Omagiu lui Mihai Eminescu

De cand tu ai dipasrut, linistea s-a asternut

Peste inima mea franta, pansamente pun o suta

Dar rana ce mi-ai lasat

E prea adanca sa se fi vindecat.

Si ele se dezlipesc

Cicatrici nu se ivesc

Pentru ca nu s-a vindecat

Durerea ce ai lasat

Cand cu atata usurinta ai plecat.

Momentul potrivit ai zis sa astept

Sincronizarea n-a avut efect

Pentru ca nu te-ai vindecat

De trecutul ce te-a afectat.

Si am fost un pansament

Pe care l-ai dezlipit incet.

N-am putut sa repar ce am ivit

Usor cicatrici ale trecutului sa ridic.

Suflet misterios, plin de haos si culore

Pentru ca nu te-ai vindecat

Din haos si mie mi-ai dat

Si ai avut grija sa-mi dai si o pata de culoare

Cum as putea din haos sa-mi revin oare?

Cand timpul ce l-am petrecut, plin de haos si culoare

A fost atat de profund

O sa te mai intorci cum zici oare?

Mai multa culoare de mi-ai fi dat

In haos nu m-as fi scufundat.

Si inapoi de-ai sa te intorci cum zici

Ma gasesti plina de frici.

Rana poate s-a inchis

Haosul l-am depasit

M-am trezit la realitate

M-am schimbat cum nu se poate.

Daca n-ai sa te intorci

Din tot haosul cel mare

Acea pata de culoare

Mi-o voi aminti ca fiind pata

Ce m-a facut sa fiu alta

Iar tie n-o sa iti doresc

Decat bine, iti multumesc

Si sa-ti aduci aminte de mine ca fiind fata

Ce a-ncercat ca nimeni alta!

M-am săturat de ziduri ce strigă,

De glasuri ce dor, de mâini ce înving,

De nopți fără pace, de teamă ce plânge,

De timpul ce trece, dar nu mă atinge.

În casă-i tăcere, dar nu e de pace,

Cuvintele-s arme, iar liniștea tace,

Priviri ce rănesc, ca otravă în vene,

Și inima strigă: „Ajunge, destule!”

Vreau soare-n priviri și voci ce m-alină,

Să uit umbrele reci, să-nvăț să revină

O clipă de viață, un zâmbet curat,

O iubire sinceră, ce n-am visat.

Nu vreau să mă tem de pași pe podea,

Să tresar la un glas sau să-mi pierd steaua mea.

Vreau brațe ce țin, nu lovesc fără milă,

Vreau o viață de om, nu o luptă umilă.

Cine sunt eu? Sunt suflet, sunt viață,

Nu un obiect pe-o masă de gheață.

Îmi vreau libertatea, iubirea de sine,

Un colț de lumină doar pentru mine.

Așa că strig azi, cu glasul curat:

Ajunge, e vremea să fiu vindecată!

Nu cer decât dreptul la o zi cu iubire,

Să las în trecut umbrele de mânie.

Curge izvor de neputință 

din mine, din noi amândoi 

căci am rămas fără căință 

suntem orgolioși și goi.

Curge izvor de necredință 

din noi - cei goi și adormiți 

nu mai avem bunăvoință 

suntem mereu nemulțumiți. 

Curge izvor de suferință 

din noi - din mine și din tine 

se amestecă c-o umilință 

în mințile noastre cretine. 

Curge izvor de neștiință 

din mine - din noi amândoi 

neasumând o consecință 

rămas-am singuri în doi.

✍️ Georgiana Calotă 

29 Mai, 2024

Te as mai privi în ochii încă o dată 

Dar te-am scos din poezii

Ți-aș mai zâmbii ca prima dată 

Dar ești uitat în amintiri

Ce greu trece timpul 

Parcă ieri te-am întâlnit 

Dar care a fost motivul ?

Căci chiar te-am iubit 

Acum te-am alungat 

Te am șters din poezie 

Inima mea sa degradat 

Te scriam pe hârtie cu cerneală albăstrie 

Te as mai privi în ochii încă o dată 

Dar nu mai vreau sa te găsesc 

Cândva a fost ca niciodată 

La tine nu vreau să mă mai gândesc 

In viața sper să întâlnești 

Pe cineva să iubești 

Și când dragoste nu primești

Sa îți amintești și să zâmbești 

Că a existat o fată 

Care sa te iubească 

Te-am șters din amintiri 

Dar ce pot sa fac 

Viața mea sa schimbat 

Pentru mine... Ești uitat ..

Te urăsc fiindcă m-ai otrăvit.

Ce motiv jegos

M-ai însănătoșit, dar inima mi s-a îmbolnăvit

Cu ce folos?

Merită să-mi revin în fire?

Sau să dispar pe-un alt plai?

Ce merită până la urmă,

Dacă nu voi ajunge în rai?

Am învățat să urăsc înainte de tine,

dar nu înaintea ta.

Simt… Un straniu în mine

Un sentiment care îmi frânge trupul și carnea.

M-am săturat să-mi vărs lacrimile,

dar tot îmi curg…

N-am niciun motiv de oprire

Plâng și voi plânge neîncetat.

Lacrimile niciodată n-am să le șterg

Le voi aduna pe toate

Până voi putea crea o mare sărată

Goală,fără societate

Ca să poată fi curată.

M-am săturat de nemernicul tău zâmbet

Care-mi însenina cândva chipul

El e singurul lucru care mi-a fost întipărit în suflet

Care mi-a cutremurat corpul

Care m-a făcut să-mi aduc aminte de tine.

Și în final…M-am săturat de acele dulci cuvinte

Cuvinte ce m-au făcut să devin oarbă

Nu vreau să-mi aduc aminte

Când mi-au făcut emoțiile să ardă

Să se facă scrum,să devină cenușă

Să dispară din zi, dar și din noapte…

Oh, dragă iubite de m-ai fi iubit și luna de pe cer nu s-ar mai fi săturat să ne iubească cu patimă cununia de constelații, căci chiar, ele ar fi reprezentat sclipirea noastră, iubirea ce nici-n veacuri nu se stinge niciodat'

De m-ai fi cunoscut cu adevărat, să-mi știi pe de rost sufletul, ai știi ca în adâncul lui exista o iubire fierbinte ce răsare prin razele vii de soare

Și ca orice atingere pe care mi-o doream, a fost doar pentru a îmi mângâia sufletul, pentru a simiți și știi cu adevărat persoana mea

Dar, azi aceste vise de cununie și iubire pură sunt doar niște iluzii vagii pentru prețul ce-l plătesc azi, sa te dau uitării așa cum doar tu m-ai învățat 

Eu sunt în trecere prin lume,

Nu-mi amintesc de unde vin,

Rup pașii mei, mă las de lume,

Și merg desculță, fără chin.

Eu sunt o clipă printre voi,

Îmi scutur sufletul prin vise,

Sunt vântul blând printre nevoi,

În cartea mea de doruri scrise.

Eu sunt pe chipul mamei blânde,

Fără de școală și de rost,

Și-ajung la Dumnezeu oriunde

Când iau iubire drept adăpost.

Merg braț la braț cu-al timpului mers,

Și iert de-am rătăcit cărare,

De-am pus o umbră-n univers,

Pe vreun destin sau pe o floare.

Eu am venit pe drumul greu,

În lumea asta zbuciumată,

Și par că duc un vis mereu,

Dar nimeni nu mă mai așteaptă.

Scriu vorba simplă, cum mi-e dat,

Cu mâini ce vin din lut curat,

Sub unghii port pământ bogat,

Dar inima, mi-e de păcat.

Eu sunt o trecătoare-n zi,

E drumul aspru, nu-i de mine,

Căci merg desculță printre spini,

Cu sufletul… senin din mine.

Pe cer sunt stele mii de mii,

Cu licăriri ce par zglobii,

Dar nici o rază n-a pătruns

Cum tu o faci, cum tu ai spus.

Ești liniștea din gând pierdut,

Ești focul viu ce m-a crescut,

Mai cald ca vântul primăverii,

Ești tot ce-mi umple clipa serii.

Acum e ceață pe cărări,

Și umbre cresc din depărtări,

Te caut printre nopți târzii,

De ce nu vii, de ce nu vii?

Târziu înțeleg, dar prea greu să rostesc,

Ce-a fost adevăr și ce-a fost nefiresc.

Cuvintele toate rămân suspendate,

În spații pierdute de timp și de fapte.

Atât de târziu, încât n-are rost

Să spun ce-am ascuns și ce-am adăpost.

Un ceas fără glas a trecut în tăcere,

Lăsând doar priviri pierdute-n durere.

Întrebări fără răspuns, regrete-n declin,

Când inima-i gata, trecutul e strin.

Cine-a fost vinovat? Cine-a vrut să înțeleagă?

Târziul răspunde: „E doar o etapă.”

Prea târziu să repar, dar destul să învăț,

Din pașii greșiți, din focul ce-ngheț.

Începuturi mă-ndrumă din umbre spre zare,

Și las un ecou în lumea-n schimbare.

Sus, acolo unde ești,

Dincolo de nori cerești,

Te simt aproape, veghetor,

Un dor al meu nemuritor.

Lumina ta mă însoțește,

Un far ce-n suflet îmi vorbește,

Iar pașii mei, oricât de grei,

Îți caută urmele-alei.

Tată drag, când vântu-i rece,

Și noaptea-n gânduri mă petrece,

Eu știu că steaua ce-o privesc

E glasul tău cel părintesc.

Sus, acolo, printre astre,

Îți duci destinul peste noastre,

Dar eu, aici, pe-acest pământ,

Îți port iubirea în cuvânt.

Cu fiecare zi ce trece,

Te simt mai viu, nimic nu plece.

Ești rădăcina ce mă ține,

Ești cerul meu, ești totu-n mine.

Așa că, tată, sus privește,

Din zări albastre-mi zâmbește.

Eu știu că timpul nu-i hotar –

Tu ești cu mine-n gândul clar.

Cuvânt adânc, curat și sfânt,

E darul cel mai prețios pe pământ,

„Mulțumesc” – o rază de lumină,
Ce-n suflet pacea o dezbină.

E firul care leagă oameni,
O punte-n clipele de vreme grea,
Un simplu gest, dar cu ecou,
Ce schimbă viața, ziua ta.

Când spui „mulțumesc”, ceva se-aprinde,
Un foc ce-n inimi calde se extinde,
Rostește-l sincer, din iubire,
Și lumea-i altfel, plină de-o strălucire.

Mulțumește vieții că te-a învățat,
Să prețuiești ce ieri ai ignorat,
Mulțumește clipei, chiar de-i trecătoare,
Că-n ea găsești o rază salvatoare.

Mulțumește celor ce ți-au fost alături,
Și celor ce-au plecat, prin vânturi,
Căci fiecare-a scris o filă-n carte,
Cu sens, cu lacrimi, uneori, cu fapte.

„Mulțumesc” e cheia către cer,
Un cântec blând pe-al vieții mister,
Să-l porți cu tine, în suflet nestins,

Recunoștință, floare blândă în suflet înflorit,

Pentru tot ce am primit și ce-am împlinit,

Pentru raze de soare și ploi în amurg,

Pentru pașii făcuți pe-al vieții drum lung.

Mulțumesc pentru zile și nopți ce-au trecut,

Pentru fiecare clipă și drum parcurs tăcut,

Pentru oameni dragi și îmbrățișări calde,

Pentru lecții de viață, fie ele dulci sau amare.

Pentru zâmbet și lacrimi, pentru-al meu cămin,

Pentru liniștea serii și foșnetul lin,

Pentru tot ce am azi, pentru ce am trăit,

Cu recunoștință adâncă, mă-nclin smerit.

Învăț să iubesc chiar și-n clipele grele,

Să prețuiesc darurile mici și-n tăcere,

Căci în inima plină de recunoștință curată,

Găsesc bucurie, pacea adevărată.

Așadar, mulțumesc, în gând și-n cuvânt,

Pentru binecuvântările ce vin pe pământ,

Pentru fiecare dar, fie mare sau mic,

Căci cu recunoștință, totul e mai limpede și-unic.