Se uită la toate manuscrisele sale.

Își aminti de toate dezbaterile.

De toate drumurile.

De toate victoriile.

Și atunci o întrebare îl lovi:

„Nu ai început să te lauzi cu ceea ce ai făcut?”

Mihail închise ochii.

Pentru prima dată, înțelese că cea mai periculoasă armă împotriva credinței sale nu era o altă religie.

Era propria lui mândrie.

Îngenunche.

— Doamne, păzește-mă de mine însumi.

Atunci înțelese adevăratul sens al sabiei sale.

Nu era făcută să lovească oameni.

Era făcută să taie mândria.

---

CAPITOLUL IX — MAREA BIRUINȚĂ

Anii trecură.

Mihail deveni cunoscut în multe ținuturi.

În fiecare cetate apărea aceeași poveste:

un creștin tânăr, cu o Evanghelie în mână, care intra într-o sală plină de învățați și vorbea despre Hristos.

Nu toate cetățile îl ascultau.

Nu toți îl credeau.

Uneori era alungat.

Alteori era primit.

Uneori câștiga dezbateri.

Alteori era învins într-un argument.

Dar continua.

Într-o zi, după mulți ani, ajunse într-o cetate în care oamenii veniseră din toate părțile lumii.

Acolo avea să aibă loc ultima și cea mai mare dezbatere.

Mii de oameni umplură piața.

Mihail urcă pe trepte.

În mâna sa avea Evanghelia.

În spatele lui se ridica o cruce.

Un conducător al cetății întrebă:

— De ce ai venit?

Mihail răspunse:

— Pentru a mărturisi ceea ce am crezut toată viața.

— Și ce ai învățat după atâția ani?

Mihail privi mulțimea.

— Că lumea poate construi palate, poate ridica statui și poate inventa mii de răspunsuri. Dar omul continuă să întrebe: „Cine sunt? De ce exist? Ce este moartea? Există viață veșnică?”

Apoi ridică Evanghelia.

— Eu am găsit răspunsul în Hristos.

Piața deveni tăcută.

— Nu vă cer să mă credeți pentru că vă poruncesc. Vă cer să cercetați. Citiți Evanghelia. Cercetați viața lui Hristos. Cercetați mărturia Apostolilor. Cercetați istoria Bisericii. Și apoi hotărâți.

Un vânt puternic trecu prin piață.

Crucea din spatele lui Mihail rămase neclintită.

---

CAPITOLUL X — CÂND VECHILE IDEI ÎȘI PIERD PUTEREA

După acea zi, oamenii începură să cerceteze.

Unii descoperiră creștinismul.

Alții rămaseră în tradițiile lor.

Dar, în povestea lui Mihail, zidurile ideilor pe care el le considera false începură să se prăbușească.

Nu prin foc.

Nu prin sabie.

Ci prin întrebări.

Prin cărți.

Prin dezbateri.

Prin rugăciune.

Prin convertiri sincere.

Mihail privea toate acestea și spunea:

— Nu eu am biruit. Adevărul nu are nevoie de mine ca să fie adevăr.

Un tânăr îl întrebă:

— Atunci cine a biruit?

Mihail privi spre cruce.

— Hristos.

---

EPILOG — ÎMPĂRĂȚIA CUVÂNTULUI

Mihail îmbătrâni.

Părul îi deveni alb.

Pașii îi erau mai lenți.

Dar ochii îi păstrau aceeași lumină.

Într-o seară, se întoarse pentru ultima dată la mănăstirea copilăriei sale.

Bătrânul Andronic nu mai era.

Mormântul său se afla lângă biserică.

Mihail se opri înaintea lui.

— Părinte, m-am întors.

Vântul mișcă frunzele.

Mihail zâmbi.

Apoi intră în biserică.

În fața icoanei lui Hristos, aprinse o lumânare.

— Doamne, nu știu câte dintre cuvintele mele au rămas în inimile oamenilor. Dar știu că am încercat să nu ascund lumina pe care am primit-o.

Tăcu.

Clopotul începu să bată.

Un sunet adânc se răspândi peste munți.

Mihail privi crucea.

În acea clipă își aminti toate drumurile.

Marea.

Furtunile.

Cetățile.

Dezbaterile.

Prietenii.

Adversarii.

Oamenii care îl ascultaseră.

Oamenii care îl respinseseră.

Și înțelese ceva.

Nu câștigase o luptă împotriva unor popoare.

Câștigase o luptă împotriva fricii sale.

Și, prin cuvântul său, îi ajutase pe unii oameni să-L caute pe Dumnezeu.

Adevărata biruință nu fusese prăbușirea templelor.

Nu fusese distrugerea oamenilor.

Nu fusese cucerirea cetăților.

Fusese lumina aprinsă în suflete.

Iar pentru Mihail, acea lumină avea un singur nume:

HRISTOS.

De atunci, povestea lui a fost transmisă din generație în generație.

Se spunea că Mihail umblase prin lume cu o sabie.

Dar cei care îl cunoscuseră știau adevărul.

Sabia lui nu fusese făcută din fier.

Era Cuvântul.

Scutul lui era credința.

Armura lui era rugăciunea.

Puterea lui era adevărul.

Iar legea lui era:

„Mărturisește adevărul fără să urăști omul.”

Și astfel, în legenda lui Mihail, toate împărățiile lumii puteau să se ridice și să cadă, toate ideile puteau fi cercetate și contestate, toate cetățile puteau deveni ruine.

Dar crucea rămânea.

Evanghelia rămânea.

Credința creștină rămânea.

Iar Mihail, bătrânul mărturisitor, pleca din această lume cu un singur gând în inimă:

Hristos este începutul și sfârșitul căutării omului după Dumnezeu.

Și cum tu îmi mângâiai sufletul odată, va știi doar cerul și soarele ce a băut odată-n impuls cu plusurile inimile noastre 

Ce-ar fi bătut și acu dacă înfierbințeala și iuțeala soarelui nu ne-ar apune-n asfințitul iernii palide 

Te citesc doar prin novele, printre rânduri goale flamande de iubire, dar ea nu mai vine căci n-are ea atâtea brate sa năpustescă încercării mele de supraviețuire 

Și câtă inimă am pus în tot ce azi nu-i iubire, ci sunt doar frânte amintiri morbide

Țin în mine tot ce-i mort , iubirea noastră contracost 

Te iubesc, păstrând un amor viu ce atât de mort căci îl alimentezi doar prin părăsire și speranțe false

Și tare mi-as dori sa pot face și eu la fel, dar nu-mi permit să disprețuiesc un străin, pe care l-aș fi iubit și acum sub cerul ce ninge, deși amorul lui a apus pătruns-n flacără verii temută

Al meu suflet nu îmi dă voie sa-l înec adânc-n inimă

Dar n-as putea să te dau uitării vreodată, când inima arde încă in iluzia și vraja amorului ce mă îngenuncheză mută

Te-am iertat de-atâtea ori,

Crezând că dorul prinde flori.

Dar iertarea, pas cu pas,

M-a făcut să te tot las.

Din ce în ce mai mult ți-am dat,

Până ce dorul s-a uscat.

Și-n loc să te iubesc mereu,

Am învățat să-mi fiu doar eu.

Acum privesc fără regret,

Nu ești ce-am vrut, ci un secret.

Iubirea mea s-a risipit,

Când am văzut că n-ai simțit.

Suntem doi drăcoși,
Chiar dacă uneori suntem mai țâfnoși.
Dar cu toate astea,
Ești mereu aici să mă susții
Și când dau de greu,

În brațe tu mă ții…
Prima oară când ne-am văzut,
Eram ca doi străini,
Dar în inimile noastre
Știam că va fi ceva divin.

N-a trecut mult timp
Și deja am început
Să ne îndrăgostim atât de mult…
Încât n-am crezut
Că va exista ceva mai frumos de atât.

Știu că poate sunt mai insistentă,
Dar crede-mă, așa mi-e firea.
Cu toate astea,
Eu îți admir iubirea.

Și știi și tu că o fac,
Că te iubesc… păi cum așa?
Uite, sunt mai curioasă de fel,
Și mă bucur că mă înțelegi atât de bine.

Tu gelos, eu geloasă,
Cam nebuni noi doi,
Dar cu toate astea suntem doi
Și orice-ar veni asupra noastră,
Mereu ne vom strădui
Să fie bine între noi,
Așa, cu bune și cu rele, cum va fi.

Iubire, vreau să-ți povestesc
Că fără tine nu cred
Că aș putea trăi o zi…
Dacă nu mă suni sau nu-mi scrii,
Știi că îmi faci griji și aștept să vii.

Dar nu contează,
Căci eu știu
Că nici tu fără mine
N-ai sta nici măcar o zi…

Am ajuns atât de departe…
Uite, vezi? A trecut deja
Jumătate de an.
Și noi doi suntem ca la început,
Datorită ție…

Ești un băiat cu chip de înger,
Cu voce caldă și plăpândă,
Care mă liniștește
De fiecare dată
Când stau și te ascult.

Mereu mă liniștești…
Cu toate astea,
Tu mereu vei fi al meu,
Și eu a ta,
Și nimic nu ne va despărți.

Dar să nu uităm:
Și tu ai geloziile tale micuțe,
Dar sunt drăguțe…
Așa și ale mele.

Dar nu contează,
Că e doar din iubire,
Încredere poți avea —
Exact ca la început.

Nu sunt eu genul să te trădez,
Nici vorbă!
Când te-am văzut,
Am simțit ceva atât de puternic.

Ce?
Păi uite:
Știam că tu ești alesul meu,
Cel care mă înțelege.
Dar stai liniștit,
N-am așteptat un prinț pe cal alb…
Asta e doar în basme.

Așa că eu te rog,
Să ai încredere în mine —
Nu sunt fată rea
Și doar pe tine
Te am în inima mea.

Ești drăguț și frumos,
Cel mai mult îmi place
Că ești așa… delicat.
Nu ești ca alții — ești unicat.

Și aș vrea să înțelegi
Că orice-ar fi,
La tine voi veni.

Tu mă luminezi,
Cu tine mă regăsesc,
Orice problemă-ar fi,
Cu tine o voi desluși.

Și mai știu că-ți e frică,
Și mie — nu te mint.
Distanța… of, ce să zic?
Va trece repede,
Nici n-o să observi.

Dar uite, hai să-ți mai zic,
Așa, ca pentru final…
Ești un iubit fenomenal!

Și mai trebuie să învățăm
Să ne iubim și pe noi înșine.
Orice-ar fi,
Te rog să mă crezi:
Doar pe tine te voi iubi,
Chiar de-i greu sau ușor —
Nu ne pasă de părerea lor.

Tu vei fi mereu cu mine,
Și la rău, cât și la bine.
Iubirea noastră:
O eternitate
Și încă o viață!

Te iubesc, puiul meu…
Și sper că ți-a plăcut
Poezia mea,
Scrisă din dragoste
Pentru iubirea mea.

Dosa Roberta Maria

Doar eu văd ce ei nu văd,

Doar eu scriu când ei respiră.

Ei văd doar haos și prăpăd,

Eu văd un om ce mă inspiră.

Să simt ce ei nu pot privi,

Să scriu când ei cred că nu pot.

Să simt ce mult te pot iubi,

Să scriu ce simt și să simt tot.

Te simt, mă simt și mi se pare,

Că nici n-am nevoie de ei.

Cât timp te scriu, lumea dispare,

Și rămâi tu în ochii mei.

Nu simt și nici nu am simțit,

Sau n-am văzut să mă inspire.

Vreun ,,neica nimeni" amețit,

Să mă îmbete cu iubire.

Și doar pe tine te voi scrie,

Căci de la tine eu primesc.

Esență ca să mă simt vie,

Și ca să scriu cât te iubesc.

În astă seară mă învelesc de frig într-o speranță,

Durerea încerc să o tratez c-o aroganță 

Și chiar de vântul urlă și cerul se răscoală 

Visele-mi vreau să le scriu cu cerneală...

De-ai ști cum sună ploaia prin fumul de țigară 

Cum îmi reamintește de zilele de vară 

Când gândurile-ți erau senine despre mine

Și așteptam cu nerăbdare să stau în brațe la tine.

De-ai ști ce simt când tot apari în gândul meu

Și cum din amintiri mi-apare chipul tău 

Deși am renunțat la tot, mai simt cum încă doare

Visu-mi neîmplinit.... un vin și-o-mbrățisare.

De-ai sti cum pentru tine am înmuiat lacrimi în vin

Purtând tăcerea-ți ca o cruce în fiecare anotimp

Și deși anii îmi vor trece, tu vei rămâne,

Dorul ce îmi va curge mereu prin sânge.

Ca un lut ma modelati

Niciunul dintre voi nu ma lasati

Sa stau in linistea mea

Fiecare face ce vrea

De la ce imi place pana la ce spun

Chiar si ce mananc la mic dejun

Tot incerc sa va fac pe plac

Dar nu mai suport nu ma mai impac

Cu nimeni si nimic

Nu mai am propria personalitate

Ci bucatele vechi remodelate

Sunt lut,n am ce face

nu mai stiu ce chiar imi place