Știi, câteodată...

Toată lumea știe  

Că de o coardă argintie  

Trăim în simpatie  

De pământ și cer energie.  

Toată lumea știe  

Că iubirea scop ne este  

Emoție și trăiri celeste  

Într-un om când se întâlnesc.  

Toată lumea știe  

Doi tineri iubiți  

Unul de altul orbiți  

Și poate un pic prea grăbiți.  

Toată lumea știe  

Că tu erai un vis  

Trimis dintr-un adins  

De alt ochi plâns.  

Și toată lumea  

Poate că eram noi  

Dar poate că tu n-ai știut  

Că erai în al meu univers.  

Și acum doar eu mai știu  

Că rugăminte am să am  

Spre un luceafăr blând  

Grijă să aibă de al meu trup  

Atâta cât sufletul unei lacrimi  

Osândit am să-mi fie.  

Oh suflet drag ....

Iar în iluzi m-am priponit 

Iar alerg după răspunsuri deja știute 

Și refuzate a fi crezute ....

Iar inima se îmbată cu un parfum de speranță

Cu iz de încredere 

Însă ști clar că nu asta trebuie 

Adânc în sinea ta ști ce e de făcut 

Da oare ai curaj ? 

Ai curajul de a te lasă liber 

Să cazi în mâinile sufletului tău

Căci bine ști 

Că mintea te minte...

Ai să accepți oare cândva 

Că nu trebuie să cauți un răspuns 

Că deja ai înțeles tot ce necesar era

Și că restu numai a mintii rezultat este ...

Așa ca respiri si observi ca 

Tot ce ai de făcut 

Suflet drag .... este rai din tot ce ai!!

Oare exista fericire

Căci durere... Tot sa fie 

Totuși, cred ca fericirea

E doar o noțiune vie. 

O noțiune cu speranță

Ce crezi ca este reala

Pentru ca noi, vrem sa credem

Ca tristețea - i momentană. 

Dar oare iubirea exista? 

Oare este un sentiment? 

Dacă i un blestem, o vraja 

De undeva... Din orient. 

Dacă a fost inventata 

De o vrăjitoare,rece 

Ce a vrut doar ca sa tina 

Oamenii captivi pe veci. 

Dar oare ce e credința? 

Oare chiar poți crede orbește? 

Parca e o anumita parte 

Ce oricum, te depășește. 

Oare pacea e reala? 

Oare chiar poți avea pace? 

Cum poți sa stai liniștit 

Cand pământul n-are pace?? 

Cum sa existe iubire!? 

Cand atâți copii in lume 

Plâng si striga după mame 

Pentru ca s singuri pe lume. 

Cum poți crede in iubire? 

Cand in calea ta se arată 

Tot mai multe inimi frânte 

Ce erau aprinse odată. 

Cum sa existe fericire sau speranța? 

Cand atâția oameni spera 

Fericire sa primească 

Dar ei... Nu au importanta. 

Cum sa crezi oare in pace? 

Cand in jurul tau războaie 

Urlă, prevestesc mereu 

O moarte sfâșietoare. 

Cum sa crezi ca toate trec? 

Cand e răutatea - n floare 

Oamenii nu se iubesc 

Si așa speranța moare.

Culeg o sămânță, un fir de nisip și doar trei grăunțe,

Mă aplec la Soare, mă întorc la mare și împrăștii sare...

Pentru mine-i casă, pentru mama-i masă fericirea-n viață,

Rog de tine soartă, că te am în față și mă protejează!

Un suflet de inel plânge-n copăcel că-i frunza uscată...

Să nu-l lași în vânt pe omul bătut care plânge mult!

Și du-l lâng-un nuc să vadă un câmp cât ar fi de lung...

Să vadă lumina și să simtă ziua când coboară mâna,

Eu mă așez la vale și văd o cărare fără viață-n zare...

Toți l-au părăsit pe cel amăgit, doar tu ai rămas, Soare!

Nu e timp să plâng și nici să mă afund în liniște de mare,

Ci merg să culeg și să mai privesc încă o cărare...

Я цыган, я поля человек

Из моего у меня лишь пара век

Дом мой движим, как и я

Табор - вся моя семья

Утром рано, на рассвете

Я беру коня... И с ветром!

Orologiul suna în miez de noapte

A sufletelor infernala auzirea

Suna sa anunțe moartea prevestitoare a unei vieți mai înalte

Regele se refugiază la palat

Palat pătat cu sangele atâtor oameni

Oameni chinuiți de ego-ul cel furtunos

La geam ,îngerii nopții se aduna 

Adunând cu sine suflete disparate ,planse, dornice de justiție

Iar toți intr-un glas cer capul regelui

Fluturând în sulițe capetele 

Unor frumoase amintiri

Privind în sus ,luna privește 

Sângerie, roșie ca focul

Prevestește oare infernul

O pata de cerneala cade pe inima regelui

Lăsat singur ,incapabil sa conducă peste patimile sale 

Deodată, un glas suav se aude în apartamentul regal

Cerând fuga ,în miez de zi ,o fuga cu o sabie în mana

Sa fugin din iad ,striga însăși Providența

Genele respiră cu un gând

Întins pe verdele de pe pământ 

Ca ramura, dansând în vânt, 

Și eu te văd chiar și închisă în mormânt,

Iar irisul ascunde-nvolburat

Tornada ce  se-ndreaptă înspăimântat

Spre casa mea sădită-n mintea ta -

E  întuneric și-i speranța mea!

Și lacrima șterge nori domoli,

Ei scurg iubirea, provocând fiori,

Îi șterge de cenușa risipită,

Suflată de pe amintirea negăsită.

Iar trupul îți pulsează îngrozitor,

Fiind scheletul printre flori de dor, 

Scheletul slab ce ține tot pământul,

Iar lava-ți e ca sângele cu gândul.

Tu cazi și te zdrobești

De propriul univers 

Făcut să danseze pe ultimul meu vers,

Unde aerul e doar speranța ta, 

Iar moartea e o viață - tu și ea.

Unde lumina e regina 

Glasului morților, frumoasă și divină...

Vom face așa să explodeze,

Inimile stelelor să ne-nfieze,

Să cadă lin pe irisul albastru,

Să ne-aducă o parte din astru

Pe care-l vom înălța,

Prin sărutare ne vom cățăra

Spre porțile unde nimeni nu va aștepta,

Ci doar păsări nocturne ne vor mângâia

Și întunericul ne va clătina

În pătucul său unde orice rău se va ierta.

Lasă pământul să se usuce,

De pe deget să-l suflăm și ne va duce

Vești despre trecutul înflorit pe cruce.

Lasă aerul să ne sărute,

Cu polen să ne ascundă ridurile multe,

Cu rouă să ne curețe de măști nevrute

Și să mai presară peste-a lumii poală

Ploaia stelelor din ochii noștri, iară...

Nu vreau să alegem un zâmbet nou de pe cuier,

Căci tot ce-i putred aici, în cer

E sortit căderii spre un pustiu etern,

Însă doar cu tine sunt de-acord

Să ne prăvălim pe ținutul mort.

De altfel vei orbi,

De atâtea vise te vei biciui,

Vei vedea doar zei,

Toți aplecați către genunchii tăi

Ca apoi să răstoarne săbii din scântei,

Să te cuprindă în îmbrățișări

Din șerpi ce adoră umerii tăi,

Să ucidă toate păsările ce-ți duc gândul

Către mine odată cu vântul,

Spre bârlogul meu ce tresare,

Se încarcă cu emoții și dispare,

Îmi lasă în loc de piele petale căzătoare

Pentru a amăgi natura și a nimeri în brațele tale

Unde suspinul devine strigăt de speranță,

Unde apele așteaptă porunca ta măreață

Ca să rămânem fără răsuflare,

Adormiți în corăbii din nisip, în apele liniștitoare

În așteptare ca viitorul să-și scrie o carte

Despre noi, copii născuți de noapte visătoare.   

Coroana din frunze moarte

 Vrea să ne arate 

 Măreția întunericului liniștitor

 Ce adie asupra gândului, ca un inutil decor

 Ce îmbată îndrăgostiți pe alei pierdute

 Printre nuanțele acestei toamne mute, 

 Dar noi rămânem tot atât de vii, 

 Suntem spectatorii tristețelor târzii,

Suntem unicile rămășițe de viață suspendată

 De regina timpului, cea spulberată, 

 Luptătoare îngâmfată 

 Împotriva veșniciei ce-și are începuturile aici,

 În interiorul înflorit cu senzații mici,

 Cu ai dragostei dizolvată-n aer, licurici.

Și totuși cât de vii am fi,

 Ne hipnotizează luciul șters al toamnei cenușii,

 Noi întindem brațele - canale lungi 

 Spre cosmosul răbdător, căci doar el așteaptă

 Însuflețirea toamnei cea deșartă.

Las-o, părăsește-ți amanta melancolică,

 Părăsește-ți nostalgica vrăjitoare,

De doruri și suferințe alinătoare, 

 Coboară-te aici, în raiul construit din gunoi,

 Gunoi strălucitor din care sunt creată,

 Căci după toată măreția,

 Toamna, amantă îndrăgită, are pustiirea 

 Sufletească-n care vei cădea, 

 Iar toamna te va digera,

 Transformându-te într-o invizibilă stea, 

 Și eu îți voi vedea doar chipul

 Șters pe fundalul forfotei de viață,

 Sufletul se va încrucișa cu măreața crăiasă, 

 Iar eu îl voi simți doar toamna

 Printre frunze moarte, 

 Printre foi umplute cu sentimente exagerate,

 Printre alei înghițite de noapte, 

 Printre șoapte sfielnice împletite 

 Cu lacrimi uscate,

 Iubitul și distrugătorul viselor mele necoapte!