Eu nu te iubesc, eu te ard

Eu nu te iubesc, eu te ard,

ca pe o rugă-ntr-o limbă veche,

te port în gânduri ca un stindard

de dragoste grea, nemaiîntreagă și seacă.

 

Eu nu te ating, te străbat,

ca vinul ce urcă-n tâmple cu sete,

ești aerul care nu-mi intră-n plămâni,

dar mă ține pe loc, cât o viață de repede.

 

Eu nu te vreau aproape, ci-n sânge,

în locul unde doar inima bate,

te scriu pe pereții ființei cu plânge

și nu vreau iertare, ci doar să mă doară.

 

Căci tu ești femeia din marginea cerului,

aceea ce n-are păcat, dar nici drum,

și te iubesc ca o mână-nspre spânzurătoare,

zâmbind, fără teamă, că-i sfârșitul pe-acum.


Categoria: Poezii de dragoste

Toate poeziile autorului: Iosif I. Andrei poezii.online Eu nu te iubesc, eu te ard

Data postării: 2 ianuarie

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 1082

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Focul are ochii tăi

Când te apropii, nu mai pot gândi.
Doar simt cum aerul se umple de tine,
ca de o tămâie prea puternică.
Fiecare mișcare de-a ta
îmblânzește o parte din mine
pe care nici nu știam că o am.

 

Îți sărut umerii,
acolo unde lumina apune mai încet.
Îți ating gâtul,
acolo unde se naște adevărul.
Tu tresari ușor, ca o frunză sub vânt,
și tot cerul se întinde între noi.

 

Aș vrea să te las să pleci,
dar nu pot.
Ești o promisiune arsă în mine.
O flacără care știe exact
cum să mă doară frumos.

 

Când spui numele meu,
îl simt în fiecare nerv.
Devine carne.
Devine jurământ.
Și nu știu dacă e iubire
sau o moarte lentă și divină,
dar oricum ar fi,
nu vreau scăpare.

Mai mult...

Semn care nu mai vine

În mine cade seara fără glas,
Ca o scrisoare arsă pe furiș,
Iar gândul tău, un clopot fără ceas,
Se pierde-n lutul visului deschis.

 

Te-am pus în nume nerostite, reci,
Ca pe-o lumină ce nu vrea să fie,
Și te-am lăsat să treci prin ani întregi
Fără să știi că-mi ești tărie.

 

Acum tăcerea poartă chipul tău,
Dar nu te strig, nici nu te chem,
Căci orice dor ce strigă prea mereu
Se stinge-n sine, fără semn.

 

Rămân o umbră care știe
Că n-a greșit iubind prea mult,
Doar a uitat că veșnicia
Nu vine niciodată la un cult.

 

Și poate-ntr-un târziu, când nu voi fi,
Va înflori ceva din ce-am tăcut,
Un gând, o frunză, o tărie
Din tot ce n-am cerut.

Mai mult...

Astru

Erai o noapte coborâtă
Din alte ceruri, fără drum,
Iar eu, o lume rătăcită
Ce te-a primit ca pe-un parfum.

 

Te-am orbit cu prea mult soare,
Cu dorul meu neîncetat,
Căci nu știa iubirea mare
Că stelele nu vor legat.

 

Când ai plecat, s-a frânt o axă,
Un cer s-a înclinat ușor,
Și timpul, ca o veche plasă,
M-a prins pe mine, nu pe dor.

 

Acum privesc tăcut spre stele,
Știind că nu mai ești acolo,
Dar ard în mine, paralele,
Lumini ce nu se sting în gol.

 

Și poate-n altă constelație
Vom fi ce n-am putut aici,
Două tăceri fără rotație,
Dar fără frică, fără bici.

Mai mult...

Eu nu știu să iubesc încet

Eu nu știu să iubesc încet.

Mă arunc în iubire

cum se aruncă păsările în gol

cu încrederea că au aripi.

Când te gândesc,

mi se deschid oasele

ca o catedrală uitată de lume,

unde doar un singur nume

se mai rostește în taină.

Tu nu ești femeie.

Ești anotimpul în care mă nasc

și pier în același timp.

Mă doare gândul tău,

dar nu vreau leac.

E un dor care nu trece

și nici nu vreau să treacă.

Să nu-mi răspunzi.

Să nu-mi promiți.

Să nu mă iubești.

Dar lasă-mă

să ard în acest fel neomenește frumos,

ca un vers care trăiește

doar dacă este scris

cu sânge.

 

Mai mult...

Unde nu mai plânge nimeni

Există un loc în lume
unde nu mai plânge nimeni.
Acolo stau toate lacrimile
care n-au apucat să cadă.
Sunt păstrate în borcane de sticlă,
etichetate:
„Mama”,
„Octombrie”,
„A fost, dar nu mai e.”

Timpul acolo
nu mai merge.
Stă.
A obosit și el
să treacă degeaba.

Mai mult...

Sub Copacul ce Știe

Pe ruina cu veacuri sub pașii târzii,
ne-am stat ca doi regi fără țară-n pustii.
Sub umbra Copacului, vechi și tăcut,
ne-am spus ce doar inima știe sărut.

 

Tu, cu o rochie plină de zori,
eu, cu un dor ce străpunge fiori.
Cetatea tăcea. Dar nu era moartă.
Respira prin noi, vie și-n poartă.

 

Ai râs, și frunzele s-au scuturat,
de parcă toamna s-a recules în sat.
Eu te priveam ca un tainic altar,
cu pașii desculți, ușori, pe hotar.

 

Vorbeam de idei și de noi,
de oameni cu minți ca noroi,
dar timpul părea să se-oprească
în palma ta mică, firească.

 

Am râs, am făcut și poze cu soare,
iar parcul părea o sărbătoare.
Oh...o priveam. cu o foame de stea,
și tot ce vedeam era... ea.

 

Tu-ai zâmbit, și s-a luminat cetatea,
eu te priveam ca pe vinul și cartea.
Fiecare cuvânt era cald, era viu,
și fiecare privire spunea „te mai știu”.

 

Ne-am săturat. dar nu de iubire,
ci de tot ce e fals, de tot ce e fire.
De zgomot, de haos, de ce nu contează,
și ne-am pierdut în clipa ce arde, și-ntr-una visează.

 

Pozele ne-au prins în veșmânt de lumină,
dar ochii tăi, iubire, au fost rădăcină.
Acolo, sub crengile grele de timp,
eu ți-am fost gând, tu mi-ai fost anotimp.

 

Am dansat. Nu cu trupul, cu inima toată,
și ruina părea a vibra înc-odată.
Un altar dintr-o lume ce încă mai știe
că iubirea adevărată n-are veșnicie...
...dar are clipa...Și clipa a fost....Noi doi.

 

Am dansat pe o piatră tocită,
unde altădată stătea o vestită
dragoste veche, uitată, strivită,
noi am reaprins-o, noi: tu și clipa.

 

Iar copacul, bătrân și atent,
ne-a legat pe amândoi în ciment.
Și jur, dacă vreodată vei uita
ziua când ne-am născut ca iubirea...
să te duci iar acolo, sub ram,
unde vântul îți șoptește: "te am."

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Nu mă vrei

Nu mă vrei, ziceai că sunt sărac,

Nu mă vrei, credeai că nu o să-ți plac,

Nu mă vrei, și m-ai abandonat,

Dar în interior îmi e sufletul bogat.

Și sufletul îmi e gol, de tine îmi este dor,

Și stelele plâng când mă văd suspinând,

Dar tu ești departe,departe de mine,

Nu-ți pasă ce simt,nu îți pasă de mine.

 

Aș vrea să mă săruți fără ne-încetare,

Aș vrea să îți simt a ta suflare,

Totul e gri și culoarea dispare,

Fară tine ,totul mă doare.

 

Sunt rămas în trecut, încă nu pot să te uit,

Acolo voi rămâne, fiindcă mă simt mai bine,

Fă-mă, doamne, înger păzitor, 

Vreau să îi fiu alături, că îmi este dor.

Mai mult...

Sezonul 2 din seria motive pentru care ar trebui să vorbim

Pentru că o furnică mică

Face acum somnic,

Mi-am zis… hmmm,

Ia să încerc să o fac cumva să vorbim,

Să o conving.

Și normal, să-i trimit și-un pupic 💋

 

Probabil vă întrebați,

Oh, dar iar seria asta,

Cu prima ce s-a întâmpla?

Dragilor, am vești proaste…

Nu a funcționat!

 

Și asta pentru că furnica asta

Se lasă super greu,

Imaginați-vă că la cât e de încăpățânată,

Ne certăm… nu exagerez… mereu.

 

Și mi-e ciudă că nu pot să ripostez

Când mă tratează așa,

Și ce să fac, n-am de ales,

Mă supăr și eu pe ea.

Altfel, aș mușca-o eu de buze,

Dar n-am cum, nu pot să o prind,

De asta am nevoie de susținerea voastră,

Că plănuiesc să o capturez și să-i dau o îmbrățișare mare, mare, ca să o simt.

Să văd eu dacă se mai supără vreodată, mititica asta alintată.

 

Auzi, cică s-a supărat pe mine că nu i-am dat atenție,

Păi cum să-i dau atenție eu la furnica mea,

Fără să se prindă toată lumea

Că mă topesc după ea.

 

Nu, gata, data viitoare, nu mai gândesc,

O prind de talie și o alint mult…

Și nu oricum, o ridic pe pupitru

Îi desfac rochița la gât și încep s-o sărut,

Când într-o parte, când în cealaltă,

Ca să îmi mai astâmpăr din dor…

Ahhh… și atâta o mai sărut

Că restul se întâmplă în videoproiector.

 

Acum revenind la sezonul doi din seria motive pentru care ar trebui să vorbim,

Ei bine… ar trebui să vorbim pentru că mor după ea și pentru că nu mai pot să țin tot ce simt în inima mea.

Și mă enervează că nu face nimic și lasă totul pe destin…

Păi măi alintată mică,

Ia mai lasă figurile alea de furnică

Și haide să ne iubim,

Că doar de asta avem gură de la Dumnezeu,

Să ne sărutăm și să vorbim.

 

Gata, gata, m-a luat puțin valul, recunosc,

Să se calmeze toată lumea,

Nu s-a întâmplat nimic, doar că atunci când mă gândesc la ea,

Îmi crește tensiunea.

O să-mi revin, sper, nu știu,

Sănătatea pare tot mai departe…

Oh, nu, o să mor, vezi?

Trebuie să vorbim pentru că…

Sunt pe moarte…

E jale mare, foarte mare,

Oare furnica asta a mea chiar mă lasă să mor fără o îmbrățișare?

 

(Nu sunt acum pe moarte, evident, însă timp nu prea mai este și fac de pe acum simulări pentru bătrânețe).

 

Gata furnică, uite cum stă treaba,

Frumos nu mai merge, ai auzit?

O să fac seria asta mai dură decât prima

Pentru că m-ai înnebunit.

 

Ce? Nu poți să dai înapoi,

O să răzbun seria unu, cu seria doi.

Mai mult...

ELIBERAT…

    Povara sufletului meu, 
    s-a spulberat ca o furtună 
    străpunsă de soare în zori… 
    
    Eliberat, amorţit ca şi cum, 
    nu-mi mai găsesc calea-napoi 
    spre suferinţă… 
    
    Sărutul tău amar îmi lipseşte, 
    Visul meu greu s-a sfârşit, 
    în mine nu mai locuieşte nimeni…

Mai mult...

Iubire fără limită

Nu pot să număr stelele până la urmă,

doar un lucru pe care-l știu bine,

este iubirea fără limite.

Amorul nu se compară

nici cu floarea,

nici cu cerul albastru.

AMORUL trăiește odată și de mai multe ori

cât noi iubim.

privind amorul în față 

deschizi noile părți,

ale lumii tale.

Focul tot întregului tău, 

este AMORUL ce arde,mereu în inima ta.

ochii tăi îți vorbesc ca dragostea,

drumul noilor sentimentele 

se deschid odată ce simți 

IUBIREA.

 

Autor:Alina Zamurca 🎀 

Am compus poezia (08.10.2024)

Mai mult...

Ca şi tine...

Spui, că azi nu o să plouă

Rizi cu lacrimi, te-am pierdut!

Tu încet păşeşti prin rouă

Dar şi eu, m-am prefăcut...

Mai mult...

Decid,

Rescriu tot ce sunt eu și o să-ncep de acum.

Rescriu ce vreau să fiu din infinitul om.

Decid să-nchid contracte și-n foc eu să le ard,

Îi dau restart acum la viața ce o am.

 

Renasc din răsărit ce apare dimineața,

Renasc din infinitul din lumea asta vastă.

Decid să dau afară din mine tot ce doare,

Îmi dau restart acum la corpul care arde.

 

Renasc și în apusul ce-nchide această zi,

Renasc în răsăritul ce-aduce o nouă eu

Decid să-mi fiu fidelă și nu mai iau cu mine

Nimic din ce-am fost azi ,nimic din noul mâine.

Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍