Автор Ariadna Vernigora

Îmi împletesc pașii cu visul

S-ajung aproape de inima ta,

Iar pe buchetul de trandafiri

Voi scrie cu iubire ,,nu mă uita".

Aștept să te-ntâlnesc pe seară

Pe potecuța plină de amintiri,

Unde am încercat o sărutare

Simțind cum dragostea e în priviri. 

Scriu vers și-l pun în rand de poezie

Prin care-ncerc iubire să-ți trimit,

Să înțelegi că tu-mi ești fericirea

Și-s mulțumit că sunt al tău iubit. 

Ce greu mai trece timpul săptămânii

Până ce vine sâmbăta cea așteptată,

În brațe să te strâng și vreau să știi

Că inima-mi, iubito, de tine e furată. 

Mi-e dor de-a tale calde-îmbrățișări

Pe care le doresc duse spre infinit,

Și spun că la-ntâlnirea ce urmează

Mână să-i cer, așa cum am promis

Iar dragoste să fie...pân' la sfârșit. 

...................................

Povestea a început tare demult

Iar noi promisiunea ne-am ținut,

Și azi când anii mulți îi numărăm

Ne alintăm, neîncetat...cu un sărut!

Liniste!

In sufletul meu

Nu mai e timp

Pentru distractii...

Pentru bucurii...

Pentru iubire...

Acum,

In intunericul meu

Recapitulez

Iarasi

Evenimentele

Vietii mele

Si simt ca

Nu mai am

Sanse

La evadare...

Asa ca

Las moartea cea oarba

Sa caute-n mine cu mana de moasa.

ne-am încropit casă într-un vârf de munte

în ultima zi a anului

acolo nu-ți poți face decât o casă pe temelii de piatră

neacoperită

deasupra ei așezi cerul

ziua primești înăuntru Soarele

noaptea Luna și stelele

ploaia și frigul nu ne mai sperie

ne strângem în brațe ca doi albatroși

care se regăsesc după un drum lung și istovitor

peste mările și oceanele lumii

locul nostru de-aici este și a lor

va fi mereu locul lor magic de plecare

și de întoarcere

în fiecare an al vieții

noi nu avem aripi să zburăm spre țărmurile arctice

de la marginea lumii

sau spre tropice

Dumnezeu ne-a pedepsit să rămânem prizonierii pietrei

să trudim toată viața pe câmpiile sterpe ale speranței

cu mâinile goale

în ultima noapte a anului

vom dormi nepăsători și neprihăniți ca pruncii

îmbrățișați în toată durerea noastră

de-a ne fi născut oameni...

Alunec spre trecut,în amintiri

Mă scald în roua acelor dimineți ,

Tăcute umbre îmi fac semn

Cu-un soi de viață în priviri.

Un dor își pune azi peceta

Pe vremea anilor de-atunci,

Când soră îmi era natura

Și mamă satul dintre lunci.

Ce legătură nevăzută

Cu mult cântatele cărări ,

Mă duce-n ochiul din pădure

Și adorm pe lumile de flori ?...

Mama mea cu ochi de înger,

Care-mi da orice îi cer.

Mama mea cu chip de floare,

Care vieții-mi dai culoare .

Mama mea ce-n suflet pace și iubire îmi sădești,

Oh,atât de minunată și frumoasă ești!

Mama mea ce alături-mi este mai mereu

Și care mi este alături și la greu,

Mama mea care mă iubește și mă sprijină in toate ,

Care aici sus m-a adus târându-se pe coate.

Mama mea ce tare și puternică ai fost mereu,

Promit ca am să te ridic atunci când ai să dai de greu.

Mămica mea ce mă ajută și mă apără de oameni reci și duri,

Oh,câte ai putut să-nduri!

Mămica mea ce lumea ai întors pentru al meu chip,

Promit dacă am să cad puternică am să mă ridic.

Mama mea ce astăzi-mi stai în față

Și mi-ai topit a mea inima de gheață.

Te rog să fii mereu fericită si-iubitoare,

La mine vei găsi ale tale ajutoare.

      Știu de ce ești supărată!...

      Eu te caut ,tu te ascuzi ,

      La telefon ,nu răspunzi ,

      În tăcere te afunzi!...

      Știu ,că m-ai văzut aseară

      Stând de vorbă ,lângă scară ,

      C-o frumoasă domnișoară.

      Și ție ți s-a părut ...

      C-am voit să o sărut.

      Nu-i deloc adevărat ,

      Poate nici n-ai observat

      Că a plecat nedumerită ,!

      Avea în mână o adresă

      Căuta pe cineva,

      Pe cine ea căuta?

      Asta , în vreme , vom afla!...

       ,