Marte

Aș vrea să mă pierd în adâncul ochilor tăi,

Unde se ascunde un mister nemărginit,

Să prind fiecare scânteie din ei,

Și să-mi amintesc prin ce lumi i-am mai iubit.

Aș vrea să aud îndeaproape bătăile inimii tale,

Să simt vibrația lor la mine pe tâmplă,

Iar aerul să miroasă a tei, a ploaie și… hmm… a tine,

Și timpul, în sfârșit, să ne ajungă.

Să simt palma ta strângând-o pe a mea ușor,

Șoptindu-ne cuvinte ca între complici,

Să-mi pierd degetele printre șuvițele tale,

Să te alint…

Deja mi-e dor de tine,

Cât aș vrea să fii… aici!

M-ai atins blând, ca vântul serii,

Ca un fior cules din tei,

Și-n clipa aceea, printre tăceri,

Eram doar noi… cerul și ei.

Un colț de cer, un pas spre zori,

Un vis ce-n lume se desprinde,

O clipă fără trecători,

În care totul se aprinde.

Sub ochii tăi, oglinda mării

Printre comori uitate-n vreme,

Ca doi străini purtați de valuri,

Zburam pe nori, în valsul lebedei.

Nu mi-ai vorbit, dar te-am simțit,

Când mâna ta s-a prins de mine,

Și-n pielea arsă de-al tău timp,

Mi-ai dăruit puțin din tine.

Stai cu mine să numărăm ultimele stele,

Să te privesc, să adormim cu ele,

Pe geam se așterne ploaia de apoi,

Iar stelele se uită tăcute spre noi.

Rămâi cu mine până vom cuprinde cerul,

Și ploaia învelește în apă eternul,

Să numărăm stele pierdute de mult,

Și să te încurc, să numărăm de la început.

Privește-mă cu gândul tău viu,

Chiar și atunci când nu știu ce să-ți scriu,

Și hai să lăsăm martori, stele nenumărate,

Și să ne furișăm împreună prin noapte.

Să plecăm doar noi, fără mii de stele,

Poate o să vrei să scăpăm împreună de ele,

Poezia asta încă nu are un titlu anume,

Poți să-i pui tu un nume.

Si te-aș privi așa sub luna de argint,

Cu mâna mea rece să te alint,

Să pară că nu am numărat stele în vreme rea,

Și că-n noaptea asta ai fost… a mea.

 E noapte și observ mai bine în jur

cum funcționează pământul,

Se pornește de la ceva mic

și se termină acolo unde ne ajunge doar gândul.

Se începe de la ce-i nevăzut

De la ființe mărunte,

în continuare la ce e văzut,

dar tot așa vietăți mici și multe.

După care încep să se înalțe

fire de iarbă, copaci, oameni, porumbei mesager,

cu scopul de a ajunge

cât mai aproape de cer.

Nu ajungem la cer,

dar tindem spre el,

si mai mult de atât

la ce-i mai departe într-un fel.

Poate te întrebi unde vreau să ajung,

ideea este că cei care au ajuns dincolo de cerul albăstriu,

au descoperit cu alte cuvinte ca noi locuim de fapt pe…

O ROCĂ PLUTITOARE ÎN SPAȚIU!

Îmi repet argumentul ăsta cu roca în minte,

când mi-e teamă să fac ceva… și la mine să știi, uneori funcționează,

trăim într-o lume așa instabilă

că exact in acest moment am putea fi într-o gaură neagră.

Deci în aceste condiții de viață limitată,

frica de orice altceva…

e nejustificată.

Și nu vreau să ajungem într-o gaură neagră,

să ajungem să locuim în spațiul greu…

înainte să știi cât de mult

locuiești deja în lumea din sufletul meu.

Te-aștept cu o cafea, la o masă mică,

Pe-o terasă cu flori din plastic,

Într-un oraș care miroase a ploaie,

Te-aș aștepta cu o umbrelă și-ar fi fantastic.

Ți-aș zice cu fiecare minut care-ar trece

Să mai rămâi, să nu pleci prea devreme,

Ne-am uita la lumea acoperită de ploaie,

Cafeaua s-ar răci de la vreme.

Ne-am comanda cu un aer galant

Alte două espresso de "Italia”,

Și-am râde din nimic și-am vorbi, și-am vorbi…

Și-am chicoti când noi, când ploaia.

Te-aș privi cum n-am avut cum niciodată,

În ochii tăi aș fi aproape de stele.

Ți-aș zice că acestea-s frumoase,

Dar tu, mai frumoasă ca ele.

Tu n-ai ști, poate, nici la final,

Dar când ai privi șoseaua,

Aș strânge din dinți, dar aș fi fericit

Că am fost cu tine… deși nu-mi place cafeaua.

În toamna asta, vara-i amintire,

Un vers trecut prin foc și căutări,

O prea frumoasă, lungă povestire,

S-a dus atât de greu…

În depărtări.

În toamna asta, ziua-i ruginită,

Și frunzele se întind pe pat de ploi,

Ai fost cu mine-n vara infinită,

Și acum te port și-n toamna…

Dintre noi.

În toamna asta, când cerul e mai rece,

Și vântul adie parcă ușor,

Aș vrea să știi că mie,

de tine…

Mi-e dor!

În toamna asta, soarele e-o păpădie,

Îți scriu cu brumă, rând cu rând,

Că-n toamna asta argintie,

Tu îmi ești cel mai…

Dulce gând.

Am ajuns într-un punct unde trupul tace,
dar sufletul urlă după tine.
Nu te mai vreau doar cu mâinile,
te vreau cu timpul, cu viitorul, cu moartea.
Vreau să-ți știu ridurile de peste ani,
vreau să-ți simt mâna tremurând peste cărțile noastre prăfuite.

Vreau totul.
Nu doar noaptea.
Și ziua. Și bătrânețea. Și tăcerea.
Să murim obosiți de atâta iubire,
dar fericiți că n-am iubit degeaba.

Că în lume au fost două inimi
care s-au ars una de alta
și nu s-au temut de foc.

Urmele trecerii mele prin viața ta,

S-au șters demult...tu, m-ai uitat deja...

De tine cu drag eu îmi mai amintesc,

Nu mai sunt tristă, dar nici nu mai zâmbesc....

Te caut printre amintiri uitate,

Prin sertare de suflet, închise cu chei și lăcate,

Prin toate cele 4 ale inimii cămări...

Poate-am să te zăresc ascuns ca luna prin nori...

Ai plecat fără să te uiţi înapoi. 

Ai închis cu nepăsare o pagină care

mie îmi era viață....

Doar poezia mi-a rămas despre noi doi

În ea, noi nu ne-am pierdut niciodată....

Nu mai pun suflet unde nu e loc

Nu mai pun suflet unde nu-i pământ,

Unde iubirea-i vânt și cuvântul — mormânt.

Am semănat în pietre calde speranțe,

Dar n-au crescut. Au fost tăceri, distante.

Nu mai îmi las inima la întâmplare,

Când ușile se-nchid cu teamă și sfidare.

Mi-am învățat valoarea din eșec,

Nu orice „vino” merită să plec.

Nu mai rămân acolo unde dor

Se face zid, și nu e viitor.

Sunt suflet, da, dar nu-s de pus în cui

Pe peretele gol al nimănui.

De-acum, păstrez ce simt cu îngrijire,

Că prea ușor s-a transformat în rănire.

Nu-s rece — doar mai clar în ce aleg:

Unde nu e loc… mă adun și plec.

Voi încerca,
pentru că știu că suntem predestinați
și tu vei fi al meu,
pentru că niciun drum nu mă rătăcește de tine,
pentru că ești mereu în mintea și în sufletul meu.
Oricât aș incerca să te pierd,
tu nu mă lași, nici nu te faci dispărut.

Te vreau,
simt cum ard când nu sunt aproape de tine.
Iubirea mă mistuie, simțindu-ți golul,
inima mea se face jar.

Rupe-mă din tine și aruncă-mă în lavă,
Să simt acolo căldura ta eternă
Și teama de a mă pierde
La fel cum un copil, mic și pricăjit,
Plânge după o mamă plecată.

Mă simt demnă de tine,
dar nu merit răceala dintre noi.
Vreau să te încălzești, să mă încălzești,
să ne încălzim cu noi.
Vreau să vorbim și să te văd,
vreau să nu fiu pentru tine doar o oprire.
Te vreau cu întregul văl,
de nemurire.

Pentru că cu tine sunt zeiță,
iar tu cu mine ești artist.
Dar vreau mai mult, ca fără mine, tu să fii trist.
Iar eu, în absența ta, să nu fiu deloc,
pentru că tu ești totul și nimic,
o piesă bună din concertul favorit.
Și îmi cânți de parcă ne iubim,
de parcă nu ne mințim,
că nu putem să fim.

Și te vreau, dar mi-e să nu fie prea târziu,
că te-am mai vrut și m-ai mai vrut,
dar tot nu te-am avut,
și m-a durut.
Dar cred că mă doare și mai mult,
să te vreau și să nu fii mut,
să fii virtuos și sincer,
să îmi spui că ți-a trecut...

Privesc cifrele, degetele tremură ușor,

Tastez unu, patru, apoi 0, fără nor.

Apelul se-nchide, nimeni nu răspunde,

Și 0 se așterne, ca un abis care mă cuprinde.

Tristă strâng telefonul lângă piept,

Gândurile-mi plutesc, fără vreun efect.

Mă culc și las 0 să mă învăluie,

Umbra lui tăcută în suflet mă cucerește cu răce.

Autor Alina Zamurca 🎀 

Poezia am scris-o pe 14.10.2024